Facebook

ARTE

Black metal electronic, black metal folcloric. Partea a II-a: Neguri și mitologie

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


După săptămîni bune de examinat și explorat zonele creative și inedite ale muzicii Black Metal, am ajuns și la finalul „trilogiei” pe care o propuneam în septembrie. Am căutat, pînă acum, să arăt cum acest stil muzical, caracterizat de rigiditatea, agresivitatea și, de ce nu?, atmosfera neprimitoare pe care o oferă oricărui neofit, a reușit, totuși, nu numai să înglobeze în structura sa elemente și influențe variate, ci și să dea naștere unor noi stiluri muzicale, teoretic incompatibile cu trăsăturile enumerate mai sus.

În ultima parte a seriei de articole, voi vorbi despre un subgen care este cunoscut sub mai multe nume, mai exact, Pagan/Folk/Viking Black Metal. În articolul anterior, îl anunțam drept un termen-umbrelă, deoarece diferențele muzicale dintre trupele care abordează genul depind, în mare, doar de locul de proveniență, mai exact țara de origine a trupei. Fenomenul se explică tocmai prin particularitățile subgenului, în comparație cu alte „ramuri” ale Black Metal-ului (precum Atmospheric Black Metal, Depressive Black Metal sau Tolkien Black Metal). După cum lesne ne dăm seama din titulatură, genul Folk/Pagan Metal alătură sunetul specific Black Metal cu melodii, instrumente și teme folclorice. Dar care sînt implicațiile unui astfel de colaj? Și cum putem diferenția trei subgenuri care, din punct de vedere muzical, nu sînt mult prea diferite?

Basme și eroi

Pentru a desluși aceste posibile neînțelegeri și dileme, propun să examinăm primul și cel mai cuprinzător subgen dintre cele trei: Folk Black Metal. Termenul este relativ ușor de descifrat. Fuziunea dintre muzica folclorică autentică și Black Metal, sau chiar Heavy Metal în general, nu mai este nici pe departe una absurdă, cum tindeau să fie multe dintre subgenurile amintite în alte articole. De fapt, referindu-ne strict la teritoriul cultural românesc, există o adevărată tradiție a explorării muzicale în astfel de direcții, încă de prin anii ’70, cînd legendara trupă Phoenix avea să lanseze albumul Mugur de fluier, album unde fuziunea dintre muzica folclorică și rock-ul psihedelic al acelor ani, împreună cu versurile, fie originale, fie tradiționale, sau culese de scriitori ai epocii romantice, aveau să formeze unul dintre cele mai apreciate albume de rock autohton. Pentru a înțelge mai bine conceptul de Folk Black Metal este suficient să reascultăm Mugur de fluier și să ni-l imaginăm „puțin” mai agresiv și mai gutural. Aceleași tînguiri de caval sau fluier, ori acorduri din diverse instrumente etnice sau viori, cîntece închinate eroilor și ritmuri săltate le vom găsi și la trupele de astăzi, iar guturalitatea specifică în Black Metal e și ea diminuată, lăsînd loc vocilor viguroase și… folclorice ale interpreților. Trupe precum Heidevolk (Olanda), Eluveitie (Elveția), Dalriada (Ungaria), Finsterforst (Germania) sau E-an-na (România) sînt reprezentative pentru un gen muzical care, de multe ori, îi îndeamnă pe ascultători să renunțe la tradiționalul headbang și să încingă, în schimb, o… horă.

Astfel, dintre toate cele trei subgenuri înrudite pe care le voi menționa, cel definit ca Folk Metal pur este cel mai ludic, alert și voios, nu de puține ori apelînd la game majore, la instrumente tradiționale strunite sau de suflat și la strigături tipice cîntecelor populare sau la simple „hei-uri” presărate ici-colo, în loc de refren. Aceste particularități au adus melodiilor genului o poreclă ironică, dată atît de fani cît și de detractori: heilaheiuri.

Din nou, ca o distincție față de celelalte două genuri, datorită tonalității și structurii mai zglobii, tematica lirică aleasă de trupele de Folk Metal este de multe ori una mai degrabă juvenilă, dacă ar fi să o comparăm cu brutalitatea și agresivitatea exacerbată tipice genului din care descinde Folk Metal-ul. Multe dintre melodii vor fi așa-zise „cîntece de băutură și petrecere”, cîteva trupe, precum Korpiklaani (Finlanda), dedicînd chiar albume întregi cîntării delectărilor bahice. Astfel, nu am greși dacă am afirma că, de cele mai multe ori, acest tip de muzică este echivalentul „Metal” al muzicii de petrecere obișnuite – nimic mai mult decît o sîrbă Heavy Metal.

Desigur, însă, că vor fi și excepții de la această regulă nescrisă. În pleiada de trupe Folk Metal sînt și cîteva care vor lua în serios conotația etnologică a muzicii lor și vor alege să mențină o aparență mai sobră, nu cu mult diferită de a altor trupe de Black Metal, dar vizibil diferită de a mai tinerilor (sufletește sau trupește) lor colegi muzicieni. Astfel, vom avea trupe precum Skyforger, din Letonia. Pe cîteva dintre albumele lor, acești artiști vor crea o muzică despre care putem spune, fără a exagera, că are o adevărată importanță antropologică. Nu putem să înțelegem pe deplin această afirmație dacă nu amintim că Letonia a fost una dintre ultimele țări europene creștinate (alături de Lituania). Acest lucru are ecouri chiar și azi în cultura populară a țărilor baltice, influențele păgîne fiind încă mult mai vizibile decît la alte culturi. Cei de la Skyforger vor evoca întocmai această moștenire, în aproape toate albumele lor, dar cel puțin unul dintre ele va fi fuziunea perfectă dintre folclor și Black Metal. Pe albumul din 2010 intitulat simplu Kurbads, trupa va transpune în versuri un basm popular leton, mai exact povestea eroului eponim și luptele sale cu Vrăjitoarea și Zmeul cu nouă capete. În fiecare dintre cele 11 melodii ale albumului, care se vrea a fi unul conceptual prin excelență, muzicienii de la Skyforger vor povesti, de-a fir a păr, aventurile eroului Kurbads, întocmai ca în basmul original, pentru care oferă și o variantă (în germană însă) pe site-ul lor (disponibilă aici pentru germanofoni: https://skyforger.lv/en/albums/stories/tale-about-kurbads/). Din păcate, nu am putut contacta la timp membrii trupei pentru a le cere informații în plus în legătură cu basmul de la care s-au inspirat, dar traducerea versurilor, pe care tot ei o oferă pe site, este de ajuns ca să descîlcim firul narativ. Structurarea albumului este atît de bine realizată încît, dacă am aplica funcțiile enunțate de V. I. Propp asupra lui, am vedea că avem un basm popular în cea mai pură formă.

Trebuie amintit că Skyforger are o „tradiție” în albume cu tentă folclorică, dovadă fiind cel din 2003, Zobena dziesma (Cîntecul sabiei), unde trupa va alcătui un adevărat compendiu de cîntece tradiționale letone cîntate pur folcloric, fără nicio interferență „metalică” sau  modernă, în afară de un cîntec nou, compus chiar de ei, dar care respectă temenic șabloanele populare. După cum e de așteptat, multe dintre aceste cîntece au o tematică păgînă, datorită motivului istoric menționat mai sus. În melodii precum Pārkiuns vede vedekļeņu (Perkun aduce mireasa), Aiziedams Pērkons grauda (Perkun a plecat tunînd) referințele precreștine sînt vizibile încă din titlu, iar în celelalte cîntece, care pot fi văzute drept cîntece de luptă, sînt evocate indirect lupte istorice ale poporului leton.

Totuși, Skyforger păstrează aceeași tonalitate pur folclorică a gamelor majore și a melodiilor cîntate rapid și înviorător, puternic acompaniate de flueire, cimpoaie, Ģīga și kokle (instrumente letone tradiționale). Ba chiar, muzical vorbind, stilul de pe albumul Kurbads nu este în întregime Black Metal, părînd să aibă multe elemente în comun și cu genul Thrash Metal (popularizat de trupe precum Metallica sau Slayer). Însă tematica aleasă de aceștia îi va face să fie tranziția perfectă între Folk Metal și unul din genurile imediat înrudite, anume Pagan Black Metal.

Resurecția păgînismului

Din acest punct, teritoriul poate deveni necunoscut pentru omul contemporan obișnuit. Termenul păgîn pare doar o invectivă arhaică din jargonul bisericesc. Cu siguranță, Europa nu mai are păgîni, așa-i? Greșit! Încă din anii ’80 (ba chiar din Romantism, dacă ar fi să aruncăm o privire mai atentă asupra fenomenului), Europa experimentează o creștere a interesului pentru (neo)păgînism, fiecare țară avînd subculturi bine închegate de așa zise culte neo-păgîne, care ori îmbrățișează credințele precreștine specifice localizării lor geografice (de exemplu, rușii care adoptă credințe slave, românii care se întorc la o reconstrucție stîngace a religiei dacice, sau scandinavii care redescoperă nu de mult pierduta religie politeistă germanică). Acest fenomen s-a făcut simțit, desigur, și în muzică. Și ce mediu ar fi mai bun pentru manifestarea politeismului precreștin decît Black Metal-ul, cunoscut pentru poziția sa anticreștină și afinitatea pentru ocult, paseism și naționalism?

Astfel, va apărea manifestarea artistică Pagan Black Metal. Ceea ce va diferenția acest gen de predecesorul său va fi tematica lirică și, într-o mai mică măsură, stilul mai agresiv și mai apropiat de Black Metal-ul „tradițional”. Vom clarifica tot aici și diferența dintre Pagan Black Metal și Viking Black Metal, aceasta fiind și ea tot tematică și, în mod aproape ilar, geografică. Teoretic, trupele de Viking Black Metal vor fi cele care vor evoca în versurile lor perioada vikingă din istoria țărilor scandinave, adică, mai bine spus, perioada precreștină a acelui spațiu geografic și cultural. Doar faptul că poveștile vikingilor și zeităților germanice sînt adesea amintite în versurile trupelor precum Månegarm (Suedia), Einherjer (Norvegia), Týr (Insulele Feroe) sau Enslaved (Norvegia) le va aduce această titulatură distinctă. De fapt, unele dintre ele chiar vor folosi rar (sau deloc) elemente folclorice în muzica lor, însă simpla afiliație istorică și geografică le va încadra în categoria Viking Metal. Totuși, în definitiv, distincția rămîne doar una tematică, trupe de Black Metal păgîn existînd în aproape fiecare țară europeană, neputînd să fie, însă, catalogate drept vikinge.

Dacă în cazul celorlalte subgenuri și genuri afiliate muzicii Black Metal putem vorbi doar de o influență muzicală și cel mult literară asupra culturii contemporane, în cazul multor trupe de Pagan Black Metal impactul va deveni brusc semnificativ. Am văzut cum Black Metal-ul împrumută motive din arta ortodoxă, din scrierile lui Tolkien și cum a reușit chiar să influențeze muzica electronică, dar nu putem nega faptul că particularitățile acestui gen muzical, fără doar și poate notabile, interesează prea puțin spațiul cultural.

Trupele de Pagan Black Metal vor aduce o contribuție de netăgăduit la conservarea identității folclorice și etnografice a țărilor lor. Nu ar fi deloc exagerat să afirmăm că aceste trupe sînt echivalentul culgătorilor de folclor din Romantism, de cele mai multe ori în muzica lor regăsindu-se instrumente tradiționale arhaice, demult uitate, care sînt acum mai degrabă piese de muzeu. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, mă voi referi aici la cîteva trupe romînești care îndeplinesc cu brio această muncă involuntară de etnolog.

Primul, și cel mai important, după părerea mea, este Marțolea, proiectul solo (acum aproape defunct) al lui Alin Drimuș, cunoscut pentru contribuțiile sale la albumele trupelor Negură Bunget sau dordeduh. Pentru muzica sa, Alin Drimuș va strînge laolaltă instrumente tradiționale romînești acum obscure. Pe fiecare dintre cîntecele sale, care au mai mult o estetică și un sunet pur Black Metal, ce aduce aminte de Burzum, se vor reuni instrumente precum tulnicul, buciumul, cavalul, tilinca și drîmba. Cînd ați auzit de astfel de intrumente în afara unui concert Grigore Leșe la suprapreț? Pe site-ul său (http://www.martolea.com/), de unde încă se pot descărca gratuit singurele sale două albume, Alin Drimuș va da descrieri ale fiecărui instrument, sporind, astfel, impresia că ne aflăm mai degrabă în fața unui studiu etnologic, nu într-un proiect de Black Metal „satanic”. Spun satanic deoarece versurile și sunetul melodiilor nu evocă un trecut precreștin, ci sînt, mai degrabă, după cum afirma autorul:

strîns legat[e] de partea întunecată a tradițiilor și povestirilor din folclor in nordul Carpaților și Bucovina. Muzical și-au lăsat amprenta unele instrumente tradiționale mai rar folosite. Rolul lor este de a transpune ascultătorul într-o atmosferă acustică autentică, a poveștilor de demult, cu ființe malefice și descîntece magice.

De fapt, din punct de vedere prozodic, versurile imită îndeaproape descîntecele tradiționale găsite în unele zone ale țării, sau sînt chiar fragmente din astfel de descîntece. Pentru a păstra atmosfera sinistră, aproape ocultă a acestor forme de poezie ritualică, vocile de pe albume, deși păstrează guturalitatea specifică genului Black Metal, vor fi cîntate șoptit, aproape bolborosit, doar pentru a deveni uneori tînguiri nazale, aproape bisericești, făcînd dificilă înțelegerea lor. Melodiile lui amintesc de ființe precum Samca, Muma Pădurii, Solomonari, Caii lui Sîntoader sau Joimărițele, scoase parcă din notițele de curs ale unui student la Etnologie. Din punct de vedere muzical, atmosfera rămîne la fel de terifiantă, albumul reușind să impună spaimă și oroare. La asta contribuie la unison compozițiile originale pentru instrumentele arhaice care fuzionează de minune cu atmosfera întunecată, malefică a Black Metal-ului produs excelent de Marțolea.

Aceeași abordare o va avea și deja celebra trupă Negură Bunget. Pe albumul din 2004 `n crugu bradului, timișorenii vor realiza un „cvartet pastoral”, o poveste epică în patru părți a unui păcurar care trebuie să înfrunte neajunsurile și singurătatea forțată de peste an. Pe cele patru melodii, fiecare corespunzînd unui anotimp, se vor evoca, într-o atmosferă tipică Black Metal, greutățile și introspecțiile transcendentale pe care păstorul le experimentează. Din nou, deși tematica liricii nu este una păgînă, elementele precreștine sînt puternic vizibile și aici. Versurile aduc izbitor aminte de mitul Mioriței (pe care chiar o pastișează pe alocuri) dar împrumută și alte elemente din prozodia populară, marcînd, încă o dată, interesul lor pentru cultura populară. Ba chiar, poate într-un acces de teribilism tineresc, membrii trupei vor nota pe coperta albumului: „In respect for the one and only carrier of the Romanian spirit: Tudor Gheorghe”. („Cu respect, pentru unicul purtător al spiritului românesc: Tudor Gheorghe”.)

Cu toate acestea, există și trupe care abordează o tematică păgînă în exclusivitate. Dintre români merită să îi menționez pe cei de la Ashaena (Bîrlad/ Cluj), singurii care reușesc să evoce moștenirea precreștină animistă și istoria dacilor (deci, perioada precreștină a românilor), fără a cădea în capcana kitsch-ului. Mulțumită lui Cosmin „Hultanu” Duduc, vocalistul, textierul și chitaristul trupei, licențiat în Antropologie culturală, versurile trupei au un fundament științific, oricît de ezoterice ar fi temele pe care le abordează. Din punct de vedere muzical, cei de la Ashaena nu se feresc din a folosi atît tehnici Black Metal, cît și acorduri tipice muzicii populare române.

Aceeași viziune păgînă o au și rușii de la Arkona, care reușesc, prin muzica lor, să creeze un ansamblu perfect de folclor, mitologie și cultură slavă, revigorînd mituri ale unei religii de cele mai multe ori ignorate (pentru că, nu-i așa, și rușii s-au născut ortodocși). La fel se poate spune și despre mai toate trupele de Viking Black Metal, care vor evoca zeii germanici în odele lor „barbare”. Dintre multitutdinea de trupe de Viking Black Metal aș vrea, totuși, să îi menționez pe cei de la Månegarm, care vor îngloba în muzica lor instrumentele tradiționale și chiar vor scoate un album de cîntece, compoziție proprie, cîntate în stil tradițional, ajutînd și ei la revigorarea instrumentelor precum nickelharpa sau drîmba și ale tehnicilor tradiționale de vioară (fiddle).

Ar trebui menționat, totuși, că interesele și practicile specifice trupelor de Pagan Metal nu vin fără repercusiuni cînd este vorba despre publicul larg sau despre cei care au descoperit de curînd acest stil. Avînd în vedere că trupele abordează adesea tematică și simbolistică precreștină, au reușit să își atragă, de-a lungul timpului, eticheta (absurdă) de neo-nazism. Trupe precum Skyforger chiar au pierdut contracte cu case de discuri, ceea ce i-a făcut să menționeze pe albumele lor „No Nazi stuff here” („Fără chestii naziste aici”). Aceeași afiliație profund eronată i-a fost atribuită și trupei Ashaena, care vor aminti și ei în albumele lor că „ Ashaena spune NU! nazismului, xenofobiei și prostiei umane […]”.

Purtătorii spiritului tradițional

Vedem, deci, că acest subgen al Black Metal-ului s-a dovedit a fi cel mai încărcat de elemente neașteptate. Nu numai că se înfățișează drept un gen muzical total inedit și inovator dar aportul său la studiul, propagarea și conservarea moștenirii tradiționale este de necontestat. Desigur, poate că nu este un gen care să intereseze publicul mainstream, însă, neîndoielnic, cei care intră în contact cu el sînt aceiași care vor deveni interesați de miturile, poveștile și, mai ales, instrumentele auzite în melodiile trupelor lor preferate. Experiența personală poate fi dovadă acestei afirmații. Contactul cu arta trupelor de Folk/Pagan Metal nu numai că mi-a deschis apetitul pentru cultura populară și precreștină a Europei, dar mi-a aprins și interesul pentru instrumentele arhaice, ceea ce m-a făcut ulterior să cumpăr cîteva, printre care un tulnic și o drîmbă. Am sperat că, astfel, niște instrumente reduse la stadiul de „piese de muzeu” vor mai supraviețui poate încă o generație și vor fi ferite de negura uitării. Și pot afirma cu încredere că și alții au urmat același parcurs.

Așadar, la sfîrșitul Trilogiei Black Metal, vreau să amintesc că, în ciuda originilor violente și a sunetului neprimitor, acest gen muzical întunecat s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, unul dintre cele mai pline de surprize (și resurse) genuri muzicale. Am văzut versatilitatea sa, am văzut influneța sa asupra altor stiluri muzicale și acum am aratăt importanța sa în însăși conservarea culturii tradiționale și a credințelor și miturilor europene. Foarte departe de revoluția stîrnită de Varg Vikernes & Co. în Norvegia de acum trei decenii, dar, fără doar și poate, o revoluție muzicală și culturală năvalnică.

Judecînd după elementele care îl constituie, pe care le-am explorat și le voi mai explora, pot afirma că Black Metal-ul este, de fapt, Neo-romantismul secolului XXI!


Ilustrațiile care însoțesc acest articol, exceptînd coperțile de discuri, au fost realizate de                                                                                Kris Verwimp

https://www.facebook.com/kris.verwimp1;                                                              http://home.scarlet.be/krisverwimp/welcome.htm.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru