Facebook

ARTE

Black metal electronic, black metal folcloric. Partea a II-a: Neguri și mitologie

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


După săptămîni bune de examinat și explorat zonele creative și inedite ale muzicii Black Metal, am ajuns și la finalul „trilogiei” pe care o propuneam în septembrie. Am căutat, pînă acum, să arăt cum acest stil muzical, caracterizat de rigiditatea, agresivitatea și, de ce nu?, atmosfera neprimitoare pe care o oferă oricărui neofit, a reușit, totuși, nu numai să înglobeze în structura sa elemente și influențe variate, ci și să dea naștere unor noi stiluri muzicale, teoretic incompatibile cu trăsăturile enumerate mai sus.

În ultima parte a seriei de articole, voi vorbi despre un subgen care este cunoscut sub mai multe nume, mai exact, Pagan/Folk/Viking Black Metal. În articolul anterior, îl anunțam drept un termen-umbrelă, deoarece diferențele muzicale dintre trupele care abordează genul depind, în mare, doar de locul de proveniență, mai exact țara de origine a trupei. Fenomenul se explică tocmai prin particularitățile subgenului, în comparație cu alte „ramuri” ale Black Metal-ului (precum Atmospheric Black Metal, Depressive Black Metal sau Tolkien Black Metal). După cum lesne ne dăm seama din titulatură, genul Folk/Pagan Metal alătură sunetul specific Black Metal cu melodii, instrumente și teme folclorice. Dar care sînt implicațiile unui astfel de colaj? Și cum putem diferenția trei subgenuri care, din punct de vedere muzical, nu sînt mult prea diferite?

Basme și eroi

Pentru a desluși aceste posibile neînțelegeri și dileme, propun să examinăm primul și cel mai cuprinzător subgen dintre cele trei: Folk Black Metal. Termenul este relativ ușor de descifrat. Fuziunea dintre muzica folclorică autentică și Black Metal, sau chiar Heavy Metal în general, nu mai este nici pe departe una absurdă, cum tindeau să fie multe dintre subgenurile amintite în alte articole. De fapt, referindu-ne strict la teritoriul cultural românesc, există o adevărată tradiție a explorării muzicale în astfel de direcții, încă de prin anii ’70, cînd legendara trupă Phoenix avea să lanseze albumul Mugur de fluier, album unde fuziunea dintre muzica folclorică și rock-ul psihedelic al acelor ani, împreună cu versurile, fie originale, fie tradiționale, sau culese de scriitori ai epocii romantice, aveau să formeze unul dintre cele mai apreciate albume de rock autohton. Pentru a înțelge mai bine conceptul de Folk Black Metal este suficient să reascultăm Mugur de fluier și să ni-l imaginăm „puțin” mai agresiv și mai gutural. Aceleași tînguiri de caval sau fluier, ori acorduri din diverse instrumente etnice sau viori, cîntece închinate eroilor și ritmuri săltate le vom găsi și la trupele de astăzi, iar guturalitatea specifică în Black Metal e și ea diminuată, lăsînd loc vocilor viguroase și… folclorice ale interpreților. Trupe precum Heidevolk (Olanda), Eluveitie (Elveția), Dalriada (Ungaria), Finsterforst (Germania) sau E-an-na (România) sînt reprezentative pentru un gen muzical care, de multe ori, îi îndeamnă pe ascultători să renunțe la tradiționalul headbang și să încingă, în schimb, o… horă.

Astfel, dintre toate cele trei subgenuri înrudite pe care le voi menționa, cel definit ca Folk Metal pur este cel mai ludic, alert și voios, nu de puține ori apelînd la game majore, la instrumente tradiționale strunite sau de suflat și la strigături tipice cîntecelor populare sau la simple „hei-uri” presărate ici-colo, în loc de refren. Aceste particularități au adus melodiilor genului o poreclă ironică, dată atît de fani cît și de detractori: heilaheiuri.

Din nou, ca o distincție față de celelalte două genuri, datorită tonalității și structurii mai zglobii, tematica lirică aleasă de trupele de Folk Metal este de multe ori una mai degrabă juvenilă, dacă ar fi să o comparăm cu brutalitatea și agresivitatea exacerbată tipice genului din care descinde Folk Metal-ul. Multe dintre melodii vor fi așa-zise „cîntece de băutură și petrecere”, cîteva trupe, precum Korpiklaani (Finlanda), dedicînd chiar albume întregi cîntării delectărilor bahice. Astfel, nu am greși dacă am afirma că, de cele mai multe ori, acest tip de muzică este echivalentul „Metal” al muzicii de petrecere obișnuite – nimic mai mult decît o sîrbă Heavy Metal.

Desigur, însă, că vor fi și excepții de la această regulă nescrisă. În pleiada de trupe Folk Metal sînt și cîteva care vor lua în serios conotația etnologică a muzicii lor și vor alege să mențină o aparență mai sobră, nu cu mult diferită de a altor trupe de Black Metal, dar vizibil diferită de a mai tinerilor (sufletește sau trupește) lor colegi muzicieni. Astfel, vom avea trupe precum Skyforger, din Letonia. Pe cîteva dintre albumele lor, acești artiști vor crea o muzică despre care putem spune, fără a exagera, că are o adevărată importanță antropologică. Nu putem să înțelegem pe deplin această afirmație dacă nu amintim că Letonia a fost una dintre ultimele țări europene creștinate (alături de Lituania). Acest lucru are ecouri chiar și azi în cultura populară a țărilor baltice, influențele păgîne fiind încă mult mai vizibile decît la alte culturi. Cei de la Skyforger vor evoca întocmai această moștenire, în aproape toate albumele lor, dar cel puțin unul dintre ele va fi fuziunea perfectă dintre folclor și Black Metal. Pe albumul din 2010 intitulat simplu Kurbads, trupa va transpune în versuri un basm popular leton, mai exact povestea eroului eponim și luptele sale cu Vrăjitoarea și Zmeul cu nouă capete. În fiecare dintre cele 11 melodii ale albumului, care se vrea a fi unul conceptual prin excelență, muzicienii de la Skyforger vor povesti, de-a fir a păr, aventurile eroului Kurbads, întocmai ca în basmul original, pentru care oferă și o variantă (în germană însă) pe site-ul lor (disponibilă aici pentru germanofoni: https://skyforger.lv/en/albums/stories/tale-about-kurbads/). Din păcate, nu am putut contacta la timp membrii trupei pentru a le cere informații în plus în legătură cu basmul de la care s-au inspirat, dar traducerea versurilor, pe care tot ei o oferă pe site, este de ajuns ca să descîlcim firul narativ. Structurarea albumului este atît de bine realizată încît, dacă am aplica funcțiile enunțate de V. I. Propp asupra lui, am vedea că avem un basm popular în cea mai pură formă.

Trebuie amintit că Skyforger are o „tradiție” în albume cu tentă folclorică, dovadă fiind cel din 2003, Zobena dziesma (Cîntecul sabiei), unde trupa va alcătui un adevărat compendiu de cîntece tradiționale letone cîntate pur folcloric, fără nicio interferență „metalică” sau  modernă, în afară de un cîntec nou, compus chiar de ei, dar care respectă temenic șabloanele populare. După cum e de așteptat, multe dintre aceste cîntece au o tematică păgînă, datorită motivului istoric menționat mai sus. În melodii precum Pārkiuns vede vedekļeņu (Perkun aduce mireasa), Aiziedams Pērkons grauda (Perkun a plecat tunînd) referințele precreștine sînt vizibile încă din titlu, iar în celelalte cîntece, care pot fi văzute drept cîntece de luptă, sînt evocate indirect lupte istorice ale poporului leton.

Totuși, Skyforger păstrează aceeași tonalitate pur folclorică a gamelor majore și a melodiilor cîntate rapid și înviorător, puternic acompaniate de flueire, cimpoaie, Ģīga și kokle (instrumente letone tradiționale). Ba chiar, muzical vorbind, stilul de pe albumul Kurbads nu este în întregime Black Metal, părînd să aibă multe elemente în comun și cu genul Thrash Metal (popularizat de trupe precum Metallica sau Slayer). Însă tematica aleasă de aceștia îi va face să fie tranziția perfectă între Folk Metal și unul din genurile imediat înrudite, anume Pagan Black Metal.

Resurecția păgînismului

Din acest punct, teritoriul poate deveni necunoscut pentru omul contemporan obișnuit. Termenul păgîn pare doar o invectivă arhaică din jargonul bisericesc. Cu siguranță, Europa nu mai are păgîni, așa-i? Greșit! Încă din anii ’80 (ba chiar din Romantism, dacă ar fi să aruncăm o privire mai atentă asupra fenomenului), Europa experimentează o creștere a interesului pentru (neo)păgînism, fiecare țară avînd subculturi bine închegate de așa zise culte neo-păgîne, care ori îmbrățișează credințele precreștine specifice localizării lor geografice (de exemplu, rușii care adoptă credințe slave, românii care se întorc la o reconstrucție stîngace a religiei dacice, sau scandinavii care redescoperă nu de mult pierduta religie politeistă germanică). Acest fenomen s-a făcut simțit, desigur, și în muzică. Și ce mediu ar fi mai bun pentru manifestarea politeismului precreștin decît Black Metal-ul, cunoscut pentru poziția sa anticreștină și afinitatea pentru ocult, paseism și naționalism?

Astfel, va apărea manifestarea artistică Pagan Black Metal. Ceea ce va diferenția acest gen de predecesorul său va fi tematica lirică și, într-o mai mică măsură, stilul mai agresiv și mai apropiat de Black Metal-ul „tradițional”. Vom clarifica tot aici și diferența dintre Pagan Black Metal și Viking Black Metal, aceasta fiind și ea tot tematică și, în mod aproape ilar, geografică. Teoretic, trupele de Viking Black Metal vor fi cele care vor evoca în versurile lor perioada vikingă din istoria țărilor scandinave, adică, mai bine spus, perioada precreștină a acelui spațiu geografic și cultural. Doar faptul că poveștile vikingilor și zeităților germanice sînt adesea amintite în versurile trupelor precum Månegarm (Suedia), Einherjer (Norvegia), Týr (Insulele Feroe) sau Enslaved (Norvegia) le va aduce această titulatură distinctă. De fapt, unele dintre ele chiar vor folosi rar (sau deloc) elemente folclorice în muzica lor, însă simpla afiliație istorică și geografică le va încadra în categoria Viking Metal. Totuși, în definitiv, distincția rămîne doar una tematică, trupe de Black Metal păgîn existînd în aproape fiecare țară europeană, neputînd să fie, însă, catalogate drept vikinge.

Dacă în cazul celorlalte subgenuri și genuri afiliate muzicii Black Metal putem vorbi doar de o influență muzicală și cel mult literară asupra culturii contemporane, în cazul multor trupe de Pagan Black Metal impactul va deveni brusc semnificativ. Am văzut cum Black Metal-ul împrumută motive din arta ortodoxă, din scrierile lui Tolkien și cum a reușit chiar să influențeze muzica electronică, dar nu putem nega faptul că particularitățile acestui gen muzical, fără doar și poate notabile, interesează prea puțin spațiul cultural.

Trupele de Pagan Black Metal vor aduce o contribuție de netăgăduit la conservarea identității folclorice și etnografice a țărilor lor. Nu ar fi deloc exagerat să afirmăm că aceste trupe sînt echivalentul culgătorilor de folclor din Romantism, de cele mai multe ori în muzica lor regăsindu-se instrumente tradiționale arhaice, demult uitate, care sînt acum mai degrabă piese de muzeu. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, mă voi referi aici la cîteva trupe romînești care îndeplinesc cu brio această muncă involuntară de etnolog.

Primul, și cel mai important, după părerea mea, este Marțolea, proiectul solo (acum aproape defunct) al lui Alin Drimuș, cunoscut pentru contribuțiile sale la albumele trupelor Negură Bunget sau dordeduh. Pentru muzica sa, Alin Drimuș va strînge laolaltă instrumente tradiționale romînești acum obscure. Pe fiecare dintre cîntecele sale, care au mai mult o estetică și un sunet pur Black Metal, ce aduce aminte de Burzum, se vor reuni instrumente precum tulnicul, buciumul, cavalul, tilinca și drîmba. Cînd ați auzit de astfel de intrumente în afara unui concert Grigore Leșe la suprapreț? Pe site-ul său (http://www.martolea.com/), de unde încă se pot descărca gratuit singurele sale două albume, Alin Drimuș va da descrieri ale fiecărui instrument, sporind, astfel, impresia că ne aflăm mai degrabă în fața unui studiu etnologic, nu într-un proiect de Black Metal „satanic”. Spun satanic deoarece versurile și sunetul melodiilor nu evocă un trecut precreștin, ci sînt, mai degrabă, după cum afirma autorul:

strîns legat[e] de partea întunecată a tradițiilor și povestirilor din folclor in nordul Carpaților și Bucovina. Muzical și-au lăsat amprenta unele instrumente tradiționale mai rar folosite. Rolul lor este de a transpune ascultătorul într-o atmosferă acustică autentică, a poveștilor de demult, cu ființe malefice și descîntece magice.

De fapt, din punct de vedere prozodic, versurile imită îndeaproape descîntecele tradiționale găsite în unele zone ale țării, sau sînt chiar fragmente din astfel de descîntece. Pentru a păstra atmosfera sinistră, aproape ocultă a acestor forme de poezie ritualică, vocile de pe albume, deși păstrează guturalitatea specifică genului Black Metal, vor fi cîntate șoptit, aproape bolborosit, doar pentru a deveni uneori tînguiri nazale, aproape bisericești, făcînd dificilă înțelegerea lor. Melodiile lui amintesc de ființe precum Samca, Muma Pădurii, Solomonari, Caii lui Sîntoader sau Joimărițele, scoase parcă din notițele de curs ale unui student la Etnologie. Din punct de vedere muzical, atmosfera rămîne la fel de terifiantă, albumul reușind să impună spaimă și oroare. La asta contribuie la unison compozițiile originale pentru instrumentele arhaice care fuzionează de minune cu atmosfera întunecată, malefică a Black Metal-ului produs excelent de Marțolea.

Aceeași abordare o va avea și deja celebra trupă Negură Bunget. Pe albumul din 2004 `n crugu bradului, timișorenii vor realiza un „cvartet pastoral”, o poveste epică în patru părți a unui păcurar care trebuie să înfrunte neajunsurile și singurătatea forțată de peste an. Pe cele patru melodii, fiecare corespunzînd unui anotimp, se vor evoca, într-o atmosferă tipică Black Metal, greutățile și introspecțiile transcendentale pe care păstorul le experimentează. Din nou, deși tematica liricii nu este una păgînă, elementele precreștine sînt puternic vizibile și aici. Versurile aduc izbitor aminte de mitul Mioriței (pe care chiar o pastișează pe alocuri) dar împrumută și alte elemente din prozodia populară, marcînd, încă o dată, interesul lor pentru cultura populară. Ba chiar, poate într-un acces de teribilism tineresc, membrii trupei vor nota pe coperta albumului: „In respect for the one and only carrier of the Romanian spirit: Tudor Gheorghe”. („Cu respect, pentru unicul purtător al spiritului românesc: Tudor Gheorghe”.)

Cu toate acestea, există și trupe care abordează o tematică păgînă în exclusivitate. Dintre români merită să îi menționez pe cei de la Ashaena (Bîrlad/ Cluj), singurii care reușesc să evoce moștenirea precreștină animistă și istoria dacilor (deci, perioada precreștină a românilor), fără a cădea în capcana kitsch-ului. Mulțumită lui Cosmin „Hultanu” Duduc, vocalistul, textierul și chitaristul trupei, licențiat în Antropologie culturală, versurile trupei au un fundament științific, oricît de ezoterice ar fi temele pe care le abordează. Din punct de vedere muzical, cei de la Ashaena nu se feresc din a folosi atît tehnici Black Metal, cît și acorduri tipice muzicii populare române.

Aceeași viziune păgînă o au și rușii de la Arkona, care reușesc, prin muzica lor, să creeze un ansamblu perfect de folclor, mitologie și cultură slavă, revigorînd mituri ale unei religii de cele mai multe ori ignorate (pentru că, nu-i așa, și rușii s-au născut ortodocși). La fel se poate spune și despre mai toate trupele de Viking Black Metal, care vor evoca zeii germanici în odele lor „barbare”. Dintre multitutdinea de trupe de Viking Black Metal aș vrea, totuși, să îi menționez pe cei de la Månegarm, care vor îngloba în muzica lor instrumentele tradiționale și chiar vor scoate un album de cîntece, compoziție proprie, cîntate în stil tradițional, ajutînd și ei la revigorarea instrumentelor precum nickelharpa sau drîmba și ale tehnicilor tradiționale de vioară (fiddle).

Ar trebui menționat, totuși, că interesele și practicile specifice trupelor de Pagan Metal nu vin fără repercusiuni cînd este vorba despre publicul larg sau despre cei care au descoperit de curînd acest stil. Avînd în vedere că trupele abordează adesea tematică și simbolistică precreștină, au reușit să își atragă, de-a lungul timpului, eticheta (absurdă) de neo-nazism. Trupe precum Skyforger chiar au pierdut contracte cu case de discuri, ceea ce i-a făcut să menționeze pe albumele lor „No Nazi stuff here” („Fără chestii naziste aici”). Aceeași afiliație profund eronată i-a fost atribuită și trupei Ashaena, care vor aminti și ei în albumele lor că „ Ashaena spune NU! nazismului, xenofobiei și prostiei umane […]”.

Purtătorii spiritului tradițional

Vedem, deci, că acest subgen al Black Metal-ului s-a dovedit a fi cel mai încărcat de elemente neașteptate. Nu numai că se înfățișează drept un gen muzical total inedit și inovator dar aportul său la studiul, propagarea și conservarea moștenirii tradiționale este de necontestat. Desigur, poate că nu este un gen care să intereseze publicul mainstream, însă, neîndoielnic, cei care intră în contact cu el sînt aceiași care vor deveni interesați de miturile, poveștile și, mai ales, instrumentele auzite în melodiile trupelor lor preferate. Experiența personală poate fi dovadă acestei afirmații. Contactul cu arta trupelor de Folk/Pagan Metal nu numai că mi-a deschis apetitul pentru cultura populară și precreștină a Europei, dar mi-a aprins și interesul pentru instrumentele arhaice, ceea ce m-a făcut ulterior să cumpăr cîteva, printre care un tulnic și o drîmbă. Am sperat că, astfel, niște instrumente reduse la stadiul de „piese de muzeu” vor mai supraviețui poate încă o generație și vor fi ferite de negura uitării. Și pot afirma cu încredere că și alții au urmat același parcurs.

Așadar, la sfîrșitul Trilogiei Black Metal, vreau să amintesc că, în ciuda originilor violente și a sunetului neprimitor, acest gen muzical întunecat s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, unul dintre cele mai pline de surprize (și resurse) genuri muzicale. Am văzut versatilitatea sa, am văzut influneța sa asupra altor stiluri muzicale și acum am aratăt importanța sa în însăși conservarea culturii tradiționale și a credințelor și miturilor europene. Foarte departe de revoluția stîrnită de Varg Vikernes & Co. în Norvegia de acum trei decenii, dar, fără doar și poate, o revoluție muzicală și culturală năvalnică.

Judecînd după elementele care îl constituie, pe care le-am explorat și le voi mai explora, pot afirma că Black Metal-ul este, de fapt, Neo-romantismul secolului XXI!


Ilustrațiile care însoțesc acest articol, exceptînd coperțile de discuri, au fost realizate de                                                                                Kris Verwimp

https://www.facebook.com/kris.verwimp1;                                                              http://home.scarlet.be/krisverwimp/welcome.htm.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru