Facebook

ARTE

Black metal electronic, black metal folcloric. Partea I: Temnițele electronice

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


După lungile perindări prin istoria și lumea agresivă, obscură dar, în același timp, revoluționară și creativă a Black Metal-ului, iată că am ajuns, în sfîrșit, la ultima parte a trilogiei pe care o anunțam acum o lună. În primele două „capitole” am scris despre influența artei ortodoxe, respectiv a operelor lui J. R. R. Tolkien și a lumilor fantastice asupra esteticii și tematicii Black Metal, iar în ceea ce urmează să fie concluzia acestei serii îmi propun, cum prefiguram în articolul trecut, să examinez mai îndeaproape genurile muzicale care au luat naștere din experimentele și preferințele muzicale destul de variate și, de ce nu?, antagonice ale muzicienilor din scena timpurie de Black Metal.

De fapt, după cum vom vedea, multe dintre numele recurente în celelalte două articole își vor face din nou apariția, dar, la fel ca dățile trecute, vor fi, de asemenea, introduse nume noi. Nu trebuie să omitem că scena de Black Metal, în ciuda vechimii de aproape trei decenii, este încă relativ minoră în plan muzical, ceea ce face ca ivirea atîtor subgenuri înrudite muzical să fie cu atît mai miraculoasă și demnă de examinat (poate într-o manieră mai aprofundată decît am reușit eu).

Așadar, după cum lesne se poate observa din titlu, în următoarele paragarafe urmează să fac cunoscute unui public mai larg două subgenuri muzicale strîns legate, aproape ca într-o relație de interdependență, de muzica Black Metal. Aceste două genuri, după cum v-am obișnuit pînă acum, poartă o titulatură destul de bizară, una mai abstractă decît cealaltă – Dungeon Synth și Viking/Pagan/Folk Black Metal, mai degrabă un termen umbrelă pentru mai multe genuri înrudite. Este evidentă nevoia de explicații în cazul unor termeni care par atît de vagi și… curioși, cel puțin la o primă vedere, așa că nu voi mai lungi această introducere și voi porni direct la drum prin tărîmurile eclectice ale Black Metal-ului.

Voi împărți această „exegeză” în două episoade, nu din dorința de a respecta o aparentă lege nescrisă a autorilor de trilogii de a divide ultima parte a seriei, ci pentru a păstra o dimensiune respectabilă a textului, fără însă a fi nevoit să exclud detalii importante, esențiale pentru o bună abordare a unei teme atît de obscure.

Povești din temnițele electronice

Încep, astfel, cu cel mai bizar dintre termeni – Dungeon Synth. Ce înțelesuri se pot afla oare în spatele acestei alăturări semantice greu de tradus și adaptat în limba romînă, dar la fel de vidată de un înțeles concret și pentru un vorbitor nativ de limbă engleză? O traducere stîngace ar putea fi „muzică electronică din temniță”, titulatură care riscă să facă întregul gen și mai greu de înțeles, încă de la primul contact cu acesta. Nu, nu este vorba despre o tînguială de orgă Körg a vreunui „viețaș” înfofolit în zeghe, nici de vreun nou stil obscur mixat de DJ-ii de la petrecerile rave.

Pentru a înțelege fenomenul Dungeon Synth, care se bucură de ceva vreme de o proprie „Renaștere”, trebuie să excavăm începuturile acestui gen, pînă în – după cum probabil ați intuit! – Norvegia anului 1993, an în care deja familiarul Varg Vikernes lansa cel de-al doilea album din cariera sa cu trupa Burzum, Det som engang var (Ceea ce a fost odată). Acolo, printre piesele tipice Black Metal, cu sunete chinuitoare și sumbre, acorduri care capturează perfect conceptul de diabolus in musica, voci guturale și versuri care ating teme oculte și anticreștine, va apărea pentru prima oară în interiorul acestui gen un șablon muzical ce putea părea de-a dreptul conceptual. Melodia, numită Han som reiste, poate fi văzută ca un fel de interludiu între două dintre cele mai agresive și „belicoase” piese de pe album, iar structura inedită a acesteia va crea un și mai mare contrast stilistic cu celelalte cîntece.

Melodia este una marcată de particularități. În primul rînd, se poate observa lipsa totală a versurilor și a vocilor (ceea ce m-a și îndemnat să o consider interludiu). Și mai marcant, întreaga melodie este cîntată exclusiv pe o orgă electrică, un sintetizator mai bine zis. Structura piesei este una minimală, repetitivă, aproape hipnotizantă în simplitatea ei. Sunetele presetate folosite aduc aminte de instrumente cu un aer arhaic, precum dulcimerul, lira și cornul francez. Ambientul piesei, însă, este unul aproape medieval, întunecat, prin excelență melancolic, opus tendințelor muzicale medievale pe care indirect le pastișează. Sunetul nu este deloc diferit de cel al trupei Summoning, pe care o aminteam în articolul trecut; dar unde austriecii vor folosi aceste tehnici doar în completarea chitărilor și vocilor, Vikernes va fi, poate, primul care compune o întreagă astfel de melodie doar cu ajutorul sintetizatorului.

Vikernes face un alt pas către definitivarea acestui nou gen muzical odată cu lansarea ultimelor albume, înainte de încarcerarea sa din 1996. Fiecare dintre cele două – Hvis lyset tar oss (1994) și Filosofem (1996) – va cuprinde cîte o melodie de lungă durată (15, respectiv 25 de minute), folosită, din nou, fie pe post de epilog, fie pe post de interludiu (dacă poți numi așa o melodie de 25 de minute!). Acestea vor fi semnificativ diferite față de Han som reiste, fiind marcate stilistic de un minimalism puțin exagerat și de repetiții care tind să pară infinite. Fără a fi însă lipsite de o esență muzicală și o orchestrație îmbietoare, care reușește să construiască aceeași atmosferă întunecată. Această interpretare minimală poate aduce aminte, așa cum observa chiar și Varg Vikernes, de muzica tehno, din care acesta afirma că se inspira. În melodiile lui se va regăsi tot o monotonie hipnotizantă, amplificată, însă, de tempoul larghetto lacrimoso, opus rapidității tipice muzicii tehno, dar și de alegerea sunetelor constituente ale piesei, anume cvartete de coarde, flaute și orgă bisericească.

Am putea chiar să vedem aceste melodii drept pastișe postmoderne ale muzicii clasice sau chiar ale muzicii religioase. Găsisem zilele trecute o melodie a unui proiect minor, Foolish Fire, ilustrînd perfect influențele pe care cele două melodii ale lui Vikernes le-au avut asupra subgenului Dungeon Synth. Melodia, numită IV: Prayer, nu este altceva decît o recitare, lungă de 10 minute, a rugăciunii Kyrie eleison (Doamne, miluiește!), acompaniată de sunetele melancolice și funebre ale sintetizatorului. Artistul chiar specifică într-o notă de subsol că melodia „trebuie recitată pe fiecare mărgea a unui rozariu” („IV: Prayer to be followed on a standard rosary, reciting the Kyrie prayer on each bead.”). În definitiv, e ceea ce un credincios cu frică de Dumnezeu ar face oricum înainte de a adormi. Însă Foolish Fire au reușit să facă din acest ritual intim o melodie Dark Ambient, care, în ciuda caracteristicei monotonii, mai degrabă relaxează decît să plictisească (orice credincios doritor poate încerca această rugăciune electronică aici: https://foolish-fire.bandcamp.com/). Dacă o rugăciune de bază a cultului creștin a putut suferi o asemenea reintepretare postmodernă, care sînt oare limitele acestui subgen bizar? Și cum s-a produs trecerea de la termenul Dark Ambiental la abstractul Dungeon Synth?

Trubadurii electronici

Răspunsul se află în alte cîteva albume ambientale Burzum și în proiectul unui alt norvegian, cunoscut sub numele de Mortiis (fost basist al trupei Emperor), precum și în proiectul lui Sigurd Wongraven, membru al trupei Satyricon. Abordările acestor artiști sînt, din nou, diferite, așa că le vom „diseca” pe rînd, pentru o mai bună înțelegere a rolului lor în formarea unui nou gen muzical care pare să ia amploare în ultima perioadă.

Apariția acestui subgen nu ar fi putut fi posibilă fără o întîmplare care poate părea mai degrabă anecdotică. În centrul ei se află, desigur, același Varg Vikernes. După uciderea lui Euronymous în 1996, Vikernes va primi sentința de 21 ani într-o închisoare de maximă securitate din Norvegia. Nemaiavînd, prin urmare, posibilitatea să înregistreze melodiile pe care deja le compusese pentru un viitor album, se va mulțumi să le reintepreteze, într-un stil total atipic și nou pentru el, pe o orgă ieftină pe care administrația închisorii i-o va încredința. Așa vor lua naștere două albume acum definitorii pentru acest subgen, Dauði Baldrs (1997) și Hliðskjálf (1999). Melodiile de pe aceste albume vor fi opusul perfect al cîntecelor brutale și violente de pe anterioarele producții Burzum. În ciuda limitărilor tehnologice, Vikernes va reuși să compună o suită de cîntece cu o abordare nemaiauzită și cu influențe cît se poate de variate. Cu ajutorul clapelor midi, acesta va compune melodii cu influențe atît medievale și folclorice, cît și neofolk și neoclasice. Sunetul minimalist al clapei, de data aceasta impus, nu voit, va da acestor „bastarzi sonori” aceeași atmosferă elegiacă și sumbră a albumelor precedente, punînd astfel una din „cărămizile” fondatoare de la baza genului Dungeon Synth. Vikernes va continua să exploreze teritoriul neofolkului electronic în albume recente precum Sôl austan, Mâni vestan (2013) și The Ways of Yore (2014), unde încearcă să valorifice structurile muzicii antice europene. Va experimenta și cu sunete și tehnici specifice Școlii de la Berlin, creînd, încă o dată, o himeră muzicală atipică și oximoronică, în care noul se îngînă cu arhaicul.

Pe de altă parte, primele albume ale lui Mortiis (Håvard Ellefsen), precum și unicul album al lui Wongraven, vor avea o cu totul altă abordare. Este greu de spus dacă primul care a compus o astfel de muzică a fost Vikernes sau Ellefsen. Din punct de vedere diacronic, într-adevăr, Han som reiste a apărut înaintea primului album Mortiis, însă melodiile celor doi sînt atît de diferite, încît nu se poate vorbi de un plagiat. Cert este că Mortiis va fi primul care își va clasifica această creație absurdă drept Dark Dungeon Music (muzică întunecată de temință). Avînd în vedere că termenul de Dungeon Synth a apărut în urmă cu cîțiva ani, originea onomastică a genului devine, așadar, evidentă.

În plus, după cum menționam, abordările muzicale ale celor doi sînt aproape complet diferite. La fel ca Vikernes, și Mortiis va alege să compună cîntece minimaliste, repetitive și de lungă durată, însă asemănările se vor opri aici. De fapt, Mortiis va opta pentru o structurare atentă a primelor lui albume, Født til å herske (1994), Ånden som gjorde opprør (1995) și Keiser av en dimension ukjent (1995). Fiecare dintre aceste albume va conține doar cîte două melodii, fiecare de aproape 30 de minute. Această metodă de producție aduce cumva aminte de albumele conceptuale ale unor trupe precum Jethro Tull sau Pink Floyd, și la fel ca acestea, albumele Mortiis din acea perioadă nu vor fi constituite decît, după cum am spus, din două piese care formează împreună o entitate unitară, de o durată considerabilă, și formată, la rîndul ei, din mai multe segmente individuale, dar în același timp indivizibile.

Ba, mai mult, numeroase dintre melodiile lui Mortiis vor avea la final versuri, recitate într-o voce distorsionată, impunătoare, potrivită atmosferei misterioase a pieselor. Deși creațiile ambientale ale lui Vikerenes erau, la rîndul lor, însoțite de versuri (care se găseau în booklet-ul albumelor), acestea nu au fost niciodată integrate în muzica pe care, în teorie, ar fi trebuit să o acompanieze.

Melodiile lui Ellefsen vor avea o dimensiune mult mai epică și grandioasă, aducînd aminte de abordarea celor din Summoning. Atmosfera medievală este evocată cu brio aici, în ciuda faptului că instrumentele folosite sînt și de această dată doar presetările unei orgi electronice Roland JV30 (inclusiv lungile pasaje corale). Cornul francez se va tîngui melancolic minute întregi, pe fundalul „coardelor” sintetice simulate de clapă, urmărind de multe ori secvențe tipice muzicii medievale ale minnesängerilor, iar trompetele par a cînta fapte de vitejie de pe cîmpuri de luptă din vremuri de mult uitate și tărîmuri neștitute. Astfel, aidoma celorlalți artiști din această sferă muzicală, Mortiis pare a fi și el un veritabil creator și evocator de lumi fantastice, iar muzica lui pare coloana sonoră perfectă pentru niște universuri prinse într-un perpetuu Ev Mediu.

Renașterea temniței

Totuși, ce relevanță mai au aceste mici proiecte deviante în ambientul muzical contemporan? Mai pot fi oare captivante niște melodii mult prea lungi, voit low-fi și detașate aproape complet de originea lor „metalică”, ca și de lumea modernă? În mod paradoxal, după cum afirmam mai sus, genul Dungeon Synth pare că trece, de cîțiva ani, printr-o adevărată „Renaștere”. Nu numai că au apărut nenumărate proiecte, dar albumele se bucură de lansări în format fizic, pe CD, pe casetă sau chiar pe vinil. Această nouă rază de lumină a încurajat mulți artiști să își lase amprenta asupra genului, reinventîndu-l și remodelîndu-l, reușind să îl ducă către zone neexplorate. Pomeneam mai sus de proiectul Foolish Fire, care reimaginează electronic și minimal o rugăciune creștină, la fel cum reușeau și trupele de Black Metal pomenite în primul articol al acestei serii. Putem aminti proiecte precum Chaucerian Myth, care pe albumul de debut încearcă să ofere o coloană sonoră pentru faimosul ciclu de povești Canterbury Tales, scris de Geoffry Chaucer în secolul al XV-lea, sau Murgrind, Erang și Thangorodrim, care își creează propriile lumi, ori le îmbogățesc pe cele deja imaginate de Tolkien – de data aceasta cu ajutorul sintetizatoarelor și orchestrațiilor epice, nu al chitarelor și strigătelor cavernoase –, sau de ce nu, ultimele albume Burzum, unde controversatul cîntăreț de Black Metal se va rezuma strict la melodii ambientale, care evocă, totuși, spiritul violent și mistic al muzicii pe care o compunea în tinerețe.

Iar dacă vorbim despre influența muzicii și esteticii medievale în acest subgen, nu putem să nu amintim proiectul rusesc Utred (îl puteți asculta aici: https://utred.bandcamp.com/), care, într-o manieră aproape prerafaelită, reușește să compună, cu ajutorul sintetizatorului, veritabilă muzică de curte, ce pare abia scoasă din vreun miscelaneu miniat de secol XIV. De fapt, coperta fiecărui album lansat sub acest nume este un fragment de miniatură din manuscrise medievale, ales în așa fel încît să corespundă tematic melodiilor albumului, ceea ce dă o doză în plus de autenticitate fiecărei publicații. Astfel, Utred izbutește să aducă în secolul XXI, folosind unelte și tehnici (post)moderne, arta veacurilor medievale. Pastișarea a fost dusă atît de departe, încît trupa a lansat chiar un album de cover-uri ale unor trupe faimoase, precum Iron Maiden, Rainbow sau Vangelis, reimaginate în stil medieval, însă cîntate exclusiv pe sintetizator.

Pînă și componenta ocultă și tenebroasă specifică primelor albume și piese Dungeon Synth a început să fie înlăturată în muzica unor proiecte precum Ræv Jäger
(a cărui muzică este disponibilă aici: https://raevjager.bandcamp.com/). Acest muzician rus își creează propria lume fantastică, una mult mai optimistă, vioaie, ghidușă și… plină de zîne, care aduce mai degrabă aminte de jocurile video de la sfîrșitul secolului trecut sau de universul Disney, decît de originile întunecate ale acestui stil muzical, fără a parodia în vreun fel genuri muzicale cu tonuri mai „serioase” ale altor compozitori.

Faptul că, în cadrul unui gen muzical, care, la prima vedere, pare a gravita în jurul unui imaginar destul de limitat și al unei estetici predefinite, apar, totuși, atît de multe variațiuni, proiecte și subgenuri înrudite, dovedește o varietate artistică mult mai vastă decît ar putea crede un neofit. Ba, mai mult, în ciuda tuturor acestor „variațiuni”, muzica Dungeon Synth este încă văzută drept parte constituentă și subdiviziune a genului Black Metal, indiferent de reinterpretările și schimbările prin care a trecut în cele cîteva decenii de la apariție. Acest subgen electronic este dovada concretă a profunzimii și varietății artistice de care se bucură, de fapt, stilul Black Metal. Am văzut în articolele precedente – și vom vedea și în ultimul din această serie – imensa versatilitate și capaciate de creație a acestui gen încă văzut de mulți drept un „bastard” al unei așa zise „muzici bune” și social acceptabile.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru