Facebook

ARTE

Black metal electronic, black metal folcloric. Partea I: Temnițele electronice

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


După lungile perindări prin istoria și lumea agresivă, obscură dar, în același timp, revoluționară și creativă a Black Metal-ului, iată că am ajuns, în sfîrșit, la ultima parte a trilogiei pe care o anunțam acum o lună. În primele două „capitole” am scris despre influența artei ortodoxe, respectiv a operelor lui J. R. R. Tolkien și a lumilor fantastice asupra esteticii și tematicii Black Metal, iar în ceea ce urmează să fie concluzia acestei serii îmi propun, cum prefiguram în articolul trecut, să examinez mai îndeaproape genurile muzicale care au luat naștere din experimentele și preferințele muzicale destul de variate și, de ce nu?, antagonice ale muzicienilor din scena timpurie de Black Metal.

De fapt, după cum vom vedea, multe dintre numele recurente în celelalte două articole își vor face din nou apariția, dar, la fel ca dățile trecute, vor fi, de asemenea, introduse nume noi. Nu trebuie să omitem că scena de Black Metal, în ciuda vechimii de aproape trei decenii, este încă relativ minoră în plan muzical, ceea ce face ca ivirea atîtor subgenuri înrudite muzical să fie cu atît mai miraculoasă și demnă de examinat (poate într-o manieră mai aprofundată decît am reușit eu).

Așadar, după cum lesne se poate observa din titlu, în următoarele paragarafe urmează să fac cunoscute unui public mai larg două subgenuri muzicale strîns legate, aproape ca într-o relație de interdependență, de muzica Black Metal. Aceste două genuri, după cum v-am obișnuit pînă acum, poartă o titulatură destul de bizară, una mai abstractă decît cealaltă – Dungeon Synth și Viking/Pagan/Folk Black Metal, mai degrabă un termen umbrelă pentru mai multe genuri înrudite. Este evidentă nevoia de explicații în cazul unor termeni care par atît de vagi și… curioși, cel puțin la o primă vedere, așa că nu voi mai lungi această introducere și voi porni direct la drum prin tărîmurile eclectice ale Black Metal-ului.

Voi împărți această „exegeză” în două episoade, nu din dorința de a respecta o aparentă lege nescrisă a autorilor de trilogii de a divide ultima parte a seriei, ci pentru a păstra o dimensiune respectabilă a textului, fără însă a fi nevoit să exclud detalii importante, esențiale pentru o bună abordare a unei teme atît de obscure.

Povești din temnițele electronice

Încep, astfel, cu cel mai bizar dintre termeni – Dungeon Synth. Ce înțelesuri se pot afla oare în spatele acestei alăturări semantice greu de tradus și adaptat în limba romînă, dar la fel de vidată de un înțeles concret și pentru un vorbitor nativ de limbă engleză? O traducere stîngace ar putea fi „muzică electronică din temniță”, titulatură care riscă să facă întregul gen și mai greu de înțeles, încă de la primul contact cu acesta. Nu, nu este vorba despre o tînguială de orgă Körg a vreunui „viețaș” înfofolit în zeghe, nici de vreun nou stil obscur mixat de DJ-ii de la petrecerile rave.

Pentru a înțelege fenomenul Dungeon Synth, care se bucură de ceva vreme de o proprie „Renaștere”, trebuie să excavăm începuturile acestui gen, pînă în – după cum probabil ați intuit! – Norvegia anului 1993, an în care deja familiarul Varg Vikernes lansa cel de-al doilea album din cariera sa cu trupa Burzum, Det som engang var (Ceea ce a fost odată). Acolo, printre piesele tipice Black Metal, cu sunete chinuitoare și sumbre, acorduri care capturează perfect conceptul de diabolus in musica, voci guturale și versuri care ating teme oculte și anticreștine, va apărea pentru prima oară în interiorul acestui gen un șablon muzical ce putea părea de-a dreptul conceptual. Melodia, numită Han som reiste, poate fi văzută ca un fel de interludiu între două dintre cele mai agresive și „belicoase” piese de pe album, iar structura inedită a acesteia va crea un și mai mare contrast stilistic cu celelalte cîntece.

Melodia este una marcată de particularități. În primul rînd, se poate observa lipsa totală a versurilor și a vocilor (ceea ce m-a și îndemnat să o consider interludiu). Și mai marcant, întreaga melodie este cîntată exclusiv pe o orgă electrică, un sintetizator mai bine zis. Structura piesei este una minimală, repetitivă, aproape hipnotizantă în simplitatea ei. Sunetele presetate folosite aduc aminte de instrumente cu un aer arhaic, precum dulcimerul, lira și cornul francez. Ambientul piesei, însă, este unul aproape medieval, întunecat, prin excelență melancolic, opus tendințelor muzicale medievale pe care indirect le pastișează. Sunetul nu este deloc diferit de cel al trupei Summoning, pe care o aminteam în articolul trecut; dar unde austriecii vor folosi aceste tehnici doar în completarea chitărilor și vocilor, Vikernes va fi, poate, primul care compune o întreagă astfel de melodie doar cu ajutorul sintetizatorului.

Vikernes face un alt pas către definitivarea acestui nou gen muzical odată cu lansarea ultimelor albume, înainte de încarcerarea sa din 1996. Fiecare dintre cele două – Hvis lyset tar oss (1994) și Filosofem (1996) – va cuprinde cîte o melodie de lungă durată (15, respectiv 25 de minute), folosită, din nou, fie pe post de epilog, fie pe post de interludiu (dacă poți numi așa o melodie de 25 de minute!). Acestea vor fi semnificativ diferite față de Han som reiste, fiind marcate stilistic de un minimalism puțin exagerat și de repetiții care tind să pară infinite. Fără a fi însă lipsite de o esență muzicală și o orchestrație îmbietoare, care reușește să construiască aceeași atmosferă întunecată. Această interpretare minimală poate aduce aminte, așa cum observa chiar și Varg Vikernes, de muzica tehno, din care acesta afirma că se inspira. În melodiile lui se va regăsi tot o monotonie hipnotizantă, amplificată, însă, de tempoul larghetto lacrimoso, opus rapidității tipice muzicii tehno, dar și de alegerea sunetelor constituente ale piesei, anume cvartete de coarde, flaute și orgă bisericească.

Am putea chiar să vedem aceste melodii drept pastișe postmoderne ale muzicii clasice sau chiar ale muzicii religioase. Găsisem zilele trecute o melodie a unui proiect minor, Foolish Fire, ilustrînd perfect influențele pe care cele două melodii ale lui Vikernes le-au avut asupra subgenului Dungeon Synth. Melodia, numită IV: Prayer, nu este altceva decît o recitare, lungă de 10 minute, a rugăciunii Kyrie eleison (Doamne, miluiește!), acompaniată de sunetele melancolice și funebre ale sintetizatorului. Artistul chiar specifică într-o notă de subsol că melodia „trebuie recitată pe fiecare mărgea a unui rozariu” („IV: Prayer to be followed on a standard rosary, reciting the Kyrie prayer on each bead.”). În definitiv, e ceea ce un credincios cu frică de Dumnezeu ar face oricum înainte de a adormi. Însă Foolish Fire au reușit să facă din acest ritual intim o melodie Dark Ambient, care, în ciuda caracteristicei monotonii, mai degrabă relaxează decît să plictisească (orice credincios doritor poate încerca această rugăciune electronică aici: https://foolish-fire.bandcamp.com/). Dacă o rugăciune de bază a cultului creștin a putut suferi o asemenea reintepretare postmodernă, care sînt oare limitele acestui subgen bizar? Și cum s-a produs trecerea de la termenul Dark Ambiental la abstractul Dungeon Synth?

Trubadurii electronici

Răspunsul se află în alte cîteva albume ambientale Burzum și în proiectul unui alt norvegian, cunoscut sub numele de Mortiis (fost basist al trupei Emperor), precum și în proiectul lui Sigurd Wongraven, membru al trupei Satyricon. Abordările acestor artiști sînt, din nou, diferite, așa că le vom „diseca” pe rînd, pentru o mai bună înțelegere a rolului lor în formarea unui nou gen muzical care pare să ia amploare în ultima perioadă.

Apariția acestui subgen nu ar fi putut fi posibilă fără o întîmplare care poate părea mai degrabă anecdotică. În centrul ei se află, desigur, același Varg Vikernes. După uciderea lui Euronymous în 1996, Vikernes va primi sentința de 21 ani într-o închisoare de maximă securitate din Norvegia. Nemaiavînd, prin urmare, posibilitatea să înregistreze melodiile pe care deja le compusese pentru un viitor album, se va mulțumi să le reintepreteze, într-un stil total atipic și nou pentru el, pe o orgă ieftină pe care administrația închisorii i-o va încredința. Așa vor lua naștere două albume acum definitorii pentru acest subgen, Dauði Baldrs (1997) și Hliðskjálf (1999). Melodiile de pe aceste albume vor fi opusul perfect al cîntecelor brutale și violente de pe anterioarele producții Burzum. În ciuda limitărilor tehnologice, Vikernes va reuși să compună o suită de cîntece cu o abordare nemaiauzită și cu influențe cît se poate de variate. Cu ajutorul clapelor midi, acesta va compune melodii cu influențe atît medievale și folclorice, cît și neofolk și neoclasice. Sunetul minimalist al clapei, de data aceasta impus, nu voit, va da acestor „bastarzi sonori” aceeași atmosferă elegiacă și sumbră a albumelor precedente, punînd astfel una din „cărămizile” fondatoare de la baza genului Dungeon Synth. Vikernes va continua să exploreze teritoriul neofolkului electronic în albume recente precum Sôl austan, Mâni vestan (2013) și The Ways of Yore (2014), unde încearcă să valorifice structurile muzicii antice europene. Va experimenta și cu sunete și tehnici specifice Școlii de la Berlin, creînd, încă o dată, o himeră muzicală atipică și oximoronică, în care noul se îngînă cu arhaicul.

Pe de altă parte, primele albume ale lui Mortiis (Håvard Ellefsen), precum și unicul album al lui Wongraven, vor avea o cu totul altă abordare. Este greu de spus dacă primul care a compus o astfel de muzică a fost Vikernes sau Ellefsen. Din punct de vedere diacronic, într-adevăr, Han som reiste a apărut înaintea primului album Mortiis, însă melodiile celor doi sînt atît de diferite, încît nu se poate vorbi de un plagiat. Cert este că Mortiis va fi primul care își va clasifica această creație absurdă drept Dark Dungeon Music (muzică întunecată de temință). Avînd în vedere că termenul de Dungeon Synth a apărut în urmă cu cîțiva ani, originea onomastică a genului devine, așadar, evidentă.

În plus, după cum menționam, abordările muzicale ale celor doi sînt aproape complet diferite. La fel ca Vikernes, și Mortiis va alege să compună cîntece minimaliste, repetitive și de lungă durată, însă asemănările se vor opri aici. De fapt, Mortiis va opta pentru o structurare atentă a primelor lui albume, Født til å herske (1994), Ånden som gjorde opprør (1995) și Keiser av en dimension ukjent (1995). Fiecare dintre aceste albume va conține doar cîte două melodii, fiecare de aproape 30 de minute. Această metodă de producție aduce cumva aminte de albumele conceptuale ale unor trupe precum Jethro Tull sau Pink Floyd, și la fel ca acestea, albumele Mortiis din acea perioadă nu vor fi constituite decît, după cum am spus, din două piese care formează împreună o entitate unitară, de o durată considerabilă, și formată, la rîndul ei, din mai multe segmente individuale, dar în același timp indivizibile.

Ba, mai mult, numeroase dintre melodiile lui Mortiis vor avea la final versuri, recitate într-o voce distorsionată, impunătoare, potrivită atmosferei misterioase a pieselor. Deși creațiile ambientale ale lui Vikerenes erau, la rîndul lor, însoțite de versuri (care se găseau în booklet-ul albumelor), acestea nu au fost niciodată integrate în muzica pe care, în teorie, ar fi trebuit să o acompanieze.

Melodiile lui Ellefsen vor avea o dimensiune mult mai epică și grandioasă, aducînd aminte de abordarea celor din Summoning. Atmosfera medievală este evocată cu brio aici, în ciuda faptului că instrumentele folosite sînt și de această dată doar presetările unei orgi electronice Roland JV30 (inclusiv lungile pasaje corale). Cornul francez se va tîngui melancolic minute întregi, pe fundalul „coardelor” sintetice simulate de clapă, urmărind de multe ori secvențe tipice muzicii medievale ale minnesängerilor, iar trompetele par a cînta fapte de vitejie de pe cîmpuri de luptă din vremuri de mult uitate și tărîmuri neștitute. Astfel, aidoma celorlalți artiști din această sferă muzicală, Mortiis pare a fi și el un veritabil creator și evocator de lumi fantastice, iar muzica lui pare coloana sonoră perfectă pentru niște universuri prinse într-un perpetuu Ev Mediu.

Renașterea temniței

Totuși, ce relevanță mai au aceste mici proiecte deviante în ambientul muzical contemporan? Mai pot fi oare captivante niște melodii mult prea lungi, voit low-fi și detașate aproape complet de originea lor „metalică”, ca și de lumea modernă? În mod paradoxal, după cum afirmam mai sus, genul Dungeon Synth pare că trece, de cîțiva ani, printr-o adevărată „Renaștere”. Nu numai că au apărut nenumărate proiecte, dar albumele se bucură de lansări în format fizic, pe CD, pe casetă sau chiar pe vinil. Această nouă rază de lumină a încurajat mulți artiști să își lase amprenta asupra genului, reinventîndu-l și remodelîndu-l, reușind să îl ducă către zone neexplorate. Pomeneam mai sus de proiectul Foolish Fire, care reimaginează electronic și minimal o rugăciune creștină, la fel cum reușeau și trupele de Black Metal pomenite în primul articol al acestei serii. Putem aminti proiecte precum Chaucerian Myth, care pe albumul de debut încearcă să ofere o coloană sonoră pentru faimosul ciclu de povești Canterbury Tales, scris de Geoffry Chaucer în secolul al XV-lea, sau Murgrind, Erang și Thangorodrim, care își creează propriile lumi, ori le îmbogățesc pe cele deja imaginate de Tolkien – de data aceasta cu ajutorul sintetizatoarelor și orchestrațiilor epice, nu al chitarelor și strigătelor cavernoase –, sau de ce nu, ultimele albume Burzum, unde controversatul cîntăreț de Black Metal se va rezuma strict la melodii ambientale, care evocă, totuși, spiritul violent și mistic al muzicii pe care o compunea în tinerețe.

Iar dacă vorbim despre influența muzicii și esteticii medievale în acest subgen, nu putem să nu amintim proiectul rusesc Utred (îl puteți asculta aici: https://utred.bandcamp.com/), care, într-o manieră aproape prerafaelită, reușește să compună, cu ajutorul sintetizatorului, veritabilă muzică de curte, ce pare abia scoasă din vreun miscelaneu miniat de secol XIV. De fapt, coperta fiecărui album lansat sub acest nume este un fragment de miniatură din manuscrise medievale, ales în așa fel încît să corespundă tematic melodiilor albumului, ceea ce dă o doză în plus de autenticitate fiecărei publicații. Astfel, Utred izbutește să aducă în secolul XXI, folosind unelte și tehnici (post)moderne, arta veacurilor medievale. Pastișarea a fost dusă atît de departe, încît trupa a lansat chiar un album de cover-uri ale unor trupe faimoase, precum Iron Maiden, Rainbow sau Vangelis, reimaginate în stil medieval, însă cîntate exclusiv pe sintetizator.

Pînă și componenta ocultă și tenebroasă specifică primelor albume și piese Dungeon Synth a început să fie înlăturată în muzica unor proiecte precum Ræv Jäger
(a cărui muzică este disponibilă aici: https://raevjager.bandcamp.com/). Acest muzician rus își creează propria lume fantastică, una mult mai optimistă, vioaie, ghidușă și… plină de zîne, care aduce mai degrabă aminte de jocurile video de la sfîrșitul secolului trecut sau de universul Disney, decît de originile întunecate ale acestui stil muzical, fără a parodia în vreun fel genuri muzicale cu tonuri mai „serioase” ale altor compozitori.

Faptul că, în cadrul unui gen muzical, care, la prima vedere, pare a gravita în jurul unui imaginar destul de limitat și al unei estetici predefinite, apar, totuși, atît de multe variațiuni, proiecte și subgenuri înrudite, dovedește o varietate artistică mult mai vastă decît ar putea crede un neofit. Ba, mai mult, în ciuda tuturor acestor „variațiuni”, muzica Dungeon Synth este încă văzută drept parte constituentă și subdiviziune a genului Black Metal, indiferent de reinterpretările și schimbările prin care a trecut în cele cîteva decenii de la apariție. Acest subgen electronic este dovada concretă a profunzimii și varietății artistice de care se bucură, de fapt, stilul Black Metal. Am văzut în articolele precedente – și vom vedea și în ultimul din această serie – imensa versatilitate și capaciate de creație a acestui gen încă văzut de mulți drept un „bastard” al unei așa zise „muzici bune” și social acceptabile.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru