Facebook

ARTE

Black Metal Ortodox?

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


Da, titlul poate părea un oximoron cras, un nonsens chiar. Genul Black Metal este, cu siguranță, una dintre cele mai notorii și agresive ramuri ale muzicii Rock și Metal. Dacă în anii ’80, de exemplu, părinții erau îngrijorați de posibile mesaje subliminale și de imaginea extremă a unor trupe precum KISS, AC/DC sau Judas Priest, în anii ’90 acele temeri vor părea complet nefondate, ba chiar ilare, prin comparație cu noul val de muzică heavy care se forma în Peninsula Scandinavă. În doar cîțiva ani, mișcarea norvegiană de Black Metal va fi marcată de o serie de crime, sinucideri și incendieri de biserici, care, împreună cu sunetul „neprimitor”, le vor atrage acestor muzicieni, în scurtă vreme, renumele de „sataniști”. Deși majoritatea se dezice astăzi de această etichetă, stigmatul a rămas asupra întregii subculturi. Despre miturile care înconjoară ramura agresivă, ocultă și greu de digerat a muzicii metal, s-a scris deja, fie că vorbim de monografii, articole din ziarele anilor ’90 care relatau extravaganțele și distrugerile cauzate de tinerii – pe atunci – muzicieni, sau chiar documentare, precum Until the light takes us (2011). Însă toate s-au concentrat mai mult asupra subculturii generate de acest stil muzical obscur și, bineînțeles, a lungului șir de drame, crime și distrugere care a marcat în special scena norvegiană, inițiatoare, cum scriam, a acestei mișcări de revoltă muzicală dar și socială.

Nu îmi propun, totuși, să vorbesc despre aceste aspecte, aspecte despre care mulți alții (inclusiv membrii unor trupe) au vorbit deja. În acest prim articol din ceea ce urmează să fie o trilogie dedicată imaginarului și subculturii Black Metal, îmi propun să discut despre o particularitate structurală a muzicii Black Metal moderne, vizibilă mai ales în creația artiștilor originari din Estul Europei.

Toacă la 100 BPM

Să revin, așadar, asupra titlului. Ce poate avea în comun Ortodoxia cu un stil muzical care are un „palmares” atît de… neortodox precum Black Metal-ul?

Deși spiritele nordicilor au fost calmate la mijlocul anilor ’90 datorită unei serii de arestări (și de crime), curentul revoluționar al Black Metal-ului nu numai că nu a fost înăbușit, ci, mai mult, s-a extins în toată Europa, pînă cînd, în 1995, deja apărea și în România primul album cu adevărat Black Metal autohton: Zârnindu-să, al timișorenilor de la Negură Bunget. Autohton este cuvîntul cheie cînd vine vorba despre majoritatea trupelor de Black Metal. Muzica a evoluat devenind pe alocuri de-a dreptul progresivă și experimentală, dar și-a păstrat anumite caracteristici definitorii, ca, așa cum afirmam într-un articol trecut, afinitatea pentru ocult, magie, istorie și naționalism. Muzical vorbind, această orientare către teme care, pînă la urmă, sînt romantice prin excelență, a dus, în timp, la apariția unor trupe de Black Metal cu creații perfect originale și definite de acest caracter local, identitar. E lesne astfel de înțeles, în ciuda situației contradictorii, de ce nu a durat mult pînă ce elemente care tradițional aparțin de muzica bisericească și-au făcut loc în metalul extrem, antagonistul prim al artei creștine.

La noi, deschizători de drumuri au fost – din nou -, timișorenii de la Negură Bunget. Pe albumele lor se vor auzi, pentru prima oară, printre xilofoane, thereminuri și… tulnice, secțiuni ritmice de toacă și pasaje vocale joase și nazale care duc automat cu gîndul și mai ales cu urechea la cînturile bisericești bizantine. Începînd de pe albumele Măiastru sfetnic și ’n crugu bradului, dar culminînd pe aclamatul disc OM, muzica celor de la Negură Bunget (și ulterior dordeduh) a devenit din ce în ce mai ezoterică și eclectică și a înglobat din ce în ce mai des instrumentele tradiționale. La concertele lor de astăzi nu este neobișnuit să vezi, printre tobe rapide ca focul de artilerie, chitare difuze și voci guturale, o figură aproape monahală bătînd tacit o toacă stilizată. Cu ajutorul vocilor, aproape corale uneori, sentimentul ritualic al unei religii necunoscute se amplifică.

Cînturi gregoriene profane

Aceeași abordare vocală o vom întîlni și la Syn Ze Șase Tri, o altă trupă timișoreană, care în ciuda numelui (voit) ambiguu, va crea, pe albumul Sub semnul lupului, o atmosferă mult mai ecleziastică. Abordînd un stil numit Symphonic Black Metal, renumit pentru orchestrațiile simfonice, segmentele de orgă bisericească și pasajele corale epice, timișorenii vor reuși să ofere ascultătorului aceeași grandoare simfonică a bisericii apusene (cum se poate vedea, de pildă, la trupa norvegiană Dimmu Borgir), însă din nou, cu o influență estică. În melodia eponimă (https://www.youtube.com/watch?v=tKuXpGMQyP4) de pe acest album, vor captura această atmosferă folosind segmente din… Prohod, cîntat în greacă de un cor bisericesc profesionist. Vocile solemne și funebre ale corului, care cîntă o melodie cu o anumită încărcătură simbolic-religioasă în ortodoxie, contrastează, dar se și completează de minune cu guturalitatea specifică genului, excelent demonstrată de Corb, vocalistul trupei.

Dar nu numai românul s-a născut ortodox, ci și întreaga Europă estică. Cum Ortodoxia face parte din identitatea culturală a țărilor din această parte a Bătrînului Continent și este, chiar în plină epocă a laicizării, o prezență constantă în societatea multor țări din spațiul estic, nu este de mirare că manifestări asemănătoare au apărut și în alte țări ortodoxe.

Datorită controverselor stîrnite, merită, în acest sens, să menționăm trupa care și-a creat întreaga imagine în jurul lumii monahale ortodoxe – polonezii de la Batiușka (Батюшка). Albumul lor de debut, intitulat Litourghia, este un amalgam de contradicții și necunoscute.

În primul rînd, deși membrii trupei sînt din Polonia, versurile sînt cîntate în rusă, iar imaginea trupei este puternic influențată de ortodoxia estică, și nu de ritul catolic. Membrii chiar activează sub pseudonimele Мартин (Martin), Христофор (Hristofor) și Варфоломей (Varfolomeu), evident, numele unor sfinți ai Bisericii Ruse. După cum e de așteptat, recuzita lor de scenă constă în feloane și epitrahile (patrafire) care aduc izibitor cu cele ale preoților ortodocși, dar sînt, desigur, încărcate cu o serie de simboluri mai mult sau mai puțin ortodoxe.

Pe de altă parte, Batiușka integrează de minune muzica bisericească în stilul lor de Black Metal. Printre predicile nazale și tainice și sunetul distant al unei cădelnițe, „preotul” Varfolomeu strecoară, brutal și disonant, din spatele unui analoghion decorat cu o broderie înfățișînd Maica Domnului și pruncul (imagine care, de altfel, apare chiar pe coperta albumului lor), urlete aproape primordiale, care te fac să realizezi că nu ai de-a face cu o trupă bisericească (sau, mai rău, cu o trupă creștină de Black Metal – stil supranumit White Metal), ci cu un hibrid monstruos de sacru și profan.

Este evident, totuși, că o astfel de abordare artistică a provocat controverse. Nu aș merge prea departe dacă afirm că Batiușka sînt, strict din acest punct de vedere, niște Salman Rushdie ai Black Metal-ului. După ce le-au fost interzise intrarea și dreptul de a concerta în Rusia și Belarus de către organizații creștine și poliție, membrii trupei au primit chiar amenințări cu moartea, din cauza cutezanței lor și blasfemiilor aduse Bisericii Ortodoxe. Desigur, avînd în vedere că scena Black Metal nu este străină de controverse și blasfemii mult mai grave, ceea ce putea părea un impediment pentru trupa poloneză s-a dovedit a fi „biletul” spre faimă și recunoaștere, acum Batiușka fiind considerată una dintre cele mai bune și originale trupe de Black Metal din Europa. Și pe bună dreptate.

În definitiv, în ciuda inconsecvențelor și a bizareriilor care definesc această ramură estică a Black Metal-ului, hibridarea cu muzica ortodoxă are, fără doar și poate, farmecul ei. Această combinație neortodoxă are puterea de a atrage tocmai prin absurditatea ei. Dacă pomenim și dimensiunea culturală, faptul că ortodoxia și tot ce presupune ea sînt în acest spațiu, fie că vrem sau nu, la fel de importante precum epoca vikingă este pentru scandinavi, sau moștenirea romană pentru italieni, alăturarea celor două stiluri muzicale, odată antagonice, pare de-a dreptul firească.

În final, aș vrea să mai menționez un mic detaliu. Cred cu convingere că și datorită muzicii Black Metal instrumente tradiționale din toate zonele Europei nu numai că nu sînt reduse la stadiul de simple piese de muzeu, ci sînt în continuare folosite pentru a crea muzică originală, într-o epocă a muzicii electronice prefabricate. Toaca, tulnicul, drîmba, clopotele, cobza, și altele, de prin toată Europa, sînt conservate și exploatate în Black Metal și ajung, astfel, la generațiile tinere, stîrnind în continuare interes. Deci, oricît de neprimitor și controversat ar fi acest stil muzical, trebuie măcar să îi recunoaștem importanța artistică și, de ce nu, culturală.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru