Facebook

ARTE

Casting pentru un experiment social

Publicat

pe

Pe cît de discutabilă sub aspect etic, pe atît e de exploatată industria documentarelor care tratează crime nerezolvate. Astfel, nu de puține ori au fost puse în scenă cazuri nesoluționate, livrîndu-se audienței ahtiate după teorii ale conspirației încă o posibilă ipoteză pentru ceea ce nu a putut fi oferit, prin explicații publice, drept răspunsuri complete. Părînd, de la distanță, a se încadra în aceeași categorie, regizoarea Kitty Green a organizat, timp de cincisprezece luni, un casting la nivelul comunității din Boulder, Colorado, pentru ceea ce dădea impresia că urmează să fie un lungmetraj clasic despre evenimentul sinistru al morții lui JonBenet Ramsey, cîștigătoare a numeroase concursuri de frumusețe pentru copii, deci o mini-miss a Americii. Urmărește Kitty Green o linie detectivistă în acest documentar? Caută un pattern precis pentru fiecare dintre suspecții investigați de-a lungul timpului? O interesează, măcar, să aducă în prim-plan povestea tabloidizată a unei familii marcate de un atare episod? Nu, nu și iarăși nu!

Casting JonBenet (2017) e un documentar atipic. Deși are caracterul exploatator al unui fragment din realitatea unei comunități, nu se folosește decît ca punct de pornire de evenimentul morții lui JonBenet, pentru a se constitui în ceea ce e un adevărat experiment social. Ceea ce face Kitty Green e să portretizeze o colectivitate, aplicînd o singură grilă – raportarea actorilor profesioniști și neprofesioniști din cadrul casting-ului la cazul nerezolvat care a rămas imprimat în memoria colectivă a unui orășel. Regizoarea nu intervine în nici un moment pentru a conduce într-o anumită direcție răspunsurile „actorilor”, către soluționarea, în vreun sens sau altul, a cazului, ci, pur și simplu, apasă pe butonul de înregistrare și îi lasă pe „actori” să spună povestea morții lui JonBenet. Cel mai dificil de digerat e debutul documentarului, mai ales așa cum l-ar percepe un spectator european, fiindcă atît opiniile, cît și probele prin care trec actorii se încadrează perfect pe tiparul actorului american – marcat de superficialitate, de încercări calculate de a se plia pe anumite personaje cu care nu se identifică mai deloc și despre care demonstrează involuntar că nu au opinii pertinente. Deși aceștia relatează pe tot parcursul filmărilor experiențele personale prin prisma cărora ar rezona cu adevăratele personaje din cazul JonBenet, gradul de autenticitate crește de la zero la un milion. La începutul documentarului, destăinuirile se fac sub forma unor monede de schimb pentru primirea rolului, punîndu-i pe membrii comunității într-o lumină ridicolă, prostească, needucată și subumană, prin raportare la tragismul situației pe care vor s-o interpreteze. Te trezești, astfel, tăvălindu-te de rîs și simțindu-te mai mult sau mai puțin insensibil, spre sinistru, și vinovat că găsești umorul în speculațiile acestora cu privire la o crimă și în experiențele lor personale, care se înfățișează drept mimetisme ieftine. Spre final, fiecare dintre actori se raliază unui scenariu care l-a convins și pe care, prin filtrul experiențelor personale dintre cele mai dure, îl interpretează în ceea ce conturează niște performance-uri tulburătoare. Obișnuit fiind cu pattern-ul cinematografic american, care impune eroul singular și favorit audienței, vei fi contrariat, pentru că nu mai știi cu cine să empatizezi. Poate cu fiecare în parte?

Astfel, de la gradul de apropiere sau de interacționare – minim, de altfel, cu familia Ramsey – despre care vorbesc actorii la început, pentru a dovedi că li se cuvine rolul, aceștia ajung să relateze fără filtrul interesului personal propriile drame; prin aceasta, își dezvăluie singuri latura umană de a cărei existență ne îndoiam, pe bună dreptate, la început. O femeie descrie abuzurile sexuale la care a fost supusă în copilărie. O alta reacția agresivă verbal pe care a avut-o cînd copilul ei a udat patul, reacție de care îi este rușine. Un bărbat evocă, fără a căuta să impresioneze, sentimentul neputinței de a deveni tată. O altă femeie vorbește despre atitudinea pe care a avut-o la vestea morții fratelui ei. O mamă își imaginează, printre lacrimi, cum ar fi să își găsească propria fiică moartă, în subsolul casei. Copiii care candidează pentru rolul lui Burke, fratele lui JonBenet, povestesc într-un mod candid și amuzant despre relația cu surorile lor și despre alte casting-uri la care au participat. O alta, un altul, alții. Prin aceste filtre, fiecare își construiește propriul scenariu și ajunge la propria rezolvare, iar Green nu va exclude nici una dintre soluții, construind un caz cu nenumărate posibilități: uciderea de către mamă, într-un acces de furie, pentru că fetița udase patul; sau din motivul invidiei că JonBenet avusese mai mult succes în cîmpul concursurilor de frumusețe; asasinarea, prin lovirea repetată cu o lanternă, de către fratele mai mare, Burke; uciderea de către tată, care fusese bănuit un timp că ar fi un părinte și un soț abuziv; uciderea de către un Moș Crăciun în seara de Crăciun, care intrase pe furiș în casa familiei Ramsey; posibilele motive ale pedofilului John Mark Karr de a se declara în mod fals vinovat. Mai mult, în documentar nu se intervine nici prin mențiunile unui observator omniscient despre caz, acesta construindu-se doar pe baza informațiilor, a opiniilor, a poveștilor, a speculațiilor actorilor. În realitate, ajung să fie exploatați cei care s-au înscris la casting. Nu JonBenet, nu ceilalți membri ai familiei Ramsey. Prin urmare, putem vorbi despre o exploatare făcută cu etică sau, cel puțin, cu consimțămîntul celui exploatat, al celui care dorește să se expună.

Dintre variantele menționate anterior, o scenă a fost aspru criticată de către opinia publică, pentru că s-ar folosi într-o formulă imorală de moartea tragică a lui JonBenet pentru a verifica scenariul uciderii de către fratele acesteia – scena în care băiețeii de la casting lovesc un pepene cu o lanternă, ca să verifice dacă un cap de copil putea fi zdrobit în acest mod. Date fiind autenticitatea și experimentalul care definesc acest documentar, opinia mea e diametral opusă; dacă, din motive de igienă morală, Green ar fi exclus această posibilitate, ea ar fi intervenit asemenea unui intrus în panoramarea completă a memoriei unui colectiv cu privire la un eveniment produs în comunitate. În plus, rolul acestei scene e și de a sublinia cît de caraghioase pot deveni uneori speculațiile cu privire la cazurile învăluite în mister, speculații prin care autorul fiecăreia dintre ele se vede pe sine superior, din punct de vedere intuitiv, întregului proces de cercetare. Este, prin urmare, o lecție că presupunerile pot apărea ca manifestări meschine față de ceea ce a fost, în fond, un caz dramatic, și nu o valorificare în stil tabloid a crimei în discuție.

Din toată înșiruirea de presupuneri și de experiențe personale, montate în așa fel încît actorii să se contrazică unii pe alții, două cadre mi s-au părut profund marcante. Penultimul cadru – cel care se înfățișează ca o panoramă a comunității din Boulder –, în care fiecare dintre actori își joacă rolul potrivit propriilor convingeri. În acest fel, ajungi să empatizezi nu doar cu actorii veniți pentru casting, ci și cu oricare posibilă variantă a persoanelor implicate în cazul Ramsey, din perspectivele pe care primii menționați ți le oferă. Cadrul arată ca un instantaneu al unei scene de teatru experimental.

Cel mai tulburător, însă, mi s-a părut ultimul cadru – cel cu mica actriță selectată să joace în rolul lui JonBenet. Prins în conglomeratul de scenarii și mărturisiri personale, abia atunci îți amintești de unde a pornit totul: de la întrebarea „Cine a ucis-o pe JonBenet?”. Abia atunci realizezi că afirmațiile actorilor făcute în debutul filmului, cu o voită compasiune față de felul crud în care a murit copila, erau spuse de pe vîrful buzelor. Deloc interesați de suferința fetiței, actorii se străduiesc, mai degrabă, să nu pară insensibili, să poarte, cu alte cuvinte, masca obsesiei generale față de acest caz misterios. Din 120 de minute de documentar, lui JonBenet exclusiv îi sînt dedicate trei cadre. Primul este cel în care apare o fetiță jucăușă și prea puțin conștientă de gravitatea cazului. Cel de-al doilea surprinde secvențe ale aranjării pentru spectacole, spectacole care te înfioară prin lipsa de moralitate care definește concursurile de frumusețe pentru copii și prin felul în care fetițele sunt portretizate asemenea obiectelor (nici măcar asemenea femeilor mature, întrucît, în lipsa unei maturități veritabile și a sex-appeal-ul autentic, ele arată ca niște păpuși de porțelan neînsuflețite și înfiorătoare în acest sens). Iar cel de-al treilea cadru consacrat lui JonBenet este cel în care, venind parcă să calce în picioare performance-urile autentice ale celorlalți actori, fetița care o interpretează pe JonBenet execută în semiîntuneric, pe scenă, cîțiva pași de dans perfecți, îmbrăcată într-un outfit impecabil și transmițînd, prin urmare, imaginea ireproșabilă a unei miss. Acest episod vine să completeze faptul că, pe parcursul documentarului, nu vom auzi nici o opinie sau experiență personală a micilor actrițe care rîvnesc rolul lui JonBenet. Se subliniază, astfel, și problema că o asemenea imagine, centrată doar pe aspectul fizic – unul complet denaturat, de altfel –, nu transmite, în realitate, nici o emoție și că, dintre toate dramele care pot fi puse în discuție în urma acestui caz, cea a lui JonBenet este și cea mai mută, întrucît ea era întipărită în memoria colectivă ca o foarte tînără miss a Americii, și nu ca o ființă complexă, așa cum s-au dovedit a fi efectiv toți actorii audiați la casting și ale căror povești ajung să o pună în umbră tocmai pe eroina principală a evenimentului.

Așadar, contrar opiniilor potrivit cărora Kitty Green ar exploata parșiv și imoral o situație tragică, aș spune că, dimpotrivă, prin documentarul pe care l-a realizat, regizoarea a pus în discuție toate problemele legate de moralitate care ar putea să decurgă dintr-un asemenea scenariu pe care l-a oferit realitatea cu douăzeci de ani în urmă. Într-o comunitate care, de la o primă imagine superficială, ajunge să își arate componenta profundă și umană în ceea ce aș numi, mai degrabă, un impresionant spectacol neconvențional.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru