Facebook

Arte

In the end it doesn’t even matter…

Publicat

pe

Cu puțină vreme înainte de a scrie prezentele rînduri, pe 20 iulie 2017, am aflat de sinuciderea unuia dintre soliștii trupei Linkin Park, anume partea mai guturală și dinamică a acestui duo vocal din fruntea trupei – Chester Bennington. Am hotărît să scriu această însemnare în calitate de (fost) fan al trupei americane de nu-metal, pentru a păstra vie memoria unui artist a cărui muzică m-a acompaniat în propriul Bildungsroman.

Nu scriu însă textul cu gîndul de a aduce judecăți de valoare albumelor trupei, ci mai degrabă pentru a semnala un aspect neplăcut, grotesc chiar, care pare să se dezvăluie în preajma unor astfel de evenimente nefericite, în special cînd vine vorba despre lumea muzicii. Voi vorbi, deci, despre atitudinile crase care se ivesc pe Internet în multitudinea de rețele sociale unde fiecare dintre noi își petrece o bună parte din timp. În mod normal, nu aș fi scris un astfel de articol, dar reacțiile stîrnite au fost în acest caz mult mai caustice și insensibile decît m-aș fi așteptat, ceea ce mi-a provocat un veritabil sentiment de greață, care s-a materializat în aceste rînduri.

Mă văd totuși obligat să dezvălui și anumite realități din „culisele” acestei subculturi de ascultători de metal, din care fac mai mult sau mai puțin parte. După cum am pomenit, Linkin Park au fost, cel puțin în primii ani ai carierei lor, parte marcantă și reprezentanți ai curentului nu-metal al anilor `90, alături de trupe precum System of a Down, Deftones sau Limp Bizkit. Totuși, din cauza atitudinii specifice respectivului subgen, atitudine considerată de unii puerilă și nefondată, dar și din cauza introducerii unor elemente hip-hop în muzica lor și a tematicii versurilor – aceasta părînd prea puștească și plină de angoasă –, muzicienii care au abordat stilul amintit și fanii lor au fost încă de la început marginalizați de „camarazii” metaliști. Deși multe din trupele care cîntau în anii `90 acest stil au evoluat considerabil pe plan artistic, iar trupe precum Linkin Park chiar au avut, nu de puține ori, pe albumele lor abordări pur conceptuale și progresive, mature fără doar și poate, aversiunea față de ei a rămas vie în (unii dintre) detractorii subgenului. Simpla apartenență la subgenul nu-metal le garanta muzicienilor antipatia unui grup semnificativ de ascultători.

Acest dispreț irațional față de o persoană, provocat doar pe contribuția sa artistică, se păstrează, din nefericire, și după ce artistul respectiv părăsește lumea materială. De fapt, în aceste momente, se ivește fața urîtă a umanității, sub forma a nenumărați indivizi care nu numai că denigrează numele unui artist, ci jubilează în mediul virtual, sau în lumea reală, bucurîndu-se de moartea tragică a unui om (artist) pe care nici nu au avut șansa de a-l cunoaște. Pentru simplu fapt că muzica pe care o compunea nu li s-a părut de calitate.

Desigur, există și grupul celor care aclamă moartea lui Chester Bennington datorită/din cauza orientării sale politice. Fiind un om cu viziuni de stînga, liberal și împotriva administrației Trump, Chester a „reușit” să își atragă critici și din partea unor persoane care, în bună măsură, nu erau nici măcar familiarizate cu muzica sa. Afirmații precum cele ale controversatului activist de dreapta, Milo Yiannopoulos, care comenta că ar fi procedat la fel ca Chester Bennington dacă ar fi fost membru al trupei Linkin Park, nu fac decît să arate că opțiunea politică este astăzi mai importantă decît umanitatea.

Chester Bennington nu a fost un dictator nemilos, nu a fost un ucigaș în serie sau un politician corupt, ci doar un muzician care nu a simțit o atracție către subgenurile mai „privilegiate” ale unui stil muzical marginalizat la rîndul lui, în context larg, și care avea anumite convingeri politice mai mult sau mai puțin populare. Această „greșeală capitală” i-a făcut pe mulți, imediat după moartea sa, să aibă o atitudine dizgrațioasă, dezgustătoare chiar. Aceeași manifestare a prostului-gust s-a văzut nu cu multă vreme în urmă, odată cu moartea lui Chris Cornell, solistul trupelor Audioslave și Soundgarden. Iar lista poate continua. Pentru a face o paralelă – sumbră, desigur –, am putea să avem în vedere gestul unor dinamoviști exultînd după cumplitul accident suferit de Mihai Neșu, sau unii steliștii aclamînd fanatic decesul lui Ekeng ori al lui Cătălin Hîldan pe teren.

Cinismul societății actuale pare să se accentueze cu fiecare eveniment tragic petrecut, fie că vorbim despre masacre, acte de terorism sau… morți ale artiștilor care doresc doar să facă lumea un loc puțin mai plăcut. În acestă bulă toxică de glume pe Internet și nihilism cronic își găsește loc o tendință îngrijorătoare de desensibilizare și contestare sau negare a oricărei urme de talent, numai din cauza convingerilor politice sau preferințelor personale, fie ele muzicale, sportive sau vestimentare. În acestă goană după umor negru și post-ironie virtuală am ajuns să ne debarasăm de însăși natura noastră umană, iar asta este cel puțin regretabil. Cum notam la începutul articolului, în mod normal nu aș fi scris despre acestă temă. Nu știu dacă un astfel de articol este binevenit, însă consternarea pe care am simțit-o văzînd insensibilitatea oamenilor așa zis toleranți m-a îndemnat să tastez totuși aceste rînduri.

Drum bun, Chester Bennington!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru