Facebook

ARTE

Mărturia unui meloman

Publicat

pe

Între 2 și 24 septembrie, s-a desfășurat, la București, cea de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”. Prezențe artistice prestigioase – prea multe pentru a le aminti aici fie și numai selectiv, de la orchestre la dirijori și soliști, din România și de peste hotare –, proiecții multimedia, expoziții, un număr record de 37 de lucrări ale lui George Enescu, 80 de evenimente și peste 3000 de invitați – asta a însemnat, lapidar, ediția din 2017. De asemenea, în cadrul Festivalului au fost programate și 12 concerte în țară: la Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Bacău, Ploiești, Oradea și Sibiu.           

La capătul celor 22 de zile de înaltă bucurie muzicală, am solicitat cîteva impresii criticului și istoricului literar Valeriu Râpeanu, un vechi meloman, pasiune pe care a evocat-o și într-un interviu apărut în revista noastră (https://trenulnostru.ro/interviu/radio-perpessicius/). Cîteva impresii adunînd vîrfurile, scăderile și, evident, concluziile ediției din 2017, așa cum le vede dumnealui. Opinii pe care le-am primit și pe care le publicăm. Cu acest prilej, adresăm domnului Valeriu Râpeanu un gînd bun pentru aniversarea din 28 septembrie, cînd va împlini 86 de ani. (trenul nostru)



Vîrsta înaintată mi-a oferit cîteva privilegii și împlinirea cîtorva dorințe. Toate de ordin spiritual. Printre ele, aceea ca, din anul 1950, cînd am devenit student al Facultății de Litere din București, să fiu unul dintre cei care au frecventat viața de concert a Capitalei. Atunci, această dimensiune spirituală era reprezentată de Ateneul Român. Sala Radio și Sala Palatului au devenit gazde ale manifestărilor muzicale din 1960. Ateneul Român era și va rămîne simbolul muzicii românești, de care se leagă și numele lui George Enescu.

„O atmosferă de Occident”

Ca toți melomanii țării, am trăit ceea ce nota distinsa intelectuală Alice Voinescu în Jurnalul său, cu prilejul celei dintîi ediții a Festivalului „Enescu”, din 1958: „m-am simțit cum înviam și cum năvălește peste noi o atmosferă de Occident și mai ales de grație”. Aș propune celor care află tot felul de chichițe Festivalului „Enescu” din acei ani să mediteze la ce a scris atunci Alice Voinescu. S-au găsit spirite lamentate să se întrebe de ce Festivalul și Concursul s-au organizat abia la trei ani de la moartea compozitorului. Răspunsul e simplu: pentru că România nu avea nici un fel de experiență în organizarea unui festival de muzică. Iar tentativele unor festivaluri de teatru și muzică în aer liber, după modelul celui de la Salzburg, tentative datorate lui N. Iorga și Victor Ion Popa, au eșuat.

Prima ediție a Festivalului „Enescu” l-a adus pe Oedip în România. Și în ce interpretare! Sub bagheta lui Constantin Sivestri, cu baritonul David Ohanesian în rolul titular, acel Oedip din 1958 este un moment care marchează nu doar palmaresul grandioasei lucrări muzicale, ci și o culme a culturii române. De atunci și pînă astăzi, Festivalul a cunoscut destule turbulențe istorice. Dar n-a murit. În 1995, sub direcția lui Mihai Brediceanu, căpăta noi dimensiuni. Pe parcursul anilor s-au adăugat noi idei, noi structuri care au îmbogățit paleta muzicală și culturală și au atras un public din ce în ce mai numeros și mai entuziast.

Am avut, de-a lungul timpului, posibilitatea să-mi exprim părerea despre unele ediții. De data aceasta, servituțile unei vîrste înaintate m-au ținut mai mult în fața aparatului de radio și mai puțin în fața televizorului. Nu pentru că așa am vrut eu – mă refer la cea din urmă ipostază –, ci pentru că așa a vrut Televiziunea publică. Și e păcat, pentru toți iubitorii de muzică din țară, deoarece orchestre, soliști și diferite formații muzicale au adus, pe scena Festivalului, pagini nemuritoare, în splendide interpretări. Critica de specialitate le-a relevat și le va releva.

Să lăsăm competițiilor sportive maratonul

De aceea, mă voi opri aici la cîteva aspecte pe care cred că producătorii și organizatorii trebuie să le aibă în vedere. Festivalul Internațional „George Enescu” tinde să sufere de gigantomanie și să pună în prim-plan numărul, iar nu calitatea. 3000 de participanți reprezintă un criteriu exterior, nu unul valoric. Riscăm, dacă mergem pe această cale – și nu vorbim doar de un pericol îndepărtat –, să nu mai putem reține ceea ce este foarte bun, ieșit din comun, de ceea ce este obișnuit, rutinier. Există un prag psihologic dincolo de care percepția noastră muzicală nu mai poate face disocierile necesare, nu mai poate fixa în memorie momentele care au înălțat Festivalul și care puteau să-l înrîurească sufletește. Să lăsăm competițiilor sportive maratonul. Pentru că maratonul muzical de care se tot vorbește în cazul Festivalului „Enescu” poate deveni antimuzical.

Dacă Festivalul ar avea un consiliu alcătuit din critici, muzicologi, compozitori, oameni de cultură și n-ar fi lăsat la discreția impresariatului și la factorul aleatoriu a ceea ce soliștii și orchestrele vor să cînte, în loc să aleagă din repertoriul lor ceea ce reprezintă o noutate pentru publicul nostru sau ceea ce constituie o permanență a preferințelor sale, conform profilului acestui Festival, atunci publicul ar putea să-și apropie ce este nou și să adîncească ceea ce a început să-i placă.

Oedip, 20 de minute în direct la TVR 1  

M-aș opri acum asupra unui principiu. Festivalul se numește „Enescu” și trebuie să propulseze muzica lui Enescu. Nu toate edițiile au împlinit acest deziderat. Ar trebui ținut seama mai mult și de exemplara consecvență morală și muzicală a genialului muzician în promovarea muzicii naționale. Din această ediție aș vrea să dau două astfel de exemple: Simfonia concertoare op.5 pentru două piane și orchestre de coarde de Dinu Lipatti – în admirabila interpretare a unuia dintre marii pianiști români contemporani, Viniciu Moroianu, și a tinerei Victoria Vassilenko, din Bulgaria – și Simfonia a III-a op.61 „Capriccio Classico”, a compozitorului Dan Dediu. Sînt fapte peste care nu putem trece.

Însă nu putem să nu ne exprimăm nemulțumirea că TVR 1 a transmis, în prima zi a Festivalului, doar 20 de minute din Oedip. În schimb, foarte simpaticul și ubicuul Marius Constantinescu și-a desfășurat în voie, cu faconda-i cunoscută, interviurile care puteau să fie transmise și în zilele următoare. Ne plîngem că nu ne sînt apreciate valorile naționale și difuzăm Oedip între vorbăria lui Marius Constantinescu și reclame la nu știu ce detergent… Ar fi fost frumos și de-a dreptul exemplar ca toate cele trei posturi publice să-și unească transmisia și să difuzeze măcar primul act din Oedip. N-ar fi fost, poate, pe placul tuturor, dar aici nu-i vorba despre preferințele mele sau ale altuia; Enescu reprezintă un simbol național.

Închidere cu Prokofiev

Să mergem acum la închiderea Festivalului. Nu putem decît să-l felicităm pe violonistul român Liviu Prunaru că ocupă un loc pe măsura marelui său talent, acela de concert maestru al uneia dintre marile orchestre ale lumii, Concertgebouw din Amsterdam. Trebuie să-i mulțumim lui și lui Daniele Gatti – care reprezintă în cel mai înalt grad arta dirijoratului contemporan – pentru interpretarea lucrării Capriciul român. O lucrare neterminată, din cauza legendarei exigențe enesciene, dar pe care Cornel Țăranu a orchestrat-o cu măiestrie. Iar bisul, Aubade, lucrare fermecătoare în spontaneitatea ei, ni l-a adus în amintire pe adolescentul Enescu, atît de franc în expresia unor stări de spirit de o prospețime cuceritoare.

Festivalul s-a încheiat în acordurile „monumentalei” – ca să-l cităm pe Marius Constantinescu – Simfonii a V-a în Si bemol major op. 100 de Prokofiev. Era normal, era firesc ca ultima bucată să fie una enesciană. De ce organizatorii nu au alcătuit de asemenea manieră programul, încît Simfonia Nr. 3 în Do Major Op. 21 cu cor de Enescu – capodoperă inspirată din tragedia Primului Război Mondial –, într-o interpretare de o forță menită să ne transfigureze sufletește, sub bagheta altui mare dirijor contemporan, Antonio Pappano, să închidă așa cum s-ar fi cuvenit Festivalul? Atunci, da, ultima zi a Festivalului „Enescu” ar fi fost o apoteoză.

Voi continua în numărul viitor cu cîteva observații privind organizarea Festivalului, pentru că, din păcate, unele momente au fost dezolante.

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. Dragoş

    10 octombrie 2017 at 17:00

    De ce nu aţi postat şi acest articol pe Facebook? Căci ar fi mai uşor de urmărit site-ul Dumneavoastrădacă aţi posta toate artiolele acolo. Nu doar arhiva cu totul. Vă mulţumesc! Succes!

    • trenul nostru

      10 octombrie 2017 at 17:08

      O să ținem cont de această sugestie. Mulțumim pentru gîndurile bune!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru