Facebook

ARTE

Ziua Independenței (față de logică) 2

Publicat

pe

Da, extratereștrii cu degetele subțiri, lungi și strîmbe, similare cartofilor prăjiți de la McDonalds, s-au întors! De data aceasta, în Independence Day: Resurgence (Ziua Independenței: Renașterea, 2016, în regia lui Roland Emmerich), continuarea bătrînului Independence Day din 1996 (același regizor, de data aceea cu idei). Apariția fimului, anunțată încă de la începutul anilor 2000, i-a luat, totuși, studioului 20th Century Fox mai puțin decît îi ia naționalei noastre de fotbal să se califice din nou la un Mondial.

Dacă ați prins PRO TV între anii 2000 și 2010, înseamnă că ați avut cel puțin 11 șanse să vedeți primul film, așa că nu există nici o scuză dacă nu știți despre ce vorbim. E filmul acela unde prima întîlnire dintre Terra și lumea din spațiu se termină cu un pumn pămîntean în fața invadatoare a flegmaticului extraterestru rasta. Umanitatea triumfa de la capătul pumnului pe care pilotul Steven Hiller (jucat cu fler de Will Smith) îl trimitea ca mesaj de pace acestor hidoase ființe, tributare slabelor efecte speciale disponibile în anii ’90. Mănușa va fi ridicată 20 de ani mai tîrziu de către Regina-mamă a alien-ilor (jucată de echipa de animație a studioului), care decide să invadeze Pămîntul pentru a-i extrage resursele. Și cum la Roșia Montană nu mai era nimic de găsit în afară de hipsteri protestatari și localnici cu locuri de muncă de la Gold Corporation, nava extraterestră se vede nevoită să exploateze scoarța de sub Oceanul Pacific.

Închideți telefoanele, începe filmul!

Practic, prima secvența a fimului o arată pe Regină stînd în nava-mamă și urmărind pe Youtube, într-un streaming de rezoluție precară, victoria Terrei din `96, iscodind ca un bun antrenor slăbiciunile din meciurile precedente cu adversarii. Este trecut în revistă, mai apoi, prezentul Planetei noastre, în care tehnologia extraterestră era deja asimilată de oameni, într-o dezvoltare fără precedent, deși pot paria că la noi în țară cardurile de sănătate nu deveniseră încă funcționale.

Planeta era gata pregătită pentru o eventuală revenire a extratereștrilor, care au pierdut în tur la diferență de o bombă, așa că, între timp, se hotărîse înființarea unei Apărări Spațiale a Pămîntului. Iar NASA, ca orice instituție bugetară, practica, în buna tradiție globală, nepotismul, astfel încît căpitanul piloților militari era fiul lui Steven Hiller (cum am zis, jucat în 1996 de Will Smith), un anume Dylan Hiller.

Interludiu nefacultativ cu personaje

  • Dylan Hiller (jucat de Jessie T. Usher, un actor de care probabil nu vom mai auzi niciodată) nu moștenește de la Will Smith nimic în afară de frizură, pasîndu-i rolul central lui Jake Morisson (jucat de Liam Hemsworth… da, e fratele actorului care-l joacă pe Thor! – nepotism, deci, și la Hollywood).
  • Jake este un burlac tipic american care avea să salveze Umanitatea în maiou și cu șapca întoarsă la spate și care, în timpul liber, practica taximetria ilegală între localități (de la Lună la Terra și retur, cu depou pe Lună), într-o navetă cu licență de NASA.
  • Generalul Joshua Adams (jucat de William Fichter – adică detectivul Mahone din Prison Break, pentru necunoscători) se află la Aria 51, acolo unde extratereștrii ținuți captivi, aflați în stare catatonică, se trezesc cu toții, dintr-o dată, după 20 de ani, cam la fel ca „victimele” #metoo.
  • Dr. Levinson (Jeff Goldblum), cel care descoperise în primul film cum să îi învingă pe extratereștri (citind scenariul filmului cu atenție, înaintea celorlalți), se află acum în Africa, în nava prăbușită în `96. Aici descoperă niște semne ciudate, care-l determină să creadă că vor mai primi în curînd o vizită, dar nu din partea dușmanilor, ci a altei entități străine.

Intriga

Pe Lună apare o Pokeminge imensă care e ciuruită, fără foc de avertisment și fără avocat din oficiu (extratereștrii neîncadrîndu-se la Drepturile Omului), de către Apărarea Spațială, în ciuda faptului că părea inofensivă și avea recomandare scrisă (pe pereți) de la supraviețuitorii primei invazii, internați prin ospicii. Jake (taximetristul spațial) îi duce pe Lună cu nava lui pe protagoniștii primului film (menționați mai sus și peste care, probabil, ați sărit), iar din rămășițele navei recent ciuruite recuperează o bilă extraterestă care semăna cu „alba” de la biliard. Un tip flower-power, Dr. Okun (Brent Spiner), care are scuza că fusese în comă timp de 20 de ani, decide să primească Bila misterioasă, care se dovedește a fi un extraterestru antic. Bila, cam ramolită pentru un alien superinteligent cum se pretindea, afirmă că e atît de veche încît o știe pe Regină de la eclozare, sifonînd iminenta invazie și lăudîndu-se că știe cum s-o învingă. Cam atunci își face apariția Flota. Ministerul Transporturilor Maritime de la noi a confirmat cu nu e flota noastră dispărută, așa că toți au înlemnit: veniseră extratereștrii!

Caricatura unui film cu final peticit

Nu știu care au spus-o primii, Paraziții sau copywriterii de la Doncafé, dar „e greu să găsești un mix bun”. Filmul este un melanj între Top Gun, Alien vs. Predator și Doi bărbați și jumătate, numai bun pentru tineri, adulți sau chiar octogenarii care au prins pe rînd lozincile cu „Vin rușii!”, „Vin americanii!”, iar acum „Vin extratereștrii!”.

Pentru persoanele cu atenție super-distributivă (să nu spun schizoide), recomand cel puțin trei perspective de urmărire a fimului: a) încercarea Reginei de a captura Bila pentru a elimina pericolul și a putea sorbi resursele Pămîntului, b) încercarea Pămîntului de a distruge Regina pentru a se bucura de resursele Bilei, și c) drama existențială a Bilei, răvășită de descoperirea faptului că medicamentul pămîntean Colebil nu rezolvă chiar toate probelmele bilei, așa cum se auzise prin cosmos.

Efectele speciale chiar m-au impresionat, părînd foarte costisitoare, și presupun că așa s-a și justificat imposibilitatea angajării unui scenarist decent, care să aibă idee despre ce se petrece de la intrigă la final. În acest interval, actorii au avut intervenții mai scurte decît poeziile copiilor de grădiniță, gravitația a fost învinsă în mod ilogic de cîteva ori și, în rest, s-a tras cu lasere pînă la final. Am ajuns la concluzia că nu se mai poate discuta altfel cu extratereștii decît cu o bombă nucleară în brațe. În sfîrșit, după ce s-a degajat tot fumul, oamenii cîștigaseră din nou, iar populația Globului aplauda ca la aterizarea avioanelor în aeroporturi.

Se pare că va fi și o parte a treia, în ciuda faptului că pelicula abia a obținut un 5.3 pe IMBD și, probabil, mult mai puțin în sondajele extratereștrilor, dat fiind deznodămîntul.

Închei menționînd motto-ul de afiș al fimului: „Am știut întotdeauna că se va întoarce!”.

Da, dar speram să nu fie atît de slab!

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Borcan Florian

    30 noiembrie 2017 at 10:14

    super recenzia maestre! 🙂

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru