Facebook

DIVERSE

De toate culorile

Publicat

pe

În limba română, adjectivul este o clasă morfologică flexionară, prin aceasta înțelegînd că își schimbă forma contextual, în funcție de gen, număr și caz. În această clasă, locul fruntaș îl ocupă adjective variabile, care exprimă ideea de gen și de număr (preluate de la regent) prin două, trei sau patru forme flexionare: verde – verzi; silitor – silitori – silitoare; blînd – blîndă – blînzi – blînde.

Există însă o categorie de adjective care nu cunoaște opoziția de gen, număr și caz. Este vorba despre adjectivele invariabile, adjective care au o singură formă pentru exprimarea acestor valori, numărul lor fiind simțitor mai mic decît cel al adjectivelor variabile. Din această categorie fac parte cîteva adjective din fondul vechi al limbii, cum sînt: cumsecade, ferice, leoarcă, cogeamite etc. sau numeroasele împrumuturi neologice, multe dintre ele terminate în silaba –ce: atroce, eficace, precoce, perspicace, locvace, vivace, propice etc. Un compartiment bine reprezentat printre adjectivele invariabile este însă cel care include numele de culori: gri, roz, bej, mov, oliv, corai, oranj, bleu, vernil, kaki, grena, turcoaz, maro, indigo, lila, bordo, bleumarin etc.

Ne vom îndrepta atenția asupra celor din urmă. Fiind împrumuturi neologice din limba franceză, acestea prezintă interes nu doar prin prisma faptului că fac parte dintr-o sferă semantică deschisă, în continuă extindere, dar și pentru faptul că, în limbajul oral, cele mai multe tind să se adapteze tiparelor flexionare, ajungînd să fie întrebuințate în mod greșit cu formă de feminin sau de plural.

De pildă, bleumarin este adesea folosit asemenea unui adjectiv cu patru forme flexionare: pantof bleumarin, bluză bleumarină, pantofi bleumarini, bluze bleumarine. Tendința vorbitorului este de a acorda adjectivul cu substantivul determinat. Această înclinație se datorează, pe de o parte, faptului că, în limba română, adjectivul este o clasă flexionară, care preia prin acord valorile de gen, număr și caz de la substantivul determinat. Pe de altă parte, se manifestă influența adjectivelor variabile: îmi cumpăr sandale roșii și pantofi bleumarini. Variația este posibilă numai în cazul adjectivelor a căror finală permite crearea unor forme de feminin sau de plural. Este cazul unor adjective precum oranj, kaki care cunosc în registrul oral forme de masculin sau feminin plural cu desinențele –i/-e (magneți oranji/kakii, bluze roze/beje/move/ turcoaze/vernile) sau roz, bej, mov, turcoaz, vernil care înregistrează utilizări feminine (bluză roză/bejă/movă/ turcoază/vernilă). În uz, această tendință este puternică în rîndul vorbitorilor cu o cultură medie. Pe motorul de căutare Google sau pe site-urile de socializare, exemplele sînt numeroase:  „Sau la școală o fustiță movă sau roșie cu o maletă gri sau albă, depinde; fiind un blond cupru, care inițial are o tentă de oranj și reflexii foarte oranji; Aș vrea să îmi fac vârfurile roze sau albastre sau orice altă culoare” (www.tpu.ro). Tiparul nu este bine reprezentat în cazul adjectivelor cu finală vocalică. Spre exemplu, maro,bleu, lila, bordo, indigo nu cunosc variația de gen sau de număr, nici măcar în registrul oral.

Aceeași tendință se remarcă și în cazul adjectivelor invariabile cu finala –ce: băieți precoci, am doi unchi locvaci, dușmani atroci etc. Este limpede că în cazul acesta se copiază modelul unor adjective variabile cu formă asemănătoare, dar care, spre deosebire de acestea, și-au creat în evoluția limbii forme de plural. A se vedea vorace-voraci, tenace-tenaci, sagace-sagaci, rapace-rapaci. O situație similară comportă totuși și aceste adjective variabile, căci în situația lor, se manifestă tendința opusă. Sub influenta adjectivelor invariabile, acestea din urmă se regăsesc cu utilizări invariabile, în contexte de feminin sau de plural: „Aceasta ajută întreținerea ideii că bărbații sunt cei mai vorace consumatori vizuali” (http://www.ziarulevenimentul.ro/m/stiri/Sanatate/dreptul-la-fantezii–30686.html), „Terierii clasici, cu picioare scurte sau cu picioare lungi, sunt câini tenace, curajoși, agresivi față de prădători” (https://www.infocaini.ro/grupe-rase-caini/terrieri-caini-de-vizuina).

De asemenea, același comportament invariabil îl înregistrează și adjectivele compuse, în componența cărora intră adjective invariabile. De exemplu, vom spune rochie roz-grena, nu rochie roză-grena. O libertate mai mare se acordă, în schimb, adjectivelor compuse, în componența cărora intră un adjectiv variabil. În cazul lor, lucrările normative admit mai multe variante ca fiind corecte, în funcție de context: „Avea o rochie albastru închis(ă)/albastră închisă” (Gramatica limbii române, coord. Valeria Guțu Romalo, Editura Academiei Române, 2008, p. 153).

Acest tip de adjective nu trebuie confundat cu adjectivele defective, o altă clasă care include adjective variabile păstrînd forme numai pentru un singur gen sau pentru un singur număr. Situațiile acestea sînt, însă, mult mai izolate, dat fiind că se limitează la terminologia registrului tehnico-științific. Merită, totuși, menționate, avînd în vedere comportamentul lor sintactic, asemănător cu cel al adjectivelor invariabile. Aspectul este bine ilustrat de lingvista Mioara Avram, în Gramatica pentru toți (1986), unde se arată că astfel de adjective se combină sintactic numai cu anumite substantive, de aceea apar în grupuri nominale stabile. Situația este exemplificată prin denumirile unor acizi sau ale unor hidrocarburi: acetilsalicilic, cloric, clorhidric. Acestea sînt adjective variabile defective de genul feminin, respectiv de numărul plural. Alte exemple sînt liră sterlină/lire sterline, glandă sudoripară/sudoripare. Aici, defectivitatea privește numai genul masculin. Adjectivul bisect este defectiv de genul feminin: an bisect/ ani bisecți.

Tendința de a acorda adjectivele invariabile vădește totuși preocuparea vorbitorilor pentru aspectul corect al limbii române. Concluzia este că în cazul neologismelor cu finala –ce, greșeala se explică prin adapatarea unora și neadaptarea altora, într-o anumită măsură, la sistemul gramatical al limbii române, această situație ducînd la confuzii între adjectivele variabile și cele invariable. În ceea ce privește denumirea culorilor, explicația este evidentă. Folosirea femininului sau a pluralului ilustrează fenomenul hipercorectitudinii. Acordarea adjectivului cu regentul se justifică prin teama vorbitorului de a nu greși.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru