Facebook

Diverse

Mircea Eliade și iluzia sportului

Publicat

pe

Experiențele ludice și sportive ale lui Mircea Eliade își regăsesc și ele locul în biografia sa, chiar dacă într-o măsură infinitezimală. După cum însuși autorul declara în volumul Autobiography, vol, I 1907-1937, Journey East, Journey West (1981), sportul său favorit „era alergatul după tramvaiul cu cai și agățatul de el.”

Copilăria lui Mircea Eliade este legată de strada Mântuleasa și dealul Mitropoliei, locuri pe care le-a valorificat și în opera sa beletristică. Periplul în aceste spații l-a marcat pe scriitorul de mai tîrziu, în special amintirile legate de sezonul rece și de înghețurile năprasnice de atunci, fapt pentru care, mărturisește el, „probabil, în anii de mai tîrziu, nu am fost niciodată tentat de sporturile de iarnă”.

În adolescență, mansarda reprezenta spațiul favorit al lui Eliade, loc de refugiu pe care l-a evocat și în inedita biografie scrisă la doar douăzeci de ani, Romanul adolescentului miop. Totuși, din aceeași perioadă datează și o serie de călătorii memorabile, precum excursia de la Sinaia spre Schitul Ialomicioarei, unde, ne spune însuși autorul, a înotat în apa rece ca gheața.

Noua postură de peregrin a tînărului scriitor îl transformă într-un împătimit al drumețiilor. Astfel, aflăm din aceeași biografie, de excursia în care a campat, de Paști, cu cortul, la Schitul Scheia, sau de zilele ploioase pe care le-a îndurat în timpul drumeției prin Cheile Bicazului.

Însemnările de călătorie ale lui Eliade sînt marcate de puseuri de melancolie, iar aventurile nautice sînt cele care îi provoacă, în mare parte, aceste stări. Din vremurile în care avea doar șaptesprezece ani au rămas relatările excursiilor din Delta Dunării sau ale aventurilor de pe Marea Neagră.

O noapte furtunoasă. La Marea Neagră

Descoperind cheia spre libertate, odată ce a devenit cercetaș tînărul Eliade exploatează orice posibilitate de evadare în natură, indiferent de forma de relief vizată. În memoria sa a rămas, totuși, aventura de care a avut parte în vara anului 1924, cînd, alături de alți șapte cercetași, a cumpărat o ambarcațiune, căreia îi găsiseră și un nume pe măsură: „Hai-hui”.

Imediat după lansarea la apă, barca i-a transformat pe fiecare dintre cei opt băieți în căpitani. Iluzia stăpînirii mării i-a determinat pe aceștia să întindă pînzele, în ciuda semnelor rău vestitoare. Eliade descrie scenele în care au fost surprinși de furtună ca pe episodul biblic al potopului: ,,N-am să uit niciodată acea noapte. […] Am simțit ambarcația violent zguduită, ca și cum ar fi fost împinsă de dedesubt. Cînd ne-am deschis ochii, ne-am trezit între spumă și aer, cu cîte o prăpastie de fiecare parte”.

Consecințele aventurii întreprinse au fost diverse: dacă ceilalți tineri au păstrat o fobie de apă, Mircea Eliade mărturisește că fulgerele și tunetele sînt cele care i-au determinat ulterioare panici iraționale, astfel încît „într-o toamnă, la Teatrul Național, n-am putut suporta să aud furtuna din Regele Lear și-a trebuit să părăsesc sala”. Se pare că destul de tîrziu, undeva prin 1950, scriitorul avea să-și vindece această fobie, cu ajutorul unui psihanalist din Zürich.

Același episod a fost povestit și în volumul Oceanografie, publicat în anul 1934.

Așa-i în tenis, așa-i în box…

Dincolo de referințele ludice sau sportive din biografia lui Mircea Eliade, prezența sportului în scrierile sale literare nu miră pe nimeni. Astfel, boxul, tenisul sau șahul sînt cîteva dintre sporturile care apar în operele lui.

În nuvela Uniforme de general (publicată în volumul În curte la Dionis) apar mai multe pasaje care fac referire la șah. Chiar dacă tema principală o reprezintă salvarea spiritului uman prin intermediul teatrului, „cînd joci șah, gîndești, îți imaginezi, faci mișcări corecte sau eronate, și eroarea se plătește, și atunci pierzi partida. Dar asta nu e tragedie…”. Depășind superficialitatea clișeistică pe care denumirea de joc al minții i-a impregnat-o, șahul poate să constituie, conform spuselor lui Manolache Antim, unul dintre personajele nuvelei, o înfruntare a destinului.

În ceea ce privește tenisul, Mircea Eliade a notat cîteva observații în eseul Apologie pentru decor, în care subliniază eleganța pe care sportul alb o conferă jucătorilor săi. Totodată, în nuvela Podul (apărută în volumul La țigănci și alte povestiri), scriere cu un puternic accent filozofic, în care patru prieteni poartă, într-un tren, o discuție corelată de existența misterului sacru în cotidian, tenisul este menționat prin replica unui personaj episodic, Evanghelina Farmaki: ,,cînd mingea e prinsă corect de rachetă, auzi un sunet inimitabil, sunet cu totul turburător, îți amintești de copilărie, de tinerețe, înțelegi atunci că sînt oameni în stare să asculte zece, douăzeci de ani mingile de tenis prinse în rachete”.

Rezistența firilor sensibile într-o lume care poate fi caracterizată drept ostilă este una dintre temele nuvelei Fata căpitanului. Firea sensibilă este înfățișată în nuvelă de către Brânduș, un băiat orfan, din Breaza, pe care căpitanul Lopată îl angajează să boxeze cu fiul său, Valentin. Relevanța pe care sportul pugilistic o are în construirea narațiunii derivă din scopul acestuia, acela de sport menit să transforme un băiat într-un bărbat adevărat. Astfel, căpitanul îi spune lui Valentin: „Vreau să te formez pentru viață, pentru viața modernă. Trebuie să-ți intre odată în cap că la box, ca și în toate celelalte sporturi moderne, ești obligat să respecți regulile jocului”.

Brânduș intră în jocul propus și se lasă bătut de Valentin, dar nu se ferește să-i spună fetei căpitanului că intenția lui a fost de a se lăsa bătut întocmai pentru a demonstra că poate să îndure durerea și că nu se teme de ea: ,,Eu mă oțelesc într-una, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Eu n-am să fiu om de rînd, eu am să ajung odată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. […] Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simte pasere, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe rîpă fără să mă vatăm”. Astfel, ca un demn predecesor al lui Rocky Balboa, Brânduș se erijează dintr-un tînăr conservator într-unul deschis către modernitate, fie și prin practicarea boxului.

Indiferent de natura scrierilor eliadești, indiferent de tematica abordată sau de iluziile pe care le-a urmărit, ca un real „doctrinar al aventurii”, așa cum îl socotea G. Călinescu, Mircea Eliade rămîne un temerar. Un temerar pentru care înfrîngerea nu există!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru