Facebook

Diverse

Mircea Eliade și iluzia sportului

Publicat

pe

Experiențele ludice și sportive ale lui Mircea Eliade își regăsesc și ele locul în biografia sa, chiar dacă într-o măsură infinitezimală. După cum însuși autorul declara în volumul Autobiography, vol, I 1907-1937, Journey East, Journey West (1981), sportul său favorit „era alergatul după tramvaiul cu cai și agățatul de el.”

Copilăria lui Mircea Eliade este legată de strada Mântuleasa și dealul Mitropoliei, locuri pe care le-a valorificat și în opera sa beletristică. Periplul în aceste spații l-a marcat pe scriitorul de mai tîrziu, în special amintirile legate de sezonul rece și de înghețurile năprasnice de atunci, fapt pentru care, mărturisește el, „probabil, în anii de mai tîrziu, nu am fost niciodată tentat de sporturile de iarnă”.

În adolescență, mansarda reprezenta spațiul favorit al lui Eliade, loc de refugiu pe care l-a evocat și în inedita biografie scrisă la doar douăzeci de ani, Romanul adolescentului miop. Totuși, din aceeași perioadă datează și o serie de călătorii memorabile, precum excursia de la Sinaia spre Schitul Ialomicioarei, unde, ne spune însuși autorul, a înotat în apa rece ca gheața.

Noua postură de peregrin a tînărului scriitor îl transformă într-un împătimit al drumețiilor. Astfel, aflăm din aceeași biografie, de excursia în care a campat, de Paști, cu cortul, la Schitul Scheia, sau de zilele ploioase pe care le-a îndurat în timpul drumeției prin Cheile Bicazului.

Însemnările de călătorie ale lui Eliade sînt marcate de puseuri de melancolie, iar aventurile nautice sînt cele care îi provoacă, în mare parte, aceste stări. Din vremurile în care avea doar șaptesprezece ani au rămas relatările excursiilor din Delta Dunării sau ale aventurilor de pe Marea Neagră.

O noapte furtunoasă. La Marea Neagră

Descoperind cheia spre libertate, odată ce a devenit cercetaș tînărul Eliade exploatează orice posibilitate de evadare în natură, indiferent de forma de relief vizată. În memoria sa a rămas, totuși, aventura de care a avut parte în vara anului 1924, cînd, alături de alți șapte cercetași, a cumpărat o ambarcațiune, căreia îi găsiseră și un nume pe măsură: „Hai-hui”.

Imediat după lansarea la apă, barca i-a transformat pe fiecare dintre cei opt băieți în căpitani. Iluzia stăpînirii mării i-a determinat pe aceștia să întindă pînzele, în ciuda semnelor rău vestitoare. Eliade descrie scenele în care au fost surprinși de furtună ca pe episodul biblic al potopului: ,,N-am să uit niciodată acea noapte. […] Am simțit ambarcația violent zguduită, ca și cum ar fi fost împinsă de dedesubt. Cînd ne-am deschis ochii, ne-am trezit între spumă și aer, cu cîte o prăpastie de fiecare parte”.

Consecințele aventurii întreprinse au fost diverse: dacă ceilalți tineri au păstrat o fobie de apă, Mircea Eliade mărturisește că fulgerele și tunetele sînt cele care i-au determinat ulterioare panici iraționale, astfel încît „într-o toamnă, la Teatrul Național, n-am putut suporta să aud furtuna din Regele Lear și-a trebuit să părăsesc sala”. Se pare că destul de tîrziu, undeva prin 1950, scriitorul avea să-și vindece această fobie, cu ajutorul unui psihanalist din Zürich.

Același episod a fost povestit și în volumul Oceanografie, publicat în anul 1934.

Așa-i în tenis, așa-i în box…

Dincolo de referințele ludice sau sportive din biografia lui Mircea Eliade, prezența sportului în scrierile sale literare nu miră pe nimeni. Astfel, boxul, tenisul sau șahul sînt cîteva dintre sporturile care apar în operele lui.

În nuvela Uniforme de general (publicată în volumul În curte la Dionis) apar mai multe pasaje care fac referire la șah. Chiar dacă tema principală o reprezintă salvarea spiritului uman prin intermediul teatrului, „cînd joci șah, gîndești, îți imaginezi, faci mișcări corecte sau eronate, și eroarea se plătește, și atunci pierzi partida. Dar asta nu e tragedie…”. Depășind superficialitatea clișeistică pe care denumirea de joc al minții i-a impregnat-o, șahul poate să constituie, conform spuselor lui Manolache Antim, unul dintre personajele nuvelei, o înfruntare a destinului.

În ceea ce privește tenisul, Mircea Eliade a notat cîteva observații în eseul Apologie pentru decor, în care subliniază eleganța pe care sportul alb o conferă jucătorilor săi. Totodată, în nuvela Podul (apărută în volumul La țigănci și alte povestiri), scriere cu un puternic accent filozofic, în care patru prieteni poartă, într-un tren, o discuție corelată de existența misterului sacru în cotidian, tenisul este menționat prin replica unui personaj episodic, Evanghelina Farmaki: ,,cînd mingea e prinsă corect de rachetă, auzi un sunet inimitabil, sunet cu totul turburător, îți amintești de copilărie, de tinerețe, înțelegi atunci că sînt oameni în stare să asculte zece, douăzeci de ani mingile de tenis prinse în rachete”.

Rezistența firilor sensibile într-o lume care poate fi caracterizată drept ostilă este una dintre temele nuvelei Fata căpitanului. Firea sensibilă este înfățișată în nuvelă de către Brânduș, un băiat orfan, din Breaza, pe care căpitanul Lopată îl angajează să boxeze cu fiul său, Valentin. Relevanța pe care sportul pugilistic o are în construirea narațiunii derivă din scopul acestuia, acela de sport menit să transforme un băiat într-un bărbat adevărat. Astfel, căpitanul îi spune lui Valentin: „Vreau să te formez pentru viață, pentru viața modernă. Trebuie să-ți intre odată în cap că la box, ca și în toate celelalte sporturi moderne, ești obligat să respecți regulile jocului”.

Brânduș intră în jocul propus și se lasă bătut de Valentin, dar nu se ferește să-i spună fetei căpitanului că intenția lui a fost de a se lăsa bătut întocmai pentru a demonstra că poate să îndure durerea și că nu se teme de ea: ,,Eu mă oțelesc într-una, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Eu n-am să fiu om de rînd, eu am să ajung odată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. […] Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simte pasere, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe rîpă fără să mă vatăm”. Astfel, ca un demn predecesor al lui Rocky Balboa, Brânduș se erijează dintr-un tînăr conservator într-unul deschis către modernitate, fie și prin practicarea boxului.

Indiferent de natura scrierilor eliadești, indiferent de tematica abordată sau de iluziile pe care le-a urmărit, ca un real „doctrinar al aventurii”, așa cum îl socotea G. Călinescu, Mircea Eliade rămîne un temerar. Un temerar pentru care înfrîngerea nu există!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru