Facebook

Editorial

230 de mineri duși… pe Valea Morții

Publicat

pe


Pixul negru


Dumitru Cutean a fost un om pe cît de chinuit la începutul vieții sale, pe atît de optimist și fericit la sfîrșitul său pămîntesc. Ajunsese, după un prizonierat prelungit în U.R.S.S., pînă prin 1948-49, cîțiva ani buni după Al Doilea Război, miner pe Valea Jiului. Mai precis, la Aninoasa, Mina 3 – Jieț, care nu mai există demult.

Nu o să vă repet secvențe de groază din prizonieratul inuman și odios prelungit de… prietenii păcii și ai noștri mulți ani după punerea păcii, pe care mi le povestea răsuflînd greu la întoarcerea din șut și după o spălare într-un lighean mare din tablă zincată, în care apa rămînea neagră, mărginită de un cerc de praf negru lipit pe buza ligheanului. Ci am să vă spun că prizonierul-miner mi-era unchi. Iar într-o vară am ajuns și la Aninoasa. Nu știu cum am ajuns acolo, destul că mi se părea un tărîm din altă lume, în afara a tot ce văzusem pînă la vîrsta aceea crudă, la care realitatea are foarte multe legături cu fantezia. Sau invers… Cert este că-mi omoram vremea zilelor de vacanță pe un tăpșan nici înierbat, nici bălărie… Și că într-o zi unchiul m-a luat cu el pînă la puțul în care trebuia să coboare cu echipa la lucru, sub pămînt. Intrau în colivie, așa i se zicea cutiei aceleia din bare de fier, pătrată, cubică mai corect, cu o ușă căpușită cu plasă din sîrmă groasă. Intrau cam opt mineri, cum număram eu. Care ne făceau semne cu mîinile și noi lor, ca-n gară la plecarea trenului cu cineva drag, dar fără batiste… Erau și copii ca mine, se uitau zîmbind, dar mai mult neveste tinere, plecate de la „crătiți”, de la vana cu rufe; se spăla continuu în acele locuințe standard. Adică niște case, în așa-numitele colonii, cu două încăperi, o cămară din lemn pentru cărbuni primiți gratis, un cuptor de pîine și doi metri de straturi în față, pînă la portiță… Femeile acelea, mătușa mea ca și ele, duceau greul casei. Dacă făcutul mîncării, că omul ieșit din mină nu putea fi hrănit cu pită și lictar de prune, ori marmeladă la ladă, de se tăia cu cuțitul ca salamul, dar salam era numai în galantar, la prăvăliile din Petroșani, iar marmelada se dădea la „magazîn”, spălatul rufelor, „șalopetelor”, principala lucrare femeiască, și focul pentru apa caldă pe cînd vine „omul ei” de la șut – dacă astea pot fi mai grele decît mineritul. Așa, în fața  coliviei totul părea normal, și fără gînduri.

Cînd însă a început să scîrțîie lanțuri și mai știu eu ce mecanisme și s-a pus colivia în mișcare, să coboare, toate fețele acelea au încremenit, zîmbetele au  devenit instantaneu rictusuri, iar cuvintele au amuțit. Scena asta o vedeam și revedeam ori de cîte ori trebuia să plec pe Vale, cu treburi gazetărești. Chiar și cînd plecam la meciurile Jiului, sau ale rugbiștilor de la Știința… Chiar și cînd am plecat pe Vale să-l caut pe Kopetin Geza, nașul unchiului meu și șef de brigadă, stahanovist faimos atunci și multă vreme după aceea. Mai mult după, pentru a povesti noilor generații de mineri ce însemna stahanovismul ăla. Un fel de întrecere socialistă, inventată de un miner din Donețk, sovietic adică, Stahanov, care spărgea normele de muncă mai ceva ca pe nuci…

Scenă care mi-a străfulgerat prin fața ochilor, în cariera de ziarist, de vreo 13 ori, dacă bine număr accidentele de muncă soldate cu morți de pe Valea Jiului, din 1972 încoace, primul de care mai știu, la Uricani, cu 46 de morți. A 14-a oară a fost recent întîmplată tocmai la Lupeni, unde nu țin minte să mai fi fost așa tragedie.

Pe Vale, după o aproximativă aritmetică au murit în subpămînt, din diverse cauze, îndeosebi acumulări de gaze, surpări și cedări  de stîlpi de galerii, 230 de mineri. Cele mai multe accidente au avut loc la minele Vulcan (cinci), Petrila (trei) și Paroșeni (două). Cei mai mulți, 53 de morți, la Livezeni, în 29 noiembrie 1980. Și, după obiceiul pămîntului, anchetele și cercetările, investigațiile, unele total dezonorante pentru cei care le ordonau ajungeau, ca printr-o minune, la concluzia că mortul, mă rog, morții sînt de vină.

De aceea, cred că fraza asta, care stă de veghe deasupra Petrilei, aparținînd cărturarului Ion D. Sîrbu, pămîntean al locului, spune totul despre mineritul de pe Valea Jiului, ca Vale a Morții: „O lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri…”

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru