Facebook

Editorial

Decembrie 1989, nu Iulian Vlad

Publicat

pe

A murit, la 86 de ani, Iulian Vlad. Pe 30 septembrie. În patul său, cum au specificat ostentativ unii și alții. Iulian Vlad a fost ultimul șef al Securității comuniste, între 1987 și 1989. A deținut și alte funcții importante în structurile aparatului represiv. S-a scris și s-a vorbit mult, în zilele din urmă, despre Iulian Vlad. Pornindu-se mai ales de la rolul său în decembrie 1989. Astfel, comentatorii i-au adus fie elogii – unele dintre ele halucinante –, fie acuzații – unele dintre ele truculente. Prilej de a constata că, din păcate, ceea ce s-a întîmplat în decembrie 1989 rămîne, după atîta timp, o nebuloasă.

Generalul și rezerva lui fantomatică

M-am aflat o singură dată lîngă Iulian Vlad. La o lansare de carte de la Bookfest, în 2013. Era într-o ținută elegantă și se întreținea jovial cu cîțiva cunoscuți. M-a suprins această dezinvoltură. Era oră de vîrf la Bookfest, era aglomerație, erau și priviri care îl scrutau cu o curiozitate ostilă. Iulian Vlad, ținînd o mînă în buzunarul pantalonilor de stofă, ignora degajat mulțimea, prins de cozeria sa. Nu trăda nici un disconfort. Apoi, mi-a fost, pentru o scurtă perioadă, vecin de cvartal. Locuia într-un apartament de bloc. E adevărat, un bloc de trei etaje, într-o zonă liniștită a Capitalei. (Se zvonea că imobilele din acel perimetru – construite în anii ´50 – fuseseră destinate căpeteniilor din Ministerul de Interne, situat în apropiere.) Îl vedeam uneori pe stradă, îmbrăcat modest, dar îngrijit, de fiecare dată cu o sacoșă ordinară la purtător. Părea un personaj fantomatic. Stingher și cumva umil, atît de diferit de personajul imperturbabil de la Bookfest. Avea o expresie obscură; crispată și parcă ștearsă. Dar și o indicibilă sobrietate. Contempla cu oareșce blazare ochii trecătorilor. Îmi amintesc albastrul ochilor săi. Deși, mă întreb acum, n-o fi fost doar o iluzie această culoare? N-ai fi spus că bătrînul timorat, cu mustață și ochelari, era fostul șef al Securității. Și totuși, chiar el era. Fochistul blocului, care sărise de 50 de ani, îl saluta țanțoș-regulamentar, printr-un subaltern „Să trăiți!”, iar generalul răspundea ridicînd benevolent mîna. L-am văzut și la patru ace, mai ceva ca la Bookfest, suindu-se într-o mașină de lux, cu geamuri fumurii, care îl aștepta în fața blocului. A doua zi, citeam în presă că participase la o sindrofie pusă la cale de Gabriel Oprea, pe atunci ministru al Internelor, în guvernul Ponta. (Culmea, acum nu mai găsesc nimic pe Google despre acea agapă…) Așadar, bătrînețile generalului Vlad nu se petreceau numai între sihăstria domiciliară și turnee „misionare” prin patrie. Era conectat și la nivelul politicii înalte.

El, tatăl lor

În schimb, cu numele lui Iulian Vlad m-am întîlnit mai des. Pentru că s-a ocupat și de mediul literar. A se vedea, în acest sens, volumul Eu, fiul lor: dosar de Securitate (2010), al lui Dorin Tudoran. General-locotenetul Iulian Vlad și, peste ceva vreme, general-colonelul Iulian Vlad supraveghease minuțios activitatea poetului. Aproba planuri de măsuri, ordona măsuri. De pildă, în noiembrie 1984, dădea acest ordin, înaintat de șeful Grupei de Informații, general-locotenent Alexie Ștefan (rețineți acest nume!), șefului Inspectoratului Municipiului București al Ministerului de Interne, general-maior Dănescu Gheorghe: „Tovarășul adjunct al ministrului, general-colonel IULIAN VLAD a ordonat, de asemenea, să acordați atenție cazului privind pe scriitorul TUDORAN DORIN, care a afirmat că în preajma Congresului al XIII-lea va mai face o «drăgălășenie» și că va pleca din țară «cum vrea el și nu cum vor autoritățile»”.

Iulian Vlad s-a ocupat și de Ion D. Sîrbu. Clara Mareș, autoarea volumului-documentar Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (2011), evocă această misiune. În toamna anului 1981, Sîrbu plecase într-un voiaj occidental. Singura lui călătorie vestică. La un moment dat, Securitatea, prin diligenții ei ofițeri, intuiește că există riscul ca scriitorul să nu mai revină în țară. Pe 26 decembrie, general-locotenentul Iulian Vlad se deplasează la Craiova – era acasă pe plaiurile Olteniei, s-a născut într-un sat din Dolj –, ca să aranjeze „repatrierea” lui Sîrbu. Aș fi vrut să-l întreb pe Iulian Vlad dacă își amintește această operațiune. N-am apucat. Părăsisem cvartalul unde fusesem vecini. Și, oricum, știam că nu acordă interviuri. Între timp, a părăsit el această lume.

Spiritism documentaristic

S-a repetat, zilele trecute, că, datorită lui Iulian Vlad, numărul morților din decembrie 1989 n-a atins cifre terifiante. Că, ordonînd trupelor Securității să nu tragă, a împiedicat un masacru și a dejucat, astfel, planuri oculte de însîngerare. De asemenea, s-a scris că Iulian Vlad a fost un asasin. Și am remarcat cum mulți se îndreaptă spre această „ipostază”. Inclusiv tineri care, pînă acum, nici măcar nu auziseră de generalul Vlad. (Nu îmi îngădui să vehiculez afirmații fără acoperire, știu despre ce vorbesc.) Dar, fiindcă varianta asasinului este girată de o revistă influentă, 22, și întărită de alte voci influente, novici într-ale istoriei adoptă automat această perspectivă, legitimînd pe Facebook, prin like-uri emoționale, teoria. (Tot mai des observ că like-ul pare să devină unitate de măsură a seriozității.)

Am parcurs textul în care Iulian Vlad e numit asasin („Adio, bătrîne asasin!”, de dl. Mădălin Hodor), text răspîndit insistent pe Facebook. Las la o parte stilul nepotrivit – din punctul meu de vedere – pentru dezvăluirile de acolo. Un soi de diatribă rechizitorial-„spiritistă”. În care este strecurată și o ghidușie ironică făcută celebră de președintele Iohannis. Aceea a ghinionului. Autorul materialului, dl. Mădălin Hodor, invocă și citează, utilizînd un ton care se vrea peremptoriu, însemnările recuperate din agenda prim-adjunctului lui Iulian Vlad, generalul Ștefan Alexie, decedat în 2011 (fost șef al Direcției de Contraspionaj din cadrul D.S.S.). În ediția tipărită a revistei – nr. 38 (1435), 3-9 octombrie 2017 –, materialul, anunțat pe prima pagină, este însoțit de un comentariu (excesiv, din punctul meu de vedere) în care se menționează că „adevărul despre «bătrânul asasin» Iulian Vlad” pleacă strict de la documente. Firesc era ca aceste documente să fie reproduse, sub formă de ilustrații. Mai ales că sînt documente olografe. Numai că la paginile 6-7, unde a fost așezat materialul, singurele imagini țineau de iconografia lui Iulian Vlad… Manuscrisul avea să fie reprodus imagistic, cum este „datina” în cercetare, abia pe 6 octombrie, într-un material din ediția online a revistei: „Din nou despre Iulian Vlad. Faza pe DOCUMENTE. Agenda generalului de Securitate Ștefan Alexie”, semnat tot de dl. Mădălin Hodor                                                                         (http://revista22online.ro/70266267/din-nou-despre-iulian-vlad-faza-pe-documente-agenda-generalului-de-securitate-tefan-alexie.html). Poate că întîrzierea difuzării imaginilor – „Faza pe documente” – a respectat o strategie etapizată de rating. Așteptîndu-se reacții de suspiciune, nițică vîlvă, nițel scandal. Sau poate alte socoteli redacționale, în care nu vreau să mă amestec, au programat așa imaginile.

Tactica persuasiunii pătimaș-comerciale

Nu contest veridicitatea acestor însemnări. (Descopăr într-un text semnat de dl. Dumitru Lăcătușu că informațiile din agenda lui Ștefan Alexie au mai fost furnizate, de curînd, pe 28 septembrie, într-o dezbatere organizată de G.D.S. – http://www.contributors.ro/societatelife/serviciul-roman-de-informa%C8%9Bii-%C8%99i-procesul-comunismului/. Cu această precizare: „Din «motive de exclusivitate», documentul nu a fost transmis presei. Urmează că acesta să fie publicat într-un număr special din Revista 22”.) Păstrez însă rezervele mele în legătură cu justețea demonstrației și a hermeneuticii dlui. Hodor. (A nu se socoti că împărtășesc nesăbuitul cult al personalității lui Iulian Vlad.) Scrie, de pildă, dl. Hodor: „Altă minciună. Ai «prevenit un măcel» pentru că aveai 2.000 de securiști înarmați până în dinți în CC și dacă le dădeai tu ordin trăgeau, iar oamenii din piață «cădeau ca spicele». Mulțumim frumos. Ai uitat să ne spui ce plănuiai să faci după aceea cu restul de zeci de mii de oameni care te-ar fi făcut bucăți și pe tine, și pe toți securiștii tăi ultraînarmați, mai ceva ca la Budapesta, în 1956”. Regret: această teribilistă manevrare confractuală a evenimentelor nu mi se pare că ar proba niște aptitudini exegetice infailibile. Este, în mefiența mea, reflexul unei precauții ziaristice elementare. Cei care au răspîndit teza dlui. Hodor – nu ca pe un punct de vedere, ci ca pe o cercetare desăvîrșită – n-au circumspecții. E dreptul lor. La fel cum e dreptul meu să nu urmez orbește o interpretare scrisă parcă prea surescitat. Tactica persuasiunii pătimaș-comerciale a dlui. Hodor îmi displace. Chiar dacă dl. Hodor se bazează „exclusiv pe documente”. Și chiar dacă pot să decelez în tonul virulent al textului o tentativă de contrabalansare a omagiilor – într-adevăr intemperante – primite, post-mortem, de Iulian Vlad.

„Antologia rușinii”. Ediție adăugită

Cum notam, nu caut nicidecum să-l înalț, aluziv, pe Iulian Vlad în galeria eroilor. Fostul conducător al Securității are destule păcate, indiferent ce a hotărît în decembrie 1989. Dacă a oprit atunci un masacru, cum pretind partizanii lui, asta dovedește măcar o fărîmă de discernămînt. Sigur, se poate să fi oprit masacrul știind că bătălia e pierdută și urmărind, astfel, să-și construiască o glorie personală. Se poate. Un fanatic al regimului – cum îl recomandă unii pe Iulian Vlad – ar fi luptat pînă la capăt. Hitler și Goebbels și-au sacrificat cu sînge rece propriul popor în aprilie 1945 – și nu numai atunci –, cînd Reich-ul mai însemna cîteva cartiere berlineze. Iulian Vlad, fie din oportunism, fie din lașitate, fie din patriotism – nu contează –, n-a forțat vărsarea de sînge la București. Este un lucru verificabil, recunoscut, printre rînduri, și de dl. Hodor.

Nu o detectivistică a sentimentelor încercate de Vlad în 1989 mă interesează. Ci confuziile interminabile care înconjoară acel decembrie. Observ cu dezamăgire că, după 27 de ani, zilele în care s-a prăbușit regimul comunist sînt încă învăluite în enigme. Avem, despre decembrie 1989, mai ales speculații – nu lipsite, unele, de temeiuri –, și mărturii. Mai puțin o bază documentaristică și concluzii calme. Concluzii de care istoricii s-au ferit. Or, fără înțelegerea momentului 1989, cu toate implicațiile lui, nu ne putem înțelege nici prezentul, cu toate implicațiile lui. Trăim în derute, în conspiraționisme, în abordări radicale.

Se întreține, în continuare, „antologia rușinii”, nu grija pentru adevăr, pentru nuanțele și consecințele lui. Sînt deferiți cu vigilență oprobriului public cei care au scris/vorbit de bine despre generalul Vlad, spunîndu-ni-se că, prin aceste atitudini, asistăm la o campanie – energică – de reabilitare a Securității. Eu, unul, mă îndoiesc de eficiența ipoteticului demers. Dar, bineînțeles, îndeletnicirile alarmiste nu reprezintă o culpă. Prin primăvară, dl. Andrei Pleșu etala un discurs similar, vestind, în alt context, aprehensiuni moralizatoare legate de o răstălmăcire subversivă a rosturilor și acțiunilor Securității.

Nu cred însă că e atît de important să-i evidențiem în „antologii ale rușinii” pe apologeții lui Iulian Vlad. Atari preocupări relevă mai degrabă grija pentru audiență – obținută prin cultivarea mizelor mici, stîrnind gîlceavă tabloidală. În fine. Cu adevărat important mi se pare faptul că, după 27 de ani, nu am găsit niște repere limpezi referitoare la decembrie 1989. Nici nu vom găsi dacă în loc de acest subiect – decembrie 1989 – ne agățăm cu obstinație maniheistă de Iulian Vlad. Pe care îl socotim fie erou, fie asasin, fără să stăpînim cum se cuvine fondul evenimentelor. Iulian Vlad este doar o piesă din acele zile. Sînt însă destule necunoscute. Mult mai însemnate decît Iulian Vlad. Pe acelea trebuie să le elucidăm. Și, clarificîndu-le, vom înțelege altfel realitățile postdecembriste. Vom înțelege, de fapt, cum s-a condus România. Și, poate, cum se conduce încă.

În rest, e trist să vezi că oameni care ne îndeamnă frecvent să gîndim pe cont propriu, să refuzăm tutele și „dresaje” se arată ei înșiși foarte autoritari cîteodată, livrînd, fără ezitări, chiar adevăruri gata fabricate.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru