Facebook

Editorial

Decembrie 1989, nu Iulian Vlad

Publicat

pe

A murit, la 86 de ani, Iulian Vlad. Pe 30 septembrie. În patul său, cum au specificat ostentativ unii și alții. Iulian Vlad a fost ultimul șef al Securității comuniste, între 1987 și 1989. A deținut și alte funcții importante în structurile aparatului represiv. S-a scris și s-a vorbit mult, în zilele din urmă, despre Iulian Vlad. Pornindu-se mai ales de la rolul său în decembrie 1989. Astfel, comentatorii i-au adus fie elogii – unele dintre ele halucinante –, fie acuzații – unele dintre ele truculente. Prilej de a constata că, din păcate, ceea ce s-a întîmplat în decembrie 1989 rămîne, după atîta timp, o nebuloasă.

Generalul și rezerva lui fantomatică

M-am aflat o singură dată lîngă Iulian Vlad. La o lansare de carte de la Bookfest, în 2013. Era într-o ținută elegantă și se întreținea jovial cu cîțiva cunoscuți. M-a suprins această dezinvoltură. Era oră de vîrf la Bookfest, era aglomerație, erau și priviri care îl scrutau cu o curiozitate ostilă. Iulian Vlad, ținînd o mînă în buzunarul pantalonilor de stofă, ignora degajat mulțimea, prins de cozeria sa. Nu trăda nici un disconfort. Apoi, mi-a fost, pentru o scurtă perioadă, vecin de cvartal. Locuia într-un apartament de bloc. E adevărat, un bloc de trei etaje, într-o zonă liniștită a Capitalei. (Se zvonea că imobilele din acel perimetru – construite în anii ´50 – fuseseră destinate căpeteniilor din Ministerul de Interne, situat în apropiere.) Îl vedeam uneori pe stradă, îmbrăcat modest, dar îngrijit, de fiecare dată cu o sacoșă ordinară la purtător. Părea un personaj fantomatic. Stingher și cumva umil, atît de diferit de personajul imperturbabil de la Bookfest. Avea o expresie obscură; crispată și parcă ștearsă. Dar și o indicibilă sobrietate. Contempla cu oareșce blazare ochii trecătorilor. Îmi amintesc albastrul ochilor săi. Deși, mă întreb acum, n-o fi fost doar o iluzie această culoare? N-ai fi spus că bătrînul timorat, cu mustață și ochelari, era fostul șef al Securității. Și totuși, chiar el era. Fochistul blocului, care sărise de 50 de ani, îl saluta țanțoș-regulamentar, printr-un subaltern „Să trăiți!”, iar generalul răspundea ridicînd benevolent mîna. L-am văzut și la patru ace, mai ceva ca la Bookfest, suindu-se într-o mașină de lux, cu geamuri fumurii, care îl aștepta în fața blocului. A doua zi, citeam în presă că participase la o sindrofie pusă la cale de Gabriel Oprea, pe atunci ministru al Internelor, în guvernul Ponta. (Culmea, acum nu mai găsesc nimic pe Google despre acea agapă…) Așadar, bătrînețile generalului Vlad nu se petreceau numai între sihăstria domiciliară și turnee „misionare” prin patrie. Era conectat și la nivelul politicii înalte.

El, tatăl lor

În schimb, cu numele lui Iulian Vlad m-am întîlnit mai des. Pentru că s-a ocupat și de mediul literar. A se vedea, în acest sens, volumul Eu, fiul lor: dosar de Securitate (2010), al lui Dorin Tudoran. General-locotenetul Iulian Vlad și, peste ceva vreme, general-colonelul Iulian Vlad supraveghease minuțios activitatea poetului. Aproba planuri de măsuri, ordona măsuri. De pildă, în noiembrie 1984, dădea acest ordin, înaintat de șeful Grupei de Informații, general-locotenent Alexie Ștefan (rețineți acest nume!), șefului Inspectoratului Municipiului București al Ministerului de Interne, general-maior Dănescu Gheorghe: „Tovarășul adjunct al ministrului, general-colonel IULIAN VLAD a ordonat, de asemenea, să acordați atenție cazului privind pe scriitorul TUDORAN DORIN, care a afirmat că în preajma Congresului al XIII-lea va mai face o «drăgălășenie» și că va pleca din țară «cum vrea el și nu cum vor autoritățile»”.

Iulian Vlad s-a ocupat și de Ion D. Sîrbu. Clara Mareș, autoarea volumului-documentar Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (2011), evocă această misiune. În toamna anului 1981, Sîrbu plecase într-un voiaj occidental. Singura lui călătorie vestică. La un moment dat, Securitatea, prin diligenții ei ofițeri, intuiește că există riscul ca scriitorul să nu mai revină în țară. Pe 26 decembrie, general-locotenentul Iulian Vlad se deplasează la Craiova – era acasă pe plaiurile Olteniei, s-a născut într-un sat din Dolj –, ca să aranjeze „repatrierea” lui Sîrbu. Aș fi vrut să-l întreb pe Iulian Vlad dacă își amintește această operațiune. N-am apucat. Părăsisem cvartalul unde fusesem vecini. Și, oricum, știam că nu acordă interviuri. Între timp, a părăsit el această lume.

Spiritism documentaristic

S-a repetat, zilele trecute, că, datorită lui Iulian Vlad, numărul morților din decembrie 1989 n-a atins cifre terifiante. Că, ordonînd trupelor Securității să nu tragă, a împiedicat un masacru și a dejucat, astfel, planuri oculte de însîngerare. De asemenea, s-a scris că Iulian Vlad a fost un asasin. Și am remarcat cum mulți se îndreaptă spre această „ipostază”. Inclusiv tineri care, pînă acum, nici măcar nu auziseră de generalul Vlad. (Nu îmi îngădui să vehiculez afirmații fără acoperire, știu despre ce vorbesc.) Dar, fiindcă varianta asasinului este girată de o revistă influentă, 22, și întărită de alte voci influente, novici într-ale istoriei adoptă automat această perspectivă, legitimînd pe Facebook, prin like-uri emoționale, teoria. (Tot mai des observ că like-ul pare să devină unitate de măsură a seriozității.)

Am parcurs textul în care Iulian Vlad e numit asasin („Adio, bătrîne asasin!”, de dl. Mădălin Hodor), text răspîndit insistent pe Facebook. Las la o parte stilul nepotrivit – din punctul meu de vedere – pentru dezvăluirile de acolo. Un soi de diatribă rechizitorial-„spiritistă”. În care este strecurată și o ghidușie ironică făcută celebră de președintele Iohannis. Aceea a ghinionului. Autorul materialului, dl. Mădălin Hodor, invocă și citează, utilizînd un ton care se vrea peremptoriu, însemnările recuperate din agenda prim-adjunctului lui Iulian Vlad, generalul Ștefan Alexie, decedat în 2011 (fost șef al Direcției de Contraspionaj din cadrul D.S.S.). În ediția tipărită a revistei – nr. 38 (1435), 3-9 octombrie 2017 –, materialul, anunțat pe prima pagină, este însoțit de un comentariu (excesiv, din punctul meu de vedere) în care se menționează că „adevărul despre «bătrânul asasin» Iulian Vlad” pleacă strict de la documente. Firesc era ca aceste documente să fie reproduse, sub formă de ilustrații. Mai ales că sînt documente olografe. Numai că la paginile 6-7, unde a fost așezat materialul, singurele imagini țineau de iconografia lui Iulian Vlad… Manuscrisul avea să fie reprodus imagistic, cum este „datina” în cercetare, abia pe 6 octombrie, într-un material din ediția online a revistei: „Din nou despre Iulian Vlad. Faza pe DOCUMENTE. Agenda generalului de Securitate Ștefan Alexie”, semnat tot de dl. Mădălin Hodor                                                                         (http://revista22online.ro/70266267/din-nou-despre-iulian-vlad-faza-pe-documente-agenda-generalului-de-securitate-tefan-alexie.html). Poate că întîrzierea difuzării imaginilor – „Faza pe documente” – a respectat o strategie etapizată de rating. Așteptîndu-se reacții de suspiciune, nițică vîlvă, nițel scandal. Sau poate alte socoteli redacționale, în care nu vreau să mă amestec, au programat așa imaginile.

Tactica persuasiunii pătimaș-comerciale

Nu contest veridicitatea acestor însemnări. (Descopăr într-un text semnat de dl. Dumitru Lăcătușu că informațiile din agenda lui Ștefan Alexie au mai fost furnizate, de curînd, pe 28 septembrie, într-o dezbatere organizată de G.D.S. – http://www.contributors.ro/societatelife/serviciul-roman-de-informa%C8%9Bii-%C8%99i-procesul-comunismului/. Cu această precizare: „Din «motive de exclusivitate», documentul nu a fost transmis presei. Urmează că acesta să fie publicat într-un număr special din Revista 22”.) Păstrez însă rezervele mele în legătură cu justețea demonstrației și a hermeneuticii dlui. Hodor. (A nu se socoti că împărtășesc nesăbuitul cult al personalității lui Iulian Vlad.) Scrie, de pildă, dl. Hodor: „Altă minciună. Ai «prevenit un măcel» pentru că aveai 2.000 de securiști înarmați până în dinți în CC și dacă le dădeai tu ordin trăgeau, iar oamenii din piață «cădeau ca spicele». Mulțumim frumos. Ai uitat să ne spui ce plănuiai să faci după aceea cu restul de zeci de mii de oameni care te-ar fi făcut bucăți și pe tine, și pe toți securiștii tăi ultraînarmați, mai ceva ca la Budapesta, în 1956”. Regret: această teribilistă manevrare confractuală a evenimentelor nu mi se pare că ar proba niște aptitudini exegetice infailibile. Este, în mefiența mea, reflexul unei precauții ziaristice elementare. Cei care au răspîndit teza dlui. Hodor – nu ca pe un punct de vedere, ci ca pe o cercetare desăvîrșită – n-au circumspecții. E dreptul lor. La fel cum e dreptul meu să nu urmez orbește o interpretare scrisă parcă prea surescitat. Tactica persuasiunii pătimaș-comerciale a dlui. Hodor îmi displace. Chiar dacă dl. Hodor se bazează „exclusiv pe documente”. Și chiar dacă pot să decelez în tonul virulent al textului o tentativă de contrabalansare a omagiilor – într-adevăr intemperante – primite, post-mortem, de Iulian Vlad.

„Antologia rușinii”. Ediție adăugită

Cum notam, nu caut nicidecum să-l înalț, aluziv, pe Iulian Vlad în galeria eroilor. Fostul conducător al Securității are destule păcate, indiferent ce a hotărît în decembrie 1989. Dacă a oprit atunci un masacru, cum pretind partizanii lui, asta dovedește măcar o fărîmă de discernămînt. Sigur, se poate să fi oprit masacrul știind că bătălia e pierdută și urmărind, astfel, să-și construiască o glorie personală. Se poate. Un fanatic al regimului – cum îl recomandă unii pe Iulian Vlad – ar fi luptat pînă la capăt. Hitler și Goebbels și-au sacrificat cu sînge rece propriul popor în aprilie 1945 – și nu numai atunci –, cînd Reich-ul mai însemna cîteva cartiere berlineze. Iulian Vlad, fie din oportunism, fie din lașitate, fie din patriotism – nu contează –, n-a forțat vărsarea de sînge la București. Este un lucru verificabil, recunoscut, printre rînduri, și de dl. Hodor.

Nu o detectivistică a sentimentelor încercate de Vlad în 1989 mă interesează. Ci confuziile interminabile care înconjoară acel decembrie. Observ cu dezamăgire că, după 27 de ani, zilele în care s-a prăbușit regimul comunist sînt încă învăluite în enigme. Avem, despre decembrie 1989, mai ales speculații – nu lipsite, unele, de temeiuri –, și mărturii. Mai puțin o bază documentaristică și concluzii calme. Concluzii de care istoricii s-au ferit. Or, fără înțelegerea momentului 1989, cu toate implicațiile lui, nu ne putem înțelege nici prezentul, cu toate implicațiile lui. Trăim în derute, în conspiraționisme, în abordări radicale.

Se întreține, în continuare, „antologia rușinii”, nu grija pentru adevăr, pentru nuanțele și consecințele lui. Sînt deferiți cu vigilență oprobriului public cei care au scris/vorbit de bine despre generalul Vlad, spunîndu-ni-se că, prin aceste atitudini, asistăm la o campanie – energică – de reabilitare a Securității. Eu, unul, mă îndoiesc de eficiența ipoteticului demers. Dar, bineînțeles, îndeletnicirile alarmiste nu reprezintă o culpă. Prin primăvară, dl. Andrei Pleșu etala un discurs similar, vestind, în alt context, aprehensiuni moralizatoare legate de o răstălmăcire subversivă a rosturilor și acțiunilor Securității.

Nu cred însă că e atît de important să-i evidențiem în „antologii ale rușinii” pe apologeții lui Iulian Vlad. Atari preocupări relevă mai degrabă grija pentru audiență – obținută prin cultivarea mizelor mici, stîrnind gîlceavă tabloidală. În fine. Cu adevărat important mi se pare faptul că, după 27 de ani, nu am găsit niște repere limpezi referitoare la decembrie 1989. Nici nu vom găsi dacă în loc de acest subiect – decembrie 1989 – ne agățăm cu obstinație maniheistă de Iulian Vlad. Pe care îl socotim fie erou, fie asasin, fără să stăpînim cum se cuvine fondul evenimentelor. Iulian Vlad este doar o piesă din acele zile. Sînt însă destule necunoscute. Mult mai însemnate decît Iulian Vlad. Pe acelea trebuie să le elucidăm. Și, clarificîndu-le, vom înțelege altfel realitățile postdecembriste. Vom înțelege, de fapt, cum s-a condus România. Și, poate, cum se conduce încă.

În rest, e trist să vezi că oameni care ne îndeamnă frecvent să gîndim pe cont propriu, să refuzăm tutele și „dresaje” se arată ei înșiși foarte autoritari cîteodată, livrînd, fără ezitări, chiar adevăruri gata fabricate.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru