Facebook

EDITORIAL

Despre „dreapta” noastră, cea stîngistă. Ca și „stînga”, deseori…

Publicat

pe


Pixul negru


Nu știu, nu înțeleg cum se face că, de la o vreme, un devastator țunami (cum scrie și ne învață Nicolae Manolescu, că așa se pronunță) „de dreapta” se abate asupra culturii României, pînă cînd, probabil, această maree ce-și zice anticomunistă o va înghiți cu totul. De s-a ajuns ca inclusiv unii oameni școliți și bine instruiți politic și ideologic, nu mai vorbim de spoiții posesori de patalamale universitare și academice, să confunde ideologia de stînga cu comunismul. Iar furia asta împotriva stîngii, mai mult ca modă, că așa ar fi de bonton, lasă tot mai mult loc pentru dezvoltarea, chiar în interiorul dreptei politice, a unui stîngism cel puțin la fel de dăunător precum cel clasic, din extremitatea stîngii, criticat și de Lenin – ca boală a copilăriei comunismului. În sensul că stînga ar fi exclusiv o doctrină comunistă, ba chiar o invenție a comunismului, uitîndu-se, de pildă, că liberalismul francez a fost o mișcare de stînga la apariția lui.

Cel puțin în România de azi este extrem de greu a mai lămuri lucrurile privind cele două orientări politice, fiindcă ar fi prea mult spus doctrine, confuzia și chiar neștiința privitoare la esența fiecăreia amestecîndu-le într-o manieră pur autohtonă. Iar adepții și practicanții dreptei ar trebui să fie neangajați cu contracte de muncă. Aceste  doctrine, mă rog, ideologii, ca… flori ale unor evoluții și revoluții economice, industriale se individualizează decisiv în raporturile adepților lor cu proprietatea și repartizarea veniturilor membrilor societății respective.

Or, iată, în România aproape nu mai există om de dreapta neangajat, adică nesalariat al statului sau al companiilor private! Ba, mai mult, cam tot parlamentul, guvernul și toată adminisrația de stat, centrală și locală ar fi, după definiție, de stânga, adică salariată cu contracte. Și sînt extrem de rari adevărații oameni de dreapta. Adică acei care produc, creează pentru a se întreține pe sine și familiile lor, ba plătind și taxe, impozite statului! Nu cerînd bani de la stat, dar își zic de dreapta și înjură statul care-i plătește, inclusiv cînd acela e condus de partidele lor de dreapta! Se știe doar că între angajator, oricare ar fi el, statul, patronul, compania, și angajat, omul plătit pentru ceea ce știe să facă, dintotdeauna, de cînd coexistă angajatori și angajați, nu pot fi alte relații decît antagonice! Contradictorii, chiar fără a fi conflictuale. Cu toate acestea, România se distinge din nou prin originalitate politico-socială și doctrinară. Aici este singurul loc pe Pământ unde sindicatele sînt de dreapta! Aici se protestează împotriva creșterilor salariale! Aici sindicaliștii din adminstrația publică, angajatorul cel mai important al țării, prin umflarea birocratică artificială, de conjunctură, datorită populării primăriilor și consiliilor județene cu foști lipitori de afișe electorale, ies în stradă la chemarea unor lideri îmburgheziți, mai bogați decît foștii moșieri liberali, dar rămași  la… munca sindicală (cei care nu au ajuns miniștri, parlamentari, patroni). Menținuți și stimulați politicește să organizeze  proteste. Ca ale salariaților din sănătate, de pildă. Unde, recunosc chiar ei, unele salarii ale medicilor, inclusiv ale stagiarilor, au crescut de două-trei ori. Dar nu e în ordine că secretara directorului de spital nu mai primește spor de salariu de 65%, precum chirurgul din secție, și nici 15%, că lucrează și la calculator. Cam asta e munca sindicală a liderilor rămași liberi… Liberi de sindicaliști, ziceam; să nu vă gândiți la ce m-am gândit eu…

Și, iată, am ajuns la mizeria terfelirii doctrinelor și ideologiilor în manieră pur mioritică. În care dreapta nu știe ce face stînga; toate cele sînt alandala, amestecate și alambicate, contopite și curvăsărite. Economia cu risipa, comerțul cu hoția, politicul cu afacerile, analfabetismul cu doctoratele, curvele cu doamnele, hoții cu vardiștii, mai nou cu politicienii… Iar foști comuniști de tradiție și calibru, cu funcții în nomenclatorul de cadre ceaușist, sînt mari apostoli ai dreptei. Îi știți. După cum la fel de greu se poate înghiți ipocrizia așa-zișilor lideri de stînga îmburgheziți, ba chiar mai rău, fluturînd trandafiri în mîini, ca apărători ai necazurilor sociale. Îi știți și pe aceștia. Și unii și ceilalți sînt, în majoritatea lor, salariați ai administrației de stat, ai agențiilor și companiilor rămase de stat. Pînă la falimentarea definitivă a acestora…

De pe urma unor asemenea salariați ai statului ni se trag aceste imitații de doctrine, mai mult stîngiste, decît doctrinare. Ca să nu exagerăm că ar fi ideologii… Sînt! Dar numai în manuale.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru