Facebook

Editorial

Ziaristul de provincie și starea jurnalismului

Publicat

pe


Pixul negru


A discuta azi despre condiția ziaristului, în general, și, cu atît mai puțin, despre cea a jurnalistului de provincie, local, periferic într-un fel, pare a fi o… apă bătută-n piuă. Și, totuși, îmi asum riscul de a scrie pe… pereți. Chiar dacă, în timpurile cînd mor ziare, scrierea pe… pereți devine modă și se îngroașă continuu. Atît ca tușă,  cînd vorbim despre graffiti, cît mai cu seamă  cînd  pereții – walls – Facebook-ului înghit media colectivităților și a lumii. Și recunosc din capul locului că, în tinerețe, la începuturile carierei, condiția de ziarist de provincie,  județean adică, nu mi se părea o îndeletnicire oarecare, minoră, neînsemnată. Dimpotivă! Alimentîndu-mi orgoliul, că, în fond, eram doar vreo 45 de ziariști în redacție, pe timpul regiunilor, iar mai tîrziu, în județ, doar vreo 25, asta însemna că nu oricine  poate fi ziarist. Și nici nu era! Îndeosebi după anii ‘70, cînd și absolvenții de IP 3 (institut pedagogic de trei ani, cum sînt azi cam prea multe facultăți) erau încadrați doar ca absolvenți cu studii medii, deci, ca atare, și cu un salariu mai mic. Și cu opreliști pe scara ierarhiei profesionale. Adică trecerea de la reporter la redactor I și II,  apoi, la redactor principal, după o vechime de 9 ani, condiție care îți asigura accesul inclusiv la șefia redacției, devenea și mai dificilă decît cea a unui absolvent cu 5 ani de facultate și diplomă de licență.

Contactele cu ziariști din presa centrală ale unui cronicar de sport „de provincie” cu două echipe în prima divizie, vreo 4-5 în B, iar în C 10-12, contacte cvasi-săptămînale, dacă nu și mai dese, legarea unor amiciții, prietenii chiar, unele strînse și fericite, cu marii cronicari, precum Ioan Chirilă, nea Mache Eftimescu, Aurel C. Neagu, Cristian Mantu, Ion Cupen, Costică Alexe, Paul Slăvescu, Stelian Trandafirescu, Toma Răbșan, Costică Macovei, Laurențiu Dumitrescu, Gică Nertea, Ovidiu Ioanițoaia, M. M. Ionescu, Ion Chilom, Cristian Țopescu, Dumitru Graur, Ion Predoșanu, Gheorghe Cioranu, Gică Mitroi, Vasile Căbulea. Și ar mai fi galeria de crainici radio, începînd cu Ion Ghițulescu și Nicolae Secoșan și terminînd cu Ilie Dobre, visul urît al lui nea Ion Ghițulescu… Contactele astea mă făceau mai bogat decît ei, decît majoritatea lor, care nu aveau posibilitatea să vadă toate echipele din primul eșalon de cîte două ori într-un campionat. Pentru că acea dezvoltare fotbalistică a județului dădea greutate și conducerii   acestuia să obțină un program în așa fel încît să nu se suprapună meciurile Corvinului cu ale Jiului în aceeași etapă. Ei, tocmai acest fapt  mi-a fost argument cînd, mai glumind, mai neglumind, colegi veniți de la București îmi răspundeau că eu văd meciurile cu ochii  ziaristului provincial, deschiși mai larg către echipa „ta”, dintr-un firesc patriotism local. Dar, la rîndul meu, le  reproșam că, din punctul lor de vedere, nu există decît Steaua, Dinamo, Rapidul, Sportul Studențesc și/sau Progresul și că ei sînt mai provinciali decît noi, localnicii, Capitala fiind singura Românie pentru ei! Pînă cînd, sub strălucirea Corvinului și…  a condeiului lui nea Vanea Chirilă, sub apetența TVR și a lui Dumitru Graur pentru transmisii în direct de la stadionul hunedorean, cererea de bilete la trenurile de noapte spre Hunedoara creștea, și locurile la masa presei erau tot mai înghesuite…  În campionat nu jucau numai echipele bucureștene!

E drept că am avut șansa să-mi schimb condiția de ziarist provincial cînd redactorul-șef al ziarului „Sportul”, Aurel. C. Neagu, mi-a oferit un post în redacția sa. A avut loc următorul dialog, redat aproximativ, ca de pe reportofon: „ Nu te-ar tenta să vii să lucrezi la «Sportul»?” „E doar o întrebare sau o ofertă?!” „Da, chiar m-aș bucura să scrii la noi în calitate de angajat, nu doar de corespondent!” „Mulțumesc foarte mult. E o onoare la care nu mă așteptam. Dar nea Vanea Chirilă are un salariu cu o sută mai mic decît am eu acum, și mai  cresc…” „Da, și nici nu-ți pot oferi o leafă măcar apropiată de a lui Vanea.” „În plus, serviciul nevesti-mii, copiii, locuința… Nu merge, dar sînt fericit că mă apreciați ca bun de «Sportul».”

O vreme, se lăsa impresia, dacă nu era chiar o realitate, că presa locală, ziarul județean adică, și cele cîteva  municipale – „Informația Bucureștiului”, „Steagul roșu” Petroșani ș.a. –, au o căutare mai mare, ba chiar și credibilitate sporită față de ziarele centrale. Iar ziariștii locali se bucurau de respect și chiar de o anume notorietate (bineînțeles, nu și atunci cînd unii, puțini, rari, reușeau să se compromită și să aducă prejudicii de imagine  ziarului, redacției în ansamblu). Iar o călătorie în Franța a confirmat că, acolo, ziarele de provincie erau mai tari și cu tiraje mai mari decît cele centrale, despre care, în general, se spunea că sînt școli de presă. Ne bucuram și noi aici, acasă, de  o astfel de notorietate, atît prin tirajele consistente în raport cu populația, cît şi prin retururile aproape de zero, ceea ce asigura salariile și cheltuielile cu hîrtia și tiparul, aducînd și un oarecare profit, chiar fără rubrici de publicitate (care astăzi doar ele mențin pe linia de plutire aproape toate publicațiile).

Ba și mai mult! Îmi face plăcere să-mi amintesc o poveste din vremea presei… nelibere. Se întîmpla că în anticamera directorului Direcției Sanitare a județului, dr. Theodor Bădău, aștepta împreună cu noi și un tovarăș important de la C.C. al P.C.R., care venise să-l… studieze pentru o eventuală numire ca ministru al Sănătății (în locul profesorului Aurel Moga, de la I.M.F. Cluj, pe care s-a supărat Ceaușescu pentru că în doar doi ani ridicase trei spitale județene noi, la Constanța, Baia Mare și Deva). Anunțat de secretară că sînt niște unii care vor să-i vorbească, doctorul deschide ușa și ne poftește pe noi, spunînd: „Mai întîi, cei de la ziarul local, cu care trăiesc și lucrez aici, apoi, dumneavoastră…”

Dr. Bădău nu a ajuns ministru, pentru că a refuzat. Dar ziariștii erau prețuiți! Nu în bani…

Într-un timp, imediat după 1990, se spunea că presa e o putere. Ba chiar a patra în stat. Cam lozincard, dar, o scurtă vreme, a avut oarece putere. Cît a durat setea populației de presă liberă. Care sete se stingea pe măsură ce creștea foamea de averi a făcătorilor de presă. Televiziunile apăreau ca ciupercile, iar azi sînt foarte toxice – ciuperci bolunde! Ca și ziarele, de altfel. Numai că astea mor pe capete, tocmai din cauză că editorii şi directorii de mari companii media deveneau tot mai flămînzi. Mai lacomi, dedulciți la trai bun, profit și lux. Și pot să spun, cu suficientă probitate, că atît de rîvnita și, la un moment dat, nesperata mea șansă de a lucra în presa liberă nu este ceea ce așteptam! Nu este o satisfacție la fel de mare și de dorită pe cît sînt de mari dezamăgirea și durerea provocate de starea cvasi-jenantă a așa-zisei prese libere. Și nu o să caut cauze și motive pentru care jurnalismul actual nu mai este credibil. Dimpotrivă, este compromis. Motivele le-a dezvăluit destul de recent, din pușcărie, fostul magnat Sorin Ovidiu Vîntu.  Care S.O.V. a publicat și lista jurnaliștilor cu sumele încasate de la trustul său de presă, vreo 150. Unii primeau peste 10 000 de euro pe lună. Ei și alții pe atîția, de la alte trusturi, au adus media românească în cîrje și suferindă de alte beteșuguri cam mortale. De menționat doar că jurnaliști de casă ai lui S.O.V., Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Oana Dobre, Răzvan Dumitrescu, Turturică, Andreea Crețulescu… încasau mai mult decît Pleșu și Liiceanu. Dar de ce oare i-a „uitat” pe Robert Turcescu, Mihai Tatulici și Emil Hurezeanu? Erau plătiți la negru?! Sau aduce tot a manipulare… sovistă? Îi demască pe unii pentru a-i acoperi pe alții?!

Murdărită în așa hal tocmai de jurnaliști, mulți chiar valoroși, dar evidențiind foamea romînească de îmbogățire pîrjolind timpul, s-au lăsat lesne cumpărați de așa-numiții moguli, magnați, care au luat în stăpînire presa. Iar aceasta nu mai avea nicio șansă să rămînă puterea a patra! Nici măcar cîine de pază al democrației! Doar un cățeluș alintat și învățat să ridice lăbuțele și să facă frumos în fața stăpînului, pentru bombonica rozalie…

Caragiale spunea că un jurnalist are nevoie doar de „cinste şi gramatică“ pentru a practica această meserie. Pare puţin, dar este aproape esențial ca meseria să fie una onorabilă, chiar de elită. Însă completată cu zicerea lui Pamfil Șeicaru: „Gazetăria este un gen bastard, produs al întîlnirii social-politicului cu literatura”, ziaristica primește o definiție exactă, patentată. Din păcate, astăzi, dinspre prea mulți jurnaliști, literatura cam lipsește. Și-mi amintesc că vechea și hulita „Scînteia” avea organizată o secție A.R.O. – anchete, reportaje şi opinii –, în care se producea cu succes reportajul literar, chiar şi literatura. Și funcționa cu ziariști bine racordați la literatură, precum Ilie Purcaru, Mircea Bunea, Victor Vîntu, Ilie Tănăsache. (A nu se confunda cu cei de la „Viața de partid”, condusă de Adrian Vasilescu de la B.N.R., care dădeau telefoane primilor secretari de județe: „Vedeți că mîine vă apărea un articol în «Scînteia», semnat de dumneavoastră, despre…”). Tot la A.R.O. lucra și Mihai Caranfil, ale cărui începuturi gazetărești sînt legate de meleaguri hunedorene („Tînărul miner”, la Petroșani, „Tînărul muncitor”, la Deva), corespondent județean al „Scînteii” şi scriitor, pe care am avut plăcerea și onoarea să-l cunosc ca prieten al șefului meu, Gheorghe Pavel, el însuși fost reporter de forță la ziarul nostru. Vă rog să-mi semnalați un ziar liber și democrat de azi care-și deschide paginile unui număr atît de mare de oameni de litere. Un ziar, zic, nu revistă de specialitate; un ziar dominat de factorul politic! Dar reporteri, publiciști  cu preocupări și scrieri literare erau și Romulus Lal și Cornel Nistorescu, ca să-i numim pe cei originari de pe aici… Care încă mai  scriu !

Același legendar Pamfil Șeicaru mai spunea: „Ziaristul ignorant este o pacoste a societăţii mult mai dăunător societăţii decît un politician ignorant”. În completare, aici și astăzi se întîlnesc foarte bine, foarte mulți și foarte des ziariști ignoranți și politicieni ignoranți. Dar se întîlnesc și ziariști inteligenți, culți, cu politicieni cultivați! Însă ce foloase, măcar teoretice – dacă practice, ioc! –, a avut Țara din întîlnirile unor oameni altfel, inteligenți, dar… Cui altcuiva decît lor înșiși le-au folosit relațiile Iliescu – C. Crețu, Constantinescu – Cristoiu, Băsescu – Gușă, Băsescu – Turcescu, Băsescu – Cristoiu, Năstase – Gușă, Năstase – Andronic, Băsescu – Orcan, Antonescu – Roșca Stănescu, Geoană – Gușă?!

Mai adăugăm plăcerea ziarelor și a televiziunilor pentru catastrofe, morți celebre, accidente răsunătoare, vorbe grele, prostie, nesimţire, ipocrizie. Desființarea adversarilor politici ai celui/celor care dă/dau banul. Pentru salarii și pensii. Care dacă nu cresc e rău; dacă cresc e și mai rău! Despre pensionari care se strivesc să prindă două porţii de fasole cu cîrnați de 1 Decembrie, despre ţigănci care-şi ridică fustele în ochii poliţiştilor, despre şoferi care conduc nebunește niște bolizi, termen preferat de guristele TV și beizadele, ca fii de demnitari și îmbuibați îmbogățiți peste noapte. Completăm cu cîteva mostre… monstruoase de limbaj jurnalistic: „Destrăbălarea lui Cioloș” (referire la meniul prînzului cu președintele Franței), „Șterge pe jos cu…”, reluat și ca: „A șters podeaua cu…”, „Stolojan l-a dat în gît pe Țiriac…”, „A sărit la beregata lui…”, „Îi ia beregățile” etc. Iar cireașa de pe tort: „Președinții Iohannis și Macron au servit masa împreună.” Erau chelneri?!

Problema nu e ziaristul de provincie, ci starea jurnalismului!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru