Facebook

Editorial

Ziaristul de provincie și starea jurnalismului

Publicat

pe


Pixul negru


A discuta azi despre condiția ziaristului, în general, și, cu atît mai puțin, despre cea a jurnalistului de provincie, local, periferic într-un fel, pare a fi o… apă bătută-n piuă. Și, totuși, îmi asum riscul de a scrie pe… pereți. Chiar dacă, în timpurile cînd mor ziare, scrierea pe… pereți devine modă și se îngroașă continuu. Atît ca tușă,  cînd vorbim despre graffiti, cît mai cu seamă  cînd  pereții – walls – Facebook-ului înghit media colectivităților și a lumii. Și recunosc din capul locului că, în tinerețe, la începuturile carierei, condiția de ziarist de provincie,  județean adică, nu mi se părea o îndeletnicire oarecare, minoră, neînsemnată. Dimpotivă! Alimentîndu-mi orgoliul, că, în fond, eram doar vreo 45 de ziariști în redacție, pe timpul regiunilor, iar mai tîrziu, în județ, doar vreo 25, asta însemna că nu oricine  poate fi ziarist. Și nici nu era! Îndeosebi după anii ‘70, cînd și absolvenții de IP 3 (institut pedagogic de trei ani, cum sînt azi cam prea multe facultăți) erau încadrați doar ca absolvenți cu studii medii, deci, ca atare, și cu un salariu mai mic. Și cu opreliști pe scara ierarhiei profesionale. Adică trecerea de la reporter la redactor I și II,  apoi, la redactor principal, după o vechime de 9 ani, condiție care îți asigura accesul inclusiv la șefia redacției, devenea și mai dificilă decît cea a unui absolvent cu 5 ani de facultate și diplomă de licență.

Contactele cu ziariști din presa centrală ale unui cronicar de sport „de provincie” cu două echipe în prima divizie, vreo 4-5 în B, iar în C 10-12, contacte cvasi-săptămînale, dacă nu și mai dese, legarea unor amiciții, prietenii chiar, unele strînse și fericite, cu marii cronicari, precum Ioan Chirilă, nea Mache Eftimescu, Aurel C. Neagu, Cristian Mantu, Ion Cupen, Costică Alexe, Paul Slăvescu, Stelian Trandafirescu, Toma Răbșan, Costică Macovei, Laurențiu Dumitrescu, Gică Nertea, Ovidiu Ioanițoaia, M. M. Ionescu, Ion Chilom, Cristian Țopescu, Dumitru Graur, Ion Predoșanu, Gheorghe Cioranu, Gică Mitroi, Vasile Căbulea. Și ar mai fi galeria de crainici radio, începînd cu Ion Ghițulescu și Nicolae Secoșan și terminînd cu Ilie Dobre, visul urît al lui nea Ion Ghițulescu… Contactele astea mă făceau mai bogat decît ei, decît majoritatea lor, care nu aveau posibilitatea să vadă toate echipele din primul eșalon de cîte două ori într-un campionat. Pentru că acea dezvoltare fotbalistică a județului dădea greutate și conducerii   acestuia să obțină un program în așa fel încît să nu se suprapună meciurile Corvinului cu ale Jiului în aceeași etapă. Ei, tocmai acest fapt  mi-a fost argument cînd, mai glumind, mai neglumind, colegi veniți de la București îmi răspundeau că eu văd meciurile cu ochii  ziaristului provincial, deschiși mai larg către echipa „ta”, dintr-un firesc patriotism local. Dar, la rîndul meu, le  reproșam că, din punctul lor de vedere, nu există decît Steaua, Dinamo, Rapidul, Sportul Studențesc și/sau Progresul și că ei sînt mai provinciali decît noi, localnicii, Capitala fiind singura Românie pentru ei! Pînă cînd, sub strălucirea Corvinului și…  a condeiului lui nea Vanea Chirilă, sub apetența TVR și a lui Dumitru Graur pentru transmisii în direct de la stadionul hunedorean, cererea de bilete la trenurile de noapte spre Hunedoara creștea, și locurile la masa presei erau tot mai înghesuite…  În campionat nu jucau numai echipele bucureștene!

E drept că am avut șansa să-mi schimb condiția de ziarist provincial cînd redactorul-șef al ziarului „Sportul”, Aurel. C. Neagu, mi-a oferit un post în redacția sa. A avut loc următorul dialog, redat aproximativ, ca de pe reportofon: „ Nu te-ar tenta să vii să lucrezi la «Sportul»?” „E doar o întrebare sau o ofertă?!” „Da, chiar m-aș bucura să scrii la noi în calitate de angajat, nu doar de corespondent!” „Mulțumesc foarte mult. E o onoare la care nu mă așteptam. Dar nea Vanea Chirilă are un salariu cu o sută mai mic decît am eu acum, și mai  cresc…” „Da, și nici nu-ți pot oferi o leafă măcar apropiată de a lui Vanea.” „În plus, serviciul nevesti-mii, copiii, locuința… Nu merge, dar sînt fericit că mă apreciați ca bun de «Sportul».”

O vreme, se lăsa impresia, dacă nu era chiar o realitate, că presa locală, ziarul județean adică, și cele cîteva  municipale – „Informația Bucureștiului”, „Steagul roșu” Petroșani ș.a. –, au o căutare mai mare, ba chiar și credibilitate sporită față de ziarele centrale. Iar ziariștii locali se bucurau de respect și chiar de o anume notorietate (bineînțeles, nu și atunci cînd unii, puțini, rari, reușeau să se compromită și să aducă prejudicii de imagine  ziarului, redacției în ansamblu). Iar o călătorie în Franța a confirmat că, acolo, ziarele de provincie erau mai tari și cu tiraje mai mari decît cele centrale, despre care, în general, se spunea că sînt școli de presă. Ne bucuram și noi aici, acasă, de  o astfel de notorietate, atît prin tirajele consistente în raport cu populația, cît şi prin retururile aproape de zero, ceea ce asigura salariile și cheltuielile cu hîrtia și tiparul, aducînd și un oarecare profit, chiar fără rubrici de publicitate (care astăzi doar ele mențin pe linia de plutire aproape toate publicațiile).

Ba și mai mult! Îmi face plăcere să-mi amintesc o poveste din vremea presei… nelibere. Se întîmpla că în anticamera directorului Direcției Sanitare a județului, dr. Theodor Bădău, aștepta împreună cu noi și un tovarăș important de la C.C. al P.C.R., care venise să-l… studieze pentru o eventuală numire ca ministru al Sănătății (în locul profesorului Aurel Moga, de la I.M.F. Cluj, pe care s-a supărat Ceaușescu pentru că în doar doi ani ridicase trei spitale județene noi, la Constanța, Baia Mare și Deva). Anunțat de secretară că sînt niște unii care vor să-i vorbească, doctorul deschide ușa și ne poftește pe noi, spunînd: „Mai întîi, cei de la ziarul local, cu care trăiesc și lucrez aici, apoi, dumneavoastră…”

Dr. Bădău nu a ajuns ministru, pentru că a refuzat. Dar ziariștii erau prețuiți! Nu în bani…

Într-un timp, imediat după 1990, se spunea că presa e o putere. Ba chiar a patra în stat. Cam lozincard, dar, o scurtă vreme, a avut oarece putere. Cît a durat setea populației de presă liberă. Care sete se stingea pe măsură ce creștea foamea de averi a făcătorilor de presă. Televiziunile apăreau ca ciupercile, iar azi sînt foarte toxice – ciuperci bolunde! Ca și ziarele, de altfel. Numai că astea mor pe capete, tocmai din cauză că editorii şi directorii de mari companii media deveneau tot mai flămînzi. Mai lacomi, dedulciți la trai bun, profit și lux. Și pot să spun, cu suficientă probitate, că atît de rîvnita și, la un moment dat, nesperata mea șansă de a lucra în presa liberă nu este ceea ce așteptam! Nu este o satisfacție la fel de mare și de dorită pe cît sînt de mari dezamăgirea și durerea provocate de starea cvasi-jenantă a așa-zisei prese libere. Și nu o să caut cauze și motive pentru care jurnalismul actual nu mai este credibil. Dimpotrivă, este compromis. Motivele le-a dezvăluit destul de recent, din pușcărie, fostul magnat Sorin Ovidiu Vîntu.  Care S.O.V. a publicat și lista jurnaliștilor cu sumele încasate de la trustul său de presă, vreo 150. Unii primeau peste 10 000 de euro pe lună. Ei și alții pe atîția, de la alte trusturi, au adus media românească în cîrje și suferindă de alte beteșuguri cam mortale. De menționat doar că jurnaliști de casă ai lui S.O.V., Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Oana Dobre, Răzvan Dumitrescu, Turturică, Andreea Crețulescu… încasau mai mult decît Pleșu și Liiceanu. Dar de ce oare i-a „uitat” pe Robert Turcescu, Mihai Tatulici și Emil Hurezeanu? Erau plătiți la negru?! Sau aduce tot a manipulare… sovistă? Îi demască pe unii pentru a-i acoperi pe alții?!

Murdărită în așa hal tocmai de jurnaliști, mulți chiar valoroși, dar evidențiind foamea romînească de îmbogățire pîrjolind timpul, s-au lăsat lesne cumpărați de așa-numiții moguli, magnați, care au luat în stăpînire presa. Iar aceasta nu mai avea nicio șansă să rămînă puterea a patra! Nici măcar cîine de pază al democrației! Doar un cățeluș alintat și învățat să ridice lăbuțele și să facă frumos în fața stăpînului, pentru bombonica rozalie…

Caragiale spunea că un jurnalist are nevoie doar de „cinste şi gramatică“ pentru a practica această meserie. Pare puţin, dar este aproape esențial ca meseria să fie una onorabilă, chiar de elită. Însă completată cu zicerea lui Pamfil Șeicaru: „Gazetăria este un gen bastard, produs al întîlnirii social-politicului cu literatura”, ziaristica primește o definiție exactă, patentată. Din păcate, astăzi, dinspre prea mulți jurnaliști, literatura cam lipsește. Și-mi amintesc că vechea și hulita „Scînteia” avea organizată o secție A.R.O. – anchete, reportaje şi opinii –, în care se producea cu succes reportajul literar, chiar şi literatura. Și funcționa cu ziariști bine racordați la literatură, precum Ilie Purcaru, Mircea Bunea, Victor Vîntu, Ilie Tănăsache. (A nu se confunda cu cei de la „Viața de partid”, condusă de Adrian Vasilescu de la B.N.R., care dădeau telefoane primilor secretari de județe: „Vedeți că mîine vă apărea un articol în «Scînteia», semnat de dumneavoastră, despre…”). Tot la A.R.O. lucra și Mihai Caranfil, ale cărui începuturi gazetărești sînt legate de meleaguri hunedorene („Tînărul miner”, la Petroșani, „Tînărul muncitor”, la Deva), corespondent județean al „Scînteii” şi scriitor, pe care am avut plăcerea și onoarea să-l cunosc ca prieten al șefului meu, Gheorghe Pavel, el însuși fost reporter de forță la ziarul nostru. Vă rog să-mi semnalați un ziar liber și democrat de azi care-și deschide paginile unui număr atît de mare de oameni de litere. Un ziar, zic, nu revistă de specialitate; un ziar dominat de factorul politic! Dar reporteri, publiciști  cu preocupări și scrieri literare erau și Romulus Lal și Cornel Nistorescu, ca să-i numim pe cei originari de pe aici… Care încă mai  scriu !

Același legendar Pamfil Șeicaru mai spunea: „Ziaristul ignorant este o pacoste a societăţii mult mai dăunător societăţii decît un politician ignorant”. În completare, aici și astăzi se întîlnesc foarte bine, foarte mulți și foarte des ziariști ignoranți și politicieni ignoranți. Dar se întîlnesc și ziariști inteligenți, culți, cu politicieni cultivați! Însă ce foloase, măcar teoretice – dacă practice, ioc! –, a avut Țara din întîlnirile unor oameni altfel, inteligenți, dar… Cui altcuiva decît lor înșiși le-au folosit relațiile Iliescu – C. Crețu, Constantinescu – Cristoiu, Băsescu – Gușă, Băsescu – Turcescu, Băsescu – Cristoiu, Năstase – Gușă, Năstase – Andronic, Băsescu – Orcan, Antonescu – Roșca Stănescu, Geoană – Gușă?!

Mai adăugăm plăcerea ziarelor și a televiziunilor pentru catastrofe, morți celebre, accidente răsunătoare, vorbe grele, prostie, nesimţire, ipocrizie. Desființarea adversarilor politici ai celui/celor care dă/dau banul. Pentru salarii și pensii. Care dacă nu cresc e rău; dacă cresc e și mai rău! Despre pensionari care se strivesc să prindă două porţii de fasole cu cîrnați de 1 Decembrie, despre ţigănci care-şi ridică fustele în ochii poliţiştilor, despre şoferi care conduc nebunește niște bolizi, termen preferat de guristele TV și beizadele, ca fii de demnitari și îmbuibați îmbogățiți peste noapte. Completăm cu cîteva mostre… monstruoase de limbaj jurnalistic: „Destrăbălarea lui Cioloș” (referire la meniul prînzului cu președintele Franței), „Șterge pe jos cu…”, reluat și ca: „A șters podeaua cu…”, „Stolojan l-a dat în gît pe Țiriac…”, „A sărit la beregata lui…”, „Îi ia beregățile” etc. Iar cireașa de pe tort: „Președinții Iohannis și Macron au servit masa împreună.” Erau chelneri?!

Problema nu e ziaristul de provincie, ci starea jurnalismului!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru