Facebook

INTERVIU

Amintiri de la „Flacăra”, cu și fără Adrian Păunescu

Publicat

pe


Interviu-Express


M-am găsit, săptămîna trecută, în două împrejurări triste, alături de ziaristul Nicolaie Arsenie. Un ziarist pe care am avut șansa să îl cunosc și, o vreme, să ucenicesc pe lîngă dumnealui. (Într-o redacție în care se mai afla regretatul Victor Niță.) N-am cum să uit, din acele timpuri nu foarte îndepărtate, promptitudinea cu care Nicolaie Arsenie scria texte, dădea titluri și organiza bunul-mers al publicației. Fără a fi, de fapt, conducătorul ei propriu-zis. De altfel, trecea destul de rar pe la redacție. Însă, atunci cînd venea, înviora grabnic lucrurile. Simțeai imediat, în precizia și calitatea scrierilor dumnealui, experiența gazetarului de cursă lungă. Astăzi, îl citesc întotdeauna cu plăcere – și în mod prioritar! – în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Cînd se întîmplă să lipsească, îl sun. L-am sunat o dată, în vară, să-l întreb de ce absentează. Din neatenție, nu-i zărisem semnătura.

Cum scriam, m-am găsit, de curînd, în două împrejurări triste alături de Nicolaie Arsenie. La priveghiul lui Victor Niță și la comemorarea lui Adrian Păunescu. S-au împlinit, pe 5 noiembrie, 7 ani de la plecarea celui care a scris Fîntîna somnambulă. Înainte de 1989, Nicolaie Arsenie a lucrat 8 ani cu Adrian Păunescu. Între 1977 și 1985. La revista „Flacăra”, care devenise, sub conducerea poetului, un adevărat fenomen. O istorie a presei românești va trebui să țină obligatoriu seama de această publicație, cu tot ce a însemnat ea în epocă. Social, cultural și politic. L-am rugat pe Nicolaie Arsenie să răspundă la trei întrebări despre perioada petrecută la „Flacăra”. Nu credeam că va fi de acord. Îi propusesem, mai demult, un interviu. Cu o modestie neverosimilă, mi-a spus atunci să mai așteptăm. Acum a fost de acord. Așadar, i-am trimis, prin e-mail, întrebările și am primit, tot prin e-mail, răspunsurile. Însoțite – răspunsurile dumnealui – de cîteva rînduri, din care voi cita doar atît: Din principiu, de pe altă poziţie decît cea pe care se situează doamna care n-are curajul să dea faţă cu o comisie parlamentară, refuz să vorbesc despre lucruri şi situaţii în care e implicată, fie şi tangenţial, propria-mi persoană. Accept, de astă dată, motivat doar de preţuirea şi respectul ce le am faţă de cel care pune întrebările”.

Întorcîndu-i cuvintele frumoase și mulțumindu-i și aici pentru amabilitate, scriu că aș fi avut, de pe urma răspunsurilor trimise, alte – multe! – întrebări. Unele și despre anumite atitudini politice găzduite cîteodată în paginile revistei. Chestiuni care, desigur, nu minimalizează cîtuși de puțin rolul și rostul acestei publicații. Dar care ar merita o discuție separată. Poate că, în viitorul apropiat, vom mai sta de vorbă, dacă va consimți. Fie și prin e-mail. Deocamdată, cîteva reprize memorialistice ale unui important ziarist, la 40 de ani de cînd Nicolaie Arsenie ajungea în redacția revistei „Flacăra”.



Stimate domnule Nicolaie Arsenie, ați fost, din 1977 pînă în 1985, adjunctul lui Adrian Păunescu la revista „Flacăra”. Ce a însemnat pentru dvs., sentimental și profesional, această perioadă?

Propunerea de a mă transfera la redacţia revistei „Flacăra” a fost mai întîi o surprindere totală. Nu împlinisem încă 38 de ani şi eram, ca redactor şef adjunct, cel mai tînăr din echipa de conducere a cotidianului „Scînteia tineretului”. Aş fi putut, cred, adăuga încă nişte ani la cei 16 petrecuţi în această redacţie, fără a mă agăţa, cum se amăgeau unii colegi, de ideea ieşirii la pensie de la ziarul de tineret. În plus, datoram şi datorez cît voi trăi atît de multe acestui colectiv redacţional, confruntat deseori, şi mai grav poate decît al altor publicaţii, cu asprimea controlului de partid, care sancţiona prompt tentativele de a face un ziar  mai viu, mai îndrăzneţ, mai apropiat de nevoile vîrstei tinere.

Despărţirea de „Scînteia tineretului”, locul în care am crescut, cum au crescut şi unii dintre acei ce privesc astăzi înapoi cu mînie, locul în care, ucenicind cu modestele mele mijloace în preajma unor mari publicişti, a unor personalităţi de mare talent, am descoperit frumuseţea dar şi rigorile unei profesii, era pentru mine ca o despărţire de propria familie.

„Flacăra”, de patru ani şi ceva, nu mai era revista pe care o făcea H. Dona, fostul nostru profesor de la Facultatea de Ziaristică. Nu mai era acea revistă, îngrijit scrisă şi frumos tipărită, pe hîrtie cretată şi în policromie, dar o revistă magazin, blîndă de la o copertă la alta şi deloc implicată în problematica social-politică; interesul cititorului, atît cît era, se îndrepta către paginile cu peisaje şi poze de artişti, care ajungeau frecvent să decoreze pereţii acelor înjghebări unde se duc oamenii la nevoie şi pentru care, azi, ne critică U.E., pe motivul că acestea se află în fundul curţii.

Preluată de Adrian Păunescu, „Flacăra” devenise o cu totul altă revistă: o publicaţie adevărată, o publicaţie „de scandal” în viziunea multor activişti sau a unor slujbaşi îndobitociţi în ideea că în orice privinţă realitatea este cea arătată de documentul de partid, dar o publicaţie pe gustul oamenilor, în serviciul intereselor acestora. Noua orientare, imprimată de impetuosul poet, transformase „Flacăra” în cea mai incisivă publicaţie a vremii.

Intervenţia critică viza în principal discrepanţele evidente între principiile afirmate şi realitatea de zi cu zi, pe care o trăiau românii. Nu puţine au fost însă şi cazurile în care paginile revistei au pus întrebări serioase chiar în privinţa principiilor, a orientărilor politice, cum a fost, de pildă, campania „Carpaţi 2000”, de susţinere a ideilor şi poziţiei doctorului Radu Rey de împotrivire la extinderea politicii colhoznice în zona montană. Nu era zi de la Dumnezeu în care „Flacăra” să nu fie pomenită de „Europa Liberă”, paginile revistei fiind sursă de inspiraţie pentru lucrătorii acestui post de radio care ştiau să tragă spuza pe turta lor, dînd chiar unor critici strict locale şi limitate la cazuri particulare dimensiunea unor acte de împotrivire politică statală. Şi din acest motiv, probabil, personaje din vîrful puterii şi slugarnici slujitori din preajma cabinetelor acestora începuseră să califice „Flacăra” lui Păunescu drept revistă reacţionară, unii ajungînd să ceară chiar suprimarea ei. Ceea ce, în respectiva perioadă, nu era imposibil.

S-au împuţinat oamenii care lucrau în presă în acea vreme. Dar şi dintre puţinii care au mai rămas, nu toţi sînt dispuşi să recunoască faptul că noi, cei care lucram în diverse redacţii, la ziare şi la reviste, priveam spre „Flacăra” lui Păunescu cu interes, dar şi cu un sentiment de invidie. Simţeam că înţelesul profesiei de ziarist ar putea fi mai cuprinzător, mai întins decît cadrele comod acceptate în care ne obişnuisem să o exersăm.

Dintr-o revistă, cum am spus, cam anonimă, care nu deranja pe nimeni şi cu nimic, nici măcar pe lucrătorul din chioşcul în vitrina căruia ajungea să îngălbenească pînă la returnarea exemplarelor nevîndute, „Flacăra” gîndită, condusă şi realizată acum de Adrian Păunescu a ajuns cea mai căutată publicaţie. Într-un răstimp scurt, tirajul nu i s-a dublat, nu i s-a triplat, cum ar spune o reclamă din zilele noastre, ci, atenţie, i-a crescut de cinci ori! Pentru ca, mai apoi, în perioada cînd am avut norocul să fac şi eu parte din colectivul condus de inegalabilul publicist care a fost Adrian Păunescu, tirajul revistei să crească la 495 000 de exemplare pe apariţie, tiraj limitat, chiar în condiţiile în care, în multe locuri, pînă şi abonamentul la „Flacăra” nu se făcea decît împreună cu un abonament la ziarul partidului, la „Scînteia”.

Începuseră însă, dragă Alexandre, să circule, prin redacţii dar şi prin oraş, de la o zi la alta fel de fel de poveşti despre atmosfera de la „Flacăra”, despre regimul cazon instaurat acolo de noul redactor şef, care era un zbir, care a interzis fumatul în redacţie, care a interzis introducerea băuturilor în redacţie şi a introdus gimnastica de înviorare, care obligă redactorii să joace fotbal etc. etc. Demisia a două dintre personajele din conducere, a unui cronicar sportiv şi a unui fotoreporter, pe care poetul îi urcase în funcţiile respective, a fost pusă pe seama acestui regim de nesuportat instaurat la „Flacăra”.

Nu încerc şi nici n-aş putea, cred, desluşi pe de-a-ntregul explicaţia, Pe de o parte, bănuiesc că propagatorii unor astfel de informaţii, cu vădite intenţii denigratoare, proveneau din rîndul  persoanelor obligate să părăsească redacţia „Flacăra”, neputînd să facă faţă regimului de lucru impus de Păunescu. N-au fost puţini, fiindcă la „Flacăra”, înainte de venirea lui Păunescu, poate mai mult decît în alte redacţii, era viaţă comodă, era un loc călduţ în care convieţuiau cîţiva lucrători cu condeiul şi mai mulţi lucrători cu vorba. Apoi, interesul de a-l prezenta pe Păunescu drept un zbir îl aveau şi unii activişti de partid, care, în raporturile cu Păunescu, se simţeau umiliţi, întrucît pe indicaţiile acestora poetul nu punea vreun preţ, nesocotindu-le cel mai adesea.  În paranteză, amintesc întîmplarea care a făcut multă vîlvă la un moment dat şi de care bănuiesc să fi auzit. Aceea cu dialogul dintre Păunescu şi şeful Secţiei de presă de la Comitetul Central. O convorbire scurtă:

– Tovarăşe Păunescu, la telefon T.M. Am în mînă şpalturile următoarei reviste…

– Luaţi mîna, tovarăşe M., luaţi mîna de pe revistă, că se usucă!

La astfel de dialoguri aveam să asist nu o dată, atunci cînd am avut parte de nemaipomenita şansă de a lucra în preajma poetului, în minunatul colectiv pe care l-a creat şi condus. Nu doar cu activiştii de rînd, ci chiar în faţa unor înălţimi, a unor demnitari de rang înalt, Păunescu nu ceda uşor, se bătea cu toată energia pentru cauze care, în general, nu erau ale lui, ci ale oamenilor, ale oamenilor care, în număr tot mai mare, se adresau revistei, redactorului ei şef, ca la o ultimă speranţă.

Dar să revin la întrebare. Între „Scînteia tineretului” şi „Flacăra” în acea vreme era o diferenţă de statut, de categorie. Ziarul, organ central al U.T.C., era administrat de Editura Scînteia, care ţinea de Gospodăria de partid, iar revista „Flacăra” era gospodărită de I.S.I.A.P. (Întreprinderea de Stat pentru Imprimate şi Administrare Publicaţii). De aici, salarii diferite, diurne diferite, tarife diferite, bufete, tabere etc., avantaje nete pentru locul de muncă pe care ar fi urmat să-l părăsesc.

Amintind de un diferend pe care îl avusesem cu poetul Adrian Păunescu în urmă cu nişte ani, cînd s-a arătat, poate pe bună dreptate, nemulţumit de onorariul încasat pentru un poem publicat în „Scînteia tineretului” şi-şi descărcase toţi nervii pe mine, fiindcă eu eram acela care semnase dispoziţia de plată, acordîndu-i toate sporurile posibile, permise de legile în vigoare, aş putea spune că transferul în redacţia pe care o conducea cel care mă făcuse în fel şi chip, numai de urechiat nu mă urechiase, era ca şi cum m-aş fi aruncat singur în gura lupului.

Şi, totuşi, Alexandre, am acceptat, cu emoţie, e adevărat, dar fără ezitare, propunerea unui transfer la revista „Flacăra”.

Chemat la C.C., împreună cu regretatul poet Niculae Stoian, convocat pentru acelaşi motiv, în faţa secretarului C.C., care era marele publicist şi scriitor Dumitru Popescu – redactorul şef al „Scînteii tineretului” în anul 1958, cînd eu, ca student practicant, am trecut pentru întîia oară pragul acelei minunate redacţii –, la întrebarea dacă accept să merg la „Flacăra” am dat următorul răspuns: „Înaintînd în vîrstă, de la ziarul de tineret eşti obligat să pleci odată şi odată. Te poţi îndrepta spre un loc mai călduţ, mai uşor, aşteptînd liniştit pensia. Sau, alternativa, să alegi un loc mai dificil, o provocare care îţi oferă şansa să întinereşti”.

Cu acest gînd am acceptat trecerea la „Flacăra” lui Păunescu. Cam asta a însemnat pentru mine, şi sentimental şi profesional, perioada petrecută alături de marele poet şi publicist, perioadă care mi-a limpezit mai deplin rosturile vieţii şi ale profesiei, care mi-a oferit satisfacţia de a-mi vedea şi eu numele în caseta redacţională a unei publicaţii de succes, ce va rămîne unică în analele presei româneşti.

„Ziaristică tranzitivă”

– Ce nu se cunoaște și ar trebui să se cunoască despre ziaristul Adrian Păunescu?

– Despre ziaristul Adrian Păunescu, ca şi despre poetul Păunescu sau despre Păunescu ca întemeietor al unui măreţ fenomen artistic precum a fost Cenaclul Flacăra, ca promotor de valori culturale, artistice şi ştiinţifice, ca om politic de aleasă ţinută şi forţă oratorică, fără egal în rîndul contemporanilor, se ştiu, în general, multe lucruri, astfel explicîndu-se statura impunătoare în care, la şapte ani de la plecarea sa în eternitate, se păstrează viu în memoria publică, în preţuirea şi adoraţia oamenilor de pe toată întinderea unde dăinuie suflare românească.

Dar despre ziaristul Adrian Păunescu, mai mult decît în privinţa celorlalte componente ale vastei sale personalităţi şi activităţi creatoare, sînt destule lucruri rămase necunoscute publicului, mai ales publicului de astăzi. Şi aşa vor rămîne, în mare măsură, cel puţin pînă cînd cineva se va osteni să adune între coperţile unor volume imensa sa creaţie publicistică, risipită în paginile a numeroase ziare şi reviste, la care a colaborat, pe care le-a condus sau le-a întemeiat, sau care este conservată în arhiva unor posturi de radio sau de televiziune.

Dacă în privinţa creaţiei poetice, de dimensiuni impresionante, autorul însuşi a avut grijă, prin Cartea Cărţilor de Poezie – două ediţii apărute care vor trebui, totuşi, completate –, să lase o zestre adunată, bine pusă în ordine, cu acces lesnicios la cunoaşterea şi evaluarea ei, în privinţa publicisticii, exceptînd doar o mică parte dintre valoroasele interviuri strînse în volumul Sub semnul întrebării, ca şi în cea a discursurilor parlamentare, sarcina aceasta, a recuperării şi constituirii ca masă succesorală pentru viitorime a întregului patrimoniu păunescian, revine urmaşilor, fie aparţinători familiei, fie cercetători preocupaţi de studierea marilor moşteniri culturale, care sperăm să nu-şi precupeţească efortul şi să nu întîrzie a porni la o asemenea treabă dificilă, dar necesară.

A-ţi vorbi despre ceea ce cred eu că nu se cunoaşte, sau nu se cunoaşte îndeajuns, despre ziaristul Adrian Păunescu ar însemna să susţin o lungă dizertaţie, abuzînd de timpul tău şi de spaţiul pe care mi-l acorzi în „trenul” vostru. Mă limitez la a puncta, în stilul mai nou, al SMS-urilor, cîteva lucruri ce mi se par esenţiale. Astfel:

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica a fost o profesie care se practică 24 de ore din 24

Aşa a practicat-o el, aşa le-a cerut s-o practice şi colaboratorilor săi. Succesul revistei, în bună măsură, se explică şi prin faptul că poetul-jurnalist, pentru care şi noaptea era zi de lucru, a reuşit, prin exemplu personal în primul rînd, să-i îmbolnăvească de insomnie profesională pe majoritatea celor care s-au aflat în preajma sa. Aş putea evoca zeci şi zeci de astfel de exemple.

Era ora 3 din noapte.

Păunescu: Valeriu, în Călimani s-a întîmplat ceva grav la o mină!

Emanuel Valeriu (Dumnezeu să-l odihnească): Să trăiţi, şefu´, am plecat!

Şi Valeriu, om cu vechi state de jurnalist şi cu o vîrstă în care comoditatea are pretenţii crescute, se ridică din pat, cu somnul neîmplinit, se urcă în Skodiţa lui albă şi porneşte pe drumul Sucevei. De unde, în după amiaza zilei, va trimite redacţiei un reportaj tulburător, din cîte îmi amintesc, despre o surpare la o exploatare de sulf.

Sau, tot la un ceas trecut de miezul nopţii:

Păunescu: Sorin (Postolache, desigur), vezi că într-o comună (nu mai ţin minte care) au intrat cu buldozerele să distrugă livada unor gospodari!

Postolache (reporter înnăscut şi caricaturist cu talent, care avea să fie expulzat de la „Flacăra” din dispoziţia Elenei Ceauşescu): Am înţeles, boss!(Apelativul acesta era utilizat mai mult în Cenaclu, iar cum Sorin era nelipsit de la întîmplările  acestuia, ca reporter, ca fotoreporter, ca om bun la toate, care, cu bonomia lui, găsea rezolvări la cele mai dificile situaţii, împrumutase termenul) .

Am înţeles, boss! Atît şi nimic mai mult. Iar peste cîteva ore, cînd soarele încă n-apucase să urce în miezul zilei, din Teleorman, Postolache ne da de ştire: E bombă, şefu´, e bombă! Iar peste vreo două ceasuri aveam fotografiile în redacţie şi pe Sorin aplecat deasupra maşinii de scris compunînd textele explicative, pentru a se vedea şi mai clar dimensiunile tragediei: o imensă livadă pe rod pusă la pămînt fără milă. Mai mult, îl adusese în redacţie, ca să-l vadă şi Păunescu, şi pe amărîtul sătean, devenit victimă a unei politici aberant aplicate.

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica stătea nu în frumuseţea cuvintelor folosite, ci în adevărurile pe care acestea le exprimă

Urmare acestui crez, a reuşit ca paginile revistei pe care a condus-o să se distingă printr-o calitate ce lipsea evident presei româneşti din acel moment. Această calitate se cheamă diversitatea de stiluri. La „Flacăra”, fiecare autor se exprima în felul său şi nimeni nu intervenea în cuprinsul scriiturii sale, cum se întîmpla la celelalte publicaţii, unde, pe parcursul spre tipografie, parcurs ce cuprindea ca puncte obligatorii şeful de secţie, redactorul şef adjunct, secretarul general de redacţie, redactorul şef, un articol suferea atîtea modificări încît se ajungea ca autorul să nu-şi mai recunoască textul sub care îşi afla semnătura.

Duşman învederat al limbajului de lemn, Adrian Păunescu promova vorbirea simplă, naturală, exprimarea directă, la obiect. Redactorul şef Adrian Păunescu te asculta şi te încuraja să spui dacă ai ceva să spus. Însă, nu doar să spui. Ci să aşterni pe hîrtie.

Se întîmpla şi la „Flacăra”, ca şi în alte redacţii, ca atunci cînd aflai ceva interesant sau asistai la o întîmplare mai deosebită, să vii şi să le povesteşti şi colegilor ce-ai auzit sau ce ai văzut. Cu Păunescu, obiceiul povestitului nu prea mergea. Fiindcă n-apucai să deschizi bine sacul cu povestea sau cu poveştile tale, că Păunescu îţi spunea: „Stop!”. Şi îţi punea în faţă un pix şi o coală de hîrtie şi-ţi zicea: „Scrie!”. O poruncă la care au trebuit să se supună toţi lucrătorii redacţiei, dar şi oameni din afară, veniţi să se plîngă sau să-i povestească „domnului Păunescu” despre vreun necaz sau despre vreo problemă.

M-ar putea confirma chiar marele scriitor care este domnul Dinu Săraru, fiind şi dumnealui, mai întîi om din afară şi apoi om dinăuntru, prieten cu poetul şi colaborator, care, cu un nemaipomenit har al povestitului, a trebuit să se supună acelei aspre porunci: „Scrie, Dinule!”. Şi, din cîte ştiu, faptul a grăbit cumva naşterea unui excepţionale cărţi despre Nişte ţărani.

Poate nu îţi vine să crezi, dar te asigur că e absolut adevărat. În redacţia Flăcării condusă de Adrian Păunescu, toată lumea se putea considera ziarist! Poate cu o singură excepţie, cea a tantii Viorica, care mai vîrstnică fiind, îndeplinea, cu o neînchipuită blîndeţe în priviri şi în mersu-i agale, rolul de mamă grijulie a spaţiului redacţional, tot personalul, înţelegînd prin asta şi aparatul tehnic şi administrativ, corectori, stenografi, secretari de redacţie, şoferi sau curiere, cu toţii, dacă au avut cunoştinţă de o întîmplare deosebită, de un fapt sau de un caz ce merita semnalat, au fost îndemnaţi să pună mîna pe condei, ajutaţi să învingă tracul închegării primelor fraze de trecere de la povestea vorbită la povestea scrisă şi, astfel, au ajuns să-şi vadă numele în „Flacăra”. Unul dintre puţinii oameni păstraţi din aparatul tehnic al vechii redacţii, l-am numit pe regretatul Dan Bârlădeanu, graţie acestei politici de cadre promovată de noul redactor şef, şi-a descoperit la vîrstă înaintată reala vocaţie de gazetar, realizînd chiar performanţa de a-şi pune numele pe două volune de interviuri.

  • între primele gesturi pe care le-a făcut Adrian Păunescu, instalat în februarie 1973 la conducerea „Flăcării”, a fost eliminarea de pe frontispiciul revistei a cunoscutului slogan internaţionalist-marxist „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Ar trebui, cred, să se cunoască şi să se pătrundă de semnificaţia profundă a acestui fapt de curaj, fără precedent în epocă, chiar şi cîrtitorii ce îndrăznesc cu neruşinare să-i mai întineze din cînd în cînd memoria, cum a făcut-o de curînd, cu timbru de scîrbos lătrat la un post antinaţional de televiziune, insul care a scris despre lichele privindu-se cu siguranţă în oglindă.

Simpla înşiruire a unor titluri de pagină – iată: „Să gîndim cu capetele noastre”, „Inteligenţa românească în acţiune”, „Cu simţul datoriei faţă de cetăţean”, „Martor ocular”, „Fără prejudecăţi”, „Flacăra la dispoziţia Dvs.”, „Sub semnul urgenţei” , „Omul la tribuna socială” ş.a.m.d. – înlesneşte o bună percepţie a ceea ce a înţeles Adrian Păunescu prin presă adevărată şi a ceea ce a făcut cu atîta succes ziaristul Adrian Păunescu la revista „Flacăra”.

Dar au fost şi cele două pagini din faţă, vor sări pomeniţii cîrtitori. Da, au fost şi era firesc să fie şi aceste pagini în care era comentat evenimentul politic al săptămînii, inclusiv fotografii cu şeful statului. Dar, atenţie, titlul acelor pagini, „Patria, cabinetul de lucru al preşedintelui”, suna, într-un fel, ca un îndemn la preocupare permanentă şi susţinută pentru treburile ţării, pentru interesele oamenilor, îndemn izvorît din nevoile neamului, pe care liderii de dată mai recentă nu par a-l lua în seamă.

Deşi ar mai fi multe de spus, închei răspunsul la această întrebare informîndu-te că, legat de rosturile profesiei noastre, Adrian Păunescu întemeiase un concept pe care îl argumentase puternic în cadrul întîlnirilor redacţionale. Precizez: al întîlnirilor redacţionale de lucru, pentru că, astfel, vreau să-ţi comunic că Adrian Păunescu a participat o singură dată la o şedinţă a organizaţiei de partid din redacţie şi nici atunci n-a avut răbdarea de a asista pînă la sfîrşit. Conceptul de care-ţi spun Adrian Păunescu l-a numit ziaristică tranzitivă. Prin asta, pleda pentru un jurnalism inspirat de realităţile, de nevoile vieţii oamenilor şi care să se întoarcă, să se răsfrîngă la aceeaşi oameni, la aceleaşi realităţi, determinînd influenţarea, schimbarea lor. Din nefericire, Reghina Vârvici, excepţionala stenografă care i-a fost poetului unul dintre cei mai loiali colaboratori, a murit şi ea şi nu am cunoştinţă ce s-a putut întîmpla cu stenogramele – descifrate, desigur – care au consemnat pledoariile poetului privitor la acest concept de „ziaristică tranzitivă”.

Cinci ani, după înlăturarea poetului, nu am intrat în fostul său birou

– Din 1985, după înlăturarea poetului de la conducerea revistei, ați devenit redactorul șef al publicației. Ați ținut, în acest timp, legătura cu Adrian Păunescu? A putut „Flacăra” să-și continue campaniile, să-și păstreze spiritul care a consacrat-o?

– La cea de a treia întrebare pe care mi-o pui, încep cu o corectură absolut necesară. După 1985, după plecarea poetului de la conducerea revistei, eu am continuat să fiu ceea ce am fost şi înainte: redactor şef adjunct. Chiar dacă unii, tulburaţi, cum am fost cu toţii, de nedreptul eveniment al decapitării minunatei noastre familii au avut şi oarecari mişcări de vertebre la coloană, pentru mine redactorul şef al revistei a rămas în continuare poetul Adrian Păunescu şi acest respect l-am păstrat pînă în 1990, cînd am părăsit şi eu redacţia. De altfel, să ştii că în toţi cei cinci ani de după plecarea poetului eu n-am intrat în biroul redactorului şef decît o dată sau de două ori, însoţind nişte trimişi ai nu ştiu cui să verifice ce mobilier avea Păunescu în biroul lui şi să umble pe la nişte telefoane. Îmi era greu să intru în acea încăpere şi sufeream să constat că omul la care ţineam atît de mult şi căruia îi datoram mare parte dintre satisfacţiile atîtor ani lipseşte de la biroul acela impunător, la care eram obişnuit să-l văd lucrînd sau vorbind la cîte două sau chiar trei telefoane deodată. Am nutrit îndelung speranţa că se va întoarce, că acei care luaseră nedreapta măsură îşi vor reveni. N-a fost însă să fie… A treia oară cînd am deschis uşa acestui birou, într-o zi de luni din Decembrie 1989, am trăit cea mai mare tristeţe. Pe scaunul lui Adrian Păunescu se afla nimeni altul decît Petre Mihai Băcanu, avîndu-l alături pe un coleg cu stagii moscovite, despre care aveam să aflu că-şi redacta notele informative pe spatele filelor Agerpres şi care era instruit acum cum să facă revoluţia în cadrul redacţiei.

Cu poetul am mai ţinut legătura, intermitent, însă, şi cu prudenţă, avertizat de consecinţele pe care le-au suportat doi dintre colegii care trecuseră pragul casei poetului spre a-i spune la mulţi ani de ziua lui. Au fost daţi afară din redacţie. Măsură de care era cît pe ce să se bucure şi persoana mea, ca urmare a confuziei provocată de înregistrarea unei convorbiri telefonice care nu preciza dacă şpaltul ce avea să ajungă în strada Dionisie Lupu, la Păunescu, este al revistei sau al volumului de poezie aflat în lucru la Combinatul Casa Scînteii. Am scăpat, ameninţările reînnoite făcîndu-mă să înţeleg că exista temerea că Păunescu e cel care conduce în continuare revista.

Ceva adevăr era în această temere. Nu era Păunescu, dar era spiritul lui; spiritul pe care ni-l insuflase şi pe care cei mai mulţi dintre noi ni-l însuşiserăm ca pe adevăr fundamental al profesiei noastre. Astfel, nu din simplă inerţie, ci din convingere că ni se făcuse tuturor o nedreptate, nu doar poetului, ne-am străduit să continuăm linia revistei imprimată de redactorul şef a cărui absenţă o speram temporară. Sfaturile şi criticile fără suport, adică neîntemeiate, ce ne-au fost adresate, nu în redacţie, ci într-o sală din vecinătatea cabinetului Suzanei Gâdea, de la Consiliul Culturii, unde ne convocaseră trimişii Secţiei de Presă de la C.C. şi de la F.D.U.S. (Frontul Democrației și Unității Socialiste), forul nostru tutelar, chipurile, care încredinţase misiunea de ciomăgar unui vicepreşedinte de la sindicate cu un discurs doveditor că nu prea răsfoise vreodată paginile revistei pe care se străduia s-o desfiinţeze, ne-au întristat, dar nu le-am prea luat în seamă. Şi, în ciuda măsurilor stricte instituite asupra noastră, fiecare număr al revistei fiind controlat înainte şi după apariţie, nu doar la C.C., de Secţia de Presă, ci şi la Securitate, chiar la nivel celui mai înalt şef al acesteia, recent decedat, ne-am străduit să continuăm linia care adusese atîta faimă revistei, care ridicase „Flacăra” la rangul de cea mai căutată şi comentată publicaţie din ţară.

Am încercat, pe cît ne-a stat în putere, să ducem mai departe campaniile de succes ale publicaţiei, să conservăm măcar spiritul scormonitor, combativ, care a consacrat-o. Ca o realizare aş putea aminti faptul că am putut păstra – e adevărat, supusă unui control exterior dintre cele mai severe – pagina „Flacăra la dispoziţia dumneavoastră”, la care ni se ceruse să renunţăm, întrucît în acest spaţiu erau prezentate succint, în puţine rînduri, problemele şi necazurile reclamate în scrisorile oamenilor sosite la redacţie. Era pagina din care se inspirau adesea cei de la „Europa Liberă”.

Am izbutit, de asemenea, cu nişte stăruinţe mai mult decît obositoare, să continuăm şi acea extraordinară idee şi realizare a lui Adrian Păunescu numită Premiile revistei „Flacăra”, prin care au fost evidenţiate şi recompensate, la un nivel la care îi era dificil a o face chiar şi Academiei, mari valori ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi sportului.

Dar cum am putea să nu recunoaştem o realitate evidentă: „Flacăra” nu mai era „Flacăra”. Fără Păunescu, fără condeiul lui, fără spiritul său, paginile revistei deveneau tot mai palide, lipsite de nervul care le dădea altădată forţă şi strălucire. Subiectele abordate se orientau lent spre banalul caracteristic restului presei.

Aici, ca unul care, în preajma marelui poet, am fost implicat zi de zi în laboratorul naşterii fiecărui număr al revistei, drept încheiere, ţin să fac o precizare: peste 70 % dintre subiectele abordate în paginile revistei, atunci cînd era redactorul ei şef, proveneau de la Adrian Păunescu. Erau rezultatul neîntreruptelor sale legături cu oameni de tot felul, cu activişti de partid şi de stat de toate rangurile, de la nivel central şi local, cu oameni de ştiinţă, cu oameni de cultură, cu muncitori şi cu ţărani, cu tineri şi vîrstnici, cu oameni simpli de pe tot cuprinsul ţării,  pe care, ca poet, ca jurnalist, ca realizator de emisiuni radio sau tv, o străbătuse la pas, dintr-o margine în alta şi chiar dicolo de aceste margini, luînd contact permanent cu realităţile vieţii, cu adevăratele probleme ale ţării.

Subiectele tari, de interes, din paginile revistei, de aici proveneau, din capacitatea ziaristului Adrian Păunescu de a pătrunde adînc şi rapid înţelesul adevărat al lucrurilor, care nu se arată oricui. Acele subiecte incitante, prin care „Flacăra” şi-a croit statutul de unicitate în peisajul presei româneşti, mai veneau din zecile şi zecile de scrisori care soseau zilnic, morman, pe biroul redactorului şef sau care i se înmînau lui Păunescu la spectacolele Cenaclului, şi pe care acesta le parcurgea cu cea mai mare atenţie şi înţelegere, pentru ca multe dintre ele să-mi fie încredinţate mie sau nemijlocit unor redactori, cu rezoluţii precum „Anchetă!”, „Cercetare, urgent!”, „Vorbiţi la judeţ”, „Să ajutăm!”. Comenzi care, duse rapid la îndeplinire, dădeau aripi redacţiei şi revistei.

Pe scurt, „Flacăra” a fost flacără cîtă vreme a beneficiat de inepuizabilul rezervor de combustibil creator păunescian.

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. Gruber Elena

    9 noiembrie 2017 at 08:52

    E o bucurie și o plăcere să vezi că există si subalterni care vorbesc frumos despre foștii lor sefi. Felicitari!

  2. Anamaria Sandru

    8 noiembrie 2017 at 16:29

    O farama de istorie prin ochii unui bun gazetar. Un portret necunoscut publicului: jurnalistul si omul Adrian Paunescu.

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 (nouă) membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în ei care cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă nu poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedem, în anii 30, determinat de 10 (zece) ”ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru