Facebook

INTERVIU

Amintiri de la „Flacăra”, cu și fără Adrian Păunescu

Publicat

pe


Interviu-Express


M-am găsit, săptămîna trecută, în două împrejurări triste, alături de ziaristul Nicolaie Arsenie. Un ziarist pe care am avut șansa să îl cunosc și, o vreme, să ucenicesc pe lîngă dumnealui. (Într-o redacție în care se mai afla regretatul Victor Niță.) N-am cum să uit, din acele timpuri nu foarte îndepărtate, promptitudinea cu care Nicolaie Arsenie scria texte, dădea titluri și organiza bunul-mers al publicației. Fără a fi, de fapt, conducătorul ei propriu-zis. De altfel, trecea destul de rar pe la redacție. Însă, atunci cînd venea, înviora grabnic lucrurile. Simțeai imediat, în precizia și calitatea scrierilor dumnealui, experiența gazetarului de cursă lungă. Astăzi, îl citesc întotdeauna cu plăcere – și în mod prioritar! – în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Cînd se întîmplă să lipsească, îl sun. L-am sunat o dată, în vară, să-l întreb de ce absentează. Din neatenție, nu-i zărisem semnătura.

Cum scriam, m-am găsit, de curînd, în două împrejurări triste alături de Nicolaie Arsenie. La priveghiul lui Victor Niță și la comemorarea lui Adrian Păunescu. S-au împlinit, pe 5 noiembrie, 7 ani de la plecarea celui care a scris Fîntîna somnambulă. Înainte de 1989, Nicolaie Arsenie a lucrat 8 ani cu Adrian Păunescu. Între 1977 și 1985. La revista „Flacăra”, care devenise, sub conducerea poetului, un adevărat fenomen. O istorie a presei românești va trebui să țină obligatoriu seama de această publicație, cu tot ce a însemnat ea în epocă. Social, cultural și politic. L-am rugat pe Nicolaie Arsenie să răspundă la trei întrebări despre perioada petrecută la „Flacăra”. Nu credeam că va fi de acord. Îi propusesem, mai demult, un interviu. Cu o modestie neverosimilă, mi-a spus atunci să mai așteptăm. Acum a fost de acord. Așadar, i-am trimis, prin e-mail, întrebările și am primit, tot prin e-mail, răspunsurile. Însoțite – răspunsurile dumnealui – de cîteva rînduri, din care voi cita doar atît: Din principiu, de pe altă poziţie decît cea pe care se situează doamna care n-are curajul să dea faţă cu o comisie parlamentară, refuz să vorbesc despre lucruri şi situaţii în care e implicată, fie şi tangenţial, propria-mi persoană. Accept, de astă dată, motivat doar de preţuirea şi respectul ce le am faţă de cel care pune întrebările”.

Întorcîndu-i cuvintele frumoase și mulțumindu-i și aici pentru amabilitate, scriu că aș fi avut, de pe urma răspunsurilor trimise, alte – multe! – întrebări. Unele și despre anumite atitudini politice găzduite cîteodată în paginile revistei. Chestiuni care, desigur, nu minimalizează cîtuși de puțin rolul și rostul acestei publicații. Dar care ar merita o discuție separată. Poate că, în viitorul apropiat, vom mai sta de vorbă, dacă va consimți. Fie și prin e-mail. Deocamdată, cîteva reprize memorialistice ale unui important ziarist, la 40 de ani de cînd Nicolaie Arsenie ajungea în redacția revistei „Flacăra”.



Stimate domnule Nicolaie Arsenie, ați fost, din 1977 pînă în 1985, adjunctul lui Adrian Păunescu la revista „Flacăra”. Ce a însemnat pentru dvs., sentimental și profesional, această perioadă?

Propunerea de a mă transfera la redacţia revistei „Flacăra” a fost mai întîi o surprindere totală. Nu împlinisem încă 38 de ani şi eram, ca redactor şef adjunct, cel mai tînăr din echipa de conducere a cotidianului „Scînteia tineretului”. Aş fi putut, cred, adăuga încă nişte ani la cei 16 petrecuţi în această redacţie, fără a mă agăţa, cum se amăgeau unii colegi, de ideea ieşirii la pensie de la ziarul de tineret. În plus, datoram şi datorez cît voi trăi atît de multe acestui colectiv redacţional, confruntat deseori, şi mai grav poate decît al altor publicaţii, cu asprimea controlului de partid, care sancţiona prompt tentativele de a face un ziar  mai viu, mai îndrăzneţ, mai apropiat de nevoile vîrstei tinere.

Despărţirea de „Scînteia tineretului”, locul în care am crescut, cum au crescut şi unii dintre acei ce privesc astăzi înapoi cu mînie, locul în care, ucenicind cu modestele mele mijloace în preajma unor mari publicişti, a unor personalităţi de mare talent, am descoperit frumuseţea dar şi rigorile unei profesii, era pentru mine ca o despărţire de propria familie.

„Flacăra”, de patru ani şi ceva, nu mai era revista pe care o făcea H. Dona, fostul nostru profesor de la Facultatea de Ziaristică. Nu mai era acea revistă, îngrijit scrisă şi frumos tipărită, pe hîrtie cretată şi în policromie, dar o revistă magazin, blîndă de la o copertă la alta şi deloc implicată în problematica social-politică; interesul cititorului, atît cît era, se îndrepta către paginile cu peisaje şi poze de artişti, care ajungeau frecvent să decoreze pereţii acelor înjghebări unde se duc oamenii la nevoie şi pentru care, azi, ne critică U.E., pe motivul că acestea se află în fundul curţii.

Preluată de Adrian Păunescu, „Flacăra” devenise o cu totul altă revistă: o publicaţie adevărată, o publicaţie „de scandal” în viziunea multor activişti sau a unor slujbaşi îndobitociţi în ideea că în orice privinţă realitatea este cea arătată de documentul de partid, dar o publicaţie pe gustul oamenilor, în serviciul intereselor acestora. Noua orientare, imprimată de impetuosul poet, transformase „Flacăra” în cea mai incisivă publicaţie a vremii.

Intervenţia critică viza în principal discrepanţele evidente între principiile afirmate şi realitatea de zi cu zi, pe care o trăiau românii. Nu puţine au fost însă şi cazurile în care paginile revistei au pus întrebări serioase chiar în privinţa principiilor, a orientărilor politice, cum a fost, de pildă, campania „Carpaţi 2000”, de susţinere a ideilor şi poziţiei doctorului Radu Rey de împotrivire la extinderea politicii colhoznice în zona montană. Nu era zi de la Dumnezeu în care „Flacăra” să nu fie pomenită de „Europa Liberă”, paginile revistei fiind sursă de inspiraţie pentru lucrătorii acestui post de radio care ştiau să tragă spuza pe turta lor, dînd chiar unor critici strict locale şi limitate la cazuri particulare dimensiunea unor acte de împotrivire politică statală. Şi din acest motiv, probabil, personaje din vîrful puterii şi slugarnici slujitori din preajma cabinetelor acestora începuseră să califice „Flacăra” lui Păunescu drept revistă reacţionară, unii ajungînd să ceară chiar suprimarea ei. Ceea ce, în respectiva perioadă, nu era imposibil.

S-au împuţinat oamenii care lucrau în presă în acea vreme. Dar şi dintre puţinii care au mai rămas, nu toţi sînt dispuşi să recunoască faptul că noi, cei care lucram în diverse redacţii, la ziare şi la reviste, priveam spre „Flacăra” lui Păunescu cu interes, dar şi cu un sentiment de invidie. Simţeam că înţelesul profesiei de ziarist ar putea fi mai cuprinzător, mai întins decît cadrele comod acceptate în care ne obişnuisem să o exersăm.

Dintr-o revistă, cum am spus, cam anonimă, care nu deranja pe nimeni şi cu nimic, nici măcar pe lucrătorul din chioşcul în vitrina căruia ajungea să îngălbenească pînă la returnarea exemplarelor nevîndute, „Flacăra” gîndită, condusă şi realizată acum de Adrian Păunescu a ajuns cea mai căutată publicaţie. Într-un răstimp scurt, tirajul nu i s-a dublat, nu i s-a triplat, cum ar spune o reclamă din zilele noastre, ci, atenţie, i-a crescut de cinci ori! Pentru ca, mai apoi, în perioada cînd am avut norocul să fac şi eu parte din colectivul condus de inegalabilul publicist care a fost Adrian Păunescu, tirajul revistei să crească la 495 000 de exemplare pe apariţie, tiraj limitat, chiar în condiţiile în care, în multe locuri, pînă şi abonamentul la „Flacăra” nu se făcea decît împreună cu un abonament la ziarul partidului, la „Scînteia”.

Începuseră însă, dragă Alexandre, să circule, prin redacţii dar şi prin oraş, de la o zi la alta fel de fel de poveşti despre atmosfera de la „Flacăra”, despre regimul cazon instaurat acolo de noul redactor şef, care era un zbir, care a interzis fumatul în redacţie, care a interzis introducerea băuturilor în redacţie şi a introdus gimnastica de înviorare, care obligă redactorii să joace fotbal etc. etc. Demisia a două dintre personajele din conducere, a unui cronicar sportiv şi a unui fotoreporter, pe care poetul îi urcase în funcţiile respective, a fost pusă pe seama acestui regim de nesuportat instaurat la „Flacăra”.

Nu încerc şi nici n-aş putea, cred, desluşi pe de-a-ntregul explicaţia, Pe de o parte, bănuiesc că propagatorii unor astfel de informaţii, cu vădite intenţii denigratoare, proveneau din rîndul  persoanelor obligate să părăsească redacţia „Flacăra”, neputînd să facă faţă regimului de lucru impus de Păunescu. N-au fost puţini, fiindcă la „Flacăra”, înainte de venirea lui Păunescu, poate mai mult decît în alte redacţii, era viaţă comodă, era un loc călduţ în care convieţuiau cîţiva lucrători cu condeiul şi mai mulţi lucrători cu vorba. Apoi, interesul de a-l prezenta pe Păunescu drept un zbir îl aveau şi unii activişti de partid, care, în raporturile cu Păunescu, se simţeau umiliţi, întrucît pe indicaţiile acestora poetul nu punea vreun preţ, nesocotindu-le cel mai adesea.  În paranteză, amintesc întîmplarea care a făcut multă vîlvă la un moment dat şi de care bănuiesc să fi auzit. Aceea cu dialogul dintre Păunescu şi şeful Secţiei de presă de la Comitetul Central. O convorbire scurtă:

– Tovarăşe Păunescu, la telefon T.M. Am în mînă şpalturile următoarei reviste…

– Luaţi mîna, tovarăşe M., luaţi mîna de pe revistă, că se usucă!

La astfel de dialoguri aveam să asist nu o dată, atunci cînd am avut parte de nemaipomenita şansă de a lucra în preajma poetului, în minunatul colectiv pe care l-a creat şi condus. Nu doar cu activiştii de rînd, ci chiar în faţa unor înălţimi, a unor demnitari de rang înalt, Păunescu nu ceda uşor, se bătea cu toată energia pentru cauze care, în general, nu erau ale lui, ci ale oamenilor, ale oamenilor care, în număr tot mai mare, se adresau revistei, redactorului ei şef, ca la o ultimă speranţă.

Dar să revin la întrebare. Între „Scînteia tineretului” şi „Flacăra” în acea vreme era o diferenţă de statut, de categorie. Ziarul, organ central al U.T.C., era administrat de Editura Scînteia, care ţinea de Gospodăria de partid, iar revista „Flacăra” era gospodărită de I.S.I.A.P. (Întreprinderea de Stat pentru Imprimate şi Administrare Publicaţii). De aici, salarii diferite, diurne diferite, tarife diferite, bufete, tabere etc., avantaje nete pentru locul de muncă pe care ar fi urmat să-l părăsesc.

Amintind de un diferend pe care îl avusesem cu poetul Adrian Păunescu în urmă cu nişte ani, cînd s-a arătat, poate pe bună dreptate, nemulţumit de onorariul încasat pentru un poem publicat în „Scînteia tineretului” şi-şi descărcase toţi nervii pe mine, fiindcă eu eram acela care semnase dispoziţia de plată, acordîndu-i toate sporurile posibile, permise de legile în vigoare, aş putea spune că transferul în redacţia pe care o conducea cel care mă făcuse în fel şi chip, numai de urechiat nu mă urechiase, era ca şi cum m-aş fi aruncat singur în gura lupului.

Şi, totuşi, Alexandre, am acceptat, cu emoţie, e adevărat, dar fără ezitare, propunerea unui transfer la revista „Flacăra”.

Chemat la C.C., împreună cu regretatul poet Niculae Stoian, convocat pentru acelaşi motiv, în faţa secretarului C.C., care era marele publicist şi scriitor Dumitru Popescu – redactorul şef al „Scînteii tineretului” în anul 1958, cînd eu, ca student practicant, am trecut pentru întîia oară pragul acelei minunate redacţii –, la întrebarea dacă accept să merg la „Flacăra” am dat următorul răspuns: „Înaintînd în vîrstă, de la ziarul de tineret eşti obligat să pleci odată şi odată. Te poţi îndrepta spre un loc mai călduţ, mai uşor, aşteptînd liniştit pensia. Sau, alternativa, să alegi un loc mai dificil, o provocare care îţi oferă şansa să întinereşti”.

Cu acest gînd am acceptat trecerea la „Flacăra” lui Păunescu. Cam asta a însemnat pentru mine, şi sentimental şi profesional, perioada petrecută alături de marele poet şi publicist, perioadă care mi-a limpezit mai deplin rosturile vieţii şi ale profesiei, care mi-a oferit satisfacţia de a-mi vedea şi eu numele în caseta redacţională a unei publicaţii de succes, ce va rămîne unică în analele presei româneşti.

„Ziaristică tranzitivă”

– Ce nu se cunoaște și ar trebui să se cunoască despre ziaristul Adrian Păunescu?

– Despre ziaristul Adrian Păunescu, ca şi despre poetul Păunescu sau despre Păunescu ca întemeietor al unui măreţ fenomen artistic precum a fost Cenaclul Flacăra, ca promotor de valori culturale, artistice şi ştiinţifice, ca om politic de aleasă ţinută şi forţă oratorică, fără egal în rîndul contemporanilor, se ştiu, în general, multe lucruri, astfel explicîndu-se statura impunătoare în care, la şapte ani de la plecarea sa în eternitate, se păstrează viu în memoria publică, în preţuirea şi adoraţia oamenilor de pe toată întinderea unde dăinuie suflare românească.

Dar despre ziaristul Adrian Păunescu, mai mult decît în privinţa celorlalte componente ale vastei sale personalităţi şi activităţi creatoare, sînt destule lucruri rămase necunoscute publicului, mai ales publicului de astăzi. Şi aşa vor rămîne, în mare măsură, cel puţin pînă cînd cineva se va osteni să adune între coperţile unor volume imensa sa creaţie publicistică, risipită în paginile a numeroase ziare şi reviste, la care a colaborat, pe care le-a condus sau le-a întemeiat, sau care este conservată în arhiva unor posturi de radio sau de televiziune.

Dacă în privinţa creaţiei poetice, de dimensiuni impresionante, autorul însuşi a avut grijă, prin Cartea Cărţilor de Poezie – două ediţii apărute care vor trebui, totuşi, completate –, să lase o zestre adunată, bine pusă în ordine, cu acces lesnicios la cunoaşterea şi evaluarea ei, în privinţa publicisticii, exceptînd doar o mică parte dintre valoroasele interviuri strînse în volumul Sub semnul întrebării, ca şi în cea a discursurilor parlamentare, sarcina aceasta, a recuperării şi constituirii ca masă succesorală pentru viitorime a întregului patrimoniu păunescian, revine urmaşilor, fie aparţinători familiei, fie cercetători preocupaţi de studierea marilor moşteniri culturale, care sperăm să nu-şi precupeţească efortul şi să nu întîrzie a porni la o asemenea treabă dificilă, dar necesară.

A-ţi vorbi despre ceea ce cred eu că nu se cunoaşte, sau nu se cunoaşte îndeajuns, despre ziaristul Adrian Păunescu ar însemna să susţin o lungă dizertaţie, abuzînd de timpul tău şi de spaţiul pe care mi-l acorzi în „trenul” vostru. Mă limitez la a puncta, în stilul mai nou, al SMS-urilor, cîteva lucruri ce mi se par esenţiale. Astfel:

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica a fost o profesie care se practică 24 de ore din 24

Aşa a practicat-o el, aşa le-a cerut s-o practice şi colaboratorilor săi. Succesul revistei, în bună măsură, se explică şi prin faptul că poetul-jurnalist, pentru care şi noaptea era zi de lucru, a reuşit, prin exemplu personal în primul rînd, să-i îmbolnăvească de insomnie profesională pe majoritatea celor care s-au aflat în preajma sa. Aş putea evoca zeci şi zeci de astfel de exemple.

Era ora 3 din noapte.

Păunescu: Valeriu, în Călimani s-a întîmplat ceva grav la o mină!

Emanuel Valeriu (Dumnezeu să-l odihnească): Să trăiţi, şefu´, am plecat!

Şi Valeriu, om cu vechi state de jurnalist şi cu o vîrstă în care comoditatea are pretenţii crescute, se ridică din pat, cu somnul neîmplinit, se urcă în Skodiţa lui albă şi porneşte pe drumul Sucevei. De unde, în după amiaza zilei, va trimite redacţiei un reportaj tulburător, din cîte îmi amintesc, despre o surpare la o exploatare de sulf.

Sau, tot la un ceas trecut de miezul nopţii:

Păunescu: Sorin (Postolache, desigur), vezi că într-o comună (nu mai ţin minte care) au intrat cu buldozerele să distrugă livada unor gospodari!

Postolache (reporter înnăscut şi caricaturist cu talent, care avea să fie expulzat de la „Flacăra” din dispoziţia Elenei Ceauşescu): Am înţeles, boss!(Apelativul acesta era utilizat mai mult în Cenaclu, iar cum Sorin era nelipsit de la întîmplările  acestuia, ca reporter, ca fotoreporter, ca om bun la toate, care, cu bonomia lui, găsea rezolvări la cele mai dificile situaţii, împrumutase termenul) .

Am înţeles, boss! Atît şi nimic mai mult. Iar peste cîteva ore, cînd soarele încă n-apucase să urce în miezul zilei, din Teleorman, Postolache ne da de ştire: E bombă, şefu´, e bombă! Iar peste vreo două ceasuri aveam fotografiile în redacţie şi pe Sorin aplecat deasupra maşinii de scris compunînd textele explicative, pentru a se vedea şi mai clar dimensiunile tragediei: o imensă livadă pe rod pusă la pămînt fără milă. Mai mult, îl adusese în redacţie, ca să-l vadă şi Păunescu, şi pe amărîtul sătean, devenit victimă a unei politici aberant aplicate.

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica stătea nu în frumuseţea cuvintelor folosite, ci în adevărurile pe care acestea le exprimă

Urmare acestui crez, a reuşit ca paginile revistei pe care a condus-o să se distingă printr-o calitate ce lipsea evident presei româneşti din acel moment. Această calitate se cheamă diversitatea de stiluri. La „Flacăra”, fiecare autor se exprima în felul său şi nimeni nu intervenea în cuprinsul scriiturii sale, cum se întîmpla la celelalte publicaţii, unde, pe parcursul spre tipografie, parcurs ce cuprindea ca puncte obligatorii şeful de secţie, redactorul şef adjunct, secretarul general de redacţie, redactorul şef, un articol suferea atîtea modificări încît se ajungea ca autorul să nu-şi mai recunoască textul sub care îşi afla semnătura.

Duşman învederat al limbajului de lemn, Adrian Păunescu promova vorbirea simplă, naturală, exprimarea directă, la obiect. Redactorul şef Adrian Păunescu te asculta şi te încuraja să spui dacă ai ceva să spus. Însă, nu doar să spui. Ci să aşterni pe hîrtie.

Se întîmpla şi la „Flacăra”, ca şi în alte redacţii, ca atunci cînd aflai ceva interesant sau asistai la o întîmplare mai deosebită, să vii şi să le povesteşti şi colegilor ce-ai auzit sau ce ai văzut. Cu Păunescu, obiceiul povestitului nu prea mergea. Fiindcă n-apucai să deschizi bine sacul cu povestea sau cu poveştile tale, că Păunescu îţi spunea: „Stop!”. Şi îţi punea în faţă un pix şi o coală de hîrtie şi-ţi zicea: „Scrie!”. O poruncă la care au trebuit să se supună toţi lucrătorii redacţiei, dar şi oameni din afară, veniţi să se plîngă sau să-i povestească „domnului Păunescu” despre vreun necaz sau despre vreo problemă.

M-ar putea confirma chiar marele scriitor care este domnul Dinu Săraru, fiind şi dumnealui, mai întîi om din afară şi apoi om dinăuntru, prieten cu poetul şi colaborator, care, cu un nemaipomenit har al povestitului, a trebuit să se supună acelei aspre porunci: „Scrie, Dinule!”. Şi, din cîte ştiu, faptul a grăbit cumva naşterea unui excepţionale cărţi despre Nişte ţărani.

Poate nu îţi vine să crezi, dar te asigur că e absolut adevărat. În redacţia Flăcării condusă de Adrian Păunescu, toată lumea se putea considera ziarist! Poate cu o singură excepţie, cea a tantii Viorica, care mai vîrstnică fiind, îndeplinea, cu o neînchipuită blîndeţe în priviri şi în mersu-i agale, rolul de mamă grijulie a spaţiului redacţional, tot personalul, înţelegînd prin asta şi aparatul tehnic şi administrativ, corectori, stenografi, secretari de redacţie, şoferi sau curiere, cu toţii, dacă au avut cunoştinţă de o întîmplare deosebită, de un fapt sau de un caz ce merita semnalat, au fost îndemnaţi să pună mîna pe condei, ajutaţi să învingă tracul închegării primelor fraze de trecere de la povestea vorbită la povestea scrisă şi, astfel, au ajuns să-şi vadă numele în „Flacăra”. Unul dintre puţinii oameni păstraţi din aparatul tehnic al vechii redacţii, l-am numit pe regretatul Dan Bârlădeanu, graţie acestei politici de cadre promovată de noul redactor şef, şi-a descoperit la vîrstă înaintată reala vocaţie de gazetar, realizînd chiar performanţa de a-şi pune numele pe două volune de interviuri.

  • între primele gesturi pe care le-a făcut Adrian Păunescu, instalat în februarie 1973 la conducerea „Flăcării”, a fost eliminarea de pe frontispiciul revistei a cunoscutului slogan internaţionalist-marxist „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Ar trebui, cred, să se cunoască şi să se pătrundă de semnificaţia profundă a acestui fapt de curaj, fără precedent în epocă, chiar şi cîrtitorii ce îndrăznesc cu neruşinare să-i mai întineze din cînd în cînd memoria, cum a făcut-o de curînd, cu timbru de scîrbos lătrat la un post antinaţional de televiziune, insul care a scris despre lichele privindu-se cu siguranţă în oglindă.

Simpla înşiruire a unor titluri de pagină – iată: „Să gîndim cu capetele noastre”, „Inteligenţa românească în acţiune”, „Cu simţul datoriei faţă de cetăţean”, „Martor ocular”, „Fără prejudecăţi”, „Flacăra la dispoziţia Dvs.”, „Sub semnul urgenţei” , „Omul la tribuna socială” ş.a.m.d. – înlesneşte o bună percepţie a ceea ce a înţeles Adrian Păunescu prin presă adevărată şi a ceea ce a făcut cu atîta succes ziaristul Adrian Păunescu la revista „Flacăra”.

Dar au fost şi cele două pagini din faţă, vor sări pomeniţii cîrtitori. Da, au fost şi era firesc să fie şi aceste pagini în care era comentat evenimentul politic al săptămînii, inclusiv fotografii cu şeful statului. Dar, atenţie, titlul acelor pagini, „Patria, cabinetul de lucru al preşedintelui”, suna, într-un fel, ca un îndemn la preocupare permanentă şi susţinută pentru treburile ţării, pentru interesele oamenilor, îndemn izvorît din nevoile neamului, pe care liderii de dată mai recentă nu par a-l lua în seamă.

Deşi ar mai fi multe de spus, închei răspunsul la această întrebare informîndu-te că, legat de rosturile profesiei noastre, Adrian Păunescu întemeiase un concept pe care îl argumentase puternic în cadrul întîlnirilor redacţionale. Precizez: al întîlnirilor redacţionale de lucru, pentru că, astfel, vreau să-ţi comunic că Adrian Păunescu a participat o singură dată la o şedinţă a organizaţiei de partid din redacţie şi nici atunci n-a avut răbdarea de a asista pînă la sfîrşit. Conceptul de care-ţi spun Adrian Păunescu l-a numit ziaristică tranzitivă. Prin asta, pleda pentru un jurnalism inspirat de realităţile, de nevoile vieţii oamenilor şi care să se întoarcă, să se răsfrîngă la aceeaşi oameni, la aceleaşi realităţi, determinînd influenţarea, schimbarea lor. Din nefericire, Reghina Vârvici, excepţionala stenografă care i-a fost poetului unul dintre cei mai loiali colaboratori, a murit şi ea şi nu am cunoştinţă ce s-a putut întîmpla cu stenogramele – descifrate, desigur – care au consemnat pledoariile poetului privitor la acest concept de „ziaristică tranzitivă”.

Cinci ani, după înlăturarea poetului, nu am intrat în fostul său birou

– Din 1985, după înlăturarea poetului de la conducerea revistei, ați devenit redactorul șef al publicației. Ați ținut, în acest timp, legătura cu Adrian Păunescu? A putut „Flacăra” să-și continue campaniile, să-și păstreze spiritul care a consacrat-o?

– La cea de a treia întrebare pe care mi-o pui, încep cu o corectură absolut necesară. După 1985, după plecarea poetului de la conducerea revistei, eu am continuat să fiu ceea ce am fost şi înainte: redactor şef adjunct. Chiar dacă unii, tulburaţi, cum am fost cu toţii, de nedreptul eveniment al decapitării minunatei noastre familii au avut şi oarecari mişcări de vertebre la coloană, pentru mine redactorul şef al revistei a rămas în continuare poetul Adrian Păunescu şi acest respect l-am păstrat pînă în 1990, cînd am părăsit şi eu redacţia. De altfel, să ştii că în toţi cei cinci ani de după plecarea poetului eu n-am intrat în biroul redactorului şef decît o dată sau de două ori, însoţind nişte trimişi ai nu ştiu cui să verifice ce mobilier avea Păunescu în biroul lui şi să umble pe la nişte telefoane. Îmi era greu să intru în acea încăpere şi sufeream să constat că omul la care ţineam atît de mult şi căruia îi datoram mare parte dintre satisfacţiile atîtor ani lipseşte de la biroul acela impunător, la care eram obişnuit să-l văd lucrînd sau vorbind la cîte două sau chiar trei telefoane deodată. Am nutrit îndelung speranţa că se va întoarce, că acei care luaseră nedreapta măsură îşi vor reveni. N-a fost însă să fie… A treia oară cînd am deschis uşa acestui birou, într-o zi de luni din Decembrie 1989, am trăit cea mai mare tristeţe. Pe scaunul lui Adrian Păunescu se afla nimeni altul decît Petre Mihai Băcanu, avîndu-l alături pe un coleg cu stagii moscovite, despre care aveam să aflu că-şi redacta notele informative pe spatele filelor Agerpres şi care era instruit acum cum să facă revoluţia în cadrul redacţiei.

Cu poetul am mai ţinut legătura, intermitent, însă, şi cu prudenţă, avertizat de consecinţele pe care le-au suportat doi dintre colegii care trecuseră pragul casei poetului spre a-i spune la mulţi ani de ziua lui. Au fost daţi afară din redacţie. Măsură de care era cît pe ce să se bucure şi persoana mea, ca urmare a confuziei provocată de înregistrarea unei convorbiri telefonice care nu preciza dacă şpaltul ce avea să ajungă în strada Dionisie Lupu, la Păunescu, este al revistei sau al volumului de poezie aflat în lucru la Combinatul Casa Scînteii. Am scăpat, ameninţările reînnoite făcîndu-mă să înţeleg că exista temerea că Păunescu e cel care conduce în continuare revista.

Ceva adevăr era în această temere. Nu era Păunescu, dar era spiritul lui; spiritul pe care ni-l insuflase şi pe care cei mai mulţi dintre noi ni-l însuşiserăm ca pe adevăr fundamental al profesiei noastre. Astfel, nu din simplă inerţie, ci din convingere că ni se făcuse tuturor o nedreptate, nu doar poetului, ne-am străduit să continuăm linia revistei imprimată de redactorul şef a cărui absenţă o speram temporară. Sfaturile şi criticile fără suport, adică neîntemeiate, ce ne-au fost adresate, nu în redacţie, ci într-o sală din vecinătatea cabinetului Suzanei Gâdea, de la Consiliul Culturii, unde ne convocaseră trimişii Secţiei de Presă de la C.C. şi de la F.D.U.S. (Frontul Democrației și Unității Socialiste), forul nostru tutelar, chipurile, care încredinţase misiunea de ciomăgar unui vicepreşedinte de la sindicate cu un discurs doveditor că nu prea răsfoise vreodată paginile revistei pe care se străduia s-o desfiinţeze, ne-au întristat, dar nu le-am prea luat în seamă. Şi, în ciuda măsurilor stricte instituite asupra noastră, fiecare număr al revistei fiind controlat înainte şi după apariţie, nu doar la C.C., de Secţia de Presă, ci şi la Securitate, chiar la nivel celui mai înalt şef al acesteia, recent decedat, ne-am străduit să continuăm linia care adusese atîta faimă revistei, care ridicase „Flacăra” la rangul de cea mai căutată şi comentată publicaţie din ţară.

Am încercat, pe cît ne-a stat în putere, să ducem mai departe campaniile de succes ale publicaţiei, să conservăm măcar spiritul scormonitor, combativ, care a consacrat-o. Ca o realizare aş putea aminti faptul că am putut păstra – e adevărat, supusă unui control exterior dintre cele mai severe – pagina „Flacăra la dispoziţia dumneavoastră”, la care ni se ceruse să renunţăm, întrucît în acest spaţiu erau prezentate succint, în puţine rînduri, problemele şi necazurile reclamate în scrisorile oamenilor sosite la redacţie. Era pagina din care se inspirau adesea cei de la „Europa Liberă”.

Am izbutit, de asemenea, cu nişte stăruinţe mai mult decît obositoare, să continuăm şi acea extraordinară idee şi realizare a lui Adrian Păunescu numită Premiile revistei „Flacăra”, prin care au fost evidenţiate şi recompensate, la un nivel la care îi era dificil a o face chiar şi Academiei, mari valori ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi sportului.

Dar cum am putea să nu recunoaştem o realitate evidentă: „Flacăra” nu mai era „Flacăra”. Fără Păunescu, fără condeiul lui, fără spiritul său, paginile revistei deveneau tot mai palide, lipsite de nervul care le dădea altădată forţă şi strălucire. Subiectele abordate se orientau lent spre banalul caracteristic restului presei.

Aici, ca unul care, în preajma marelui poet, am fost implicat zi de zi în laboratorul naşterii fiecărui număr al revistei, drept încheiere, ţin să fac o precizare: peste 70 % dintre subiectele abordate în paginile revistei, atunci cînd era redactorul ei şef, proveneau de la Adrian Păunescu. Erau rezultatul neîntreruptelor sale legături cu oameni de tot felul, cu activişti de partid şi de stat de toate rangurile, de la nivel central şi local, cu oameni de ştiinţă, cu oameni de cultură, cu muncitori şi cu ţărani, cu tineri şi vîrstnici, cu oameni simpli de pe tot cuprinsul ţării,  pe care, ca poet, ca jurnalist, ca realizator de emisiuni radio sau tv, o străbătuse la pas, dintr-o margine în alta şi chiar dicolo de aceste margini, luînd contact permanent cu realităţile vieţii, cu adevăratele probleme ale ţării.

Subiectele tari, de interes, din paginile revistei, de aici proveneau, din capacitatea ziaristului Adrian Păunescu de a pătrunde adînc şi rapid înţelesul adevărat al lucrurilor, care nu se arată oricui. Acele subiecte incitante, prin care „Flacăra” şi-a croit statutul de unicitate în peisajul presei româneşti, mai veneau din zecile şi zecile de scrisori care soseau zilnic, morman, pe biroul redactorului şef sau care i se înmînau lui Păunescu la spectacolele Cenaclului, şi pe care acesta le parcurgea cu cea mai mare atenţie şi înţelegere, pentru ca multe dintre ele să-mi fie încredinţate mie sau nemijlocit unor redactori, cu rezoluţii precum „Anchetă!”, „Cercetare, urgent!”, „Vorbiţi la judeţ”, „Să ajutăm!”. Comenzi care, duse rapid la îndeplinire, dădeau aripi redacţiei şi revistei.

Pe scurt, „Flacăra” a fost flacără cîtă vreme a beneficiat de inepuizabilul rezervor de combustibil creator păunescian.

4 Comentarii

4 Comentarii

  1. Gruber Elena

    9 noiembrie 2017 at 08:52

    E o bucurie și o plăcere să vezi că există si subalterni care vorbesc frumos despre foștii lor sefi. Felicitari!

  2. Anamaria Sandru

    8 noiembrie 2017 at 16:29

    O farama de istorie prin ochii unui bun gazetar. Un portret necunoscut publicului: jurnalistul si omul Adrian Paunescu.

  3. ovidiu marian

    8 noiembrie 2017 at 15:34

    O aducere aminte este mereu necesară mai ales când este vorba de inegalabilul poet, Adrian Păunescu.
    Felicitări autorului interviului şi în egală măsură marelui făcător de ziare din ţara noastră, Nicolae Arsenie.

    • Alexandru Dumitriu

      8 noiembrie 2017 at 15:44

      Mulțumim, domnule Ovidiu Marian! Toate gîndurile bune!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru