Facebook

INTERVIU

Amintiri de la „Flacăra”, cu și fără Adrian Păunescu

Publicat

pe


Interviu-Express


M-am găsit, săptămîna trecută, în două împrejurări triste, alături de ziaristul Nicolaie Arsenie. Un ziarist pe care am avut șansa să îl cunosc și, o vreme, să ucenicesc pe lîngă dumnealui. (Într-o redacție în care se mai afla regretatul Victor Niță.) N-am cum să uit, din acele timpuri nu foarte îndepărtate, promptitudinea cu care Nicolaie Arsenie scria texte, dădea titluri și organiza bunul-mers al publicației. Fără a fi, de fapt, conducătorul ei propriu-zis. De altfel, trecea destul de rar pe la redacție. Însă, atunci cînd venea, înviora grabnic lucrurile. Simțeai imediat, în precizia și calitatea scrierilor dumnealui, experiența gazetarului de cursă lungă. Astăzi, îl citesc întotdeauna cu plăcere – și în mod prioritar! – în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Cînd se întîmplă să lipsească, îl sun. L-am sunat o dată, în vară, să-l întreb de ce absentează. Din neatenție, nu-i zărisem semnătura.

Cum scriam, m-am găsit, de curînd, în două împrejurări triste alături de Nicolaie Arsenie. La priveghiul lui Victor Niță și la comemorarea lui Adrian Păunescu. S-au împlinit, pe 5 noiembrie, 7 ani de la plecarea celui care a scris Fîntîna somnambulă. Înainte de 1989, Nicolaie Arsenie a lucrat 8 ani cu Adrian Păunescu. Între 1977 și 1985. La revista „Flacăra”, care devenise, sub conducerea poetului, un adevărat fenomen. O istorie a presei românești va trebui să țină obligatoriu seama de această publicație, cu tot ce a însemnat ea în epocă. Social, cultural și politic. L-am rugat pe Nicolaie Arsenie să răspundă la trei întrebări despre perioada petrecută la „Flacăra”. Nu credeam că va fi de acord. Îi propusesem, mai demult, un interviu. Cu o modestie neverosimilă, mi-a spus atunci să mai așteptăm. Acum a fost de acord. Așadar, i-am trimis, prin e-mail, întrebările și am primit, tot prin e-mail, răspunsurile. Însoțite – răspunsurile dumnealui – de cîteva rînduri, din care voi cita doar atît: Din principiu, de pe altă poziţie decît cea pe care se situează doamna care n-are curajul să dea faţă cu o comisie parlamentară, refuz să vorbesc despre lucruri şi situaţii în care e implicată, fie şi tangenţial, propria-mi persoană. Accept, de astă dată, motivat doar de preţuirea şi respectul ce le am faţă de cel care pune întrebările”.

Întorcîndu-i cuvintele frumoase și mulțumindu-i și aici pentru amabilitate, scriu că aș fi avut, de pe urma răspunsurilor trimise, alte – multe! – întrebări. Unele și despre anumite atitudini politice găzduite cîteodată în paginile revistei. Chestiuni care, desigur, nu minimalizează cîtuși de puțin rolul și rostul acestei publicații. Dar care ar merita o discuție separată. Poate că, în viitorul apropiat, vom mai sta de vorbă, dacă va consimți. Fie și prin e-mail. Deocamdată, cîteva reprize memorialistice ale unui important ziarist, la 40 de ani de cînd Nicolaie Arsenie ajungea în redacția revistei „Flacăra”.



Stimate domnule Nicolaie Arsenie, ați fost, din 1977 pînă în 1985, adjunctul lui Adrian Păunescu la revista „Flacăra”. Ce a însemnat pentru dvs., sentimental și profesional, această perioadă?

Propunerea de a mă transfera la redacţia revistei „Flacăra” a fost mai întîi o surprindere totală. Nu împlinisem încă 38 de ani şi eram, ca redactor şef adjunct, cel mai tînăr din echipa de conducere a cotidianului „Scînteia tineretului”. Aş fi putut, cred, adăuga încă nişte ani la cei 16 petrecuţi în această redacţie, fără a mă agăţa, cum se amăgeau unii colegi, de ideea ieşirii la pensie de la ziarul de tineret. În plus, datoram şi datorez cît voi trăi atît de multe acestui colectiv redacţional, confruntat deseori, şi mai grav poate decît al altor publicaţii, cu asprimea controlului de partid, care sancţiona prompt tentativele de a face un ziar  mai viu, mai îndrăzneţ, mai apropiat de nevoile vîrstei tinere.

Despărţirea de „Scînteia tineretului”, locul în care am crescut, cum au crescut şi unii dintre acei ce privesc astăzi înapoi cu mînie, locul în care, ucenicind cu modestele mele mijloace în preajma unor mari publicişti, a unor personalităţi de mare talent, am descoperit frumuseţea dar şi rigorile unei profesii, era pentru mine ca o despărţire de propria familie.

„Flacăra”, de patru ani şi ceva, nu mai era revista pe care o făcea H. Dona, fostul nostru profesor de la Facultatea de Ziaristică. Nu mai era acea revistă, îngrijit scrisă şi frumos tipărită, pe hîrtie cretată şi în policromie, dar o revistă magazin, blîndă de la o copertă la alta şi deloc implicată în problematica social-politică; interesul cititorului, atît cît era, se îndrepta către paginile cu peisaje şi poze de artişti, care ajungeau frecvent să decoreze pereţii acelor înjghebări unde se duc oamenii la nevoie şi pentru care, azi, ne critică U.E., pe motivul că acestea se află în fundul curţii.

Preluată de Adrian Păunescu, „Flacăra” devenise o cu totul altă revistă: o publicaţie adevărată, o publicaţie „de scandal” în viziunea multor activişti sau a unor slujbaşi îndobitociţi în ideea că în orice privinţă realitatea este cea arătată de documentul de partid, dar o publicaţie pe gustul oamenilor, în serviciul intereselor acestora. Noua orientare, imprimată de impetuosul poet, transformase „Flacăra” în cea mai incisivă publicaţie a vremii.

Intervenţia critică viza în principal discrepanţele evidente între principiile afirmate şi realitatea de zi cu zi, pe care o trăiau românii. Nu puţine au fost însă şi cazurile în care paginile revistei au pus întrebări serioase chiar în privinţa principiilor, a orientărilor politice, cum a fost, de pildă, campania „Carpaţi 2000”, de susţinere a ideilor şi poziţiei doctorului Radu Rey de împotrivire la extinderea politicii colhoznice în zona montană. Nu era zi de la Dumnezeu în care „Flacăra” să nu fie pomenită de „Europa Liberă”, paginile revistei fiind sursă de inspiraţie pentru lucrătorii acestui post de radio care ştiau să tragă spuza pe turta lor, dînd chiar unor critici strict locale şi limitate la cazuri particulare dimensiunea unor acte de împotrivire politică statală. Şi din acest motiv, probabil, personaje din vîrful puterii şi slugarnici slujitori din preajma cabinetelor acestora începuseră să califice „Flacăra” lui Păunescu drept revistă reacţionară, unii ajungînd să ceară chiar suprimarea ei. Ceea ce, în respectiva perioadă, nu era imposibil.

S-au împuţinat oamenii care lucrau în presă în acea vreme. Dar şi dintre puţinii care au mai rămas, nu toţi sînt dispuşi să recunoască faptul că noi, cei care lucram în diverse redacţii, la ziare şi la reviste, priveam spre „Flacăra” lui Păunescu cu interes, dar şi cu un sentiment de invidie. Simţeam că înţelesul profesiei de ziarist ar putea fi mai cuprinzător, mai întins decît cadrele comod acceptate în care ne obişnuisem să o exersăm.

Dintr-o revistă, cum am spus, cam anonimă, care nu deranja pe nimeni şi cu nimic, nici măcar pe lucrătorul din chioşcul în vitrina căruia ajungea să îngălbenească pînă la returnarea exemplarelor nevîndute, „Flacăra” gîndită, condusă şi realizată acum de Adrian Păunescu a ajuns cea mai căutată publicaţie. Într-un răstimp scurt, tirajul nu i s-a dublat, nu i s-a triplat, cum ar spune o reclamă din zilele noastre, ci, atenţie, i-a crescut de cinci ori! Pentru ca, mai apoi, în perioada cînd am avut norocul să fac şi eu parte din colectivul condus de inegalabilul publicist care a fost Adrian Păunescu, tirajul revistei să crească la 495 000 de exemplare pe apariţie, tiraj limitat, chiar în condiţiile în care, în multe locuri, pînă şi abonamentul la „Flacăra” nu se făcea decît împreună cu un abonament la ziarul partidului, la „Scînteia”.

Începuseră însă, dragă Alexandre, să circule, prin redacţii dar şi prin oraş, de la o zi la alta fel de fel de poveşti despre atmosfera de la „Flacăra”, despre regimul cazon instaurat acolo de noul redactor şef, care era un zbir, care a interzis fumatul în redacţie, care a interzis introducerea băuturilor în redacţie şi a introdus gimnastica de înviorare, care obligă redactorii să joace fotbal etc. etc. Demisia a două dintre personajele din conducere, a unui cronicar sportiv şi a unui fotoreporter, pe care poetul îi urcase în funcţiile respective, a fost pusă pe seama acestui regim de nesuportat instaurat la „Flacăra”.

Nu încerc şi nici n-aş putea, cred, desluşi pe de-a-ntregul explicaţia, Pe de o parte, bănuiesc că propagatorii unor astfel de informaţii, cu vădite intenţii denigratoare, proveneau din rîndul  persoanelor obligate să părăsească redacţia „Flacăra”, neputînd să facă faţă regimului de lucru impus de Păunescu. N-au fost puţini, fiindcă la „Flacăra”, înainte de venirea lui Păunescu, poate mai mult decît în alte redacţii, era viaţă comodă, era un loc călduţ în care convieţuiau cîţiva lucrători cu condeiul şi mai mulţi lucrători cu vorba. Apoi, interesul de a-l prezenta pe Păunescu drept un zbir îl aveau şi unii activişti de partid, care, în raporturile cu Păunescu, se simţeau umiliţi, întrucît pe indicaţiile acestora poetul nu punea vreun preţ, nesocotindu-le cel mai adesea.  În paranteză, amintesc întîmplarea care a făcut multă vîlvă la un moment dat şi de care bănuiesc să fi auzit. Aceea cu dialogul dintre Păunescu şi şeful Secţiei de presă de la Comitetul Central. O convorbire scurtă:

– Tovarăşe Păunescu, la telefon T.M. Am în mînă şpalturile următoarei reviste…

– Luaţi mîna, tovarăşe M., luaţi mîna de pe revistă, că se usucă!

La astfel de dialoguri aveam să asist nu o dată, atunci cînd am avut parte de nemaipomenita şansă de a lucra în preajma poetului, în minunatul colectiv pe care l-a creat şi condus. Nu doar cu activiştii de rînd, ci chiar în faţa unor înălţimi, a unor demnitari de rang înalt, Păunescu nu ceda uşor, se bătea cu toată energia pentru cauze care, în general, nu erau ale lui, ci ale oamenilor, ale oamenilor care, în număr tot mai mare, se adresau revistei, redactorului ei şef, ca la o ultimă speranţă.

Dar să revin la întrebare. Între „Scînteia tineretului” şi „Flacăra” în acea vreme era o diferenţă de statut, de categorie. Ziarul, organ central al U.T.C., era administrat de Editura Scînteia, care ţinea de Gospodăria de partid, iar revista „Flacăra” era gospodărită de I.S.I.A.P. (Întreprinderea de Stat pentru Imprimate şi Administrare Publicaţii). De aici, salarii diferite, diurne diferite, tarife diferite, bufete, tabere etc., avantaje nete pentru locul de muncă pe care ar fi urmat să-l părăsesc.

Amintind de un diferend pe care îl avusesem cu poetul Adrian Păunescu în urmă cu nişte ani, cînd s-a arătat, poate pe bună dreptate, nemulţumit de onorariul încasat pentru un poem publicat în „Scînteia tineretului” şi-şi descărcase toţi nervii pe mine, fiindcă eu eram acela care semnase dispoziţia de plată, acordîndu-i toate sporurile posibile, permise de legile în vigoare, aş putea spune că transferul în redacţia pe care o conducea cel care mă făcuse în fel şi chip, numai de urechiat nu mă urechiase, era ca şi cum m-aş fi aruncat singur în gura lupului.

Şi, totuşi, Alexandre, am acceptat, cu emoţie, e adevărat, dar fără ezitare, propunerea unui transfer la revista „Flacăra”.

Chemat la C.C., împreună cu regretatul poet Niculae Stoian, convocat pentru acelaşi motiv, în faţa secretarului C.C., care era marele publicist şi scriitor Dumitru Popescu – redactorul şef al „Scînteii tineretului” în anul 1958, cînd eu, ca student practicant, am trecut pentru întîia oară pragul acelei minunate redacţii –, la întrebarea dacă accept să merg la „Flacăra” am dat următorul răspuns: „Înaintînd în vîrstă, de la ziarul de tineret eşti obligat să pleci odată şi odată. Te poţi îndrepta spre un loc mai călduţ, mai uşor, aşteptînd liniştit pensia. Sau, alternativa, să alegi un loc mai dificil, o provocare care îţi oferă şansa să întinereşti”.

Cu acest gînd am acceptat trecerea la „Flacăra” lui Păunescu. Cam asta a însemnat pentru mine, şi sentimental şi profesional, perioada petrecută alături de marele poet şi publicist, perioadă care mi-a limpezit mai deplin rosturile vieţii şi ale profesiei, care mi-a oferit satisfacţia de a-mi vedea şi eu numele în caseta redacţională a unei publicaţii de succes, ce va rămîne unică în analele presei româneşti.

„Ziaristică tranzitivă”

– Ce nu se cunoaște și ar trebui să se cunoască despre ziaristul Adrian Păunescu?

– Despre ziaristul Adrian Păunescu, ca şi despre poetul Păunescu sau despre Păunescu ca întemeietor al unui măreţ fenomen artistic precum a fost Cenaclul Flacăra, ca promotor de valori culturale, artistice şi ştiinţifice, ca om politic de aleasă ţinută şi forţă oratorică, fără egal în rîndul contemporanilor, se ştiu, în general, multe lucruri, astfel explicîndu-se statura impunătoare în care, la şapte ani de la plecarea sa în eternitate, se păstrează viu în memoria publică, în preţuirea şi adoraţia oamenilor de pe toată întinderea unde dăinuie suflare românească.

Dar despre ziaristul Adrian Păunescu, mai mult decît în privinţa celorlalte componente ale vastei sale personalităţi şi activităţi creatoare, sînt destule lucruri rămase necunoscute publicului, mai ales publicului de astăzi. Şi aşa vor rămîne, în mare măsură, cel puţin pînă cînd cineva se va osteni să adune între coperţile unor volume imensa sa creaţie publicistică, risipită în paginile a numeroase ziare şi reviste, la care a colaborat, pe care le-a condus sau le-a întemeiat, sau care este conservată în arhiva unor posturi de radio sau de televiziune.

Dacă în privinţa creaţiei poetice, de dimensiuni impresionante, autorul însuşi a avut grijă, prin Cartea Cărţilor de Poezie – două ediţii apărute care vor trebui, totuşi, completate –, să lase o zestre adunată, bine pusă în ordine, cu acces lesnicios la cunoaşterea şi evaluarea ei, în privinţa publicisticii, exceptînd doar o mică parte dintre valoroasele interviuri strînse în volumul Sub semnul întrebării, ca şi în cea a discursurilor parlamentare, sarcina aceasta, a recuperării şi constituirii ca masă succesorală pentru viitorime a întregului patrimoniu păunescian, revine urmaşilor, fie aparţinători familiei, fie cercetători preocupaţi de studierea marilor moşteniri culturale, care sperăm să nu-şi precupeţească efortul şi să nu întîrzie a porni la o asemenea treabă dificilă, dar necesară.

A-ţi vorbi despre ceea ce cred eu că nu se cunoaşte, sau nu se cunoaşte îndeajuns, despre ziaristul Adrian Păunescu ar însemna să susţin o lungă dizertaţie, abuzînd de timpul tău şi de spaţiul pe care mi-l acorzi în „trenul” vostru. Mă limitez la a puncta, în stilul mai nou, al SMS-urilor, cîteva lucruri ce mi se par esenţiale. Astfel:

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica a fost o profesie care se practică 24 de ore din 24

Aşa a practicat-o el, aşa le-a cerut s-o practice şi colaboratorilor săi. Succesul revistei, în bună măsură, se explică şi prin faptul că poetul-jurnalist, pentru care şi noaptea era zi de lucru, a reuşit, prin exemplu personal în primul rînd, să-i îmbolnăvească de insomnie profesională pe majoritatea celor care s-au aflat în preajma sa. Aş putea evoca zeci şi zeci de astfel de exemple.

Era ora 3 din noapte.

Păunescu: Valeriu, în Călimani s-a întîmplat ceva grav la o mină!

Emanuel Valeriu (Dumnezeu să-l odihnească): Să trăiţi, şefu´, am plecat!

Şi Valeriu, om cu vechi state de jurnalist şi cu o vîrstă în care comoditatea are pretenţii crescute, se ridică din pat, cu somnul neîmplinit, se urcă în Skodiţa lui albă şi porneşte pe drumul Sucevei. De unde, în după amiaza zilei, va trimite redacţiei un reportaj tulburător, din cîte îmi amintesc, despre o surpare la o exploatare de sulf.

Sau, tot la un ceas trecut de miezul nopţii:

Păunescu: Sorin (Postolache, desigur), vezi că într-o comună (nu mai ţin minte care) au intrat cu buldozerele să distrugă livada unor gospodari!

Postolache (reporter înnăscut şi caricaturist cu talent, care avea să fie expulzat de la „Flacăra” din dispoziţia Elenei Ceauşescu): Am înţeles, boss!(Apelativul acesta era utilizat mai mult în Cenaclu, iar cum Sorin era nelipsit de la întîmplările  acestuia, ca reporter, ca fotoreporter, ca om bun la toate, care, cu bonomia lui, găsea rezolvări la cele mai dificile situaţii, împrumutase termenul) .

Am înţeles, boss! Atît şi nimic mai mult. Iar peste cîteva ore, cînd soarele încă n-apucase să urce în miezul zilei, din Teleorman, Postolache ne da de ştire: E bombă, şefu´, e bombă! Iar peste vreo două ceasuri aveam fotografiile în redacţie şi pe Sorin aplecat deasupra maşinii de scris compunînd textele explicative, pentru a se vedea şi mai clar dimensiunile tragediei: o imensă livadă pe rod pusă la pămînt fără milă. Mai mult, îl adusese în redacţie, ca să-l vadă şi Păunescu, şi pe amărîtul sătean, devenit victimă a unei politici aberant aplicate.

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica stătea nu în frumuseţea cuvintelor folosite, ci în adevărurile pe care acestea le exprimă

Urmare acestui crez, a reuşit ca paginile revistei pe care a condus-o să se distingă printr-o calitate ce lipsea evident presei româneşti din acel moment. Această calitate se cheamă diversitatea de stiluri. La „Flacăra”, fiecare autor se exprima în felul său şi nimeni nu intervenea în cuprinsul scriiturii sale, cum se întîmpla la celelalte publicaţii, unde, pe parcursul spre tipografie, parcurs ce cuprindea ca puncte obligatorii şeful de secţie, redactorul şef adjunct, secretarul general de redacţie, redactorul şef, un articol suferea atîtea modificări încît se ajungea ca autorul să nu-şi mai recunoască textul sub care îşi afla semnătura.

Duşman învederat al limbajului de lemn, Adrian Păunescu promova vorbirea simplă, naturală, exprimarea directă, la obiect. Redactorul şef Adrian Păunescu te asculta şi te încuraja să spui dacă ai ceva să spus. Însă, nu doar să spui. Ci să aşterni pe hîrtie.

Se întîmpla şi la „Flacăra”, ca şi în alte redacţii, ca atunci cînd aflai ceva interesant sau asistai la o întîmplare mai deosebită, să vii şi să le povesteşti şi colegilor ce-ai auzit sau ce ai văzut. Cu Păunescu, obiceiul povestitului nu prea mergea. Fiindcă n-apucai să deschizi bine sacul cu povestea sau cu poveştile tale, că Păunescu îţi spunea: „Stop!”. Şi îţi punea în faţă un pix şi o coală de hîrtie şi-ţi zicea: „Scrie!”. O poruncă la care au trebuit să se supună toţi lucrătorii redacţiei, dar şi oameni din afară, veniţi să se plîngă sau să-i povestească „domnului Păunescu” despre vreun necaz sau despre vreo problemă.

M-ar putea confirma chiar marele scriitor care este domnul Dinu Săraru, fiind şi dumnealui, mai întîi om din afară şi apoi om dinăuntru, prieten cu poetul şi colaborator, care, cu un nemaipomenit har al povestitului, a trebuit să se supună acelei aspre porunci: „Scrie, Dinule!”. Şi, din cîte ştiu, faptul a grăbit cumva naşterea unui excepţionale cărţi despre Nişte ţărani.

Poate nu îţi vine să crezi, dar te asigur că e absolut adevărat. În redacţia Flăcării condusă de Adrian Păunescu, toată lumea se putea considera ziarist! Poate cu o singură excepţie, cea a tantii Viorica, care mai vîrstnică fiind, îndeplinea, cu o neînchipuită blîndeţe în priviri şi în mersu-i agale, rolul de mamă grijulie a spaţiului redacţional, tot personalul, înţelegînd prin asta şi aparatul tehnic şi administrativ, corectori, stenografi, secretari de redacţie, şoferi sau curiere, cu toţii, dacă au avut cunoştinţă de o întîmplare deosebită, de un fapt sau de un caz ce merita semnalat, au fost îndemnaţi să pună mîna pe condei, ajutaţi să învingă tracul închegării primelor fraze de trecere de la povestea vorbită la povestea scrisă şi, astfel, au ajuns să-şi vadă numele în „Flacăra”. Unul dintre puţinii oameni păstraţi din aparatul tehnic al vechii redacţii, l-am numit pe regretatul Dan Bârlădeanu, graţie acestei politici de cadre promovată de noul redactor şef, şi-a descoperit la vîrstă înaintată reala vocaţie de gazetar, realizînd chiar performanţa de a-şi pune numele pe două volune de interviuri.

  • între primele gesturi pe care le-a făcut Adrian Păunescu, instalat în februarie 1973 la conducerea „Flăcării”, a fost eliminarea de pe frontispiciul revistei a cunoscutului slogan internaţionalist-marxist „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Ar trebui, cred, să se cunoască şi să se pătrundă de semnificaţia profundă a acestui fapt de curaj, fără precedent în epocă, chiar şi cîrtitorii ce îndrăznesc cu neruşinare să-i mai întineze din cînd în cînd memoria, cum a făcut-o de curînd, cu timbru de scîrbos lătrat la un post antinaţional de televiziune, insul care a scris despre lichele privindu-se cu siguranţă în oglindă.

Simpla înşiruire a unor titluri de pagină – iată: „Să gîndim cu capetele noastre”, „Inteligenţa românească în acţiune”, „Cu simţul datoriei faţă de cetăţean”, „Martor ocular”, „Fără prejudecăţi”, „Flacăra la dispoziţia Dvs.”, „Sub semnul urgenţei” , „Omul la tribuna socială” ş.a.m.d. – înlesneşte o bună percepţie a ceea ce a înţeles Adrian Păunescu prin presă adevărată şi a ceea ce a făcut cu atîta succes ziaristul Adrian Păunescu la revista „Flacăra”.

Dar au fost şi cele două pagini din faţă, vor sări pomeniţii cîrtitori. Da, au fost şi era firesc să fie şi aceste pagini în care era comentat evenimentul politic al săptămînii, inclusiv fotografii cu şeful statului. Dar, atenţie, titlul acelor pagini, „Patria, cabinetul de lucru al preşedintelui”, suna, într-un fel, ca un îndemn la preocupare permanentă şi susţinută pentru treburile ţării, pentru interesele oamenilor, îndemn izvorît din nevoile neamului, pe care liderii de dată mai recentă nu par a-l lua în seamă.

Deşi ar mai fi multe de spus, închei răspunsul la această întrebare informîndu-te că, legat de rosturile profesiei noastre, Adrian Păunescu întemeiase un concept pe care îl argumentase puternic în cadrul întîlnirilor redacţionale. Precizez: al întîlnirilor redacţionale de lucru, pentru că, astfel, vreau să-ţi comunic că Adrian Păunescu a participat o singură dată la o şedinţă a organizaţiei de partid din redacţie şi nici atunci n-a avut răbdarea de a asista pînă la sfîrşit. Conceptul de care-ţi spun Adrian Păunescu l-a numit ziaristică tranzitivă. Prin asta, pleda pentru un jurnalism inspirat de realităţile, de nevoile vieţii oamenilor şi care să se întoarcă, să se răsfrîngă la aceeaşi oameni, la aceleaşi realităţi, determinînd influenţarea, schimbarea lor. Din nefericire, Reghina Vârvici, excepţionala stenografă care i-a fost poetului unul dintre cei mai loiali colaboratori, a murit şi ea şi nu am cunoştinţă ce s-a putut întîmpla cu stenogramele – descifrate, desigur – care au consemnat pledoariile poetului privitor la acest concept de „ziaristică tranzitivă”.

Cinci ani, după înlăturarea poetului, nu am intrat în fostul său birou

– Din 1985, după înlăturarea poetului de la conducerea revistei, ați devenit redactorul șef al publicației. Ați ținut, în acest timp, legătura cu Adrian Păunescu? A putut „Flacăra” să-și continue campaniile, să-și păstreze spiritul care a consacrat-o?

– La cea de a treia întrebare pe care mi-o pui, încep cu o corectură absolut necesară. După 1985, după plecarea poetului de la conducerea revistei, eu am continuat să fiu ceea ce am fost şi înainte: redactor şef adjunct. Chiar dacă unii, tulburaţi, cum am fost cu toţii, de nedreptul eveniment al decapitării minunatei noastre familii au avut şi oarecari mişcări de vertebre la coloană, pentru mine redactorul şef al revistei a rămas în continuare poetul Adrian Păunescu şi acest respect l-am păstrat pînă în 1990, cînd am părăsit şi eu redacţia. De altfel, să ştii că în toţi cei cinci ani de după plecarea poetului eu n-am intrat în biroul redactorului şef decît o dată sau de două ori, însoţind nişte trimişi ai nu ştiu cui să verifice ce mobilier avea Păunescu în biroul lui şi să umble pe la nişte telefoane. Îmi era greu să intru în acea încăpere şi sufeream să constat că omul la care ţineam atît de mult şi căruia îi datoram mare parte dintre satisfacţiile atîtor ani lipseşte de la biroul acela impunător, la care eram obişnuit să-l văd lucrînd sau vorbind la cîte două sau chiar trei telefoane deodată. Am nutrit îndelung speranţa că se va întoarce, că acei care luaseră nedreapta măsură îşi vor reveni. N-a fost însă să fie… A treia oară cînd am deschis uşa acestui birou, într-o zi de luni din Decembrie 1989, am trăit cea mai mare tristeţe. Pe scaunul lui Adrian Păunescu se afla nimeni altul decît Petre Mihai Băcanu, avîndu-l alături pe un coleg cu stagii moscovite, despre care aveam să aflu că-şi redacta notele informative pe spatele filelor Agerpres şi care era instruit acum cum să facă revoluţia în cadrul redacţiei.

Cu poetul am mai ţinut legătura, intermitent, însă, şi cu prudenţă, avertizat de consecinţele pe care le-au suportat doi dintre colegii care trecuseră pragul casei poetului spre a-i spune la mulţi ani de ziua lui. Au fost daţi afară din redacţie. Măsură de care era cît pe ce să se bucure şi persoana mea, ca urmare a confuziei provocată de înregistrarea unei convorbiri telefonice care nu preciza dacă şpaltul ce avea să ajungă în strada Dionisie Lupu, la Păunescu, este al revistei sau al volumului de poezie aflat în lucru la Combinatul Casa Scînteii. Am scăpat, ameninţările reînnoite făcîndu-mă să înţeleg că exista temerea că Păunescu e cel care conduce în continuare revista.

Ceva adevăr era în această temere. Nu era Păunescu, dar era spiritul lui; spiritul pe care ni-l insuflase şi pe care cei mai mulţi dintre noi ni-l însuşiserăm ca pe adevăr fundamental al profesiei noastre. Astfel, nu din simplă inerţie, ci din convingere că ni se făcuse tuturor o nedreptate, nu doar poetului, ne-am străduit să continuăm linia revistei imprimată de redactorul şef a cărui absenţă o speram temporară. Sfaturile şi criticile fără suport, adică neîntemeiate, ce ne-au fost adresate, nu în redacţie, ci într-o sală din vecinătatea cabinetului Suzanei Gâdea, de la Consiliul Culturii, unde ne convocaseră trimişii Secţiei de Presă de la C.C. şi de la F.D.U.S. (Frontul Democrației și Unității Socialiste), forul nostru tutelar, chipurile, care încredinţase misiunea de ciomăgar unui vicepreşedinte de la sindicate cu un discurs doveditor că nu prea răsfoise vreodată paginile revistei pe care se străduia s-o desfiinţeze, ne-au întristat, dar nu le-am prea luat în seamă. Şi, în ciuda măsurilor stricte instituite asupra noastră, fiecare număr al revistei fiind controlat înainte şi după apariţie, nu doar la C.C., de Secţia de Presă, ci şi la Securitate, chiar la nivel celui mai înalt şef al acesteia, recent decedat, ne-am străduit să continuăm linia care adusese atîta faimă revistei, care ridicase „Flacăra” la rangul de cea mai căutată şi comentată publicaţie din ţară.

Am încercat, pe cît ne-a stat în putere, să ducem mai departe campaniile de succes ale publicaţiei, să conservăm măcar spiritul scormonitor, combativ, care a consacrat-o. Ca o realizare aş putea aminti faptul că am putut păstra – e adevărat, supusă unui control exterior dintre cele mai severe – pagina „Flacăra la dispoziţia dumneavoastră”, la care ni se ceruse să renunţăm, întrucît în acest spaţiu erau prezentate succint, în puţine rînduri, problemele şi necazurile reclamate în scrisorile oamenilor sosite la redacţie. Era pagina din care se inspirau adesea cei de la „Europa Liberă”.

Am izbutit, de asemenea, cu nişte stăruinţe mai mult decît obositoare, să continuăm şi acea extraordinară idee şi realizare a lui Adrian Păunescu numită Premiile revistei „Flacăra”, prin care au fost evidenţiate şi recompensate, la un nivel la care îi era dificil a o face chiar şi Academiei, mari valori ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi sportului.

Dar cum am putea să nu recunoaştem o realitate evidentă: „Flacăra” nu mai era „Flacăra”. Fără Păunescu, fără condeiul lui, fără spiritul său, paginile revistei deveneau tot mai palide, lipsite de nervul care le dădea altădată forţă şi strălucire. Subiectele abordate se orientau lent spre banalul caracteristic restului presei.

Aici, ca unul care, în preajma marelui poet, am fost implicat zi de zi în laboratorul naşterii fiecărui număr al revistei, drept încheiere, ţin să fac o precizare: peste 70 % dintre subiectele abordate în paginile revistei, atunci cînd era redactorul ei şef, proveneau de la Adrian Păunescu. Erau rezultatul neîntreruptelor sale legături cu oameni de tot felul, cu activişti de partid şi de stat de toate rangurile, de la nivel central şi local, cu oameni de ştiinţă, cu oameni de cultură, cu muncitori şi cu ţărani, cu tineri şi vîrstnici, cu oameni simpli de pe tot cuprinsul ţării,  pe care, ca poet, ca jurnalist, ca realizator de emisiuni radio sau tv, o străbătuse la pas, dintr-o margine în alta şi chiar dicolo de aceste margini, luînd contact permanent cu realităţile vieţii, cu adevăratele probleme ale ţării.

Subiectele tari, de interes, din paginile revistei, de aici proveneau, din capacitatea ziaristului Adrian Păunescu de a pătrunde adînc şi rapid înţelesul adevărat al lucrurilor, care nu se arată oricui. Acele subiecte incitante, prin care „Flacăra” şi-a croit statutul de unicitate în peisajul presei româneşti, mai veneau din zecile şi zecile de scrisori care soseau zilnic, morman, pe biroul redactorului şef sau care i se înmînau lui Păunescu la spectacolele Cenaclului, şi pe care acesta le parcurgea cu cea mai mare atenţie şi înţelegere, pentru ca multe dintre ele să-mi fie încredinţate mie sau nemijlocit unor redactori, cu rezoluţii precum „Anchetă!”, „Cercetare, urgent!”, „Vorbiţi la judeţ”, „Să ajutăm!”. Comenzi care, duse rapid la îndeplinire, dădeau aripi redacţiei şi revistei.

Pe scurt, „Flacăra” a fost flacără cîtă vreme a beneficiat de inepuizabilul rezervor de combustibil creator păunescian.

4 Comentarii

4 Comentarii

  1. Gruber Elena

    9 noiembrie 2017 at 08:52

    E o bucurie și o plăcere să vezi că există si subalterni care vorbesc frumos despre foștii lor sefi. Felicitari!

  2. Anamaria Sandru

    8 noiembrie 2017 at 16:29

    O farama de istorie prin ochii unui bun gazetar. Un portret necunoscut publicului: jurnalistul si omul Adrian Paunescu.

  3. ovidiu marian

    8 noiembrie 2017 at 15:34

    O aducere aminte este mereu necesară mai ales când este vorba de inegalabilul poet, Adrian Păunescu.
    Felicitări autorului interviului şi în egală măsură marelui făcător de ziare din ţara noastră, Nicolae Arsenie.

    • Alexandru Dumitriu

      8 noiembrie 2017 at 15:44

      Mulțumim, domnule Ovidiu Marian! Toate gîndurile bune!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru