Facebook

INTERVIU

Amintiri de la „Flacăra”, cu și fără Adrian Păunescu

Publicat

pe


Interviu-Express


M-am găsit, săptămîna trecută, în două împrejurări triste, alături de ziaristul Nicolaie Arsenie. Un ziarist pe care am avut șansa să îl cunosc și, o vreme, să ucenicesc pe lîngă dumnealui. (Într-o redacție în care se mai afla regretatul Victor Niță.) N-am cum să uit, din acele timpuri nu foarte îndepărtate, promptitudinea cu care Nicolaie Arsenie scria texte, dădea titluri și organiza bunul-mers al publicației. Fără a fi, de fapt, conducătorul ei propriu-zis. De altfel, trecea destul de rar pe la redacție. Însă, atunci cînd venea, înviora grabnic lucrurile. Simțeai imediat, în precizia și calitatea scrierilor dumnealui, experiența gazetarului de cursă lungă. Astăzi, îl citesc întotdeauna cu plăcere – și în mod prioritar! – în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Cînd se întîmplă să lipsească, îl sun. L-am sunat o dată, în vară, să-l întreb de ce absentează. Din neatenție, nu-i zărisem semnătura.

Cum scriam, m-am găsit, de curînd, în două împrejurări triste alături de Nicolaie Arsenie. La priveghiul lui Victor Niță și la comemorarea lui Adrian Păunescu. S-au împlinit, pe 5 noiembrie, 7 ani de la plecarea celui care a scris Fîntîna somnambulă. Înainte de 1989, Nicolaie Arsenie a lucrat 8 ani cu Adrian Păunescu. Între 1977 și 1985. La revista „Flacăra”, care devenise, sub conducerea poetului, un adevărat fenomen. O istorie a presei românești va trebui să țină obligatoriu seama de această publicație, cu tot ce a însemnat ea în epocă. Social, cultural și politic. L-am rugat pe Nicolaie Arsenie să răspundă la trei întrebări despre perioada petrecută la „Flacăra”. Nu credeam că va fi de acord. Îi propusesem, mai demult, un interviu. Cu o modestie neverosimilă, mi-a spus atunci să mai așteptăm. Acum a fost de acord. Așadar, i-am trimis, prin e-mail, întrebările și am primit, tot prin e-mail, răspunsurile. Însoțite – răspunsurile dumnealui – de cîteva rînduri, din care voi cita doar atît: Din principiu, de pe altă poziţie decît cea pe care se situează doamna care n-are curajul să dea faţă cu o comisie parlamentară, refuz să vorbesc despre lucruri şi situaţii în care e implicată, fie şi tangenţial, propria-mi persoană. Accept, de astă dată, motivat doar de preţuirea şi respectul ce le am faţă de cel care pune întrebările”.

Întorcîndu-i cuvintele frumoase și mulțumindu-i și aici pentru amabilitate, scriu că aș fi avut, de pe urma răspunsurilor trimise, alte – multe! – întrebări. Unele și despre anumite atitudini politice găzduite cîteodată în paginile revistei. Chestiuni care, desigur, nu minimalizează cîtuși de puțin rolul și rostul acestei publicații. Dar care ar merita o discuție separată. Poate că, în viitorul apropiat, vom mai sta de vorbă, dacă va consimți. Fie și prin e-mail. Deocamdată, cîteva reprize memorialistice ale unui important ziarist, la 40 de ani de cînd Nicolaie Arsenie ajungea în redacția revistei „Flacăra”.



Stimate domnule Nicolaie Arsenie, ați fost, din 1977 pînă în 1985, adjunctul lui Adrian Păunescu la revista „Flacăra”. Ce a însemnat pentru dvs., sentimental și profesional, această perioadă?

Propunerea de a mă transfera la redacţia revistei „Flacăra” a fost mai întîi o surprindere totală. Nu împlinisem încă 38 de ani şi eram, ca redactor şef adjunct, cel mai tînăr din echipa de conducere a cotidianului „Scînteia tineretului”. Aş fi putut, cred, adăuga încă nişte ani la cei 16 petrecuţi în această redacţie, fără a mă agăţa, cum se amăgeau unii colegi, de ideea ieşirii la pensie de la ziarul de tineret. În plus, datoram şi datorez cît voi trăi atît de multe acestui colectiv redacţional, confruntat deseori, şi mai grav poate decît al altor publicaţii, cu asprimea controlului de partid, care sancţiona prompt tentativele de a face un ziar  mai viu, mai îndrăzneţ, mai apropiat de nevoile vîrstei tinere.

Despărţirea de „Scînteia tineretului”, locul în care am crescut, cum au crescut şi unii dintre acei ce privesc astăzi înapoi cu mînie, locul în care, ucenicind cu modestele mele mijloace în preajma unor mari publicişti, a unor personalităţi de mare talent, am descoperit frumuseţea dar şi rigorile unei profesii, era pentru mine ca o despărţire de propria familie.

„Flacăra”, de patru ani şi ceva, nu mai era revista pe care o făcea H. Dona, fostul nostru profesor de la Facultatea de Ziaristică. Nu mai era acea revistă, îngrijit scrisă şi frumos tipărită, pe hîrtie cretată şi în policromie, dar o revistă magazin, blîndă de la o copertă la alta şi deloc implicată în problematica social-politică; interesul cititorului, atît cît era, se îndrepta către paginile cu peisaje şi poze de artişti, care ajungeau frecvent să decoreze pereţii acelor înjghebări unde se duc oamenii la nevoie şi pentru care, azi, ne critică U.E., pe motivul că acestea se află în fundul curţii.

Preluată de Adrian Păunescu, „Flacăra” devenise o cu totul altă revistă: o publicaţie adevărată, o publicaţie „de scandal” în viziunea multor activişti sau a unor slujbaşi îndobitociţi în ideea că în orice privinţă realitatea este cea arătată de documentul de partid, dar o publicaţie pe gustul oamenilor, în serviciul intereselor acestora. Noua orientare, imprimată de impetuosul poet, transformase „Flacăra” în cea mai incisivă publicaţie a vremii.

Intervenţia critică viza în principal discrepanţele evidente între principiile afirmate şi realitatea de zi cu zi, pe care o trăiau românii. Nu puţine au fost însă şi cazurile în care paginile revistei au pus întrebări serioase chiar în privinţa principiilor, a orientărilor politice, cum a fost, de pildă, campania „Carpaţi 2000”, de susţinere a ideilor şi poziţiei doctorului Radu Rey de împotrivire la extinderea politicii colhoznice în zona montană. Nu era zi de la Dumnezeu în care „Flacăra” să nu fie pomenită de „Europa Liberă”, paginile revistei fiind sursă de inspiraţie pentru lucrătorii acestui post de radio care ştiau să tragă spuza pe turta lor, dînd chiar unor critici strict locale şi limitate la cazuri particulare dimensiunea unor acte de împotrivire politică statală. Şi din acest motiv, probabil, personaje din vîrful puterii şi slugarnici slujitori din preajma cabinetelor acestora începuseră să califice „Flacăra” lui Păunescu drept revistă reacţionară, unii ajungînd să ceară chiar suprimarea ei. Ceea ce, în respectiva perioadă, nu era imposibil.

S-au împuţinat oamenii care lucrau în presă în acea vreme. Dar şi dintre puţinii care au mai rămas, nu toţi sînt dispuşi să recunoască faptul că noi, cei care lucram în diverse redacţii, la ziare şi la reviste, priveam spre „Flacăra” lui Păunescu cu interes, dar şi cu un sentiment de invidie. Simţeam că înţelesul profesiei de ziarist ar putea fi mai cuprinzător, mai întins decît cadrele comod acceptate în care ne obişnuisem să o exersăm.

Dintr-o revistă, cum am spus, cam anonimă, care nu deranja pe nimeni şi cu nimic, nici măcar pe lucrătorul din chioşcul în vitrina căruia ajungea să îngălbenească pînă la returnarea exemplarelor nevîndute, „Flacăra” gîndită, condusă şi realizată acum de Adrian Păunescu a ajuns cea mai căutată publicaţie. Într-un răstimp scurt, tirajul nu i s-a dublat, nu i s-a triplat, cum ar spune o reclamă din zilele noastre, ci, atenţie, i-a crescut de cinci ori! Pentru ca, mai apoi, în perioada cînd am avut norocul să fac şi eu parte din colectivul condus de inegalabilul publicist care a fost Adrian Păunescu, tirajul revistei să crească la 495 000 de exemplare pe apariţie, tiraj limitat, chiar în condiţiile în care, în multe locuri, pînă şi abonamentul la „Flacăra” nu se făcea decît împreună cu un abonament la ziarul partidului, la „Scînteia”.

Începuseră însă, dragă Alexandre, să circule, prin redacţii dar şi prin oraş, de la o zi la alta fel de fel de poveşti despre atmosfera de la „Flacăra”, despre regimul cazon instaurat acolo de noul redactor şef, care era un zbir, care a interzis fumatul în redacţie, care a interzis introducerea băuturilor în redacţie şi a introdus gimnastica de înviorare, care obligă redactorii să joace fotbal etc. etc. Demisia a două dintre personajele din conducere, a unui cronicar sportiv şi a unui fotoreporter, pe care poetul îi urcase în funcţiile respective, a fost pusă pe seama acestui regim de nesuportat instaurat la „Flacăra”.

Nu încerc şi nici n-aş putea, cred, desluşi pe de-a-ntregul explicaţia, Pe de o parte, bănuiesc că propagatorii unor astfel de informaţii, cu vădite intenţii denigratoare, proveneau din rîndul  persoanelor obligate să părăsească redacţia „Flacăra”, neputînd să facă faţă regimului de lucru impus de Păunescu. N-au fost puţini, fiindcă la „Flacăra”, înainte de venirea lui Păunescu, poate mai mult decît în alte redacţii, era viaţă comodă, era un loc călduţ în care convieţuiau cîţiva lucrători cu condeiul şi mai mulţi lucrători cu vorba. Apoi, interesul de a-l prezenta pe Păunescu drept un zbir îl aveau şi unii activişti de partid, care, în raporturile cu Păunescu, se simţeau umiliţi, întrucît pe indicaţiile acestora poetul nu punea vreun preţ, nesocotindu-le cel mai adesea.  În paranteză, amintesc întîmplarea care a făcut multă vîlvă la un moment dat şi de care bănuiesc să fi auzit. Aceea cu dialogul dintre Păunescu şi şeful Secţiei de presă de la Comitetul Central. O convorbire scurtă:

– Tovarăşe Păunescu, la telefon T.M. Am în mînă şpalturile următoarei reviste…

– Luaţi mîna, tovarăşe M., luaţi mîna de pe revistă, că se usucă!

La astfel de dialoguri aveam să asist nu o dată, atunci cînd am avut parte de nemaipomenita şansă de a lucra în preajma poetului, în minunatul colectiv pe care l-a creat şi condus. Nu doar cu activiştii de rînd, ci chiar în faţa unor înălţimi, a unor demnitari de rang înalt, Păunescu nu ceda uşor, se bătea cu toată energia pentru cauze care, în general, nu erau ale lui, ci ale oamenilor, ale oamenilor care, în număr tot mai mare, se adresau revistei, redactorului ei şef, ca la o ultimă speranţă.

Dar să revin la întrebare. Între „Scînteia tineretului” şi „Flacăra” în acea vreme era o diferenţă de statut, de categorie. Ziarul, organ central al U.T.C., era administrat de Editura Scînteia, care ţinea de Gospodăria de partid, iar revista „Flacăra” era gospodărită de I.S.I.A.P. (Întreprinderea de Stat pentru Imprimate şi Administrare Publicaţii). De aici, salarii diferite, diurne diferite, tarife diferite, bufete, tabere etc., avantaje nete pentru locul de muncă pe care ar fi urmat să-l părăsesc.

Amintind de un diferend pe care îl avusesem cu poetul Adrian Păunescu în urmă cu nişte ani, cînd s-a arătat, poate pe bună dreptate, nemulţumit de onorariul încasat pentru un poem publicat în „Scînteia tineretului” şi-şi descărcase toţi nervii pe mine, fiindcă eu eram acela care semnase dispoziţia de plată, acordîndu-i toate sporurile posibile, permise de legile în vigoare, aş putea spune că transferul în redacţia pe care o conducea cel care mă făcuse în fel şi chip, numai de urechiat nu mă urechiase, era ca şi cum m-aş fi aruncat singur în gura lupului.

Şi, totuşi, Alexandre, am acceptat, cu emoţie, e adevărat, dar fără ezitare, propunerea unui transfer la revista „Flacăra”.

Chemat la C.C., împreună cu regretatul poet Niculae Stoian, convocat pentru acelaşi motiv, în faţa secretarului C.C., care era marele publicist şi scriitor Dumitru Popescu – redactorul şef al „Scînteii tineretului” în anul 1958, cînd eu, ca student practicant, am trecut pentru întîia oară pragul acelei minunate redacţii –, la întrebarea dacă accept să merg la „Flacăra” am dat următorul răspuns: „Înaintînd în vîrstă, de la ziarul de tineret eşti obligat să pleci odată şi odată. Te poţi îndrepta spre un loc mai călduţ, mai uşor, aşteptînd liniştit pensia. Sau, alternativa, să alegi un loc mai dificil, o provocare care îţi oferă şansa să întinereşti”.

Cu acest gînd am acceptat trecerea la „Flacăra” lui Păunescu. Cam asta a însemnat pentru mine, şi sentimental şi profesional, perioada petrecută alături de marele poet şi publicist, perioadă care mi-a limpezit mai deplin rosturile vieţii şi ale profesiei, care mi-a oferit satisfacţia de a-mi vedea şi eu numele în caseta redacţională a unei publicaţii de succes, ce va rămîne unică în analele presei româneşti.

„Ziaristică tranzitivă”

– Ce nu se cunoaște și ar trebui să se cunoască despre ziaristul Adrian Păunescu?

– Despre ziaristul Adrian Păunescu, ca şi despre poetul Păunescu sau despre Păunescu ca întemeietor al unui măreţ fenomen artistic precum a fost Cenaclul Flacăra, ca promotor de valori culturale, artistice şi ştiinţifice, ca om politic de aleasă ţinută şi forţă oratorică, fără egal în rîndul contemporanilor, se ştiu, în general, multe lucruri, astfel explicîndu-se statura impunătoare în care, la şapte ani de la plecarea sa în eternitate, se păstrează viu în memoria publică, în preţuirea şi adoraţia oamenilor de pe toată întinderea unde dăinuie suflare românească.

Dar despre ziaristul Adrian Păunescu, mai mult decît în privinţa celorlalte componente ale vastei sale personalităţi şi activităţi creatoare, sînt destule lucruri rămase necunoscute publicului, mai ales publicului de astăzi. Şi aşa vor rămîne, în mare măsură, cel puţin pînă cînd cineva se va osteni să adune între coperţile unor volume imensa sa creaţie publicistică, risipită în paginile a numeroase ziare şi reviste, la care a colaborat, pe care le-a condus sau le-a întemeiat, sau care este conservată în arhiva unor posturi de radio sau de televiziune.

Dacă în privinţa creaţiei poetice, de dimensiuni impresionante, autorul însuşi a avut grijă, prin Cartea Cărţilor de Poezie – două ediţii apărute care vor trebui, totuşi, completate –, să lase o zestre adunată, bine pusă în ordine, cu acces lesnicios la cunoaşterea şi evaluarea ei, în privinţa publicisticii, exceptînd doar o mică parte dintre valoroasele interviuri strînse în volumul Sub semnul întrebării, ca şi în cea a discursurilor parlamentare, sarcina aceasta, a recuperării şi constituirii ca masă succesorală pentru viitorime a întregului patrimoniu păunescian, revine urmaşilor, fie aparţinători familiei, fie cercetători preocupaţi de studierea marilor moşteniri culturale, care sperăm să nu-şi precupeţească efortul şi să nu întîrzie a porni la o asemenea treabă dificilă, dar necesară.

A-ţi vorbi despre ceea ce cred eu că nu se cunoaşte, sau nu se cunoaşte îndeajuns, despre ziaristul Adrian Păunescu ar însemna să susţin o lungă dizertaţie, abuzînd de timpul tău şi de spaţiul pe care mi-l acorzi în „trenul” vostru. Mă limitez la a puncta, în stilul mai nou, al SMS-urilor, cîteva lucruri ce mi se par esenţiale. Astfel:

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica a fost o profesie care se practică 24 de ore din 24

Aşa a practicat-o el, aşa le-a cerut s-o practice şi colaboratorilor săi. Succesul revistei, în bună măsură, se explică şi prin faptul că poetul-jurnalist, pentru care şi noaptea era zi de lucru, a reuşit, prin exemplu personal în primul rînd, să-i îmbolnăvească de insomnie profesională pe majoritatea celor care s-au aflat în preajma sa. Aş putea evoca zeci şi zeci de astfel de exemple.

Era ora 3 din noapte.

Păunescu: Valeriu, în Călimani s-a întîmplat ceva grav la o mină!

Emanuel Valeriu (Dumnezeu să-l odihnească): Să trăiţi, şefu´, am plecat!

Şi Valeriu, om cu vechi state de jurnalist şi cu o vîrstă în care comoditatea are pretenţii crescute, se ridică din pat, cu somnul neîmplinit, se urcă în Skodiţa lui albă şi porneşte pe drumul Sucevei. De unde, în după amiaza zilei, va trimite redacţiei un reportaj tulburător, din cîte îmi amintesc, despre o surpare la o exploatare de sulf.

Sau, tot la un ceas trecut de miezul nopţii:

Păunescu: Sorin (Postolache, desigur), vezi că într-o comună (nu mai ţin minte care) au intrat cu buldozerele să distrugă livada unor gospodari!

Postolache (reporter înnăscut şi caricaturist cu talent, care avea să fie expulzat de la „Flacăra” din dispoziţia Elenei Ceauşescu): Am înţeles, boss!(Apelativul acesta era utilizat mai mult în Cenaclu, iar cum Sorin era nelipsit de la întîmplările  acestuia, ca reporter, ca fotoreporter, ca om bun la toate, care, cu bonomia lui, găsea rezolvări la cele mai dificile situaţii, împrumutase termenul) .

Am înţeles, boss! Atît şi nimic mai mult. Iar peste cîteva ore, cînd soarele încă n-apucase să urce în miezul zilei, din Teleorman, Postolache ne da de ştire: E bombă, şefu´, e bombă! Iar peste vreo două ceasuri aveam fotografiile în redacţie şi pe Sorin aplecat deasupra maşinii de scris compunînd textele explicative, pentru a se vedea şi mai clar dimensiunile tragediei: o imensă livadă pe rod pusă la pămînt fără milă. Mai mult, îl adusese în redacţie, ca să-l vadă şi Păunescu, şi pe amărîtul sătean, devenit victimă a unei politici aberant aplicate.

  • pentru Adrian Păunescu, ziaristica stătea nu în frumuseţea cuvintelor folosite, ci în adevărurile pe care acestea le exprimă

Urmare acestui crez, a reuşit ca paginile revistei pe care a condus-o să se distingă printr-o calitate ce lipsea evident presei româneşti din acel moment. Această calitate se cheamă diversitatea de stiluri. La „Flacăra”, fiecare autor se exprima în felul său şi nimeni nu intervenea în cuprinsul scriiturii sale, cum se întîmpla la celelalte publicaţii, unde, pe parcursul spre tipografie, parcurs ce cuprindea ca puncte obligatorii şeful de secţie, redactorul şef adjunct, secretarul general de redacţie, redactorul şef, un articol suferea atîtea modificări încît se ajungea ca autorul să nu-şi mai recunoască textul sub care îşi afla semnătura.

Duşman învederat al limbajului de lemn, Adrian Păunescu promova vorbirea simplă, naturală, exprimarea directă, la obiect. Redactorul şef Adrian Păunescu te asculta şi te încuraja să spui dacă ai ceva să spus. Însă, nu doar să spui. Ci să aşterni pe hîrtie.

Se întîmpla şi la „Flacăra”, ca şi în alte redacţii, ca atunci cînd aflai ceva interesant sau asistai la o întîmplare mai deosebită, să vii şi să le povesteşti şi colegilor ce-ai auzit sau ce ai văzut. Cu Păunescu, obiceiul povestitului nu prea mergea. Fiindcă n-apucai să deschizi bine sacul cu povestea sau cu poveştile tale, că Păunescu îţi spunea: „Stop!”. Şi îţi punea în faţă un pix şi o coală de hîrtie şi-ţi zicea: „Scrie!”. O poruncă la care au trebuit să se supună toţi lucrătorii redacţiei, dar şi oameni din afară, veniţi să se plîngă sau să-i povestească „domnului Păunescu” despre vreun necaz sau despre vreo problemă.

M-ar putea confirma chiar marele scriitor care este domnul Dinu Săraru, fiind şi dumnealui, mai întîi om din afară şi apoi om dinăuntru, prieten cu poetul şi colaborator, care, cu un nemaipomenit har al povestitului, a trebuit să se supună acelei aspre porunci: „Scrie, Dinule!”. Şi, din cîte ştiu, faptul a grăbit cumva naşterea unui excepţionale cărţi despre Nişte ţărani.

Poate nu îţi vine să crezi, dar te asigur că e absolut adevărat. În redacţia Flăcării condusă de Adrian Păunescu, toată lumea se putea considera ziarist! Poate cu o singură excepţie, cea a tantii Viorica, care mai vîrstnică fiind, îndeplinea, cu o neînchipuită blîndeţe în priviri şi în mersu-i agale, rolul de mamă grijulie a spaţiului redacţional, tot personalul, înţelegînd prin asta şi aparatul tehnic şi administrativ, corectori, stenografi, secretari de redacţie, şoferi sau curiere, cu toţii, dacă au avut cunoştinţă de o întîmplare deosebită, de un fapt sau de un caz ce merita semnalat, au fost îndemnaţi să pună mîna pe condei, ajutaţi să învingă tracul închegării primelor fraze de trecere de la povestea vorbită la povestea scrisă şi, astfel, au ajuns să-şi vadă numele în „Flacăra”. Unul dintre puţinii oameni păstraţi din aparatul tehnic al vechii redacţii, l-am numit pe regretatul Dan Bârlădeanu, graţie acestei politici de cadre promovată de noul redactor şef, şi-a descoperit la vîrstă înaintată reala vocaţie de gazetar, realizînd chiar performanţa de a-şi pune numele pe două volune de interviuri.

  • între primele gesturi pe care le-a făcut Adrian Păunescu, instalat în februarie 1973 la conducerea „Flăcării”, a fost eliminarea de pe frontispiciul revistei a cunoscutului slogan internaţionalist-marxist „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Ar trebui, cred, să se cunoască şi să se pătrundă de semnificaţia profundă a acestui fapt de curaj, fără precedent în epocă, chiar şi cîrtitorii ce îndrăznesc cu neruşinare să-i mai întineze din cînd în cînd memoria, cum a făcut-o de curînd, cu timbru de scîrbos lătrat la un post antinaţional de televiziune, insul care a scris despre lichele privindu-se cu siguranţă în oglindă.

Simpla înşiruire a unor titluri de pagină – iată: „Să gîndim cu capetele noastre”, „Inteligenţa românească în acţiune”, „Cu simţul datoriei faţă de cetăţean”, „Martor ocular”, „Fără prejudecăţi”, „Flacăra la dispoziţia Dvs.”, „Sub semnul urgenţei” , „Omul la tribuna socială” ş.a.m.d. – înlesneşte o bună percepţie a ceea ce a înţeles Adrian Păunescu prin presă adevărată şi a ceea ce a făcut cu atîta succes ziaristul Adrian Păunescu la revista „Flacăra”.

Dar au fost şi cele două pagini din faţă, vor sări pomeniţii cîrtitori. Da, au fost şi era firesc să fie şi aceste pagini în care era comentat evenimentul politic al săptămînii, inclusiv fotografii cu şeful statului. Dar, atenţie, titlul acelor pagini, „Patria, cabinetul de lucru al preşedintelui”, suna, într-un fel, ca un îndemn la preocupare permanentă şi susţinută pentru treburile ţării, pentru interesele oamenilor, îndemn izvorît din nevoile neamului, pe care liderii de dată mai recentă nu par a-l lua în seamă.

Deşi ar mai fi multe de spus, închei răspunsul la această întrebare informîndu-te că, legat de rosturile profesiei noastre, Adrian Păunescu întemeiase un concept pe care îl argumentase puternic în cadrul întîlnirilor redacţionale. Precizez: al întîlnirilor redacţionale de lucru, pentru că, astfel, vreau să-ţi comunic că Adrian Păunescu a participat o singură dată la o şedinţă a organizaţiei de partid din redacţie şi nici atunci n-a avut răbdarea de a asista pînă la sfîrşit. Conceptul de care-ţi spun Adrian Păunescu l-a numit ziaristică tranzitivă. Prin asta, pleda pentru un jurnalism inspirat de realităţile, de nevoile vieţii oamenilor şi care să se întoarcă, să se răsfrîngă la aceeaşi oameni, la aceleaşi realităţi, determinînd influenţarea, schimbarea lor. Din nefericire, Reghina Vârvici, excepţionala stenografă care i-a fost poetului unul dintre cei mai loiali colaboratori, a murit şi ea şi nu am cunoştinţă ce s-a putut întîmpla cu stenogramele – descifrate, desigur – care au consemnat pledoariile poetului privitor la acest concept de „ziaristică tranzitivă”.

Cinci ani, după înlăturarea poetului, nu am intrat în fostul său birou

– Din 1985, după înlăturarea poetului de la conducerea revistei, ați devenit redactorul șef al publicației. Ați ținut, în acest timp, legătura cu Adrian Păunescu? A putut „Flacăra” să-și continue campaniile, să-și păstreze spiritul care a consacrat-o?

– La cea de a treia întrebare pe care mi-o pui, încep cu o corectură absolut necesară. După 1985, după plecarea poetului de la conducerea revistei, eu am continuat să fiu ceea ce am fost şi înainte: redactor şef adjunct. Chiar dacă unii, tulburaţi, cum am fost cu toţii, de nedreptul eveniment al decapitării minunatei noastre familii au avut şi oarecari mişcări de vertebre la coloană, pentru mine redactorul şef al revistei a rămas în continuare poetul Adrian Păunescu şi acest respect l-am păstrat pînă în 1990, cînd am părăsit şi eu redacţia. De altfel, să ştii că în toţi cei cinci ani de după plecarea poetului eu n-am intrat în biroul redactorului şef decît o dată sau de două ori, însoţind nişte trimişi ai nu ştiu cui să verifice ce mobilier avea Păunescu în biroul lui şi să umble pe la nişte telefoane. Îmi era greu să intru în acea încăpere şi sufeream să constat că omul la care ţineam atît de mult şi căruia îi datoram mare parte dintre satisfacţiile atîtor ani lipseşte de la biroul acela impunător, la care eram obişnuit să-l văd lucrînd sau vorbind la cîte două sau chiar trei telefoane deodată. Am nutrit îndelung speranţa că se va întoarce, că acei care luaseră nedreapta măsură îşi vor reveni. N-a fost însă să fie… A treia oară cînd am deschis uşa acestui birou, într-o zi de luni din Decembrie 1989, am trăit cea mai mare tristeţe. Pe scaunul lui Adrian Păunescu se afla nimeni altul decît Petre Mihai Băcanu, avîndu-l alături pe un coleg cu stagii moscovite, despre care aveam să aflu că-şi redacta notele informative pe spatele filelor Agerpres şi care era instruit acum cum să facă revoluţia în cadrul redacţiei.

Cu poetul am mai ţinut legătura, intermitent, însă, şi cu prudenţă, avertizat de consecinţele pe care le-au suportat doi dintre colegii care trecuseră pragul casei poetului spre a-i spune la mulţi ani de ziua lui. Au fost daţi afară din redacţie. Măsură de care era cît pe ce să se bucure şi persoana mea, ca urmare a confuziei provocată de înregistrarea unei convorbiri telefonice care nu preciza dacă şpaltul ce avea să ajungă în strada Dionisie Lupu, la Păunescu, este al revistei sau al volumului de poezie aflat în lucru la Combinatul Casa Scînteii. Am scăpat, ameninţările reînnoite făcîndu-mă să înţeleg că exista temerea că Păunescu e cel care conduce în continuare revista.

Ceva adevăr era în această temere. Nu era Păunescu, dar era spiritul lui; spiritul pe care ni-l insuflase şi pe care cei mai mulţi dintre noi ni-l însuşiserăm ca pe adevăr fundamental al profesiei noastre. Astfel, nu din simplă inerţie, ci din convingere că ni se făcuse tuturor o nedreptate, nu doar poetului, ne-am străduit să continuăm linia revistei imprimată de redactorul şef a cărui absenţă o speram temporară. Sfaturile şi criticile fără suport, adică neîntemeiate, ce ne-au fost adresate, nu în redacţie, ci într-o sală din vecinătatea cabinetului Suzanei Gâdea, de la Consiliul Culturii, unde ne convocaseră trimişii Secţiei de Presă de la C.C. şi de la F.D.U.S. (Frontul Democrației și Unității Socialiste), forul nostru tutelar, chipurile, care încredinţase misiunea de ciomăgar unui vicepreşedinte de la sindicate cu un discurs doveditor că nu prea răsfoise vreodată paginile revistei pe care se străduia s-o desfiinţeze, ne-au întristat, dar nu le-am prea luat în seamă. Şi, în ciuda măsurilor stricte instituite asupra noastră, fiecare număr al revistei fiind controlat înainte şi după apariţie, nu doar la C.C., de Secţia de Presă, ci şi la Securitate, chiar la nivel celui mai înalt şef al acesteia, recent decedat, ne-am străduit să continuăm linia care adusese atîta faimă revistei, care ridicase „Flacăra” la rangul de cea mai căutată şi comentată publicaţie din ţară.

Am încercat, pe cît ne-a stat în putere, să ducem mai departe campaniile de succes ale publicaţiei, să conservăm măcar spiritul scormonitor, combativ, care a consacrat-o. Ca o realizare aş putea aminti faptul că am putut păstra – e adevărat, supusă unui control exterior dintre cele mai severe – pagina „Flacăra la dispoziţia dumneavoastră”, la care ni se ceruse să renunţăm, întrucît în acest spaţiu erau prezentate succint, în puţine rînduri, problemele şi necazurile reclamate în scrisorile oamenilor sosite la redacţie. Era pagina din care se inspirau adesea cei de la „Europa Liberă”.

Am izbutit, de asemenea, cu nişte stăruinţe mai mult decît obositoare, să continuăm şi acea extraordinară idee şi realizare a lui Adrian Păunescu numită Premiile revistei „Flacăra”, prin care au fost evidenţiate şi recompensate, la un nivel la care îi era dificil a o face chiar şi Academiei, mari valori ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi sportului.

Dar cum am putea să nu recunoaştem o realitate evidentă: „Flacăra” nu mai era „Flacăra”. Fără Păunescu, fără condeiul lui, fără spiritul său, paginile revistei deveneau tot mai palide, lipsite de nervul care le dădea altădată forţă şi strălucire. Subiectele abordate se orientau lent spre banalul caracteristic restului presei.

Aici, ca unul care, în preajma marelui poet, am fost implicat zi de zi în laboratorul naşterii fiecărui număr al revistei, drept încheiere, ţin să fac o precizare: peste 70 % dintre subiectele abordate în paginile revistei, atunci cînd era redactorul ei şef, proveneau de la Adrian Păunescu. Erau rezultatul neîntreruptelor sale legături cu oameni de tot felul, cu activişti de partid şi de stat de toate rangurile, de la nivel central şi local, cu oameni de ştiinţă, cu oameni de cultură, cu muncitori şi cu ţărani, cu tineri şi vîrstnici, cu oameni simpli de pe tot cuprinsul ţării,  pe care, ca poet, ca jurnalist, ca realizator de emisiuni radio sau tv, o străbătuse la pas, dintr-o margine în alta şi chiar dicolo de aceste margini, luînd contact permanent cu realităţile vieţii, cu adevăratele probleme ale ţării.

Subiectele tari, de interes, din paginile revistei, de aici proveneau, din capacitatea ziaristului Adrian Păunescu de a pătrunde adînc şi rapid înţelesul adevărat al lucrurilor, care nu se arată oricui. Acele subiecte incitante, prin care „Flacăra” şi-a croit statutul de unicitate în peisajul presei româneşti, mai veneau din zecile şi zecile de scrisori care soseau zilnic, morman, pe biroul redactorului şef sau care i se înmînau lui Păunescu la spectacolele Cenaclului, şi pe care acesta le parcurgea cu cea mai mare atenţie şi înţelegere, pentru ca multe dintre ele să-mi fie încredinţate mie sau nemijlocit unor redactori, cu rezoluţii precum „Anchetă!”, „Cercetare, urgent!”, „Vorbiţi la judeţ”, „Să ajutăm!”. Comenzi care, duse rapid la îndeplinire, dădeau aripi redacţiei şi revistei.

Pe scurt, „Flacăra” a fost flacără cîtă vreme a beneficiat de inepuizabilul rezervor de combustibil creator păunescian.

4 Comentarii

4 Comentarii

  1. Gruber Elena

    9 noiembrie 2017 at 08:52

    E o bucurie și o plăcere să vezi că există si subalterni care vorbesc frumos despre foștii lor sefi. Felicitari!

  2. Anamaria Sandru

    8 noiembrie 2017 at 16:29

    O farama de istorie prin ochii unui bun gazetar. Un portret necunoscut publicului: jurnalistul si omul Adrian Paunescu.

  3. ovidiu marian

    8 noiembrie 2017 at 15:34

    O aducere aminte este mereu necesară mai ales când este vorba de inegalabilul poet, Adrian Păunescu.
    Felicitări autorului interviului şi în egală măsură marelui făcător de ziare din ţara noastră, Nicolae Arsenie.

    • Alexandru Dumitriu

      8 noiembrie 2017 at 15:44

      Mulțumim, domnule Ovidiu Marian! Toate gîndurile bune!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru