Facebook

Interviu

„Nu mai trăim în vremea noastră, trăim într-o altă vreme”

Publicat

pe


Interviu-Express


Nu e ușor să-i iei un interviu scriitorului Nicolae Iliescu. De căpătat îl capeți repede, nimic de zis. Nicolae Iliescu e, cum s-ar spune, parolist. Și cordial. Străin de infatuări, străin de vedetisme. Are umor, are eleganță, are vervă. Are, într-un cuvînt, farmec. Dar nu e deloc ușor să ții ritmul cu dumnealui. Asta credeam cînd ne-am luat rămas bun, după aproape o oră de discuții. Cînd am început să transcriu interviul, a fost și mai greu. De astă dată, a fost greu să țin urechea cu dumnealui. Nicolae Iliescu a lăsat deschis geamul biroului său din clădirea Academiei Române, unde, pe 31 august, la 11 fără ceva, m-a primit pentru acest interviu. (Am vrut, mai întîi, să stăm pe o bancă, în grădina Academiei. Dar, fiind soare, nu vedeam nimic pe ecranul reportofonului. Și trebuia să văd, ca să-l pornesc.) Prin urmare, vacarmul rutier de pe Calea Victoriei a acoperit din mers vorbele sale. Noroc că e și cîte-un semafor… Cu chiu, cu vai, cu un program care să atenueze iureșul străzii, am izbutit să transcriu tot. Adică un interviu despre traiectoria cultural-literară din studenție și de mai tîrziu, din anii ´80, a lui Nicolae Iliescu. Nu putea lipsi din discuție Cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, cu antologia Desant ´83. Nu putea lipsi din discuție nici generația ´80, de care aparține Nicolae Iliescu. Nu putea lipsi nici romanul colectiv Autobuzul de Însurăței – care, culmea, poate să lipsească, în formă editorială, de atîția ani…  Au putut, totuși, să lipsească – involuntar – destule din discuția noastră. N-am vorbit, de pildă, despre primele volume ale lui Nicolae Iliescu, culegerea de povestiri Departe, pe jos…(1983) și  romanul Dus-întors (1988). Va fi, sper, și un interviu cu dus și-ntors. Prozatorul așa mi-a spus în final: „Vedem ce iese și continuăm!”. Să vedem, așadar, împreună, ce-a ieșit.



– Se aude?

Se aude.

Bun! Ziceți!

– Microfoane sînt aici?

– Sper că nu! Poate or fi, nu bag mîna-n foc! De ce, vreți să intrați în lucruri…?

– Nu, să nu avem microfonie.

– Dacă e microfonie înseamnă că sînt! Se poate. În fine. Ziceți!

Mă claxonează toți ăștia cu BMW

Mi-ați spus la telefon, mai devreme, că v-ați parcat mașina în Piața Romană. De ce n-ați parcat-o la Academie?

– Nu la Piața Romană am parcat-o. Am fost la Romană, m-am oprit la bancă, unde eram cînd am vorbit la telefon, dar n-am parcat-o acolo. De obicei, o parchez aici, la Bibliotecă.

Vă place să conduceți?

– Da! Mă luați așa, freudian?

Încerc…

– Da, îmi place să conduc! Nu sînt chiar dependent de mașină, nu sînt genul ăla care se duce și pînă la pîine cu mașina, dar îmi place să conduc. Am vrut să fac și eu odată niște discuții cu cei care au mașină. Mi-aduc aminte de bietul Nedelciu, își făcuse și el rost de carnet și nu știu dacă a condus, Dumnezeu să-l ierte, pînă cînd s-a prăpădit. Nu știu dacă e bine să spun…

– Spuneți!

– Știu că bietul Mircea, nu Nedelciu, ci Cărtărescu, cu care am copilărit, el avea probleme cu condusul, mi-aduc aminte că nu-i plăcea, am vorbit puțin cu el despre mașini. Dar e o utilitate. La noi e încă un lux. Văd că și aici, la mașini, se fac ierarhii. Eu n-am o mașină performantă. La stop, dacă ai Dacie…

Aveți Dacie?

– N-am Dacie! Nu privesc de sus un posesor de Dacie, îmi plac mașinile mici și colorate. Dacă ai Dacie te claxonează toți! Pe mine mă claxonează toți ăștia cu BMW! În sfîrșit… Se vede neamprostismul din condus, de pe carosabil.

Un autobuz cu mai mulți șoferi

Demult, ați condus și un autobuz.

– Nu, n-am condus un autobuz… Vă gîndiți la Autobuzul de Însurăței?

Exact!

– Ei, nu l-am condus…

L-ați pornit.

– L-am pornit, da. Am tras la sorți… Era o joacă! Să știți că, în general, ideile astea cele mai năstrușnice îi veneau lui Croh. El a venit cu ideea asta. Pe urmă, Nedelciu a zis să facem niște personaje tip, pe care să le-avem cu toții. Cel care a deschis s-a întîmplat să fiu eu. După mine a venit George Cușnarencu. Am tras la sorți numele și numerele, adică ordinea în care trebuia să scriem. Dacă nu mă înșel, al treilea a fost Nedelciu și al patrulea a fost Cristi Teodorescu. Sau invers, nu mai țin minte. Pe urmă, s-a înfundat toată chestiunea. Dar am tras la sorți și personajele. Nu mai știu cum se numea protagonistul masculin, dar ea se numea Camelia Cotîrță. Trăgeam la sorți personajele principale, secundare, episodice. Eu am vorbit despre fiecare. Nu mai am textul… Pe vremea aia scriam la mașina de scris sau de mînă și apoi dactilografiam. Nu mai am dactilograma, nu cred că mai am nici ce-am scris de mînă, o să mă uit prin caietele care au rămas la bieții părinți ai mei. Ce vreau să vă spun? Fiecare folosea în felul lui personajele. Eu am făcut o fișă a personajelor ăstora, iar George le-a vîrît pe toate într-un autobuz! Firele le-a legat Cristi, care era tipicar, pe vremea aia scria bine, zic eu, și pe vremea aia eram amici. Avea chestii de buchiseală, mai ales chestii de-astea, șantieriste, el fusese pe șantier, știa lumea asta mică. De fapt, despre lumea asta mică vorbeam toți. Ideea i-a venit lui Croh, dar cel care a organizat romanul a fost Mircea Nedelciu. Eu pe el îl consider și-acum un fel de lider al generației noastre. Autobuzul de Însurăței a fost o idee care s-a estompat în timp. A scris și Ioana Pârvulescu ceva. Să nu mi-o luați în nume de rău dar n-am crezut niciodată în talentul ei! Pe ea a lăsat-o Crohul nostru în casă după ce-a plecat în Germania, era fată în casă, să-i plătească lumina… A scris și Bedros Horasangian, care era bun.

3 hectare la Însurăței

La Însurăței ați ajuns vreodată?

– La Însurăței, da. Dumneavoastră v-ați făcut un plan?

Da.

– Văd că le legați bine!

Nu trebuia să-mi spuneți asta…

– Însurăței este foarte aproape de Bărăganu, care e foarte aproape de Zăvoaia, care e foarte aproape de Cireșu și de Viziru și de nu știu ce, în drumul spre Brăila al părinților mei. Părinții mei sînt din zona aia. Am ajuns la Însurăței. Dacă vă interesează, Legea 18 le-a permis alor mei să aibă vreo 3 hectare, cît li s-a cuvenit. Din partea bunicului meu matern, care era negustor și avusese vreo douăzeci de hectare. Fuseseră 10 copii, au supraviețuit 6. Maică-mea a primit două hectare și un pogon – un pogon e, pare-mi-se, jumătate de hectar – și 0,80% dintr-un hectar taică-meu. Deci, împreună, 3 hectare și ceva. Între Zăvoaia și Însurăței.  Însurăței era un fel de… Avea Judecătorie. Am văzut toate actele astea, s-au făcut la Însurăței. Deci, o legătură e! Nedelciu, Dumnezeu să-l ierte, era din Fundulea și cred că știa de Însurăței. În epocă mai era celebrul dialog Tanța și Costel, al lui Băieșu, care era la Lehliu, tot în cîmpia asta. Lehliu, Însurăței, Țăndărei – de unde e Paul Georgescu. Arealul ăsta, ialomițeano… Bărăganul nostru de baștină! În sine, ideea de Autobuz de Însurăței nu era rea. Ce-a ieșit – nu cred că a ieșit ceva… [Din Calea Victoriei, un demaraj nervos.] Se-aude tot ce spun?

– Se aude.

Inclusiv ăsta care a demarat acum!

Inclusiv.

– Bun!

Pînă cînd ne-a stricat viața

Dar cu cei care au participat la acest roman ați fost împreună [la Însurăței, urma să întreb]…

– Toți am fost împreună! Pot să zic și de ăsta, Florin Rîpă, care din facultate semnează Iaru, cu care am fost în relații foarte bune. Am fost, acum mai puțin. Am fost împreună în anii respectivi. Ne-a stricat viața, nu știu. Politica n-aș zice, că n-am făcut politică nici înainte, nici după. Știți, moda asta a CV-ului de azi era conținută înainte în autobiografie. Și-n autobiografie scriai despre părinți că n-au făcut politică nici înainte, nici după 23 august. Acum văd că toți care au scris așa ceva în autobiografii își amintesc că părinții lor au fost fie la țărăniști, fie la liberali. Nici unul la comuniști! Taică-miu n-a fost ilegalist, cum a fost Crohul. De altminteri, puțini au fost, mulți au rămas! Dar au fost și unii la comuniști. Nimeni nu recunoaște asta! Ce să vă spun?

Spuneți-mi dacă a fost o descindere, un „desant” la Însurăței, pentru, ca să zic așa, „documentare”.

– Nu, în Însurăței n-am fost niciodată împreună. Am fost împreună la multe. La Desantul ăsta, de pildă. Ideea antologiei e tot a lui Crohmălniceanu. Vă spun, el a fost unul dintre profesorii cei mai deschiși la cap pe care i-am avut. El a și propus titlul Desant ´83. Am făcut un concurs și am ales Desantul. Nu din slugăreală, nu din spirit de turmă, că am vrut noi neapărat să-l ridicăm pe Croh mai mult decît trebuia. Nu, pur și simplu ni se părea cel mai interesant, cel mai frumos și de impact titlu. Venea cu idei. Se juca. Și pentru mine literatura înseamnă un joc. Cu Croh, după ce-a plecat din țară, am avut o bună perioadă de corespondență. Trimitea felicitări desenate de el. Făcea tot felul de aiureli, decupa… Și le confecționa singur! Am învățat și eu să fac chestii de-astea, care astăzi nu mai există. Înainte mă punea maică-mea, biata de ea, să scriu felicitări lui tanti Jeni, nu știu cui, nu știu cui, aveam vreo 3-4-5 pe listă!  Acum se dau e-mail-uri sau sms-uri. Mi se pare o prostie! O scrisoare, după părerea mea, trebuie scrisă de mînă. Nu la mașină, nu la computer.

După plecarea Crohului din țară

E bine că ați adus vorba despre corespondența dvs. cu Crohmălniceanu…

– V-ați informat și de asta?

M-am informat!

– Știți tot, văd!

– Aș vrea să vă întreb…

– Întrebați-mă!

…despre…

– Despre?

– …legătura aceasta. A fost o prietenie?

– Cred că a fost.

– Ce-a rămas între dvs. după plecarea lui?

– După plecarea lui din viață sau din țară?

Din țară.

– N-au rămas multe. El aștepta. În corespondența asta – pe care am publicat-o într-o carte de interviuri făcută cu George Cușnarencu, Exilați în amintiri –, în toate scrisorile lui îmi dădea povețe. A fost și la nunta mea, a fost la zile de naștere ale mele. Am avut, cum să vă spun?, o relație prietenească, umană. De fapt, umană. Cum n-am avut cu mulți profesori. Asistenții erau mai apropiați de noi. Așa era asistenul Sincu, Alexandru Sincu, săracul, uite că a fost ieri [pe 30 august] ziua lui. Și ziua maică-mii, pe care o chema Sanda. Alexandru Sincu a fost unul dintre primii asistenți care ne-au invitat acasă, am băut o bere cu el. Și era un om foarte inteligent, unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut. Apoi Cezar Tabarcea, Alexandru Tudorică, la Teoria literaturii, Victor Ciobanu, asistenți și chiar și lectori, ca Florin Manolescu, îndrumătorul nostru de grupă.

„Ar fi o crimă să-ți risipești talentul…”

– Crohmălniceanu evocă, fugar, în volumul său Amintiri deghizate, momente petrecute cu cenacliștii, după cenaclu, la Colonade. În fiecare duminică îl aveați lîngă dvs.?

– Cenaclul Junimea, la început, avea loc duminică. De asta celălalt s-a numit Cenaclul de Luni, spre care s-au dus poeții. Luni seară se întîmpla ăsta. De fapt, Cenaclul de Luni a pornit ca un fel de cenaclu al Centrului Universitar. Fiindcă Nicolae Manolescu n-avea sarcini, că nu era membru de partid – pe-atunci, trebuia să ai cîte o sarcină, cîte ceva –, s-a ocupat de cenaclu. El era lector, n-avea curs, cursul de Literatură română era ținut de Ion Dodu Bălan. Cu Manolescu am făcut seminarul. Am făcut și cu Florin Manolescu, în ani diferiți, în anul I sau II. Ei, inițial, Cenaclul de Luni a fost ținut de Silviu Angelescu, la Centrul Universitar, dar n-a ieșit cine știe ce. Toată activitatea lui e, din păcate, așa, o… N-aș folosi cuvîntul fușereală. Dar și-a cam bătut joc de el. A avut talent, Calpuzanii e o carte foarte bună. E un om foarte deschis la minte, dar nu s-a desăvîrșit. Bine, poate nici unul dintre noi nu a făcut asta. Nici nu și-a urmărit talentul, că putea să și-l urmărească, era foarte isteț, era unul dintre asistenții ăia despre care vă vorbeam, ne invita la el acasă, am văzut colecțiile lui de oale și ulcele, de linguri. Stătea undeva pe lîngă restaurantul Budapesta, îmi aduc aminte și-acum.

– Apropo de urmărirea talentului. Vă citesc dintr-o scrisoare pe care v-a trimis-o Crohmălniceanu în ´93, de la Berlin: „Ar fi o crimă să-ți risipești talentul. Va veni curînd o vreme, cînd o să ți se pună, sub o formă sau alta, întrebarea «Ce ai făcut cu el?»”.

– N-am auzit prima parte.

–  „Ar fi o crimă să-ți risipești talentul.”

– Și-avea perfectă dreptate! Noi nu ne gîndeam la asta în ´93. Dar n-am terminat de răspuns. Ce întrebare mi-ați pus înainte?

– Despre momentele de după cenaclu, cu Crohmălniceanu.

– Exact! În prima duminică, dacă mi-aduc bine aminte, Croh ne-a invitat la Capșa. Bun, încheiem asta! Revin la ce-mi scria: în ´93, el avea perfectă dreptate. El știa lucrul ăsta, noi nu știam, acum îmi dau seama și văd. Și tare mă tem că mulți dintre noi au făcut lucrurile cele mai bune atunci, în perioada aia a Desantului, pînă în ´90. Cărțile cele mai bune ale generației mele cred eu că sînt înainte de ´90, nu după. Nu vreau să dau nume, că am copilărit cu unii dintre ei!

Generația sărită

– În anii ´80 ați „copilărit”?

– Oarecum. Pe noi ne-a ținut mai mult adolescența, am fost niște adolescenți întîrziați. Am fost ceea ce se cheamă o generație nu de sacrificiu, ci o generație sărită. Noi nu sîntem nicăieri! Asta am observat din 1995, cînd am publicat o carte care a făcut un mic scandal: Distribuția a fost următoarea. Eu de-atunci am spus asta. Crohul mi-a reproșat că nu am dus lucrurile pînă la capăt. „Dom´le, nu puteam să le spun chiar pe toate!”, i-am zis. Acum, vedeți că e autocenzura. Înainte era cenzura. Funcționează și autocenzura. Fac o paranteză: am cont pe Facebook. Un prieten al meu îmi spunea ieri: „Dom´le, nu pot să scriu chiar toate, pentru că mi-aș îndepărta foarte mulți prieteni!”. Și eu fac același lucru. Nu pot să scriu chiar toate lucrurile, pentru că i-aș îndepărta pe mulți. Astăzi funcționează mult mai mult autocenzura. Și cred că este mult mai dăunătoare. În ´95, după ce a apărut Distribuția a fost următoarea, am avut o semi-lansare. Nu la tîrgul de carte, nu mi-a plăcut niciodată să merg la tîrgurile astea, detest tîrgurile de carte. Cristi Tudor Popescu mi-a spus la acea lansare: „Vezi că o să-ți pui în cap toată generația!”. Venea și el la cenaclu, cu S.F.-urile lui. E născut, ca și mine, în 1956. Nu știu dacă mi i-am pus pe toți în cap. Gertrude Stein vorbea despre „generația pierdută”. Noi nu sîntem o generație pierdută, pentru că nici n-am fost găsită! Am fost poate impusă. Era poate și o chestie de plan, de planificare, eram toți cu școală, cu dublă specializare, făcuserăm fie engleză, cum e Cărtărescu, fie franceză, cum sînt eu sau Nedelciu, care era pasionat de franceză și, lucrînd în O.N.T., își făcuse un abonament la „Lire”. Să citești „Lire” pe vremea aia nu era pentru oricine! Era ceva, era un contact cu o altă lume. Bun! Sînt conștient de lucrurile astea. Și-acum am impresia și ar trebui ca toată generația asta a noastră să-și dea seama că a fost o generație sărită. Nu pierdută, nu de sacrificiu – cum poate e generația dvs. Nu, noi am fost pur și simplu săriți!

De istorie

Săriți de cine?

– Săriți de istorie. Perioada noastră de maturitate – care, fie vorba între noi, nu începuse încă – s-a terminat înainte de a începe. S-a terminat cumva în anii ´90-2000, cînd s-a schimbat complet societatea. Eu deja am văzut un alt popor. Vorbeam lucrul ăsta și cu profesorul Simion. Se schimbă lumea românească, nu mai e aia a noastră. Nu mai trăim în vremea noastră, trăim într-o altă vreme. E normal să se schimbe vremurile. Dar e normal să existe nu neapărat tradiție, că toată lumea fuge de cuvîntul „tradiție”, nu tradiție, ci o anumită normalitate. De exemplu, apropo de literatură: dom´le, literatura trebuie să fie vie! S-a prăpădit acum, Dumnezeu să-l ierte, Buzura. Toate revistele sînt pline de Buzura. Peste o lună, se va uita complet! Nimeni nu mai zice nimic despre Nichita Stănescu, despre Sorescu… Nu s-a scris o chestie serioasă despre comunism, despre Ceaușescu. Chestie serioasă, nu pamflete, pamflete am scris și eu și scriu și mîine! Nu așa, ci analize, analiză serioasă. Am trecut dintr-o extremă stîngă – sînt atent la vorbe, să știți! – la o extremă pe care o simt aproape legionară, o extremă care este foarte aproape de perioada ´40-´41, de retorica din anii ăia ai lui Antonescu. Poate nu era bine să spun asta, dar asta simt. Dreapta, azi, nu se ocupă decît de anticomunism! Am vorbit cu un francez, că, Slavă Domnului, după ´89, s-a mai deschis lumea noastră, și ăsta îmi spunea: „Dreapta noastră e mai la stînga decît stînga voastră!”. Dreapta lor, din Franța! La noi, dreapta înseamnă opulență și anticomunism. Sîntem primitivi! Iertați-mă, ăsta-i cuvîntul!

Capodopere în swahili

– Întorcîndu-ne…

– Da, avea dreptate Crohmălniceanu! Cu cît trece vremea simt și mai acut asta. Dar nu e numai cazul generației mele, să știți. E cazul scriitorului român, în general. Recitesc acum Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război – mă pasionează Primul Război Mondial.

– Credeam că vă pasionează…

– Camil Petrescu? Cred că ăla e un roman foarte bun! Stau și mă-ntreb: de ce n-a fost tradus la vremea lui în franceză? A fost tradus abia după ´90, la o editură mică, nu pot să-i zic obscură, nu Gallimard, nu Seuil sau Albin Michel, astea sînt cele mai mari. Nu Gallimard, oricum! A fost ceva boom la francezi. S-a zis: „Dom´le, foarte bun, uite ce se scria în perioada interbelică în România!”. Știți care e concluzia? „Un demn urmaș al lui Proust!” Ceea ce nu e rău, că asta e Camil Petrescu. Bine, asta-i Franța, care e o mare cultură, niciodată nu o să fie Camil Petrescu mai mare ca Proust. Nici nu e cazul, fie vorba între noi! Dar întotdeauna se va spune despre literatura noastră: „Da, seamănă cu ceea ce avem noi!”. Charles Péguy zicea că n-are nevoie să știe limbi străine, pentru că toate capodoperele sînt scrise în franceză. Sigur, mai sînt și-n engleză, mai sînt și-n germană, mai sînt și-n italiană… Cred că sînt și în swahili! Eu sînt „ecumenic”, sînt internaționalist! Cînd am zis asta, apropo, colegii mei, care sînt plasați mult mai la dreapta, au zis: „A! Internaționalist proletar!”. Dom´le, nu-i nici o rușine asta! Proletari am rămas cu toții, nu cred că sîntem altceva. Nu știu dacă e patron unul dintre noi!

„Acum poți să publici!”

– În prima jumătate a anilor ´80, ați realizat, împreună cu George Cușnarencu, o serie de interviuri.

– Da.

De ce interviuri? De ce în tandem? Ascunde o semnificație această îndeletnicire?

– Nu. A fost în primul rînd din prietenie. Amîndoi am colaborat la „Tribuna”. Eu am debutat în „Tribuna”, George tot în „Tribuna”, înaintea mea. Am fost îndemnați să facem lucrul ăsta de Crohmălniceau. Crohul, vă spun, a fost nu numai mentor, a fost ca al doilea tată al nostru. Nu ne-a spus de la început să publicăm, ceea ce am văzut și eu, am învățat și eu să fiu profesor cu timpul, că asta e meseria mea. Nu de la începutul începutului, ci cam prin anul al III-lea, în ´78 – dacă am intrat în facultate în ´75, în ´78 eram chiar în anul al III-lea. Lui George cred că tot pe-atunci i-a spus, poate puțin mai devreme, în ´77. „Ei, acum poți să trimiți, poți să publici!”, mi-a zis Crohul, după o perioadă de citit la cenaclu. Eu eram îndrumătorul… Pardon, îndrumător era dînsul! Eu eram secretarul, cel care făcea afișe, programam, vorbeam cu ăia care urmau să citească. În fine. Și mi-a zis Crohul: „Acum poți să publici. Să trimiți celui mai deștept redactor-șef din țara asta, lui D. R. Popescu! Trimite la «Tribuna»!”. Și-am trimis la „Tribuna”. Am apărut după 3 săptămîni. Mi-am zis Nic. Elian. Ulterior, mă voi împrieteni cu Tudor Dumitru Savu… Fac și eu ca Márquez: după ce voi apărea acolo, mă voi împrieteni cu Tudor Dumitru Savu! Bietul Tudor Dumitru Savu, că s-a dus și el, un bun prieten al nostru. Ne întîlnisem la Colocviile Eminescu, la Cluj, știți că erau tot felul de colocvii studențești. N-am fost un student strălucit, n-am fost de 10, dar n-am fost nici de 6-7. Am fost de 8! Media cu care am terminat facultatea a fost 9,20.

Alde 10, alde Wilma Dumbravă

– La Bacalaureat ce-ați făcut?

– Am luat Bacalaureatul cu 9,66 și văd că acum se ia cu 5! Atunci chiar mi-a părut rău că n-a fost 10, luasem 9 la istorie. În fine. Știți cum sînt mamele casnice – mama mea a fost casnică –, toate au copii de 10! Și mie îmi părea rău că nu mă lăuda niciodată maică-mea. Chiar plîngeam și-i ziceam: „Uite, Cristi, cutărică, Mircea, mamele lor zic că au numai alde 10! Dumneata de ce nu spui așa?”. „Nu spun decît cînd va fi cazul. Și să nu-mi aduci «numai alde 10», cum zic alte mame! Nu! Nu sub 8! Nu trebuie să fii de 10!” Asta mi-a spus mama mea. În clasele I-IV am fost premiant. Și într-a IX-a. Am mai luat într-a XII-a, la Olimpiadă, mențiune pe București.

Ați scris ceva despre palmaresul ăsta în Distribuția a fost următoarea.

– Da. Mai mult de-atît n-am fost! Dar… De la ce-am plecat?

– De ce interviuri?

– De ce interviuri? Vă spun! Am debutat la „Tribuna”. L-am cunoscut atunci pe D. R. Popescu, care, peste cîțiva ani, a venit în București, ca președinte al Uniunii Scriitorilor. A preluat și revista „Contemporanul”. Ceea ce vorbiți dvs. se întîmplă între ´82 și ´84. Primul interviu a fost cu Beniuc, în decembrie ´82. Înainte de asta, noi doi, George și cu mine, am inventat un personaj: Wilma Dumbravă! Am scris două cărți cu George: asta de interviuri și un roman polițist, Dodecaedru. Scriam împreună.

O istorie a literaturii exilată în amintiri

– De unde potrivirea asta? Ați scris un roman împreună, ați luat interviuri împreună…

– George este prietenul meu de-o viață, sîntem prieteni din anul II de facultate. Eu n-am avut frați, nici el n-a avut. Ne-am lipit unul de altul. Era cel care îmi dădea peste mînă, îmi mai spunea ce și cum… Și eu îi făceam la fel! Asta înseamnă prietenie, așa înțeleg eu prietenia între niște… Nu artiști neapărat, că nu mă consider artist, sînt profesor de limba română. Venea unul dintre noi cu cîte un text, spunea celălalt: „Băi, e o tîmpenie!” sau „E foarte bun! Ăsta ți-a ieșit!”. Și-acum, dacă îmi place un text al lui, îi transmit. Așadar, am inventat cu George un personaj care se numea Wilma Dumbravă. Am pus-o pe asta să scrie poezii, a scris și o cronică sau două, pe care le-am publicat în „Contemporanul”! Rîdea cu noi alt mare prieten al nostru și „tătic”, să zic așa, Dumitru Radu Popescu, care zicea: „Hai s-o facem pe asta critic de film!”. Am renunțat la Wilma Dumbravă, a dispărut. Și ne-a zis Dereul: „Măi băieți! Luați niște interviuri de la oameni despre care nu se spune mare lucru!”. Ideea a fost a lui. Ne-am zis: „Să luăm de la oameni care mîine s-ar putea să nu mai fie”. Oameni care aveau 70-80 de ani. Am început cu Beniuc. Noi am vrut să facem un fel de istorie a literaturii. Pe urmă, cerințele „Contemporanului” s-au schimbat. De la D. R. Popescu am ajuns la Herivan, Mircea Herivan, secretarul general de redacție al „Contemporanului”, care era, iarăși, un om cumsecade. El n-avea nevoie doar de literați. „Măi, ia duceți-vă și la Bojor!” E vorba despre Ovidiu Bojor, care trăiește și-acum, are peste 90 de ani. „Duceți-vă la Clopoțel!” Ion Clopoțel – cu ocazia asta am aflat – a fost unul dintre primii ziariști ai României Mari, era omul lui Goldiș. Am lărgit paleta. Ați văzut, de altminteri, în carte pe cine am mai intervievat. Cu ocazia asta am aflat lucruri noi. Am fost și la Timișoara, am făcut acolo un interviu cu Nikolaus Berwanger, care era redactor-șef al ziarului „Neue Banater Zeitung”, am făcut, tot la Timișoara, un interviu cu Eugen Todoran. Pe urmă am început să avem noi inițiative. Cu „Moțu” Pittiș, cu care am făcut vreo 3 sau 4 interviuri, cu „Chubby” Zaharia – Dorin Liviu Zaharia.

„Băi băieți, nu acum!”

Erau aceste interviuri o metodă de a fi mai ușor prezenți în presa culturală de atunci?

– Uite, m-ați pus pe gînduri. Dacă stau să mă gîndesc, s-ar putea să fi fost mai ușor cu interviurile. Oricum, nu se plăteau cine știe cît. De la „Contemporanul” luam 300 de lei. Amîndoi! Era, într-adevăr, o sumă. O sută de-atunci însemna o sută de azi, dacă nu chiar mai mult. Cu 100 de lei puteai să te duci la un restaurant să mănînci și să bei, cărțile erau 5 lei, o pereche de pantofi buni de tot, de la magazinul Adam, era 300. Nu știu dacă era vorba de a pătrunde mai ușor în presă. Aveai posibilitatea să cunoști oamenii, să te documentezi… Îmi amintesc că, pentru interviul cu Lucia Demetrius, de exemplu, am citit Trei generații.

Care se joacă și-acum, la „Odeon”.

– Poftim! Noi luam lucrurile umane… Inițial am avut această idee, s-o inventăm pe Wilma Dumbravă. Apoi, la îndemnul Dereului, am făcut interviuri cu personalități de o anumită etate.

– Au fost și cazuri de refuz?

– Da. Cioculescu n-a vrut să ne dea. Am mers la el pe o temă, cu Davila, că se zice că Odobescu, că nu știu ce… În fine. Pe urmă, am vrut să facem un interviu cu bietul Amza Pellea, pe care îl prețuia foarte mult Dereul și se știa că nu mai are mult. Ne-a refuzat: „Băi băieți, nu acum!”. Da, au fost și cazuri din astea.

[În birou pătrunde istoricul literar Nicolae Scurtu. Îl firitisește pe Nicolae Iliescu pentru o proză. Insistă să asculte discuția pe care a întrerupt-o. Cînd află numele revistei căreia prozatorul îi acordă un interviu, ricanează: „Voi nu aveți nici un tren!”. Apoi îmi spune să-i iau și dumnealui un interviu cîndva. Și pleacă.]

– Ziceți!

– M-a scurtcircuitat domnul…

– Nu-i nimic! Ziceți!

Mönchengladbach. Minutul și scorul

Pe alee, cînd mergeam spre biroul dvs., ați remarcat penarul meu cu Borussia Mönchengladbach. Și mi-ați zis ceva despre fotbalul cu nasturi.

– Aveam R.F.G. la fotbal cu nasturi! Era și echipa Borussia Mönchengladbach. Rîdea biata mama cînd pronunțam prin casă numele ăsta, că eram toată ziua cu nasturii! Știu și-acum echipa, asta a fost și legătura cu Lefter. Lefter a avut îndeletniciri umane prin tinerețe, cînta și la chitară. La un moment dat, am vorbit cu el despre fotbal. Îmi zicea ceva de Netzer. I-am zis: „Kleff, Vogts, Sieloff, Ludwig Müller, Bleidick cred, Bonhof, nu mai rețin, Wimmer, Netzer, Laumen…” Asta-i echipa Borussiei Mönchengladbach care bătuse cu 7-0, pare-mi-se, pe Milan!

Pe Internazionale Milano. Cu 7-1.

– Da, pe Internazionale Milano! Am avut nasturi cu R.F.G., erau patru echipe: Bayern München, asta, Borussia Mönchengladbach, 1.Köln și Hamburger SV. Ziceți!

– Mi-ar plăcea să continuăm cîndva dialogul ăsta.

– Vedem ce iese și continuăm!

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru