Facebook

Interviu

„Nu mai trăim în vremea noastră, trăim într-o altă vreme”

Publicat

pe


Interviu-Express


Nu e ușor să-i iei un interviu scriitorului Nicolae Iliescu. De căpătat îl capeți repede, nimic de zis. Nicolae Iliescu e, cum s-ar spune, parolist. Și cordial. Străin de infatuări, străin de vedetisme. Are umor, are eleganță, are vervă. Are, într-un cuvînt, farmec. Dar nu e deloc ușor să ții ritmul cu dumnealui. Asta credeam cînd ne-am luat rămas bun, după aproape o oră de discuții. Cînd am început să transcriu interviul, a fost și mai greu. De astă dată, a fost greu să țin urechea cu dumnealui. Nicolae Iliescu a lăsat deschis geamul biroului său din clădirea Academiei Române, unde, pe 31 august, la 11 fără ceva, m-a primit pentru acest interviu. (Am vrut, mai întîi, să stăm pe o bancă, în grădina Academiei. Dar, fiind soare, nu vedeam nimic pe ecranul reportofonului. Și trebuia să văd, ca să-l pornesc.) Prin urmare, vacarmul rutier de pe Calea Victoriei a acoperit din mers vorbele sale. Noroc că e și cîte-un semafor… Cu chiu, cu vai, cu un program care să atenueze iureșul străzii, am izbutit să transcriu tot. Adică un interviu despre traiectoria cultural-literară din studenție și de mai tîrziu, din anii ´80, a lui Nicolae Iliescu. Nu putea lipsi din discuție Cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, cu antologia Desant ´83. Nu putea lipsi din discuție nici generația ´80, de care aparține Nicolae Iliescu. Nu putea lipsi nici romanul colectiv Autobuzul de Însurăței – care, culmea, poate să lipsească, în formă editorială, de atîția ani…  Au putut, totuși, să lipsească – involuntar – destule din discuția noastră. N-am vorbit, de pildă, despre primele volume ale lui Nicolae Iliescu, culegerea de povestiri Departe, pe jos…(1983) și  romanul Dus-întors (1988). Va fi, sper, și un interviu cu dus și-ntors. Prozatorul așa mi-a spus în final: „Vedem ce iese și continuăm!”. Să vedem, așadar, împreună, ce-a ieșit.



– Se aude?

Se aude.

Bun! Ziceți!

– Microfoane sînt aici?

– Sper că nu! Poate or fi, nu bag mîna-n foc! De ce, vreți să intrați în lucruri…?

– Nu, să nu avem microfonie.

– Dacă e microfonie înseamnă că sînt! Se poate. În fine. Ziceți!

Mă claxonează toți ăștia cu BMW

Mi-ați spus la telefon, mai devreme, că v-ați parcat mașina în Piața Romană. De ce n-ați parcat-o la Academie?

– Nu la Piața Romană am parcat-o. Am fost la Romană, m-am oprit la bancă, unde eram cînd am vorbit la telefon, dar n-am parcat-o acolo. De obicei, o parchez aici, la Bibliotecă.

Vă place să conduceți?

– Da! Mă luați așa, freudian?

Încerc…

– Da, îmi place să conduc! Nu sînt chiar dependent de mașină, nu sînt genul ăla care se duce și pînă la pîine cu mașina, dar îmi place să conduc. Am vrut să fac și eu odată niște discuții cu cei care au mașină. Mi-aduc aminte de bietul Nedelciu, își făcuse și el rost de carnet și nu știu dacă a condus, Dumnezeu să-l ierte, pînă cînd s-a prăpădit. Nu știu dacă e bine să spun…

– Spuneți!

– Știu că bietul Mircea, nu Nedelciu, ci Cărtărescu, cu care am copilărit, el avea probleme cu condusul, mi-aduc aminte că nu-i plăcea, am vorbit puțin cu el despre mașini. Dar e o utilitate. La noi e încă un lux. Văd că și aici, la mașini, se fac ierarhii. Eu n-am o mașină performantă. La stop, dacă ai Dacie…

Aveți Dacie?

– N-am Dacie! Nu privesc de sus un posesor de Dacie, îmi plac mașinile mici și colorate. Dacă ai Dacie te claxonează toți! Pe mine mă claxonează toți ăștia cu BMW! În sfîrșit… Se vede neamprostismul din condus, de pe carosabil.

Un autobuz cu mai mulți șoferi

Demult, ați condus și un autobuz.

– Nu, n-am condus un autobuz… Vă gîndiți la Autobuzul de Însurăței?

Exact!

– Ei, nu l-am condus…

L-ați pornit.

– L-am pornit, da. Am tras la sorți… Era o joacă! Să știți că, în general, ideile astea cele mai năstrușnice îi veneau lui Croh. El a venit cu ideea asta. Pe urmă, Nedelciu a zis să facem niște personaje tip, pe care să le-avem cu toții. Cel care a deschis s-a întîmplat să fiu eu. După mine a venit George Cușnarencu. Am tras la sorți numele și numerele, adică ordinea în care trebuia să scriem. Dacă nu mă înșel, al treilea a fost Nedelciu și al patrulea a fost Cristi Teodorescu. Sau invers, nu mai țin minte. Pe urmă, s-a înfundat toată chestiunea. Dar am tras la sorți și personajele. Nu mai știu cum se numea protagonistul masculin, dar ea se numea Camelia Cotîrță. Trăgeam la sorți personajele principale, secundare, episodice. Eu am vorbit despre fiecare. Nu mai am textul… Pe vremea aia scriam la mașina de scris sau de mînă și apoi dactilografiam. Nu mai am dactilograma, nu cred că mai am nici ce-am scris de mînă, o să mă uit prin caietele care au rămas la bieții părinți ai mei. Ce vreau să vă spun? Fiecare folosea în felul lui personajele. Eu am făcut o fișă a personajelor ăstora, iar George le-a vîrît pe toate într-un autobuz! Firele le-a legat Cristi, care era tipicar, pe vremea aia scria bine, zic eu, și pe vremea aia eram amici. Avea chestii de buchiseală, mai ales chestii de-astea, șantieriste, el fusese pe șantier, știa lumea asta mică. De fapt, despre lumea asta mică vorbeam toți. Ideea i-a venit lui Croh, dar cel care a organizat romanul a fost Mircea Nedelciu. Eu pe el îl consider și-acum un fel de lider al generației noastre. Autobuzul de Însurăței a fost o idee care s-a estompat în timp. A scris și Ioana Pârvulescu ceva. Să nu mi-o luați în nume de rău dar n-am crezut niciodată în talentul ei! Pe ea a lăsat-o Crohul nostru în casă după ce-a plecat în Germania, era fată în casă, să-i plătească lumina… A scris și Bedros Horasangian, care era bun.

3 hectare la Însurăței

La Însurăței ați ajuns vreodată?

– La Însurăței, da. Dumneavoastră v-ați făcut un plan?

Da.

– Văd că le legați bine!

Nu trebuia să-mi spuneți asta…

– Însurăței este foarte aproape de Bărăganu, care e foarte aproape de Zăvoaia, care e foarte aproape de Cireșu și de Viziru și de nu știu ce, în drumul spre Brăila al părinților mei. Părinții mei sînt din zona aia. Am ajuns la Însurăței. Dacă vă interesează, Legea 18 le-a permis alor mei să aibă vreo 3 hectare, cît li s-a cuvenit. Din partea bunicului meu matern, care era negustor și avusese vreo douăzeci de hectare. Fuseseră 10 copii, au supraviețuit 6. Maică-mea a primit două hectare și un pogon – un pogon e, pare-mi-se, jumătate de hectar – și 0,80% dintr-un hectar taică-meu. Deci, împreună, 3 hectare și ceva. Între Zăvoaia și Însurăței.  Însurăței era un fel de… Avea Judecătorie. Am văzut toate actele astea, s-au făcut la Însurăței. Deci, o legătură e! Nedelciu, Dumnezeu să-l ierte, era din Fundulea și cred că știa de Însurăței. În epocă mai era celebrul dialog Tanța și Costel, al lui Băieșu, care era la Lehliu, tot în cîmpia asta. Lehliu, Însurăței, Țăndărei – de unde e Paul Georgescu. Arealul ăsta, ialomițeano… Bărăganul nostru de baștină! În sine, ideea de Autobuz de Însurăței nu era rea. Ce-a ieșit – nu cred că a ieșit ceva… [Din Calea Victoriei, un demaraj nervos.] Se-aude tot ce spun?

– Se aude.

Inclusiv ăsta care a demarat acum!

Inclusiv.

– Bun!

Pînă cînd ne-a stricat viața

Dar cu cei care au participat la acest roman ați fost împreună [la Însurăței, urma să întreb]…

– Toți am fost împreună! Pot să zic și de ăsta, Florin Rîpă, care din facultate semnează Iaru, cu care am fost în relații foarte bune. Am fost, acum mai puțin. Am fost împreună în anii respectivi. Ne-a stricat viața, nu știu. Politica n-aș zice, că n-am făcut politică nici înainte, nici după. Știți, moda asta a CV-ului de azi era conținută înainte în autobiografie. Și-n autobiografie scriai despre părinți că n-au făcut politică nici înainte, nici după 23 august. Acum văd că toți care au scris așa ceva în autobiografii își amintesc că părinții lor au fost fie la țărăniști, fie la liberali. Nici unul la comuniști! Taică-miu n-a fost ilegalist, cum a fost Crohul. De altminteri, puțini au fost, mulți au rămas! Dar au fost și unii la comuniști. Nimeni nu recunoaște asta! Ce să vă spun?

Spuneți-mi dacă a fost o descindere, un „desant” la Însurăței, pentru, ca să zic așa, „documentare”.

– Nu, în Însurăței n-am fost niciodată împreună. Am fost împreună la multe. La Desantul ăsta, de pildă. Ideea antologiei e tot a lui Crohmălniceanu. Vă spun, el a fost unul dintre profesorii cei mai deschiși la cap pe care i-am avut. El a și propus titlul Desant ´83. Am făcut un concurs și am ales Desantul. Nu din slugăreală, nu din spirit de turmă, că am vrut noi neapărat să-l ridicăm pe Croh mai mult decît trebuia. Nu, pur și simplu ni se părea cel mai interesant, cel mai frumos și de impact titlu. Venea cu idei. Se juca. Și pentru mine literatura înseamnă un joc. Cu Croh, după ce-a plecat din țară, am avut o bună perioadă de corespondență. Trimitea felicitări desenate de el. Făcea tot felul de aiureli, decupa… Și le confecționa singur! Am învățat și eu să fac chestii de-astea, care astăzi nu mai există. Înainte mă punea maică-mea, biata de ea, să scriu felicitări lui tanti Jeni, nu știu cui, nu știu cui, aveam vreo 3-4-5 pe listă!  Acum se dau e-mail-uri sau sms-uri. Mi se pare o prostie! O scrisoare, după părerea mea, trebuie scrisă de mînă. Nu la mașină, nu la computer.

După plecarea Crohului din țară

E bine că ați adus vorba despre corespondența dvs. cu Crohmălniceanu…

– V-ați informat și de asta?

M-am informat!

– Știți tot, văd!

– Aș vrea să vă întreb…

– Întrebați-mă!

…despre…

– Despre?

– …legătura aceasta. A fost o prietenie?

– Cred că a fost.

– Ce-a rămas între dvs. după plecarea lui?

– După plecarea lui din viață sau din țară?

Din țară.

– N-au rămas multe. El aștepta. În corespondența asta – pe care am publicat-o într-o carte de interviuri făcută cu George Cușnarencu, Exilați în amintiri –, în toate scrisorile lui îmi dădea povețe. A fost și la nunta mea, a fost la zile de naștere ale mele. Am avut, cum să vă spun?, o relație prietenească, umană. De fapt, umană. Cum n-am avut cu mulți profesori. Asistenții erau mai apropiați de noi. Așa era asistenul Sincu, Alexandru Sincu, săracul, uite că a fost ieri [pe 30 august] ziua lui. Și ziua maică-mii, pe care o chema Sanda. Alexandru Sincu a fost unul dintre primii asistenți care ne-au invitat acasă, am băut o bere cu el. Și era un om foarte inteligent, unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut. Apoi Cezar Tabarcea, Alexandru Tudorică, la Teoria literaturii, Victor Ciobanu, asistenți și chiar și lectori, ca Florin Manolescu, îndrumătorul nostru de grupă.

„Ar fi o crimă să-ți risipești talentul…”

– Crohmălniceanu evocă, fugar, în volumul său Amintiri deghizate, momente petrecute cu cenacliștii, după cenaclu, la Colonade. În fiecare duminică îl aveați lîngă dvs.?

– Cenaclul Junimea, la început, avea loc duminică. De asta celălalt s-a numit Cenaclul de Luni, spre care s-au dus poeții. Luni seară se întîmpla ăsta. De fapt, Cenaclul de Luni a pornit ca un fel de cenaclu al Centrului Universitar. Fiindcă Nicolae Manolescu n-avea sarcini, că nu era membru de partid – pe-atunci, trebuia să ai cîte o sarcină, cîte ceva –, s-a ocupat de cenaclu. El era lector, n-avea curs, cursul de Literatură română era ținut de Ion Dodu Bălan. Cu Manolescu am făcut seminarul. Am făcut și cu Florin Manolescu, în ani diferiți, în anul I sau II. Ei, inițial, Cenaclul de Luni a fost ținut de Silviu Angelescu, la Centrul Universitar, dar n-a ieșit cine știe ce. Toată activitatea lui e, din păcate, așa, o… N-aș folosi cuvîntul fușereală. Dar și-a cam bătut joc de el. A avut talent, Calpuzanii e o carte foarte bună. E un om foarte deschis la minte, dar nu s-a desăvîrșit. Bine, poate nici unul dintre noi nu a făcut asta. Nici nu și-a urmărit talentul, că putea să și-l urmărească, era foarte isteț, era unul dintre asistenții ăia despre care vă vorbeam, ne invita la el acasă, am văzut colecțiile lui de oale și ulcele, de linguri. Stătea undeva pe lîngă restaurantul Budapesta, îmi aduc aminte și-acum.

– Apropo de urmărirea talentului. Vă citesc dintr-o scrisoare pe care v-a trimis-o Crohmălniceanu în ´93, de la Berlin: „Ar fi o crimă să-ți risipești talentul. Va veni curînd o vreme, cînd o să ți se pună, sub o formă sau alta, întrebarea «Ce ai făcut cu el?»”.

– N-am auzit prima parte.

–  „Ar fi o crimă să-ți risipești talentul.”

– Și-avea perfectă dreptate! Noi nu ne gîndeam la asta în ´93. Dar n-am terminat de răspuns. Ce întrebare mi-ați pus înainte?

– Despre momentele de după cenaclu, cu Crohmălniceanu.

– Exact! În prima duminică, dacă mi-aduc bine aminte, Croh ne-a invitat la Capșa. Bun, încheiem asta! Revin la ce-mi scria: în ´93, el avea perfectă dreptate. El știa lucrul ăsta, noi nu știam, acum îmi dau seama și văd. Și tare mă tem că mulți dintre noi au făcut lucrurile cele mai bune atunci, în perioada aia a Desantului, pînă în ´90. Cărțile cele mai bune ale generației mele cred eu că sînt înainte de ´90, nu după. Nu vreau să dau nume, că am copilărit cu unii dintre ei!

Generația sărită

– În anii ´80 ați „copilărit”?

– Oarecum. Pe noi ne-a ținut mai mult adolescența, am fost niște adolescenți întîrziați. Am fost ceea ce se cheamă o generație nu de sacrificiu, ci o generație sărită. Noi nu sîntem nicăieri! Asta am observat din 1995, cînd am publicat o carte care a făcut un mic scandal: Distribuția a fost următoarea. Eu de-atunci am spus asta. Crohul mi-a reproșat că nu am dus lucrurile pînă la capăt. „Dom´le, nu puteam să le spun chiar pe toate!”, i-am zis. Acum, vedeți că e autocenzura. Înainte era cenzura. Funcționează și autocenzura. Fac o paranteză: am cont pe Facebook. Un prieten al meu îmi spunea ieri: „Dom´le, nu pot să scriu chiar toate, pentru că mi-aș îndepărta foarte mulți prieteni!”. Și eu fac același lucru. Nu pot să scriu chiar toate lucrurile, pentru că i-aș îndepărta pe mulți. Astăzi funcționează mult mai mult autocenzura. Și cred că este mult mai dăunătoare. În ´95, după ce a apărut Distribuția a fost următoarea, am avut o semi-lansare. Nu la tîrgul de carte, nu mi-a plăcut niciodată să merg la tîrgurile astea, detest tîrgurile de carte. Cristi Tudor Popescu mi-a spus la acea lansare: „Vezi că o să-ți pui în cap toată generația!”. Venea și el la cenaclu, cu S.F.-urile lui. E născut, ca și mine, în 1956. Nu știu dacă mi i-am pus pe toți în cap. Gertrude Stein vorbea despre „generația pierdută”. Noi nu sîntem o generație pierdută, pentru că nici n-am fost găsită! Am fost poate impusă. Era poate și o chestie de plan, de planificare, eram toți cu școală, cu dublă specializare, făcuserăm fie engleză, cum e Cărtărescu, fie franceză, cum sînt eu sau Nedelciu, care era pasionat de franceză și, lucrînd în O.N.T., își făcuse un abonament la „Lire”. Să citești „Lire” pe vremea aia nu era pentru oricine! Era ceva, era un contact cu o altă lume. Bun! Sînt conștient de lucrurile astea. Și-acum am impresia și ar trebui ca toată generația asta a noastră să-și dea seama că a fost o generație sărită. Nu pierdută, nu de sacrificiu – cum poate e generația dvs. Nu, noi am fost pur și simplu săriți!

De istorie

Săriți de cine?

– Săriți de istorie. Perioada noastră de maturitate – care, fie vorba între noi, nu începuse încă – s-a terminat înainte de a începe. S-a terminat cumva în anii ´90-2000, cînd s-a schimbat complet societatea. Eu deja am văzut un alt popor. Vorbeam lucrul ăsta și cu profesorul Simion. Se schimbă lumea românească, nu mai e aia a noastră. Nu mai trăim în vremea noastră, trăim într-o altă vreme. E normal să se schimbe vremurile. Dar e normal să existe nu neapărat tradiție, că toată lumea fuge de cuvîntul „tradiție”, nu tradiție, ci o anumită normalitate. De exemplu, apropo de literatură: dom´le, literatura trebuie să fie vie! S-a prăpădit acum, Dumnezeu să-l ierte, Buzura. Toate revistele sînt pline de Buzura. Peste o lună, se va uita complet! Nimeni nu mai zice nimic despre Nichita Stănescu, despre Sorescu… Nu s-a scris o chestie serioasă despre comunism, despre Ceaușescu. Chestie serioasă, nu pamflete, pamflete am scris și eu și scriu și mîine! Nu așa, ci analize, analiză serioasă. Am trecut dintr-o extremă stîngă – sînt atent la vorbe, să știți! – la o extremă pe care o simt aproape legionară, o extremă care este foarte aproape de perioada ´40-´41, de retorica din anii ăia ai lui Antonescu. Poate nu era bine să spun asta, dar asta simt. Dreapta, azi, nu se ocupă decît de anticomunism! Am vorbit cu un francez, că, Slavă Domnului, după ´89, s-a mai deschis lumea noastră, și ăsta îmi spunea: „Dreapta noastră e mai la stînga decît stînga voastră!”. Dreapta lor, din Franța! La noi, dreapta înseamnă opulență și anticomunism. Sîntem primitivi! Iertați-mă, ăsta-i cuvîntul!

Capodopere în swahili

– Întorcîndu-ne…

– Da, avea dreptate Crohmălniceanu! Cu cît trece vremea simt și mai acut asta. Dar nu e numai cazul generației mele, să știți. E cazul scriitorului român, în general. Recitesc acum Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război – mă pasionează Primul Război Mondial.

– Credeam că vă pasionează…

– Camil Petrescu? Cred că ăla e un roman foarte bun! Stau și mă-ntreb: de ce n-a fost tradus la vremea lui în franceză? A fost tradus abia după ´90, la o editură mică, nu pot să-i zic obscură, nu Gallimard, nu Seuil sau Albin Michel, astea sînt cele mai mari. Nu Gallimard, oricum! A fost ceva boom la francezi. S-a zis: „Dom´le, foarte bun, uite ce se scria în perioada interbelică în România!”. Știți care e concluzia? „Un demn urmaș al lui Proust!” Ceea ce nu e rău, că asta e Camil Petrescu. Bine, asta-i Franța, care e o mare cultură, niciodată nu o să fie Camil Petrescu mai mare ca Proust. Nici nu e cazul, fie vorba între noi! Dar întotdeauna se va spune despre literatura noastră: „Da, seamănă cu ceea ce avem noi!”. Charles Péguy zicea că n-are nevoie să știe limbi străine, pentru că toate capodoperele sînt scrise în franceză. Sigur, mai sînt și-n engleză, mai sînt și-n germană, mai sînt și-n italiană… Cred că sînt și în swahili! Eu sînt „ecumenic”, sînt internaționalist! Cînd am zis asta, apropo, colegii mei, care sînt plasați mult mai la dreapta, au zis: „A! Internaționalist proletar!”. Dom´le, nu-i nici o rușine asta! Proletari am rămas cu toții, nu cred că sîntem altceva. Nu știu dacă e patron unul dintre noi!

„Acum poți să publici!”

– În prima jumătate a anilor ´80, ați realizat, împreună cu George Cușnarencu, o serie de interviuri.

– Da.

De ce interviuri? De ce în tandem? Ascunde o semnificație această îndeletnicire?

– Nu. A fost în primul rînd din prietenie. Amîndoi am colaborat la „Tribuna”. Eu am debutat în „Tribuna”, George tot în „Tribuna”, înaintea mea. Am fost îndemnați să facem lucrul ăsta de Crohmălniceau. Crohul, vă spun, a fost nu numai mentor, a fost ca al doilea tată al nostru. Nu ne-a spus de la început să publicăm, ceea ce am văzut și eu, am învățat și eu să fiu profesor cu timpul, că asta e meseria mea. Nu de la începutul începutului, ci cam prin anul al III-lea, în ´78 – dacă am intrat în facultate în ´75, în ´78 eram chiar în anul al III-lea. Lui George cred că tot pe-atunci i-a spus, poate puțin mai devreme, în ´77. „Ei, acum poți să trimiți, poți să publici!”, mi-a zis Crohul, după o perioadă de citit la cenaclu. Eu eram îndrumătorul… Pardon, îndrumător era dînsul! Eu eram secretarul, cel care făcea afișe, programam, vorbeam cu ăia care urmau să citească. În fine. Și mi-a zis Crohul: „Acum poți să publici. Să trimiți celui mai deștept redactor-șef din țara asta, lui D. R. Popescu! Trimite la «Tribuna»!”. Și-am trimis la „Tribuna”. Am apărut după 3 săptămîni. Mi-am zis Nic. Elian. Ulterior, mă voi împrieteni cu Tudor Dumitru Savu… Fac și eu ca Márquez: după ce voi apărea acolo, mă voi împrieteni cu Tudor Dumitru Savu! Bietul Tudor Dumitru Savu, că s-a dus și el, un bun prieten al nostru. Ne întîlnisem la Colocviile Eminescu, la Cluj, știți că erau tot felul de colocvii studențești. N-am fost un student strălucit, n-am fost de 10, dar n-am fost nici de 6-7. Am fost de 8! Media cu care am terminat facultatea a fost 9,20.

Alde 10, alde Wilma Dumbravă

– La Bacalaureat ce-ați făcut?

– Am luat Bacalaureatul cu 9,66 și văd că acum se ia cu 5! Atunci chiar mi-a părut rău că n-a fost 10, luasem 9 la istorie. În fine. Știți cum sînt mamele casnice – mama mea a fost casnică –, toate au copii de 10! Și mie îmi părea rău că nu mă lăuda niciodată maică-mea. Chiar plîngeam și-i ziceam: „Uite, Cristi, cutărică, Mircea, mamele lor zic că au numai alde 10! Dumneata de ce nu spui așa?”. „Nu spun decît cînd va fi cazul. Și să nu-mi aduci «numai alde 10», cum zic alte mame! Nu! Nu sub 8! Nu trebuie să fii de 10!” Asta mi-a spus mama mea. În clasele I-IV am fost premiant. Și într-a IX-a. Am mai luat într-a XII-a, la Olimpiadă, mențiune pe București.

Ați scris ceva despre palmaresul ăsta în Distribuția a fost următoarea.

– Da. Mai mult de-atît n-am fost! Dar… De la ce-am plecat?

– De ce interviuri?

– De ce interviuri? Vă spun! Am debutat la „Tribuna”. L-am cunoscut atunci pe D. R. Popescu, care, peste cîțiva ani, a venit în București, ca președinte al Uniunii Scriitorilor. A preluat și revista „Contemporanul”. Ceea ce vorbiți dvs. se întîmplă între ´82 și ´84. Primul interviu a fost cu Beniuc, în decembrie ´82. Înainte de asta, noi doi, George și cu mine, am inventat un personaj: Wilma Dumbravă! Am scris două cărți cu George: asta de interviuri și un roman polițist, Dodecaedru. Scriam împreună.

O istorie a literaturii exilată în amintiri

– De unde potrivirea asta? Ați scris un roman împreună, ați luat interviuri împreună…

– George este prietenul meu de-o viață, sîntem prieteni din anul II de facultate. Eu n-am avut frați, nici el n-a avut. Ne-am lipit unul de altul. Era cel care îmi dădea peste mînă, îmi mai spunea ce și cum… Și eu îi făceam la fel! Asta înseamnă prietenie, așa înțeleg eu prietenia între niște… Nu artiști neapărat, că nu mă consider artist, sînt profesor de limba română. Venea unul dintre noi cu cîte un text, spunea celălalt: „Băi, e o tîmpenie!” sau „E foarte bun! Ăsta ți-a ieșit!”. Și-acum, dacă îmi place un text al lui, îi transmit. Așadar, am inventat cu George un personaj care se numea Wilma Dumbravă. Am pus-o pe asta să scrie poezii, a scris și o cronică sau două, pe care le-am publicat în „Contemporanul”! Rîdea cu noi alt mare prieten al nostru și „tătic”, să zic așa, Dumitru Radu Popescu, care zicea: „Hai s-o facem pe asta critic de film!”. Am renunțat la Wilma Dumbravă, a dispărut. Și ne-a zis Dereul: „Măi băieți! Luați niște interviuri de la oameni despre care nu se spune mare lucru!”. Ideea a fost a lui. Ne-am zis: „Să luăm de la oameni care mîine s-ar putea să nu mai fie”. Oameni care aveau 70-80 de ani. Am început cu Beniuc. Noi am vrut să facem un fel de istorie a literaturii. Pe urmă, cerințele „Contemporanului” s-au schimbat. De la D. R. Popescu am ajuns la Herivan, Mircea Herivan, secretarul general de redacție al „Contemporanului”, care era, iarăși, un om cumsecade. El n-avea nevoie doar de literați. „Măi, ia duceți-vă și la Bojor!” E vorba despre Ovidiu Bojor, care trăiește și-acum, are peste 90 de ani. „Duceți-vă la Clopoțel!” Ion Clopoțel – cu ocazia asta am aflat – a fost unul dintre primii ziariști ai României Mari, era omul lui Goldiș. Am lărgit paleta. Ați văzut, de altminteri, în carte pe cine am mai intervievat. Cu ocazia asta am aflat lucruri noi. Am fost și la Timișoara, am făcut acolo un interviu cu Nikolaus Berwanger, care era redactor-șef al ziarului „Neue Banater Zeitung”, am făcut, tot la Timișoara, un interviu cu Eugen Todoran. Pe urmă am început să avem noi inițiative. Cu „Moțu” Pittiș, cu care am făcut vreo 3 sau 4 interviuri, cu „Chubby” Zaharia – Dorin Liviu Zaharia.

„Băi băieți, nu acum!”

Erau aceste interviuri o metodă de a fi mai ușor prezenți în presa culturală de atunci?

– Uite, m-ați pus pe gînduri. Dacă stau să mă gîndesc, s-ar putea să fi fost mai ușor cu interviurile. Oricum, nu se plăteau cine știe cît. De la „Contemporanul” luam 300 de lei. Amîndoi! Era, într-adevăr, o sumă. O sută de-atunci însemna o sută de azi, dacă nu chiar mai mult. Cu 100 de lei puteai să te duci la un restaurant să mănînci și să bei, cărțile erau 5 lei, o pereche de pantofi buni de tot, de la magazinul Adam, era 300. Nu știu dacă era vorba de a pătrunde mai ușor în presă. Aveai posibilitatea să cunoști oamenii, să te documentezi… Îmi amintesc că, pentru interviul cu Lucia Demetrius, de exemplu, am citit Trei generații.

Care se joacă și-acum, la „Odeon”.

– Poftim! Noi luam lucrurile umane… Inițial am avut această idee, s-o inventăm pe Wilma Dumbravă. Apoi, la îndemnul Dereului, am făcut interviuri cu personalități de o anumită etate.

– Au fost și cazuri de refuz?

– Da. Cioculescu n-a vrut să ne dea. Am mers la el pe o temă, cu Davila, că se zice că Odobescu, că nu știu ce… În fine. Pe urmă, am vrut să facem un interviu cu bietul Amza Pellea, pe care îl prețuia foarte mult Dereul și se știa că nu mai are mult. Ne-a refuzat: „Băi băieți, nu acum!”. Da, au fost și cazuri din astea.

[În birou pătrunde istoricul literar Nicolae Scurtu. Îl firitisește pe Nicolae Iliescu pentru o proză. Insistă să asculte discuția pe care a întrerupt-o. Cînd află numele revistei căreia prozatorul îi acordă un interviu, ricanează: „Voi nu aveți nici un tren!”. Apoi îmi spune să-i iau și dumnealui un interviu cîndva. Și pleacă.]

– Ziceți!

– M-a scurtcircuitat domnul…

– Nu-i nimic! Ziceți!

Mönchengladbach. Minutul și scorul

Pe alee, cînd mergeam spre biroul dvs., ați remarcat penarul meu cu Borussia Mönchengladbach. Și mi-ați zis ceva despre fotbalul cu nasturi.

– Aveam R.F.G. la fotbal cu nasturi! Era și echipa Borussia Mönchengladbach. Rîdea biata mama cînd pronunțam prin casă numele ăsta, că eram toată ziua cu nasturii! Știu și-acum echipa, asta a fost și legătura cu Lefter. Lefter a avut îndeletniciri umane prin tinerețe, cînta și la chitară. La un moment dat, am vorbit cu el despre fotbal. Îmi zicea ceva de Netzer. I-am zis: „Kleff, Vogts, Sieloff, Ludwig Müller, Bleidick cred, Bonhof, nu mai rețin, Wimmer, Netzer, Laumen…” Asta-i echipa Borussiei Mönchengladbach care bătuse cu 7-0, pare-mi-se, pe Milan!

Pe Internazionale Milano. Cu 7-1.

– Da, pe Internazionale Milano! Am avut nasturi cu R.F.G., erau patru echipe: Bayern München, asta, Borussia Mönchengladbach, 1.Köln și Hamburger SV. Ziceți!

– Mi-ar plăcea să continuăm cîndva dialogul ăsta.

– Vedem ce iese și continuăm!

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru