Facebook

INTERVIU

De partea neuitării. O lecție de non-pasivitate în fața istoriei

Publicare

pe


Interviu-Express


Flori Bălănescu este istoric și cercetător științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, este coordonator al „Seriei de autor Paul Goma” la editura „Ratio et Revelatio” și autor al unor volume de memorie culturală/documentaristică (Fără închisoare, aș fi fost nimic, Neculai Popa în dialog cu Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului, Ocupaţia sovietică în România. Documente, 1944-1946 etc.). Mai mult, Flori Bălănescu este omul care a luptat ca Paul Goma să existe pe piața editorială din România. Așa cum am perceput-o, dumneaei nu este doar reprezentantul editorial al lui Goma ci, mai mult, apărătorul lui cel mai devotat, omul care l-a neuitat pe scriitor – într-o societate din ce în ce mai amnezică – și un spirit intransigent în fața nedreptății.

Fotografia care însoțește interviul a fost realizată de dl. Viorel Ilișoi



– Stimată doamnă Flori Bălănescu, i-ați fost alături lui Paul Goma întotdeauna. Când am început să-l citesc, în anii studenției, numele dumneavoastră era legat, inevitabil, de al lui. Cum l-ați descoperit? Care este povestea acestei colaborări?

– Înseamnă că sunteți foarte tânără. Da, îi sunt recunoscătoare că există cam de prin 1996, când am devenit foarte conștientă de importanța sa. Spre deosebire de vedetele noastre intelectuale, preocupate să-și brodeze alibiuri rezistente prin cultură, să intre în noua lume cu o fațadă renovată, noi, tinerii, ne-am petrecut primii ani postdecembriști făcând revoluție (credeam noi). Între timp, unii dintre ei l-au publicat, timid, pe Goma, alții în tiraje mari, dar ce folos, că la scurtă vreme le-au dat la topit. Tot atunci, prin 1996-1997, a început și corespondența noastră, scrisă și vorbită (vorbeam destul de des la telefon). „Alături” am început să-i fiu de prin 1999-2000, când m-am implicat, tot mai mult, mai întâi prin culegere de texte, corecturi, redactări ocazionale. În 1999 l-am și întâlnit, la Paris. Pe măsură ce eu însămi am avut un statut profesional mai bine definit în lumea aceasta încâlcită, care este lumea literar-editorială, am fost tot mai nemulțumită de felul în care este editat și perceput Paul Goma în România. Îi cumpăram cărțile de pe la anticariate sau de la bătrâni care le vindeau în stradă pentru că nu aveau ce să mănânce ori bani de medicamente (îmi amintesc că am cumpărat Adameva de la o doamnă în vârstă, de bună condiție intelectuală, care mi-a cerut bani, jenată vizibil, să-și poată lua o sticlă de ulei – nu uit asta! –, era undeva la coloane, la Piața Romană). Și am simțit nevoia să încerc să mișc lucrurile, deși eram o tânără necunoscută, fără niciun fel de relații sau de posibilități financiare (ba, dimpotrivă, ar spune chiar Goma).

– Ați întâmpinat impedimente ca editor al lui Paul Goma?

– Aș spune că am avut mai ales impedimente! Dar nu vreau să fiu nedreaptă. Fără oameni convinși de valoarea lui Goma, fără oameni care să cunoască prețul libertății și care au contribuit de câteva ori financiar (dar nu oameni de cultură!) nu aș fi reușit măcar câteva ediții bune din punct de vedere grafic. Unele poate chiar foarte bune, și aici mă refer la seria de autor de la „Ratio et Revelatio”. Sigur, nu am reușit să răstorn munții, dar pot să fiu măcar sinceră cu mine însămi și să recunosc: am reușit mai mult decât am sperat, în ciuda faptului că până și prietenii mei intimi se îndoiau că voi reuși, știind ei cum este privit Paul Goma printre cobreslași. Prin editarea constantă, cu chiu-cu vai, în ediții cel mai adesea sărace, în tiraje mici, am reușit să mențin un interes pe piață pentru cărțile lui Paul Goma. Poate părea lipsă de modestie, dar nu este decât o dramatică evidență, care nu-mi face mie onoare, cât îi vizează, rușinos, pe cei care l-au minimalizat și ocolit mereu pe nedreptățitul scriitor Paul Goma.

În România, Paul Goma este, întâi de toate, un nume cu sonoritate istorică

– În România, Paul Goma este mult mai cunoscut ca disident decât ca scriitor. De ce credeți că literatura sa este evitată de critica literară?

– Puneți întrebări complementare, istoricului îi place asta. Paul Goma în România este, întâi de toate, un nume cu sonoritate istorică. Până și cel mai neașteptat om, întrebat pe stradă, se scarpină puțin în cap și spune: Păi, nu a făcut el ceva în timpul lui Ceaușescu, de a vuit Europa Liberă? Nici n-ar avea cum să nu fie mai cunoscut ca „disident” (Goma nu e de acord cu încadrarea, nici eu nu sunt), decât ca scriitor.

Scriitorul Goma, înainte de a deveni exilat în Franța, adică până în noiembrie 1977, avea în România, în limba română, un singur volum, anume cel de debut: Camera de alături (1968). Numai că la scurtă vreme, când a început să trimită manuscrisele în Occident, pentru că aici cenzura veghea cu vigilență „creatoare” (ar trebui să vedeți notele informative din dosarele sale de la Securitate!), Goma, soția, socrul nu au mai putut semna nici traduceri, iar cartea de debut a fost trecută la index în 1978, ca o măsură punitivă suplimentară pentru îndrăzneala de a fi declanșat o mișcare pentru drepturile omului. Era vânată prin biblioteci (publice și particulare), în librării, pe tarabe (pentru a o reedita, în 2015, am cumpărat-o de la un anticariat). Deci, până în 1990, Goma nu doar că nu a avut cititori în limba română, n-a avut nici exegeți. Securitatea și conformismul de toată mâna al românilor nu au făcut posibil nici samizdatul, în România nu a existat rezistență subterană, oricât s-ar lăuda unii că ar fi practicat-o. Manuscrisele date de scriitor prietenilor, în așteptarea unei păreri, ajungeau la agenții Securității, care le „recenzau” împotriva lui Goma. A se vedea grafomana agentă „Ruxandra”, de la revista „România literară”. Sigur, la Radio Europa Liberă, românii (unii) au putut asculta, de exemplu, romanul Gherla, în lectura autorului. Dar este oarecum lipsit de relevanță. Critica de specialitate s-a putut crampona măcar 18 de ani de acest argument, al lipsei cărților lui Goma în limba română, dacă luăm ca reper temporal 1971 – anul apariției primei cărți în traducere, în Germania, Ostinato, la „Suhrkamp”, autorul fiind în România concentraționară. E adevărat că niciun critic sau literat care a ajuns ca „turist cultural” cu viză-de-la-Securitate în Europa înainte de 1989 n-a avut curiozitatea să-l citească în franceză, germană, italiană; ar fi fost „periculos”. Dar argumentul absenței n-a mai funcționat după 1990, când începe să fie publicat de editurile românești (și nu „tradus”, cum se exprimă adesea cei care nu-i stăpânesc biobibliografia; Goma nu a scris niciodată în altă limbă decât româna). Mă refer la criticii de referință. Este chiar mai grav decât pare. Orice cititor cu un interes față de scriitura lui Goma, parcurgând cele două coloane pe care i le dedică (sic!) Nicolae Manolescu în mediatizata sa Istorie…, va constata că a citit mai aplicat din opera lui Goma decât criticul. Nu e glumă.

De ce îl evită critica literară? Aș completa: bătrâna critică. Tânăra critică literară și-a salvat o parte din onoare, dar și aici sunt „curente”, „școli”, „bisericuțe”. Cred că din motive mult mai prozaice decât ne-am aștepta: din răzbunare, din invidie, din idiosincrazii, din calcul meschin, pe fondul unei moralități îndoielnice, în ciuda declamațiilor ritoase. Uneori, administrarea conștiinței vinovate (neasumate) poate face ravagii în cultura unui popor. Afirmațiile mele au acoperire istorică, putem aprofunda multe zile această „temă”, avem material documentar.

Voi alege întotdeauna est-etica, în detrimentul esteticii

– Care vă este cea mai apropiată carte a lui Goma? De ce?

– N-aș spune că este doar una, dar ca să vă fac pe plac, o să vă dau titlul acelei cărți care îl adună pe scriitorul-opozant Goma, îl pune la un loc în sens ontic și cultural: Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Să nu se înțeleagă, totuși, că las în margine romanele, dimpotrivă. Tot ce vreau să spun este că voi alege întotdeauna est-etica, în detrimentul esteticii, poate și pentru că, istoric fiind, îmi este mai aproape căutarea adevărului, înțelegerea a ceea ce s-a petrecut și se petrece cu noi. Și pentru că sunt de acord cu Paul Goma, care spune că scriitorul are datoria să spună mereu adevărul. Eu spun: scriitorul îl cuprinde pe opozant, nu invers. Esența persoanei Goma este aceasta: scriitorul și opozantul/ luptătorul pentru drepturi/ rostitorul adevărului fără calcul sunt consubstanțiali.

– Peste cărțile lui Paul Goma am dat mult mai des în anticariate decât în librării. În ce măsură este citit astăzi? Ce tiraje au reeditările volumelor sale?

– Am răspuns în mare măsură la această întrebare. Tirajele nu sunt mari, nici nu au cum să fie. Blestemul tirajelor lui Goma (dar nu numai ale lui!) decurge din blestemul lumii literare și editoriale românești, o lume plină de vanități mari și de caractere mici. Dacă profesorul de liceu sau de facultate nu îți vorbește și despre literatura lui Goma, tu – elev, tu –student de unde afli că există și acest scriitor postbelic? E doar un exemplu.

M-am hotărât, pe la 15-16 ani, să merg pe mâna istoriei

– Ce v-a determinat să alegeți cursurile Facultății de Istorie?

– Interesantă întrebare, în context. Prima mea iubire, când eram mică-mititică, a fost literatura. Stăteam în satul meu de câmpie și citeam pe rupte cărți de la biblioteca comunală, apoi am început să cumpăr (singură), chiar pe la 8-9 ani, dar pe măsură ce creșteam și îl vedeam pe tata cu timpanul lipit de difuzorul aparatului de radio, ascultând când Radio Europa Liberă, când Vocea Americii, și fascinată de povestirile mamei despre pământul de la Cuza, pământul de la Ferdinand, despre cum Carol al II-lea a reconstruit un sat vecin din temelii, după incendiu, despre război și legionari și atâtea altele…, care păreau basme, eram pur și simplu îndrăgostită de promisiunile din lumea acelor povești, pe care nu puteam să le asum ca realitate, pentru că nu erau amintirile mele, mă născusem în epoca unui cenușiu bolnav, ca rod nedorit al celebrului Decret 770, deci sunt un „decrețel”… Și văzând cum cresc necazurile în jurul meu, apoi înfometarea din anii 1980, deși eram copil, literatura mi s-a părut ceva atât de futil (să mă ierte prietenii mei scriitori), o modalitate de evadare. Iar evadarea era ca un vis, când mă trezeam auzeam aceleași discuții despre jumătatea de pâine care-i revenea tatei pe cartelă, despre „ce punem și azi pe masă”, despre cum ne-au confiscat nenorociții banii primiți pe vaca noastră, pe bunul nostru din curte etc. Și m-am hotărât, pe la 15-16 ani, să merg pe mâna istoriei. De parcă, în comunism, aș fi avut vreo șansă cu istoria, alta decât să devin o ființă tarată, care intră în linie ca să unduiască în șirul fără sfârșit al conformismului ideologic. Sau, mai grav, vreo activistă ca-n filmele epocii. Dar eram un copil. Și șansa mea de a nu mă compromite a fost decembrie 1989 (presupun, nu fac istorie contrafactuală, cine știe ce ar fi fost, poate ajungeam la Rahova, am picat admiterea doi ani la rând, deși la istorie eram beton, dar refuzam – cu inconștiență – să „învăț” gargara tovarășului suprem, ca să pot scrie ceva la subiectul ideologic). Eram abia în anul I, în 1989.

Menționam anterior că scriitorul Paul Goma a fost, cumva, exilat de critica literară. Cum este perceput disidentul Paul Goma de către istoricii din România de azi?

Aș spune că „disidentul”, ca percepție în conștiința publică, stă mai bine decât scriitorul. Însă, dacă un istoric îl poate trata analitic pe Paul Goma din perspectiva laturii sale opozante, eludând latura scriitoricească, nu același lucru are voie să facă un critic literar. Pentru că menirea celui din urmă este să citească opera literară a unui scriitor și s-o analizeze cu instrumentele specifice. Cred că le-a fost greu literaților români să-l accepte pe Goma, după ce mulți dintre ei își dăduseră silința să îl distrugă, alături de sau în slujba Securității. Sigur că le-a fost peste mână să îl primească din oficiu în U.S.R., după ce în aprilie 1977, când era închis la Rahova, votaseră excluderea lui, fără ca vreun membru al sindicatului scriitorilor să protesteze (felul în care se solidarizează scriitorii azi cu unul sau cu altul dintre colegii lor, pus la zid de tabăra Manolescu, este, desigur, înduioșător… dar solidarizarea nu are tradiție în România, este un produs de formă, în absența unui fond matriceal). Și, sigur că nu este la îndemână să recunoști valoarea literară a unui scriitor care a salvat demnitatea tuturor scriitorilor români în fața Europei, pe care, de altfel, toți o cultivă azi și li se pare că o și merită cu vârf și îndesat.

– Sunteți cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. Ce proiecte aveți aici?

– La I.N.S.T. facem o muncă pe care aș numi-o de uzură și lipsită de „succes de piață”. Aud tot mai des: Pe cine mai interesează ce s-a întâmplat în comunism? Cui îi mai pasă de ce faceți voi? Și totuși, lucrăm asiduu, din vocație, cu profesionalism, la volume impresionante, la enciclopedii dedicate represiunii comuniste, partidului comunist, rezistenței, la volume de mărturii, de studii și de documente ce vizează cele două ideologii ale secolului al XX-lea ș.a.m.d. Vă invit să le căutați și să le aveți în casă, nu se știe când vreți să citiți un punct de vedere avizat legat de o mulțime de aspecte ale traiului în comunism, ale sistemului concentraționar, ale legislației și mecansimelor represive sau ale hățișurilor partidului (unic și „iubit”). Să nu uit: sunt foarte ieftine.

(La recitirea interviului, sunt nevoită să dau o veste tristă. Pe 6 septembrie 2017 a încetat să mai fie printre noi Ana-Maria Goma, soția scriitorului, femeia care i-a stat alături și l-a susținut toată viața. A dispărut așa cum a trăit, într-o nedreaptă singurătate și izolare. De trei zile, de când am aflat, nu mă pot aduna. Dumnezeu să te odihnească, Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești!)


Update

Marți, 3 octombrie 2017, la Ateneul Român, un eveniment pe care vi-l recomandăm:

 

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. george puiareu

    28 septembrie 2017 at 16:19

    Stimatä D.nä,vä multumesc pentru corespondentä,mereu interesantä si mai ales
    despre trecutul ce se vrea uitat.Prezentul este penibil,interpretat de zgura läsatä de comunism.

    • Bălănescu Flori

      28 septembrie 2017 at 20:37

      Stimate domnule Georg Puiareu,
      Vă mulțumim pentru interesul Dvs. nedezmințit față de istoria noastră recentă.
      Cu cele mai bune gânduri,
      Flori Bălănescu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

Editorial

230 de mineri duși… pe Valea Morții

Publicare

pe


Pixul negru


Dumitru Cutean a fost un om pe cît de chinuit la începutul vieții sale, pe atît de optimist și fericit la sfîrșitul său pămîntesc. Ajunsese, după un prizonierat prelungit în U.R.S.S., pînă prin 1948-49, cîțiva ani buni după Al Doilea Război, miner pe Valea Jiului. Mai precis, la Aninoasa, Mina 3 – Jieț, care nu mai există demult.

Nu o să vă repet secvențe de groază din prizonieratul inuman și odios prelungit de… prietenii păcii și ai noștri mulți ani după punerea păcii, pe care mi le povestea răsuflînd greu la întoarcerea din șut și după o spălare într-un lighean mare din tablă zincată, în care apa rămînea neagră, mărginită de un cerc de praf negru lipit pe buza ligheanului. Ci am să vă spun că prizonierul-miner mi-era unchi. Iar într-o vară am ajuns și la Aninoasa. Nu știu cum am ajuns acolo, destul că mi se părea un tărîm din altă lume, în afara a tot ce văzusem pînă la vîrsta aceea crudă, la care realitatea are foarte multe legături cu fantezia. Sau invers… Cert este că-mi omoram vremea zilelor de vacanță pe un tăpșan nici înierbat, nici bălărie… Și că într-o zi unchiul m-a luat cu el pînă la puțul în care trebuia să coboare cu echipa la lucru, sub pămînt. Intrau în colivie, așa i se zicea cutiei aceleia din bare de fier, pătrată, cubică mai corect, cu o ușă căpușită cu plasă din sîrmă groasă. Intrau cam opt mineri, cum număram eu. Care ne făceau semne cu mîinile și noi lor, ca-n gară la plecarea trenului cu cineva drag, dar fără batiste… Erau și copii ca mine, se uitau zîmbind, dar mai mult neveste tinere, plecate de la „crătiți”, de la vana cu rufe; se spăla continuu în acele locuințe standard. Adică niște case, în așa-numitele colonii, cu două încăperi, o cămară din lemn pentru cărbuni primiți gratis, un cuptor de pîine și doi metri de straturi în față, pînă la portiță… Femeile acelea, mătușa mea ca și ele, duceau greul casei. Dacă făcutul mîncării, că omul ieșit din mină nu putea fi hrănit cu pită și lictar de prune, ori marmeladă la ladă, de se tăia cu cuțitul ca salamul, dar salam era numai în galantar, la prăvăliile din Petroșani, iar marmelada se dădea la „magazîn”, spălatul rufelor, „șalopetelor”, principala lucrare femeiască, și focul pentru apa caldă pe cînd vine „omul ei” de la șut – dacă astea pot fi mai grele decît mineritul. Așa, în fața  coliviei totul părea normal, și fără gînduri.

Cînd însă a început să scîrțîie lanțuri și mai știu eu ce mecanisme și s-a pus colivia în mișcare, să coboare, toate fețele acelea au încremenit, zîmbetele au  devenit instantaneu rictusuri, iar cuvintele au amuțit. Scena asta o vedeam și revedeam ori de cîte ori trebuia să plec pe Vale, cu treburi gazetărești. Chiar și cînd plecam la meciurile Jiului, sau ale rugbiștilor de la Știința… Chiar și cînd am plecat pe Vale să-l caut pe Kopetin Geza, nașul unchiului meu și șef de brigadă, stahanovist faimos atunci și multă vreme după aceea. Mai mult după, pentru a povesti noilor generații de mineri ce însemna stahanovismul ăla. Un fel de întrecere socialistă, inventată de un miner din Donețk, sovietic adică, Stahanov, care spărgea normele de muncă mai ceva ca pe nuci…

Scenă care mi-a străfulgerat prin fața ochilor, în cariera de ziarist, de vreo 13 ori, dacă bine număr accidentele de muncă soldate cu morți de pe Valea Jiului, din 1972 încoace, primul de care mai știu, la Uricani, cu 46 de morți. A 14-a oară a fost recent întîmplată tocmai la Lupeni, unde nu țin minte să mai fi fost așa tragedie.

Pe Vale, după o aproximativă aritmetică au murit în subpămînt, din diverse cauze, îndeosebi acumulări de gaze, surpări și cedări  de stîlpi de galerii, 230 de mineri. Cele mai multe accidente au avut loc la minele Vulcan (cinci), Petrila (trei) și Paroșeni (două). Cei mai mulți, 53 de morți, la Livezeni, în 29 noiembrie 1980. Și, după obiceiul pămîntului, anchetele și cercetările, investigațiile, unele total dezonorante pentru cei care le ordonau ajungeau, ca printr-o minune, la concluzia că mortul, mă rog, morții sînt de vină.

De aceea, cred că fraza asta, care stă de veghe deasupra Petrilei, aparținînd cărturarului Ion D. Sîrbu, pămîntean al locului, spune totul despre mineritul de pe Valea Jiului, ca Vale a Morții: „O lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri…”

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru