Facebook

INTERVIU

De partea neuitării. O lecție de non-pasivitate în fața istoriei

Publicat

pe


Interviu-Express


Flori Bălănescu este istoric și cercetător științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, este coordonator al „Seriei de autor Paul Goma” la editura „Ratio et Revelatio” și autor al unor volume de memorie culturală/documentaristică (Fără închisoare, aș fi fost nimic, Neculai Popa în dialog cu Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului, Ocupaţia sovietică în România. Documente, 1944-1946 etc.). Mai mult, Flori Bălănescu este omul care a luptat ca Paul Goma să existe pe piața editorială din România. Așa cum am perceput-o, dumneaei nu este doar reprezentantul editorial al lui Goma ci, mai mult, apărătorul lui cel mai devotat, omul care l-a neuitat pe scriitor – într-o societate din ce în ce mai amnezică – și un spirit intransigent în fața nedreptății.

Fotografia care însoțește interviul a fost realizată de dl. Viorel Ilișoi



– Stimată doamnă Flori Bălănescu, i-ați fost alături lui Paul Goma întotdeauna. Când am început să-l citesc, în anii studenției, numele dumneavoastră era legat, inevitabil, de al lui. Cum l-ați descoperit? Care este povestea acestei colaborări?

– Înseamnă că sunteți foarte tânără. Da, îi sunt recunoscătoare că există cam de prin 1996, când am devenit foarte conștientă de importanța sa. Spre deosebire de vedetele noastre intelectuale, preocupate să-și brodeze alibiuri rezistente prin cultură, să intre în noua lume cu o fațadă renovată, noi, tinerii, ne-am petrecut primii ani postdecembriști făcând revoluție (credeam noi). Între timp, unii dintre ei l-au publicat, timid, pe Goma, alții în tiraje mari, dar ce folos, că la scurtă vreme le-au dat la topit. Tot atunci, prin 1996-1997, a început și corespondența noastră, scrisă și vorbită (vorbeam destul de des la telefon). „Alături” am început să-i fiu de prin 1999-2000, când m-am implicat, tot mai mult, mai întâi prin culegere de texte, corecturi, redactări ocazionale. În 1999 l-am și întâlnit, la Paris. Pe măsură ce eu însămi am avut un statut profesional mai bine definit în lumea aceasta încâlcită, care este lumea literar-editorială, am fost tot mai nemulțumită de felul în care este editat și perceput Paul Goma în România. Îi cumpăram cărțile de pe la anticariate sau de la bătrâni care le vindeau în stradă pentru că nu aveau ce să mănânce ori bani de medicamente (îmi amintesc că am cumpărat Adameva de la o doamnă în vârstă, de bună condiție intelectuală, care mi-a cerut bani, jenată vizibil, să-și poată lua o sticlă de ulei – nu uit asta! –, era undeva la coloane, la Piața Romană). Și am simțit nevoia să încerc să mișc lucrurile, deși eram o tânără necunoscută, fără niciun fel de relații sau de posibilități financiare (ba, dimpotrivă, ar spune chiar Goma).

– Ați întâmpinat impedimente ca editor al lui Paul Goma?

– Aș spune că am avut mai ales impedimente! Dar nu vreau să fiu nedreaptă. Fără oameni convinși de valoarea lui Goma, fără oameni care să cunoască prețul libertății și care au contribuit de câteva ori financiar (dar nu oameni de cultură!) nu aș fi reușit măcar câteva ediții bune din punct de vedere grafic. Unele poate chiar foarte bune, și aici mă refer la seria de autor de la „Ratio et Revelatio”. Sigur, nu am reușit să răstorn munții, dar pot să fiu măcar sinceră cu mine însămi și să recunosc: am reușit mai mult decât am sperat, în ciuda faptului că până și prietenii mei intimi se îndoiau că voi reuși, știind ei cum este privit Paul Goma printre cobreslași. Prin editarea constantă, cu chiu-cu vai, în ediții cel mai adesea sărace, în tiraje mici, am reușit să mențin un interes pe piață pentru cărțile lui Paul Goma. Poate părea lipsă de modestie, dar nu este decât o dramatică evidență, care nu-mi face mie onoare, cât îi vizează, rușinos, pe cei care l-au minimalizat și ocolit mereu pe nedreptățitul scriitor Paul Goma.

În România, Paul Goma este, întâi de toate, un nume cu sonoritate istorică

– În România, Paul Goma este mult mai cunoscut ca disident decât ca scriitor. De ce credeți că literatura sa este evitată de critica literară?

– Puneți întrebări complementare, istoricului îi place asta. Paul Goma în România este, întâi de toate, un nume cu sonoritate istorică. Până și cel mai neașteptat om, întrebat pe stradă, se scarpină puțin în cap și spune: Păi, nu a făcut el ceva în timpul lui Ceaușescu, de a vuit Europa Liberă? Nici n-ar avea cum să nu fie mai cunoscut ca „disident” (Goma nu e de acord cu încadrarea, nici eu nu sunt), decât ca scriitor.

Scriitorul Goma, înainte de a deveni exilat în Franța, adică până în noiembrie 1977, avea în România, în limba română, un singur volum, anume cel de debut: Camera de alături (1968). Numai că la scurtă vreme, când a început să trimită manuscrisele în Occident, pentru că aici cenzura veghea cu vigilență „creatoare” (ar trebui să vedeți notele informative din dosarele sale de la Securitate!), Goma, soția, socrul nu au mai putut semna nici traduceri, iar cartea de debut a fost trecută la index în 1978, ca o măsură punitivă suplimentară pentru îndrăzneala de a fi declanșat o mișcare pentru drepturile omului. Era vânată prin biblioteci (publice și particulare), în librării, pe tarabe (pentru a o reedita, în 2015, am cumpărat-o de la un anticariat). Deci, până în 1990, Goma nu doar că nu a avut cititori în limba română, n-a avut nici exegeți. Securitatea și conformismul de toată mâna al românilor nu au făcut posibil nici samizdatul, în România nu a existat rezistență subterană, oricât s-ar lăuda unii că ar fi practicat-o. Manuscrisele date de scriitor prietenilor, în așteptarea unei păreri, ajungeau la agenții Securității, care le „recenzau” împotriva lui Goma. A se vedea grafomana agentă „Ruxandra”, de la revista „România literară”. Sigur, la Radio Europa Liberă, românii (unii) au putut asculta, de exemplu, romanul Gherla, în lectura autorului. Dar este oarecum lipsit de relevanță. Critica de specialitate s-a putut crampona măcar 18 de ani de acest argument, al lipsei cărților lui Goma în limba română, dacă luăm ca reper temporal 1971 – anul apariției primei cărți în traducere, în Germania, Ostinato, la „Suhrkamp”, autorul fiind în România concentraționară. E adevărat că niciun critic sau literat care a ajuns ca „turist cultural” cu viză-de-la-Securitate în Europa înainte de 1989 n-a avut curiozitatea să-l citească în franceză, germană, italiană; ar fi fost „periculos”. Dar argumentul absenței n-a mai funcționat după 1990, când începe să fie publicat de editurile românești (și nu „tradus”, cum se exprimă adesea cei care nu-i stăpânesc biobibliografia; Goma nu a scris niciodată în altă limbă decât româna). Mă refer la criticii de referință. Este chiar mai grav decât pare. Orice cititor cu un interes față de scriitura lui Goma, parcurgând cele două coloane pe care i le dedică (sic!) Nicolae Manolescu în mediatizata sa Istorie…, va constata că a citit mai aplicat din opera lui Goma decât criticul. Nu e glumă.

De ce îl evită critica literară? Aș completa: bătrâna critică. Tânăra critică literară și-a salvat o parte din onoare, dar și aici sunt „curente”, „școli”, „bisericuțe”. Cred că din motive mult mai prozaice decât ne-am aștepta: din răzbunare, din invidie, din idiosincrazii, din calcul meschin, pe fondul unei moralități îndoielnice, în ciuda declamațiilor ritoase. Uneori, administrarea conștiinței vinovate (neasumate) poate face ravagii în cultura unui popor. Afirmațiile mele au acoperire istorică, putem aprofunda multe zile această „temă”, avem material documentar.

Voi alege întotdeauna est-etica, în detrimentul esteticii

– Care vă este cea mai apropiată carte a lui Goma? De ce?

– N-aș spune că este doar una, dar ca să vă fac pe plac, o să vă dau titlul acelei cărți care îl adună pe scriitorul-opozant Goma, îl pune la un loc în sens ontic și cultural: Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Să nu se înțeleagă, totuși, că las în margine romanele, dimpotrivă. Tot ce vreau să spun este că voi alege întotdeauna est-etica, în detrimentul esteticii, poate și pentru că, istoric fiind, îmi este mai aproape căutarea adevărului, înțelegerea a ceea ce s-a petrecut și se petrece cu noi. Și pentru că sunt de acord cu Paul Goma, care spune că scriitorul are datoria să spună mereu adevărul. Eu spun: scriitorul îl cuprinde pe opozant, nu invers. Esența persoanei Goma este aceasta: scriitorul și opozantul/ luptătorul pentru drepturi/ rostitorul adevărului fără calcul sunt consubstanțiali.

– Peste cărțile lui Paul Goma am dat mult mai des în anticariate decât în librării. În ce măsură este citit astăzi? Ce tiraje au reeditările volumelor sale?

– Am răspuns în mare măsură la această întrebare. Tirajele nu sunt mari, nici nu au cum să fie. Blestemul tirajelor lui Goma (dar nu numai ale lui!) decurge din blestemul lumii literare și editoriale românești, o lume plină de vanități mari și de caractere mici. Dacă profesorul de liceu sau de facultate nu îți vorbește și despre literatura lui Goma, tu – elev, tu –student de unde afli că există și acest scriitor postbelic? E doar un exemplu.

M-am hotărât, pe la 15-16 ani, să merg pe mâna istoriei

– Ce v-a determinat să alegeți cursurile Facultății de Istorie?

– Interesantă întrebare, în context. Prima mea iubire, când eram mică-mititică, a fost literatura. Stăteam în satul meu de câmpie și citeam pe rupte cărți de la biblioteca comunală, apoi am început să cumpăr (singură), chiar pe la 8-9 ani, dar pe măsură ce creșteam și îl vedeam pe tata cu timpanul lipit de difuzorul aparatului de radio, ascultând când Radio Europa Liberă, când Vocea Americii, și fascinată de povestirile mamei despre pământul de la Cuza, pământul de la Ferdinand, despre cum Carol al II-lea a reconstruit un sat vecin din temelii, după incendiu, despre război și legionari și atâtea altele…, care păreau basme, eram pur și simplu îndrăgostită de promisiunile din lumea acelor povești, pe care nu puteam să le asum ca realitate, pentru că nu erau amintirile mele, mă născusem în epoca unui cenușiu bolnav, ca rod nedorit al celebrului Decret 770, deci sunt un „decrețel”… Și văzând cum cresc necazurile în jurul meu, apoi înfometarea din anii 1980, deși eram copil, literatura mi s-a părut ceva atât de futil (să mă ierte prietenii mei scriitori), o modalitate de evadare. Iar evadarea era ca un vis, când mă trezeam auzeam aceleași discuții despre jumătatea de pâine care-i revenea tatei pe cartelă, despre „ce punem și azi pe masă”, despre cum ne-au confiscat nenorociții banii primiți pe vaca noastră, pe bunul nostru din curte etc. Și m-am hotărât, pe la 15-16 ani, să merg pe mâna istoriei. De parcă, în comunism, aș fi avut vreo șansă cu istoria, alta decât să devin o ființă tarată, care intră în linie ca să unduiască în șirul fără sfârșit al conformismului ideologic. Sau, mai grav, vreo activistă ca-n filmele epocii. Dar eram un copil. Și șansa mea de a nu mă compromite a fost decembrie 1989 (presupun, nu fac istorie contrafactuală, cine știe ce ar fi fost, poate ajungeam la Rahova, am picat admiterea doi ani la rând, deși la istorie eram beton, dar refuzam – cu inconștiență – să „învăț” gargara tovarășului suprem, ca să pot scrie ceva la subiectul ideologic). Eram abia în anul I, în 1989.

Menționam anterior că scriitorul Paul Goma a fost, cumva, exilat de critica literară. Cum este perceput disidentul Paul Goma de către istoricii din România de azi?

Aș spune că „disidentul”, ca percepție în conștiința publică, stă mai bine decât scriitorul. Însă, dacă un istoric îl poate trata analitic pe Paul Goma din perspectiva laturii sale opozante, eludând latura scriitoricească, nu același lucru are voie să facă un critic literar. Pentru că menirea celui din urmă este să citească opera literară a unui scriitor și s-o analizeze cu instrumentele specifice. Cred că le-a fost greu literaților români să-l accepte pe Goma, după ce mulți dintre ei își dăduseră silința să îl distrugă, alături de sau în slujba Securității. Sigur că le-a fost peste mână să îl primească din oficiu în U.S.R., după ce în aprilie 1977, când era închis la Rahova, votaseră excluderea lui, fără ca vreun membru al sindicatului scriitorilor să protesteze (felul în care se solidarizează scriitorii azi cu unul sau cu altul dintre colegii lor, pus la zid de tabăra Manolescu, este, desigur, înduioșător… dar solidarizarea nu are tradiție în România, este un produs de formă, în absența unui fond matriceal). Și, sigur că nu este la îndemână să recunoști valoarea literară a unui scriitor care a salvat demnitatea tuturor scriitorilor români în fața Europei, pe care, de altfel, toți o cultivă azi și li se pare că o și merită cu vârf și îndesat.

– Sunteți cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. Ce proiecte aveți aici?

– La I.N.S.T. facem o muncă pe care aș numi-o de uzură și lipsită de „succes de piață”. Aud tot mai des: Pe cine mai interesează ce s-a întâmplat în comunism? Cui îi mai pasă de ce faceți voi? Și totuși, lucrăm asiduu, din vocație, cu profesionalism, la volume impresionante, la enciclopedii dedicate represiunii comuniste, partidului comunist, rezistenței, la volume de mărturii, de studii și de documente ce vizează cele două ideologii ale secolului al XX-lea ș.a.m.d. Vă invit să le căutați și să le aveți în casă, nu se știe când vreți să citiți un punct de vedere avizat legat de o mulțime de aspecte ale traiului în comunism, ale sistemului concentraționar, ale legislației și mecansimelor represive sau ale hățișurilor partidului (unic și „iubit”). Să nu uit: sunt foarte ieftine.

(La recitirea interviului, sunt nevoită să dau o veste tristă. Pe 6 septembrie 2017 a încetat să mai fie printre noi Ana-Maria Goma, soția scriitorului, femeia care i-a stat alături și l-a susținut toată viața. A dispărut așa cum a trăit, într-o nedreaptă singurătate și izolare. De trei zile, de când am aflat, nu mă pot aduna. Dumnezeu să te odihnească, Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești!)


Update

Marți, 3 octombrie 2017, la Ateneul Român, un eveniment pe care vi-l recomandăm:

 

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. george puiareu

    28 septembrie 2017 at 16:19

    Stimatä D.nä,vä multumesc pentru corespondentä,mereu interesantä si mai ales
    despre trecutul ce se vrea uitat.Prezentul este penibil,interpretat de zgura läsatä de comunism.

    • Bălănescu Flori

      28 septembrie 2017 at 20:37

      Stimate domnule Georg Puiareu,
      Vă mulțumim pentru interesul Dvs. nedezmințit față de istoria noastră recentă.
      Cu cele mai bune gânduri,
      Flori Bălănescu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru