Facebook

Interviu

Din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă. Dialog cu ziaristul Nicolae Stanciu

Publicat

pe


Interviu-Express


Pe ziaristul devean Nicolae Stanciu l-am cunoscut, cu ani în urmă, via Facebook, spațiu în care se creează și legături temeinice, nu doar prietenii „angrosiste”, virtuale atît la propriu, cît și la figurat, străine de afinități, străine de substanță.

Nicolae Stanciu este un ziarist old-school, adică serios, cu o gîndire echilibrată și condei elegant. Astăzi septuagenar – s-a născut în decembrie 1940, la Sebeș –, a tipărit, pînă acum, cinci cărți. Toate de publicistică, toate apărute la editura timișoreană Diacritic. Le voi enumera: Klein: căpitanul lui Lucescu: cronici sentimentale, în 2014, apoi, un an mai tîrziu, „tripleta” De la Klein la Mutu: manelizarea fotbalului: alte cronici sentimentale, Pixul negru: libertatea presei de a nu fi liberă, Hunedoara: oameni și legende, și, în 2016, Respect, domnule Boia. O înșiruire de titluri din care se pot limpede constata preocupările de ieri și de azi ale ziaristului.

I-am propus de curînd lui Nicolae Stanciu – de cîțiva ani editorialist la „Ziarul hunedoreanului” – să realizăm un dialog. Prin e-mail. A fost de acord. (E adevărat, încuviințarea dumnealui a venit cu aceeași modestie – uneori de-a dreptul dezarmantă – care îl caracterizează.) Cum scriam, dialogul nostru s-a petrecut prin e-mail. Din acest motiv, lipsește spontaneitatea tipică unei convorbiri face to face. Nu lipsește însă – nici nu se putea altfel, în atari condiții! – consistența. Îmi place să cred că, citindu-l, veți descoperi un gazetar profesionist. Un gazetar care privește înapoi cu luciditate, la fel cum privește și prezentul. Din septembrie, o să îl puteți citi și pe www.trenulnostru.ro, în calitate de publicist-comentator.

Veți afla, în acest dialog, și o retrospectivă importantă a grevei de la Lupeni, din august 1977, eveniment de la care se împlinesc, peste puține zile, 40 de ani. Nicolae Stanciu a fost acolo – la fața locului, ca să folosesc un clișeu jurnalistic – cînd Nicolae Ceaușescu a discutat cu minerii Văii Jiului. Și rememorează acele întîmplări.

Așadar, din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă cu Nicolae Stanciu.



 

– Stimate domnule Nicolae Stanciu, mulțumindu-vă pentru disponibilitatea de a desfășura, de la distanță, prin e-mail, pe „ruta” București-Deva și retur, un dialog, vă trimit întrebarea inaugurală – ar trebui, de fapt, să folosesc pluralul, pentru că vor fi, veți vedea, mai multe semne de întrebare. În 1966, după ce ați absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universității clujene Babeș-Bolyai, ajungeți la Deva, la ziarul „Drumul socialismului”, de care este legată o bună parte a carierei dvs. de gazetar. Au trecut, de atunci, din 1966, peste 50 de ani. Cum vă amintiți epoca respectivă, din punct de vedere politic și ideologic? Ce au însemnat, cum ați receptat la Cluj, spre sfîrșitul studenției, și apoi, la Deva, ca tînăr ziarist, deschiderile de la Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), prefațate oarecum de momentul Declarației din 1964 și de alte atitudini de liberalizare?  

– Da, o să-ncerc să răspund cît mai exact, dar mai înainte aș vrea să vă spun că trăiesc convingerea că am ajuns ziarist din întîmplare și nu chiar… Pentru că, încă din liceu, la Sebeș (care, în acele vremuri, nici măcar liceu nu se numea, ci Școala Medie Mixtă, necum să poarte numele elevului său de elită, Lucian Blaga, încă socotit neprieten al acelei republici), mi se întîmpla ca, atunci cînd îmi cădea un ziar în mînă – ca o predestinare, mai des „Drumul socialismului”, ziarul regional, la care era corespondent un amic de-al tatălui meu, Mihai Ruginescu –, să mă atragă, chiar ca o fascinație, semnăturile de sub știri, articole. Pe astea le citeam înaintea titlurilor sau textelor, nume  necunoscute mie, în afara celui menționat, dar aveam un respect, inexplicabil atunci, pentru cei care semnau texte în ziare. Din acest motiv, am scris adineauri că nu chiar din întîmplare am ajuns ziarist. Cel puțin personal consider că acea atracție care-mi impunea respect pentru semnături a fost un semn al destinului. După cum tot întîmplarea, ca un destin, a făcut ca, în noiembrie 1966, să fiu angajat corector la ziarul pe care-l avusesem în fața ochilor în anii de liceu. Adică, ajuns la Deva în căutarea iubitei, care avea să-mi fie alături pînă azi, ca soție și mamă a copiilor noștri, întîmplarea a făcut ca într-o cafenea să întîlnesc o cunoștință, student la Istorie-Filozofie, la fără-frecvență, care mă întreabă: „Cu ce prilej prin Deva?”. „Păi, uite, dînsa, Lucia, este prietena mea, de fapt, iubita mea, și vreau să rămîn pe aici, pe undeva, dar nu prea găsesc de lucru.” „Domnule, hai să ne întîlnim dimineață la 8, că avem nevoie de un corector la ziar. Tocmai a fost dat afară unul dintre  corectori pentru o gravă greșeală scăpată în ziar.” (Greșeala era dublă. Un titlu cam așa: „Tovarășul Gheorghe Chioară a venit pe calea aerului de la Berlin”. Adică Cioară a devenit Chioară. Și nu era de-ajuns dar a venit și pe calea aerului… E vorba despre fostul ministru al Comerțului exterior în guvernul I. G. Maurer. Iar sancțiunea a căzut numai pe corector, nu și pe capul limpede sau pe controlul presei – cenzura de partid, care se efectua în paralel cu corectura și capul limpede, în tipografie, într-o încăpere specială a lor, confortabilă comparativ cu a Corecturii, dar așa erau vremurile, ca și acum: vina cădea pe cel mai mic.) A doua zi,  la ora stabilită, am ajuns în fața redactorului-șef adjunct, tovarășul Trandafir Marian, care mi-a cerut cîteva amănunte biografice și nume pentru referințe, cerute ulterior celor deja furnizate, inclusiv profesori din liceu, facultate, foști colegi. Și mustăcise cînd, întrebat fiind de neamuri, am menționat o mătușă din Gurasada. Nume la auzul căruia respectivul s-a învîrtoșat: „Trebuie să analizăm serios acest fapt, că la Gurasada a existat un puternic cuib legionar!”. Ceea ce m-a înfiorat și pe mine. Oricum, la ora 12 aveam să fiu prezentat „tovarășei Doina”, corector-șef am înțeles, cu care am și  intrat, pentru prima dată, în biroul Corecturii din tipografia deveană, de pe strada Simion Bărnuțiu.

Acum, însă, îmi dau seama că și în studenție cele mai evidente și marcante amintiri sînt legate de întîlniri și contacte cu oameni, personalități și celebrități chiar  specifice mediului gazetăresc.

Iată, oarecum telegrafic,  o rememorare a acestora.

Unuia pentru care studenția însemna și şuete la cafeneaua „Croco”, apoi „Carpaţi”, la „Conti” (restaurantul-hotel Continental), „Someşul”, în zilele de bursă, și birtul „Pelişor”, după, unde barmanul Vasile dădea şi pe datorie…

Unuia pentru care Clujul însemna…

…fascinaţia de a trăi în singurul oraş din Europa cu două universităţi de stat, două teatre, două opere de stat, chiar dacă între timp universităţile au fost contopite în una singură…

…primii paşi timizi în sala Teatrului, la spectacole spumoase cu Aurel Giurumia și Zighi Munte, sau la Operă, în aceeași sală, cu Lucia Stănescu, profesoară la Florenţa şi Livorno, după 1980, ori cu Lya Hubic, prim-solistă vreo 35 de ani…

…audiența la academicianul Constantin Daicoviciu, rectorul Universității, pentru aprobarea unei re-re-examinări, apoi, cînd ne-a prins în camera de la căminul 9 la poker, și ne-a ras de bani. (Pe care aveam să-l reîntîlnesc la… „Întîlnirile tineretului cu Istoria”, de la Costești și Sarmizegetusa – acum în calitate de ziarist, solicitîndu-i un interviu, acordat –, ca, ulterior, și pe academicianul Ștefan Pascu, fostul nostru decan, și pe Hadrian Daicoviciu, fiul lui C. Daicoviciu…

…un autograf de la Jean Marais, pe legitimaţia de student, primit la masa lui din Conti, unde a rămas singur pînă ce Florin Piersic a condus-o pe Marilù Tolo la baie – atunci se zicea WC – şi, din fericire, întîrziau întoarcerea la masă, probabil era ocupat, avînd timp marele artist să-mi scrie pe legitimație „Cordialement” şi să semneze…

…un alt autograf, tot celebru, al uriaşului actor György Kovács, aflat la un şpriţ cu profesorul Tudor Jarda, de la Conservator, la „Someşul”, unde la fel de marele Alexandru Ţitruş îşi mîngîia vioara magică la urechile clienţilor de elită veritabilă…

…întîlnirea şi colegialitatea de cameră, de 6 paturi, cu cel care a devenit marele poet Ioan Alexandru, în vechiul cămin „Racoviţă”, azi Facultatea de Drept…

…convocarea generală a studenţilor, la casa lor de cultură, la şedinţa condusă de prim-secretarul UTM, Virgil Trofin, în care studenta-poetă Ana Blandiana se dezicea de trecutul legionaro-religios al tatălui ei…

…apropierea, ca spectator, de stadionul lui „U”, apoi de Octavian Popescu, sentimental de Remus Cîmpean, pentru aruncările sale lungi şi puternice din aut pînă-n poartă…

…apropierea de „Tribuna”, prin Irimie Negoiţă, „fost fumător”, cum scria pe uşa biroului său de la redacţia de deasupra Librăriei Universităţii, căreia i se schimbase odiosul nume Cartea Rusă, poet de la care am auzit nemuritoarele versuri: „Sînzîienuţă buruienuţă, nu-i bărbat să te cruţă!”, adresate Sînzîienei Pop, care va deveni soţia dinamovistului Florin Cheran…

Am ajuns, cum s-ar zice,  cu acest… bagaj într-o instituție propagandistică a PCR, la o județeană care ea însăși își căuta lideri noi,  români. Tocmai fuseseră promovați  la centru  Vasile Patilineț și Ilie Verdeț. Asta, la  puțini ani după  Declarația  de independență față de Moscova a lui Gheorghiu-Dej, „testamentul lui Dej”. Despre care ne-au vorbit într-o mare adunare studențească Paul Niculescu-Mizil și același Virgil Trofin. Care declarație ne făcea să ne simțim și mai români. Chiar mai mult decît după scoaterea trupelor sovietice de… pază, ca să nu se spună „de ocupație”, din România, și vedeam  trenurile cu ostași și echipamente, tancuri, tunuri sovietice  trecînd  prin fața casei în care locuiam… După ce dispăruseră Sovrom-urile (transport, cărbune, lemn etc.), iar TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice) deveniseră TAROM; dispăruse și editura Cartea Rusă, rămăsese doar ARLUS… Iar președintele american Lyndon B. Johnson spunea că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul războiului rece.

Era vremea începutului… intelectualizării partidului și instituțiilor de stat, erau înlocuiți  politrucii și propagandiștii  cvasi-analfabeți cu noua generație de intelectuali, școliți la rigoare în facultăți de stat, atestate de trecut și de calitatea unor cadre didactice moștenite sau reabilitate, mai de voie, mai de nevoie. În redacție deja erau trei absolvenți de învățămînt superior la zi, încă vreo cinci în anii terminali la fără frecvență în Cluj, la Istorie și Filologie, și foarte mulți în clasa a XI-a la liceul seral (cei care absolviseră vechea școală de partid „A. A. Jdanov”, mama, adică tatăl Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Unde, după liceul la seral și 11-12 examene în trei ani, primeau și diplome unversitare). Și, de asemenea, se închideau ușile la liceul din creierii Apusenilor, de la Baia de Arieș, parcă anume ascuns de ochii lumii, unde, în numai cîteva luni se obțineau diplome de Bacalaureat. Al cărui… spirit pare a fi reîncarnat azi, chiar la vedere.

Înainte de a  intra  în probe la corectură, unde am fost declarat corespunzător în foarte scurt timp, am  avut ocazia să-l văd pe Nicolae Ceaușescu pe viu, în prima sa vizită la Deva. Însoțit de Alexandru Drăghici, supraviețuitor al stalinismului autohton, însușit de la  staliniștii veniți cu tancul, de care Gheorghiu-Dej nu apucase să scape… O va face Ceaușescu, care marca astfel o nouă bilă albă la imagine. Care creștea mereu… Și viitorul corector, devenit mai apoi redactor, nu bănuia că avea să trăiască momentul unic al carierei în zilele premergătoare și-n timpul Grevei de la Lupeni, în august 1977, aflat la doar două măsuri de pantofi sub copertina cabinei portarului, pe care se afla liderul comunist român, răspunzînd  listei  cu revindecări, înmînată de Dobre. (Constantin, nu Ilie!) Dar despre asta probabil vom mai vorbi pe parcursul dialogulul nostru… la distanță. Apropo: acele dialoguri la distanță televizate, hulite azi de prea mulți neștiutori de carte sau manipulatori ai ipocriziei, care au scos la lumina rampei numeroase  valori ale culturii și artei naționale, ar mai avea ce scoate?! Mă întrebam doar…

Amintiri despre Ioan Alexandru

– Dacă ați amintit vecinătatea dvs. de cameră, într-un cămin studențesc, cu Ioan Alexandru, nu pot să nu vă rog să-l descrieți puțin pe tînărul poet. Adăugînd, eventual, și o întîmplare, avîndu-l pe acesta protagonist, întîmplare la care ați fost martor.

– La vremea cînd l-am cunoscut, în camera – destul de aglomerată – din căminul „Racoviță”, Ioan Alexandru purta o anume aură. Mai puțin legată de faptul că deja îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea „elev” sub semnătură), cît de faptul că, în mai 1961, plecase din Cluj, elev fiind, la înmormîntarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost acolo! Și asta poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea sa la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani. Exmatricularea urmată de reînmatriculare și de transferare la Filologie în București au încununat începutul vieții unui tînăr căruia, prezumtiv, părea a-i fi foarte greu să i se deschidă atît de larg porțile spre eternitate.

După mutarea mea la un alt cămin,  legătura  cu cel care va deveni  un demn reprezentant al generației ´60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mulți ani, spre sfîrșitul unei vacanțe la mare, am ajuns cu familia și la Cazinoul din Constanța, mai mult ca să-l vedem, fiind aproape de Acvariul la care îi adusesem pe copii. Pe terasă, la o masă, un tip, o doamnă tînără și tot doi copii dădeau impresia că făcuseră o „escală” după vizitarea aceluiași Acvariu. Surpriza a fost că ne-am recunoscut pe loc. Dar Ioan Alexandru purta acum aura unui poet consacrat, a unui om de cultură împlinit – era doctor în Filologie – și mă surprindea că un Om atît de important umbla pe jos, cu familia după el, venind dintr-o vacanță în Deltă. Cînd Imnele Transilvaniei erau cunoscute chiar și de către cei care nu au… citit  volumul apărut la Cartea Românească. Adică  transilvăneni care își umflă piepturile, uneori și capetele, cînd vine vorba despre „țara” lor, pe care chiar așa o și consideră: o altfel de Țară!

Dar eu nu despre Imne am discutat cu Poetul pînă ce copiii își sorbeau răcoritoarele, iar soțiile vorbeau despre copii, despre ce altceva!? Despre Mihai Beniuc îl întrebam. Care s-a îngrijit de debutul editorial al viitorului poet, cu cartea Cum să vă spun.  În liceu, Beniuc mă enerva cu „Mărul de lîngă drum”, dar mai mult mă enerva că poeți erau A. Toma, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porubacu, Dan Deșliu și, evident, Mihai Beniuc. Noroc că profesorul nostru de Română, Valer Oros, nu a ținut cont de programa școlară care la Eminescu …programa doar „Luceafărul”, „Împărat și proletar” și „Scrisoarea III”. Așa am am aflat că Eminescu a fost și ziarist. Și nu unul oarecare. Dimpotrivă! Însă și azi am impresia că puțini liceeni și, dacă nu păcătuiesc prea grav, chiar și unii jurnaliști nu știu că Poetul Limbii Române  era  și un temut gazetar… Pe Beniuc aveam să-l întîlnesc – e un fel de a spune – și în facultate, ca fost conferențiar la Psihologie, secție la Istorie-Filozofie. Ba, mai mult, dincolo de „Mărul de lîngă drum”, îmi formasem o părere, evident eronată, din cauza neștiinței, despre lucrarea cu care Beniuc își luase doctoratul în Psihologie. Pe care chiar am răsfoit-o și mi s-a părut o ciudățenie. Era ceva despre psihologia animalelor, iar psihologul Mihai Beniuc reușise să formeze niște reflexe condiționate  unei rîme! Nu puteam înțelege – și nici acum nu prea înțeleg! – de ce ar fi necesar să dresezi o rîmă să o ia la dreapta printr-un tub în formă de T, care rîmă nu putea să o ia la stînga fiindcă acel braț al T era fierbinte de la o flacără… Ioan Alexandru mi-a explicat că a apelat la Beniuc la prima sa apariție editorială pentru că era un mare poet transilvan, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor, iar el era un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plece, l-a ajutat să reintre la facultate și i-a scris prefața cărții fără să îl cunoască…

Remember Lupeni 1977  

3 august 1977. Nicolae Ceaușescu la Lupeni – încadrat de Constantin Dobre și Ilie Verdeț -, căutînd concilierea cu minerii Văii Jiului. Fotografie de Ion Liciu

– În august 1977, ați mers, alături de un coleg al dvs. de la „Drumul socialismului”, la Lupeni, cînd Nicolae Ceaușescu s-a confruntat cu minerii Văii Jiului. Ați evocat, de altfel, momentul într-una dintre cărțile dvs., Hunedoara: oameni și legende (2015). Se împlinesc, foarte curînd, 40 de ani de la evenimentele respective. V-aș propune, dacă sînteți de acord, o Addenda la ceea ce ați scris deja despre Lupeni ´77. Rugîndu-vă să vă referiți la atmosfera din Valea Jiului înainte de grevă – o atmosferă pe care îmi imaginez că o cunoșteați bine, măcar din desele dvs. deplasări la Petroșani, în calitate de cronicar sportiv, pentru meciurile Jiului. Și, evident, rugîndu-vă să vă referiți și la felul în care ați găsit, de-a lungul anilor, Valea, după grevă. 

– Mai întîi trebuie să repet, să întăresc sublinierea că, în pofida interpretărilor noi, de după 1989, ale momentului Lupeni 1977 ca fiind o ridicare politică împotriva regimului și îndeosebi împotriva lui Nicolae Ceaușescu, evenimentul menționat a fost în realitate o manifestare energică avînd ca ținte condițiile economico-sociale, revendicări economice și împotriva unor noi reglementări salariale, privind programul de muncă în subteran și vîrsta de pensionare. Orice alte interpretări sînt exclusiv manipulări politicianiste de doi bani! Faptul că acele reglementări care i-au nemulțumit pe greviști au fost făcute publice, neinspirat și chiar neghiob, în preajma Zilei Minerului – sărbătoare care aducea în mod constant prime speciale, manifestări festive, chermeze –, a fost înțeles oarecum drept ca o ofensă, o sfidare. În vremea în care noul program de lucru, cu patru „șuturi” în 24 de ore, adică un „șut” de șase ore (în unele abataje sau puncte de lucru schimbul dura, din cauza distanțelor, sub cinci ore), nu a dat rezultatele scontate. Dimpotrivă, avea să amplifice nemulțumirile celor două părți. Pe de o parte producția nu numai că nu creștea, dar  înghițea  și cheltuieli  mai mari la 1000 de lei producție marfă vîndută. De cealaltă parte, a minerilor, unele măsuri financiare restrîngeau cîștigurile acestora, iar creșterea vîrstei de pensionare de la 50 la 53 de ani și scăderea veniturilor pensionarilor de gradul III, cei cu incapactate parțială de muncă, trecuți la jumătate de normă sau la munci mai ușoare, la  suprafață, venite, cum am spus, în loc de prime de ziua lor, au pus paie pe foc și au întețit vîvătăile!

Tot ca o precizare, din respect pentru adevăr, reiau afirmația mea că lista de revendicări înaintată lui Ceaușescu – la care acesta trebuia să răspundă de pe copertina gheretei de la poarta 2 a Minei Lupeni – cuprindea doar 10 revendicări! Nu 17, nu 19, nu 21 sau chiar 26, după alte „surse”, cum am văzut în evocările unora care, poate, nici în Valea Jiuuli nu au fost vreodată, necum acolo și atunci! Acestea și numai acestea au fost revendicările dictate de Costantin Dobre unui funcționar mărunt, arhivar în subsolul  județenei de partid, singurul care a răspuns că știe să  bată la mașină, cu un deget – „un dești” –, și căruia liderul Dobre îi dicta și punctuația și deschiderea și închiderea parantezelor. Iată lista, așa cum este reprodusă corect și în documentarul „Mineriada lui Ceaușescu”, din revista „Historia”, pînă la punctul 11!  Care, ca și restul, pînă la 17 sau mai departe, nu au existat pe lista ce am avut-o în mîini, am citit-o cu mare atenție, și confirmă și intervențiile lui Dobre, cînd îi  dicta lui I. Stănilă punctuația:

  1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
  2. Pensionarea minerilor la vîrsta de 50 ani (limita maximă).
  3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
  4. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică pîna la data de 1.VII.1977).
  5. Reducerea planului de producție la nivelul Centralei Cărbunelui Petroșani, proporțional cu forța vie activă productivă.
  6. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinant exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister).
  7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întîrziere sau într-o mai mică masură față de creșterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului numărul unu din programul sus-numit cerem cu insistență reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începînd cu data de 4. VIII. 1977.
  8. Dorim ca în nici un caz să nu se adopte măsuri de represiune morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cît și asupra celor care au luat cuvîntul înaintea sosirii Dumneavoastră, tovarășe Secretar General în incinta Exploatarii miniere Lupeni.
  9. În urma revendicărilor sus-numite de către tovarășii noștri de muncă de la Exploatarea minieră Aninoasa cerem să fie eliberați toți cei care au fost reținuți de către organele de ordine.
  10. Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio și televiziune. Acestea au fost doleanțele exprimate în scris pentru a fi prezentate Dumneavoastră. Sperăm din toată inima ca aceste revendicări să fie satisfacute integral.

(Există o ciornă olografă în fondul C.N.S.A.S., ale cărei prime 10 puncte corespund, cu unele reformulări, listei dactilografiate înmînate lui Ceaușescu. La care s-a mai adăugat o pagină cu încă 9 revendicări, scrisă de altă mînă, semnată de minerii V. Caila și C. Cornoiu.)

Cum lesne se vede din tonul revendicărilor, însă mai cu seamă  din modul respectuos de adresare către președintelui R.S.R., nici Dobre, nici minerii nu l-au primit cu ostilitate, ci cu  deplină încredere că doar el le va putea rezolva cererile. Iar desfășurarea „simpozionului”, cum l-am numit noi, pe copertină, la nivelul minerilor urcați pe stivele de lemn de mină din incintă, a evidențiat și un alt aspect care a întărit respectul față de lider. La un moment dat, murmurul general „Uite, nu vrea!” a fost stins pe loc de intervenția lui Ceaușescu: „Dragă, dacă nu poţi tăcea, ia o piatră în gură! Eu am venit aici să discutăm. Să nu credeţi că mi-e frică să vorbesc cu voi. Uite aici – şi a scos limba! –, şi alţii au vrut să-mi taie limba ca să tac, dar nu au reuşit!”. Mărturisesc că și eu și colegul Carol Drozd am înlemnit. Nu că s-ar fi putut întîmpla o întorsătură în desfășurarea pașnică a „simpozionului”, cît mai mult uimiți de curajul unuia care nu se afla într-o poziție foarte confortabilă în acele clipe…

Cert este că după încheirea… lucrărilor „simpozionului”, Ceaușescu a plecat grăbit la Petroșani, unde, în fața Casei de Cultură, îl aștepta adunarea populară a minerilor din Valea Jiului – vorba vine, regizată, organizată de propaganda oficială, care a adus autobuze și trenuri cu salariați din Deva, Hunedoara, din județ, la încheierea… vizitei de lucru a tovarășului în Valea Jiului. Adunare la care a ajuns și C. Dobre, cu un grup restrîns, care l-a  declarat pe Ceaușescu „Miner de Onoare al Văii Jiului”, i-a înmînat o cască și o lampă de miner, în apauze entuziaste. Iar mai tîrziu, propaganda centrală a modificat titlul acela în „Miner de Onoare al R.S.R.”.

Lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar numai în privința investițiilor pentru construcția de locuințe, orașele de pe… cel mai lung bulevard din România primind aspect proaspăt, modern, chiar elegant… Iar Fabrica de tricotaje ajunsese un  expert producător și exportator de îmbrăcăminte militară din lînă, destinată trupelor americane din Europa și NATO, îndeosebi  sub forma puloverelor din lînă bazonate la coate, umeri și pe locul de fixare a patului puștii cu pînză tare, și ciorapilor de iarnă. În timp ce noua Fabrică de confecții primise un fel de exclusivitate în confecționarea echipamentelor de protecție, salopete de tot felul, specializate  ca destinație diverselor sectoare de muncă…

Pe cînd se coceau și deveneau  împliniri  unele dintre revendicările din „Decalogul” lui Dobre, a venit schimbarea de regim politic, iar minerii, destul de mulțumiți de situația lor, au fost cam absenți în decembrie 1989… Cînd s-au trezit, soarta lor era deja parafată de premierul interimar Petre Roman și Comunitatea europeană clădită pe cărbune și oțel, care cerea României, Hunedoarei mai cu seamă, să se despartă de cărbune și oțel. Abia de-acum Valea Jiului poartă cu dreptate numele Jalea Viului!

După 50 de ani de presă

– Lucrați în presa scrisă de peste cinci decenii. Cinci decenii care au însemnat, politic vorbind, epoci sinuoase, cu momente de certă deschidere în anii ´60, cu înăspriri totalitare în anii ´70-´80, cu mari speranțe în decembrie ´89, cu mari confuzii și tulburări în anii ´90, cu alte mari speranțe în anii 2000, după primirea în NATO și integrarea în U.E., cu un prezent complicat. Ce satisfacții și ce dezamăgiri ați adunat, ca gazetar, în tot acest timp? Cum vedeți evoluția presei românești în tot acest timp?

– La începutul dialogului nostru am detaliat cum am ajuns să lucrez la  corectura ziarului din Deva. Foarte curînd, deja mi se tipărea numele sub niște… însemnări critice. Și faptul că un  ziarist mai vîrstnic, șeful Secției Cultură-Învățămînt, Ioan Ciobotă, întreba la  operativa de dimineață  „oare cine o fi  noul ăsta colaborator care  semnează pe pagina întîi?”, la i s-a  răspuns că „e noul corector”, iar dînsul se scuza: „nu mi-am dat seama”, a însemnat pentru mine  o promisiune. O promisiune că nu voi îmbătrîni în corectură. Am început să „bat” terenul, județul, mai de unul singur, mai însoțind cîte un coleg. Am ajuns la  Mina Barza, apoi la Teliuc, la exploatarea  de suprafață, în mina de la Ghelari, la Uzina Victoria Călan, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, de care chiar mă voi îndrăgosti în anii următori și am rămas așa încă și azi, cînd combinatul nu mai e… Scriam cum înțelegeam și vedeam eu lucrurile. Aparițiile se înmulțeau, aprecierile și încurajările colegilor mă stimulau. Și, într-o seară, redactorul-șef, Nicolae Andronache, care trecea seară de seară prin tipografie să vadă cum va arăta ziarul pregătit de tipar, îmi spune: „De mîine vii  de dimineață la redacție, vei lucra în redacție”.  Am început la  Cultură, am trecut în scurte stagii prin toate secțiile, apoi, rămînînd fără  redactor la Sport, colegul Viorel Albu plecînd acasă, la Ploiești, șeful Andronache m-a trimis să-i țin locul pînă  va găsi pe cineva care să preia Sportul.  Care nu era secție propriu-zisă, ci compartiment la Probleme sociale… Am rămas cu Sportul, tot  așa, ca o predestinație, cu care am ajuns la Cultură-învățămînt, împreună cu  problemele de Tineret, și am făcut cronică pînă la sfîrșitul… „Drumului socialismului”. Dar, în ultimii  zece ani în paralel cu Secretariatul de redacție,  alternativ, o zi da, una nu, cu colegul și bunul meu prieten Carol Drozd, care ținea și Cultura-învățămîntul  în ziar. Și amîndoi eram mereu trimiși acolo unde erau treaba și domeniul altor colegi, cînd apăreau probleme delicate, cum a fost, cel mai elocvent, „simpozionul” de la Lupeni, din 1977, evocat în discuția noastră. Fără cea mai mică intenție de a brava sau fără nicio aroganță, o vreme, noi, cei veniți după anii ´60-´70 în redacție, am reușit să asigurăm ca măcar pagina a treia a ziarului să fie ziaristică autentică, presă aproape liberă, cît se putea atunci de liberă, să impunem un stil nou, în scris și în diversitate de genuri, să atragem cititori și interes public de partea ziarului, inclusiv elevi de liceu și studenți la Institutul de Mine Petroșani. Ziarul continua să rezerve problemelor grele paginile întîi și a doua, iar a treia a devenit jurnalism, care azi chiar nu mai există.

La pagina a treia a ziarului se publicau… pagini și rubrici, nu doar citite, ci chiar căutate și cerute! „Ritmuri hunedorene” – pagină saptămînală de creație literar-artistică, „Consemnări” – rubrica permanentă a scriitorului Radu Ciobanu, „Cartea-scena-ecranul”, rubrică săptămînală de cronici la temă, „Panoramic științific”, „Mozaic duminical”, „Dialog cu cititorii”, „Pe urmele materialelor publicate”, „Fapte din instanță”, „Deva-Actualități”, precum și grupajele similare din Hunedoara și Valea Jiului, „Confruntări etice”, „Civica”, „Cîntarea României”, „Daciada” și, nu în ultimul rînd, „Sport”, pagina de marți, cu avancronici, cronici, știri. Nu lipseau note critice, raiduri-anchete în comerț și sectoare ale serviciilor publice, în școli și cămine culturale, în  cluburi muncitorești… Susținute de gazetari, colaboratori permanenți – plătiți –, unii ocazionali, și o armată de corespondenți. Toți confereau profil gazetăresc autentic acelui ziar bine cotat între cele 44 de ziare județene și municipale.

Am trăit cam 15 ani un timp de progres real în dezvoltarea  mijloacelor de informare, de creșteri calitative ale presei tipărite; în care ne perfecționam din mers, prin atestare  profesională în urma unor cursuri redacționale.  Accesul la Buletinul de informații Agerpres, verde pentru redacții, dar erau unele roșii pentru prim-secretari și albastre pentru secretari și șefii de secții, și  se mai nimerea ca unii să ne permită și nouă să le răsfoim; erau extraordinare pentru acele vremuri. Se înmulțeau  schimburile între redacții, interne și chiar internaționale. Noi aveam asemenea legături cu redacțiile din Alba Iulia, Sibiu și Pitești, cu cele din Halle (RDG), Gdansk (Polonia), Liubliana  (Iugoslavia) și Donețk (URSS). Lumea se lumina, la fel și presa…

Dar vremurile bune ale presei noastre  se  stricau în ritm accelerat. Ajunseserăm să  ne treacă prin cap să cerem Uniunii Ziariștilor să facă demersuri ca presa să fie  considerată drept opoziție la tot ceea ce  însemna neîndeplinirea sarcinilor de paritid!  Să fim și noi lăsați să scriem ca la „Flacăra”, în vremea în care  se spunea  în șoaptă că revista  condusă de  Adrian Păunescu avea acceptul „Tovarășului” să fie critică, pentru a nu se spune pe plan internațional că în România  nu există libertatea presei. Vreme  la care spațiul paginii a treia din „Drumul socialismului” se ciuntea tot mai des. De trei-patru ori pe săptămînă eram rechemați în toiul nopții în tipografie pentru a reface  ziarul!  Agerpres anunța transmiterea pe telex a cel puțin unei pagini, dar în fapt erau cam două, cu relatări de la nu știu care vizită oficială sau cuvîntare a „Tovarășului” la cine știe ce manifestare. Ceea ce însemna remachetarea și repaginarea ziarului, cu sacrificarea paginii a treia…

Și, de parcă nu era de-ajuns, se introdusese și practica unui gen de  control în zootehnie, în care trebuia ca fiecare  activist să fie însoțit de un ziarist pentru consemnarea și înfierarea  neregulilor întîlnite la programul de grajd, în unitățile agricole cu sectoare zootehnice dezvoltate, dar care nu dădeau suficient lapte… Iar brigăzile astea fulger presupuneau să fii prezent la ora 5 dimineața într-un anume grajd, aflat uneori la distanță de minimum o oră de Deva. Precum și unele sancțiuni, dacă aveai neinspirația să-i spui șefului de fermă care, dintr-un grajd de 20 de vite, a muls un litru de lapte, că dacă te mulgea pe tine tot atîta dădeai! Raidurile deveniseră săptămînale, erau inopinate, enervante și deplin inutile. Pentru că în județ politica agricolă era axată pe cultura mare de grîu, nu pe zootehnie, cum era profilul geografic specific al județului, dar se făcea un tărăboi isteric pentru o recoltă de grîu care nu asigura pîinea județului decît pe maximum trei zile…

Deci, prostia și politicianismul nu sînt invenții contemporane. Doar că acestea  se lățesc, devin atotcuprinzătoare, acoperă și învăluie problemele reale ale țării în mantii lucioase, dar perfide, ipocrite, omorînd, o dată cu înrădăcinarea  lor, și presa.  Care, în prezent, deși liberă și democratică,  cel puțin așa se pretinde, în fapt este la fel de aservită. Însă mai multor partide și grupuri de interese politice, unor magnați implicați în politică, direct sau indirect. După cum și unii jurnaliști se reprofilează în politicieni, iar care nu, devin agitatori ai partidelor ori agenți ai serviciilor sau grupărilor parapolitice, escamotate sub așa-numita societate civilă.  Presă și jurnaliști în slujba unor interese departe de preocupările și așteptările cetățenești! Deși mult mai  voluminoasă fizic, îndeosebi cea audio-vizuală nu are nicio corespondență, niciun ecou în rîndurile populației, decît în măsura în care a fost „manelizată” și populația, o dată cu presa. Presă care, cu cîteva  excepții, este o rușine! Însă, virusat pe viață de acest microb, sînt incapabil să renunț. Mă consolez că încă nu am fost virusat de „manelismul” care cotropește televiziuni întregi și a omorît ziarele quality, care mai păstrează doar nume de referință – „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”… Tirajele lor numărîndu-se la doar cîteva zeci de mii. O durere!

Deva, ieri și azi

Locuiți, tot de peste cinci decenii, în Deva. Ați cunoscut, așadar, de la fața locului transformările urbanistice/economice/culturale de acolo. Ce vă place și ce nu vă place în orașul dvs. de reședință? 

– La  a doua… descălecare în  Deva, partea urbană a așezării crescuse simțitor față de prma venire  în capitala regiunii. Cînd oraș însemna…centrul vechi, adică  actualul Corso, de la  parcul Cetate, Magna Curia-Castelul Bethlen (actualul Muzeu) și casa Groza, de peste drum de Palatul Administrativ, pînă la fosta statuie a dr. Petru Groza (înlocuită în democrație cu statuia „cotropitorului” Traian; ca semn de veșnică suzeranitate?!). Statuie care avea o mînă îndreptată spre fosta bancă, de vis-a-vis. Iar folclorul urban local spune că gestul… statuii înseamnă: „Și banca a fost a mea!”. Apăruse artera centrală  ca un canion printre blocuri de patru etaje, mărginit la un capăt de un turn cu 10 caturi. În Deva, oraș administrativ prin tradiție, industria se rezuma la minele Deva și Muncel și Preparația minereurilor. Avea drept  efigie Cetatea. Aducea mai mult a centru de tratat nevroze (pe lîngă reumatisme la Baia Sărata, pavilionul vechi, și silicoza minerească). Dar cu puțin înainte de 1970, începuse industrializarea furibundă: Termocentrala, A.C.M.R.U.E. (Antrepriza de construcții, montaje și reparații uzine electrice), Fabrica de ciment,  Uzina de reparații și utilaje miniere, fabricile de prelucrarea și industrializarea laptelui, a lemnului, Țesătoria de mătase, morăritul industrial…

Abia mai apoi s-a constatat că, în afara Teatrului de Estradă, celebru în epocă prin calitatea sa artistică, Deva nu prea era legată de cultură decît printr-un Cămin cultural din marginea rurală a urbei, cunoscută sub numele de Ceangăi. Așa a apărut Casa de Cultură. Mai întîi a Sindicatelor – care au dat banii –, apoi municipală și astăzi prețios botezată Centru Cultural, purtînd numele unuia dintre cei mai reprezentativi interpreți de muzică populară, Drăgan Muntean, dar nefuncțională, cu sala mare de 600 de locuri, lăsată în paragină… Creație a arhitectului Cornel Florea, așezămîntul a constituit un model de athitectură. Cum, mai tîrziu, în mandatul de prim-secretar al lui Radu Bălan, avea să fie creată o a doua arteră urbană, Decebal, paralelă cu prima. Și am avut șansa să fiu trimis la întîlnirea noului prim-secretar cu arhitecții, precum și bucuria de a citi în ochii celor care fac artă în construcții cînd li s-a cerut să-și dea drumul la inspirație și fantezie, în așa fel ca noul bulevard să fie unic în România, să nu se regăsească aici blocuri STAS de locuințe, ci, dacă se poate, fiecare bloc să fie unicat… Cum și cele două hoteluri, Sarmis și Deva, aveau, la vremea lor, identități proprii… Iar numele arhitectului ar merita să fie purtat astăzi de o stradă din Deva, în amintirea faptului că orașul își etalează o parte a sa frumoasă datorită lui! Comparativ cu partea ciuntită, „datorată” urmașilor săi, nu ca valoare arhitectonică, ci doar ca viziune privind amplasarea noilor edificii. Altfel estetice, demne de epocă, dar înghesuite haotic, pe o rază de 200 de metri, trei bănci, un turn neterminat de 20 de ani, fiecare meritînd un spațiu propriu din care să fie văzute, o deschidere generoasă, eventual cu un havuz în față, o floare și mai multe… Pe deasupra, sugrumată între acestea și două rînduri de blocuri înalte, noua Catedrală, de inspirație bizantină, ascunsă de parcă ar fi fost ferită de ochii comunismului… Apropo de turn. Blocul orb din buricul orașului, conceput ca reședință administrativă, care ar putea găzdui  Prefectura, Consiliul județean, Primăria, Fiscul, unitățile de eliberare a permiselor de circulație, pașapoartelor, cărților de identitate, pentru ca omul intrat în clădire să-și rezolve operativ orice problemă fără a străbate orașul dintr-o parte în alta, face doar umbră pămîntului. Pînă va deveni un spațiu și toxic…

Ca întotdeauna, interese imediate, de campanie și  imagine – trecătoare, meschine, propagandistice – mobilează orașul cu cai (nu neapărat verzi, dar originari din Vestul sălbatic american, judecînd după cow-boy-ul de lîngă cal, nici măcar călare), zebre, fazani, fîntînă muzicală izvorînd din scările Casei de Cultură, dacă tot nu are altă treabă! Cetate toaletată, „manelizată” și fără altă importanță decît peisagistică, arteziană interzisă publicului, cocoțată pe… movila lui Burcel, într-un sens giratoriu, încurcînd circulația (șoferii s-ar orienta mai bine dacă ar vedea cum se mișcă mașinile în cercul acela, care acolo e vicios!). Statui și obeliscuri, unele chiar mincinoase, politicianiste și slugarnice. Iar gimnastele din grupul lor statuar sînt „celulitice”…

Dar pentru remodelarea Casei de Cultură într-un funcțional Centru Cultural, pentru terminarea și darea în folosință a  turnului adminstrativ nu se găsesc niciodată bani. Din păcate, Deva rămîne un oraș administrativ, chiar dacă se pretinde și cultural…

Sportul nu poate fi mai bun decît societatea care îl guvernează

– Ați fost aproape de sportul hunedorean, ați trăit performanțele sale și ați scris despre performanțele sale. Cînd ați mers ultima dată pe stadionul Corvinului? Dar pe cel al Jiului? Ce înseamnă mișcarea sportivă pentru un oraș, pentru un județ, pentru o țară?  

 – Păi, să încep cu niște răspunsuri scurte. Nici nu țin minte cînd am fost ultima dată la cele două stadioane, Jiul și Corvinul. Ultimul rebotezat „Michael Klein” – și îi rog pe cititorii acestor rînduri să-mi ierte  aparenta lipsă de modestie, dar arena hunedoreană poartă legitim acest nume și datorită insistențelor bătrînului cronicar, timp de vreo șase ani, pînă cînd autoritățile vremii au reușit să înțeleagă că așa e normal, ca stadionul local să poarte numele celui mai valoros fotbalist format la Hunedoara, ba chiar în întregul județ! Degradarea accelerată, scăderea valorică, organizatorică, managerială precum și căderile succesive ale celor două echipe  din primul eșalon valoric pînă la cvasi-dispariția lor, deodată cu fenomenul generalizat de subțiere  competitivă a fotbalului românesc, după vîrful din 1994, m-au îndepărtat  tot mai  mult de fotbalul autohton.

Să revin însă. Am avut şansa de a-mi fi început cariera de ziarist într-un judeţ cu un extraordinar potenţial  economic, uman şi geografic, Hunedoara fiind, ca relief, la propriu „O Românie în mic”, cum spunea poetul Adrian Păunescu. Acestea atrăgeau după ele și un extraordinar potențial de dezvoltare a mișcării sportive,  a performanțelor de largă cuprindere disciplinară. Iar faptul că, la un moment dat, eram a treia forţă sportivă a ţării, şi a doua fotbalistică, după municipiul Bucureşti, ca număr de echipe divizionare, 12-13 anual, este expresia materială a acelui potenţial. Cum spuneam mai înainte, din întîmplare  mi s-a încredințat  rubrica de sport la ziar. Aşa am avut şansa să devin cronicar la Jiul Petroşani, imediat după revenirea echipei în „A”, în 1966, cu Ştefan Coidum antrenor. Să prind generaţia lui Petre Libardi, a „dansatorilor frenetici”, cum le zicea nea Eftimie-Mache Ionescu; să fiu cronicarul care le-a luat primul interviu lui Gigi Mulţescu, lui Bela Rozsnyai, lui Mihai Stoichiţă… Să cunosc oameni de sport de mare şi reală valoare, competenţi, profesionişti pînă la măduvă, precum prof. Mircea Miron, fost responsabil al sportului, îndeosebi al fobalului județean, precum şi o întreagă galerie de importanţi antrenori de fotbal, de la Titus Ozon la Mircea Lucescu, Jackie Ionescu, Constantin-Titi Ardeleanu, Nicolae Oaidă, Ilie Savu, Nelu Nunweiller, Traian Ionescu… Personalităţi care au lăsat în urma lor generaţii de fotbaliști, deveniți  la rîndul lor oameni de probitate profesională.

După mulți ani de supremație a Jiului în fotbalul județean, la Hunedoara începeau să se miște lucrurile în fotbalul local, să se redeștepte vechi orgolii și aspirații… Pe vremea marilor directori generali ai Combinatului Siderurgic, îndeosebi Costache Trotuș și Sabin Faur; pe timpul sosirii la Hunedoara a lui Radu Nunweiller, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache şi lansării lui Petcu şi Nicşa de către veteranul antrenor nea Mitică Pătraşcu, după care generaţia  nouă se va numi, legitim, „a lui Mişa Klein”; pe cînd Gelu Simoc şi Ioan Socol formau un cuplu de conducere competent şi apreciat… La Hunedoara se  afirma şi lansa în performanţa internaţională o idee de joc pe care o putem numi „Marca FC  Corvinul”! Care se va extinde la Naţională, dar şi la încă vreo şapte echipe ce dispuneau de jucătorii apți tehnic pentru adoptarea acelei idei și adpatrea la cerințele fotbalului-spectacol, care au guvernat fotbalul românesc vreo 10 ani…

Dar sportul hunedorean nu înseamnă doar fotbal! Ci și  gimnastică. Mai ales gimnastică de cea mai înaltă performanță, la Deva fiind localizat mulți ani Centrul Olimpic Național. A însemnat atletism la nivel de performanță olimpică, sub antrenoratul lui Ștefan Beregszaszy, cu prima medalie în 2004, la Atena, cucerită de Maria Cioncan (bronz); alpinism la înălțime… himalayană, datorat grupului hunedorean din care doar Abel Ritișan mai este activ. Și tenis de cîmp, de masă, popice cu palmares internațional la Petrila și Hunedoara, automobilism la Brad și Deva, sporturi nautice pe lacul Cinciș, box – din care s-a ridicat Mihai Leu –, handbal în Deva la nivel internațional, la începutul acestui mileniu, legat de numele antrenorului Ioan Mătăsaru, ale lui Nelu Ardelean și Daniel Andronache. Iar azi, aerul tare al înălțimilor se simte doar  în fotbalul de sală, la Deva. În rest, sportul nu poate fi mai bun decît societatea care-l guvernează!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru