Facebook

Interviu

Din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă. Dialog cu ziaristul Nicolae Stanciu

Publicat

pe


Interviu-Express


Pe ziaristul devean Nicolae Stanciu l-am cunoscut, cu ani în urmă, via Facebook, spațiu în care se creează și legături temeinice, nu doar prietenii „angrosiste”, virtuale atît la propriu, cît și la figurat, străine de afinități, străine de substanță.

Nicolae Stanciu este un ziarist old-school, adică serios, cu o gîndire echilibrată și condei elegant. Astăzi septuagenar – s-a născut în decembrie 1940, la Sebeș –, a tipărit, pînă acum, cinci cărți. Toate de publicistică, toate apărute la editura timișoreană Diacritic. Le voi enumera: Klein: căpitanul lui Lucescu: cronici sentimentale, în 2014, apoi, un an mai tîrziu, „tripleta” De la Klein la Mutu: manelizarea fotbalului: alte cronici sentimentale, Pixul negru: libertatea presei de a nu fi liberă, Hunedoara: oameni și legende, și, în 2016, Respect, domnule Boia. O înșiruire de titluri din care se pot limpede constata preocupările de ieri și de azi ale ziaristului.

I-am propus de curînd lui Nicolae Stanciu – de cîțiva ani editorialist la „Ziarul hunedoreanului” – să realizăm un dialog. Prin e-mail. A fost de acord. (E adevărat, încuviințarea dumnealui a venit cu aceeași modestie – uneori de-a dreptul dezarmantă – care îl caracterizează.) Cum scriam, dialogul nostru s-a petrecut prin e-mail. Din acest motiv, lipsește spontaneitatea tipică unei convorbiri face to face. Nu lipsește însă – nici nu se putea altfel, în atari condiții! – consistența. Îmi place să cred că, citindu-l, veți descoperi un gazetar profesionist. Un gazetar care privește înapoi cu luciditate, la fel cum privește și prezentul. Din septembrie, o să îl puteți citi și pe www.trenulnostru.ro, în calitate de publicist-comentator.

Veți afla, în acest dialog, și o retrospectivă importantă a grevei de la Lupeni, din august 1977, eveniment de la care se împlinesc, peste puține zile, 40 de ani. Nicolae Stanciu a fost acolo – la fața locului, ca să folosesc un clișeu jurnalistic – cînd Nicolae Ceaușescu a discutat cu minerii Văii Jiului. Și rememorează acele întîmplări.

Așadar, din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă cu Nicolae Stanciu.



 

– Stimate domnule Nicolae Stanciu, mulțumindu-vă pentru disponibilitatea de a desfășura, de la distanță, prin e-mail, pe „ruta” București-Deva și retur, un dialog, vă trimit întrebarea inaugurală – ar trebui, de fapt, să folosesc pluralul, pentru că vor fi, veți vedea, mai multe semne de întrebare. În 1966, după ce ați absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universității clujene Babeș-Bolyai, ajungeți la Deva, la ziarul „Drumul socialismului”, de care este legată o bună parte a carierei dvs. de gazetar. Au trecut, de atunci, din 1966, peste 50 de ani. Cum vă amintiți epoca respectivă, din punct de vedere politic și ideologic? Ce au însemnat, cum ați receptat la Cluj, spre sfîrșitul studenției, și apoi, la Deva, ca tînăr ziarist, deschiderile de la Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), prefațate oarecum de momentul Declarației din 1964 și de alte atitudini de liberalizare?  

– Da, o să-ncerc să răspund cît mai exact, dar mai înainte aș vrea să vă spun că trăiesc convingerea că am ajuns ziarist din întîmplare și nu chiar… Pentru că, încă din liceu, la Sebeș (care, în acele vremuri, nici măcar liceu nu se numea, ci Școala Medie Mixtă, necum să poarte numele elevului său de elită, Lucian Blaga, încă socotit neprieten al acelei republici), mi se întîmpla ca, atunci cînd îmi cădea un ziar în mînă – ca o predestinare, mai des „Drumul socialismului”, ziarul regional, la care era corespondent un amic de-al tatălui meu, Mihai Ruginescu –, să mă atragă, chiar ca o fascinație, semnăturile de sub știri, articole. Pe astea le citeam înaintea titlurilor sau textelor, nume  necunoscute mie, în afara celui menționat, dar aveam un respect, inexplicabil atunci, pentru cei care semnau texte în ziare. Din acest motiv, am scris adineauri că nu chiar din întîmplare am ajuns ziarist. Cel puțin personal consider că acea atracție care-mi impunea respect pentru semnături a fost un semn al destinului. După cum tot întîmplarea, ca un destin, a făcut ca, în noiembrie 1966, să fiu angajat corector la ziarul pe care-l avusesem în fața ochilor în anii de liceu. Adică, ajuns la Deva în căutarea iubitei, care avea să-mi fie alături pînă azi, ca soție și mamă a copiilor noștri, întîmplarea a făcut ca într-o cafenea să întîlnesc o cunoștință, student la Istorie-Filozofie, la fără-frecvență, care mă întreabă: „Cu ce prilej prin Deva?”. „Păi, uite, dînsa, Lucia, este prietena mea, de fapt, iubita mea, și vreau să rămîn pe aici, pe undeva, dar nu prea găsesc de lucru.” „Domnule, hai să ne întîlnim dimineață la 8, că avem nevoie de un corector la ziar. Tocmai a fost dat afară unul dintre  corectori pentru o gravă greșeală scăpată în ziar.” (Greșeala era dublă. Un titlu cam așa: „Tovarășul Gheorghe Chioară a venit pe calea aerului de la Berlin”. Adică Cioară a devenit Chioară. Și nu era de-ajuns dar a venit și pe calea aerului… E vorba despre fostul ministru al Comerțului exterior în guvernul I. G. Maurer. Iar sancțiunea a căzut numai pe corector, nu și pe capul limpede sau pe controlul presei – cenzura de partid, care se efectua în paralel cu corectura și capul limpede, în tipografie, într-o încăpere specială a lor, confortabilă comparativ cu a Corecturii, dar așa erau vremurile, ca și acum: vina cădea pe cel mai mic.) A doua zi,  la ora stabilită, am ajuns în fața redactorului-șef adjunct, tovarășul Trandafir Marian, care mi-a cerut cîteva amănunte biografice și nume pentru referințe, cerute ulterior celor deja furnizate, inclusiv profesori din liceu, facultate, foști colegi. Și mustăcise cînd, întrebat fiind de neamuri, am menționat o mătușă din Gurasada. Nume la auzul căruia respectivul s-a învîrtoșat: „Trebuie să analizăm serios acest fapt, că la Gurasada a existat un puternic cuib legionar!”. Ceea ce m-a înfiorat și pe mine. Oricum, la ora 12 aveam să fiu prezentat „tovarășei Doina”, corector-șef am înțeles, cu care am și  intrat, pentru prima dată, în biroul Corecturii din tipografia deveană, de pe strada Simion Bărnuțiu.

Acum, însă, îmi dau seama că și în studenție cele mai evidente și marcante amintiri sînt legate de întîlniri și contacte cu oameni, personalități și celebrități chiar  specifice mediului gazetăresc.

Iată, oarecum telegrafic,  o rememorare a acestora.

Unuia pentru care studenția însemna și şuete la cafeneaua „Croco”, apoi „Carpaţi”, la „Conti” (restaurantul-hotel Continental), „Someşul”, în zilele de bursă, și birtul „Pelişor”, după, unde barmanul Vasile dădea şi pe datorie…

Unuia pentru care Clujul însemna…

…fascinaţia de a trăi în singurul oraş din Europa cu două universităţi de stat, două teatre, două opere de stat, chiar dacă între timp universităţile au fost contopite în una singură…

…primii paşi timizi în sala Teatrului, la spectacole spumoase cu Aurel Giurumia și Zighi Munte, sau la Operă, în aceeași sală, cu Lucia Stănescu, profesoară la Florenţa şi Livorno, după 1980, ori cu Lya Hubic, prim-solistă vreo 35 de ani…

…audiența la academicianul Constantin Daicoviciu, rectorul Universității, pentru aprobarea unei re-re-examinări, apoi, cînd ne-a prins în camera de la căminul 9 la poker, și ne-a ras de bani. (Pe care aveam să-l reîntîlnesc la… „Întîlnirile tineretului cu Istoria”, de la Costești și Sarmizegetusa – acum în calitate de ziarist, solicitîndu-i un interviu, acordat –, ca, ulterior, și pe academicianul Ștefan Pascu, fostul nostru decan, și pe Hadrian Daicoviciu, fiul lui C. Daicoviciu…

…un autograf de la Jean Marais, pe legitimaţia de student, primit la masa lui din Conti, unde a rămas singur pînă ce Florin Piersic a condus-o pe Marilù Tolo la baie – atunci se zicea WC – şi, din fericire, întîrziau întoarcerea la masă, probabil era ocupat, avînd timp marele artist să-mi scrie pe legitimație „Cordialement” şi să semneze…

…un alt autograf, tot celebru, al uriaşului actor György Kovács, aflat la un şpriţ cu profesorul Tudor Jarda, de la Conservator, la „Someşul”, unde la fel de marele Alexandru Ţitruş îşi mîngîia vioara magică la urechile clienţilor de elită veritabilă…

…întîlnirea şi colegialitatea de cameră, de 6 paturi, cu cel care a devenit marele poet Ioan Alexandru, în vechiul cămin „Racoviţă”, azi Facultatea de Drept…

…convocarea generală a studenţilor, la casa lor de cultură, la şedinţa condusă de prim-secretarul UTM, Virgil Trofin, în care studenta-poetă Ana Blandiana se dezicea de trecutul legionaro-religios al tatălui ei…

…apropierea, ca spectator, de stadionul lui „U”, apoi de Octavian Popescu, sentimental de Remus Cîmpean, pentru aruncările sale lungi şi puternice din aut pînă-n poartă…

…apropierea de „Tribuna”, prin Irimie Negoiţă, „fost fumător”, cum scria pe uşa biroului său de la redacţia de deasupra Librăriei Universităţii, căreia i se schimbase odiosul nume Cartea Rusă, poet de la care am auzit nemuritoarele versuri: „Sînzîienuţă buruienuţă, nu-i bărbat să te cruţă!”, adresate Sînzîienei Pop, care va deveni soţia dinamovistului Florin Cheran…

Am ajuns, cum s-ar zice,  cu acest… bagaj într-o instituție propagandistică a PCR, la o județeană care ea însăși își căuta lideri noi,  români. Tocmai fuseseră promovați  la centru  Vasile Patilineț și Ilie Verdeț. Asta, la  puțini ani după  Declarația  de independență față de Moscova a lui Gheorghiu-Dej, „testamentul lui Dej”. Despre care ne-au vorbit într-o mare adunare studențească Paul Niculescu-Mizil și același Virgil Trofin. Care declarație ne făcea să ne simțim și mai români. Chiar mai mult decît după scoaterea trupelor sovietice de… pază, ca să nu se spună „de ocupație”, din România, și vedeam  trenurile cu ostași și echipamente, tancuri, tunuri sovietice  trecînd  prin fața casei în care locuiam… După ce dispăruseră Sovrom-urile (transport, cărbune, lemn etc.), iar TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice) deveniseră TAROM; dispăruse și editura Cartea Rusă, rămăsese doar ARLUS… Iar președintele american Lyndon B. Johnson spunea că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul războiului rece.

Era vremea începutului… intelectualizării partidului și instituțiilor de stat, erau înlocuiți  politrucii și propagandiștii  cvasi-analfabeți cu noua generație de intelectuali, școliți la rigoare în facultăți de stat, atestate de trecut și de calitatea unor cadre didactice moștenite sau reabilitate, mai de voie, mai de nevoie. În redacție deja erau trei absolvenți de învățămînt superior la zi, încă vreo cinci în anii terminali la fără frecvență în Cluj, la Istorie și Filologie, și foarte mulți în clasa a XI-a la liceul seral (cei care absolviseră vechea școală de partid „A. A. Jdanov”, mama, adică tatăl Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Unde, după liceul la seral și 11-12 examene în trei ani, primeau și diplome unversitare). Și, de asemenea, se închideau ușile la liceul din creierii Apusenilor, de la Baia de Arieș, parcă anume ascuns de ochii lumii, unde, în numai cîteva luni se obțineau diplome de Bacalaureat. Al cărui… spirit pare a fi reîncarnat azi, chiar la vedere.

Înainte de a  intra  în probe la corectură, unde am fost declarat corespunzător în foarte scurt timp, am  avut ocazia să-l văd pe Nicolae Ceaușescu pe viu, în prima sa vizită la Deva. Însoțit de Alexandru Drăghici, supraviețuitor al stalinismului autohton, însușit de la  staliniștii veniți cu tancul, de care Gheorghiu-Dej nu apucase să scape… O va face Ceaușescu, care marca astfel o nouă bilă albă la imagine. Care creștea mereu… Și viitorul corector, devenit mai apoi redactor, nu bănuia că avea să trăiască momentul unic al carierei în zilele premergătoare și-n timpul Grevei de la Lupeni, în august 1977, aflat la doar două măsuri de pantofi sub copertina cabinei portarului, pe care se afla liderul comunist român, răspunzînd  listei  cu revindecări, înmînată de Dobre. (Constantin, nu Ilie!) Dar despre asta probabil vom mai vorbi pe parcursul dialogulul nostru… la distanță. Apropo: acele dialoguri la distanță televizate, hulite azi de prea mulți neștiutori de carte sau manipulatori ai ipocriziei, care au scos la lumina rampei numeroase  valori ale culturii și artei naționale, ar mai avea ce scoate?! Mă întrebam doar…

Amintiri despre Ioan Alexandru

– Dacă ați amintit vecinătatea dvs. de cameră, într-un cămin studențesc, cu Ioan Alexandru, nu pot să nu vă rog să-l descrieți puțin pe tînărul poet. Adăugînd, eventual, și o întîmplare, avîndu-l pe acesta protagonist, întîmplare la care ați fost martor.

– La vremea cînd l-am cunoscut, în camera – destul de aglomerată – din căminul „Racoviță”, Ioan Alexandru purta o anume aură. Mai puțin legată de faptul că deja îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea „elev” sub semnătură), cît de faptul că, în mai 1961, plecase din Cluj, elev fiind, la înmormîntarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost acolo! Și asta poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea sa la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani. Exmatricularea urmată de reînmatriculare și de transferare la Filologie în București au încununat începutul vieții unui tînăr căruia, prezumtiv, părea a-i fi foarte greu să i se deschidă atît de larg porțile spre eternitate.

După mutarea mea la un alt cămin,  legătura  cu cel care va deveni  un demn reprezentant al generației ´60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mulți ani, spre sfîrșitul unei vacanțe la mare, am ajuns cu familia și la Cazinoul din Constanța, mai mult ca să-l vedem, fiind aproape de Acvariul la care îi adusesem pe copii. Pe terasă, la o masă, un tip, o doamnă tînără și tot doi copii dădeau impresia că făcuseră o „escală” după vizitarea aceluiași Acvariu. Surpriza a fost că ne-am recunoscut pe loc. Dar Ioan Alexandru purta acum aura unui poet consacrat, a unui om de cultură împlinit – era doctor în Filologie – și mă surprindea că un Om atît de important umbla pe jos, cu familia după el, venind dintr-o vacanță în Deltă. Cînd Imnele Transilvaniei erau cunoscute chiar și de către cei care nu au… citit  volumul apărut la Cartea Românească. Adică  transilvăneni care își umflă piepturile, uneori și capetele, cînd vine vorba despre „țara” lor, pe care chiar așa o și consideră: o altfel de Țară!

Dar eu nu despre Imne am discutat cu Poetul pînă ce copiii își sorbeau răcoritoarele, iar soțiile vorbeau despre copii, despre ce altceva!? Despre Mihai Beniuc îl întrebam. Care s-a îngrijit de debutul editorial al viitorului poet, cu cartea Cum să vă spun.  În liceu, Beniuc mă enerva cu „Mărul de lîngă drum”, dar mai mult mă enerva că poeți erau A. Toma, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porubacu, Dan Deșliu și, evident, Mihai Beniuc. Noroc că profesorul nostru de Română, Valer Oros, nu a ținut cont de programa școlară care la Eminescu …programa doar „Luceafărul”, „Împărat și proletar” și „Scrisoarea III”. Așa am am aflat că Eminescu a fost și ziarist. Și nu unul oarecare. Dimpotrivă! Însă și azi am impresia că puțini liceeni și, dacă nu păcătuiesc prea grav, chiar și unii jurnaliști nu știu că Poetul Limbii Române  era  și un temut gazetar… Pe Beniuc aveam să-l întîlnesc – e un fel de a spune – și în facultate, ca fost conferențiar la Psihologie, secție la Istorie-Filozofie. Ba, mai mult, dincolo de „Mărul de lîngă drum”, îmi formasem o părere, evident eronată, din cauza neștiinței, despre lucrarea cu care Beniuc își luase doctoratul în Psihologie. Pe care chiar am răsfoit-o și mi s-a părut o ciudățenie. Era ceva despre psihologia animalelor, iar psihologul Mihai Beniuc reușise să formeze niște reflexe condiționate  unei rîme! Nu puteam înțelege – și nici acum nu prea înțeleg! – de ce ar fi necesar să dresezi o rîmă să o ia la dreapta printr-un tub în formă de T, care rîmă nu putea să o ia la stînga fiindcă acel braț al T era fierbinte de la o flacără… Ioan Alexandru mi-a explicat că a apelat la Beniuc la prima sa apariție editorială pentru că era un mare poet transilvan, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor, iar el era un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plece, l-a ajutat să reintre la facultate și i-a scris prefața cărții fără să îl cunoască…

Remember Lupeni 1977  

3 august 1977. Nicolae Ceaușescu la Lupeni – încadrat de Constantin Dobre și Ilie Verdeț -, căutînd concilierea cu minerii Văii Jiului. Fotografie de Ion Liciu

– În august 1977, ați mers, alături de un coleg al dvs. de la „Drumul socialismului”, la Lupeni, cînd Nicolae Ceaușescu s-a confruntat cu minerii Văii Jiului. Ați evocat, de altfel, momentul într-una dintre cărțile dvs., Hunedoara: oameni și legende (2015). Se împlinesc, foarte curînd, 40 de ani de la evenimentele respective. V-aș propune, dacă sînteți de acord, o Addenda la ceea ce ați scris deja despre Lupeni ´77. Rugîndu-vă să vă referiți la atmosfera din Valea Jiului înainte de grevă – o atmosferă pe care îmi imaginez că o cunoșteați bine, măcar din desele dvs. deplasări la Petroșani, în calitate de cronicar sportiv, pentru meciurile Jiului. Și, evident, rugîndu-vă să vă referiți și la felul în care ați găsit, de-a lungul anilor, Valea, după grevă. 

– Mai întîi trebuie să repet, să întăresc sublinierea că, în pofida interpretărilor noi, de după 1989, ale momentului Lupeni 1977 ca fiind o ridicare politică împotriva regimului și îndeosebi împotriva lui Nicolae Ceaușescu, evenimentul menționat a fost în realitate o manifestare energică avînd ca ținte condițiile economico-sociale, revendicări economice și împotriva unor noi reglementări salariale, privind programul de muncă în subteran și vîrsta de pensionare. Orice alte interpretări sînt exclusiv manipulări politicianiste de doi bani! Faptul că acele reglementări care i-au nemulțumit pe greviști au fost făcute publice, neinspirat și chiar neghiob, în preajma Zilei Minerului – sărbătoare care aducea în mod constant prime speciale, manifestări festive, chermeze –, a fost înțeles oarecum drept ca o ofensă, o sfidare. În vremea în care noul program de lucru, cu patru „șuturi” în 24 de ore, adică un „șut” de șase ore (în unele abataje sau puncte de lucru schimbul dura, din cauza distanțelor, sub cinci ore), nu a dat rezultatele scontate. Dimpotrivă, avea să amplifice nemulțumirile celor două părți. Pe de o parte producția nu numai că nu creștea, dar  înghițea  și cheltuieli  mai mari la 1000 de lei producție marfă vîndută. De cealaltă parte, a minerilor, unele măsuri financiare restrîngeau cîștigurile acestora, iar creșterea vîrstei de pensionare de la 50 la 53 de ani și scăderea veniturilor pensionarilor de gradul III, cei cu incapactate parțială de muncă, trecuți la jumătate de normă sau la munci mai ușoare, la  suprafață, venite, cum am spus, în loc de prime de ziua lor, au pus paie pe foc și au întețit vîvătăile!

Tot ca o precizare, din respect pentru adevăr, reiau afirmația mea că lista de revendicări înaintată lui Ceaușescu – la care acesta trebuia să răspundă de pe copertina gheretei de la poarta 2 a Minei Lupeni – cuprindea doar 10 revendicări! Nu 17, nu 19, nu 21 sau chiar 26, după alte „surse”, cum am văzut în evocările unora care, poate, nici în Valea Jiuuli nu au fost vreodată, necum acolo și atunci! Acestea și numai acestea au fost revendicările dictate de Costantin Dobre unui funcționar mărunt, arhivar în subsolul  județenei de partid, singurul care a răspuns că știe să  bată la mașină, cu un deget – „un dești” –, și căruia liderul Dobre îi dicta și punctuația și deschiderea și închiderea parantezelor. Iată lista, așa cum este reprodusă corect și în documentarul „Mineriada lui Ceaușescu”, din revista „Historia”, pînă la punctul 11!  Care, ca și restul, pînă la 17 sau mai departe, nu au existat pe lista ce am avut-o în mîini, am citit-o cu mare atenție, și confirmă și intervențiile lui Dobre, cînd îi  dicta lui I. Stănilă punctuația:

  1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
  2. Pensionarea minerilor la vîrsta de 50 ani (limita maximă).
  3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
  4. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică pîna la data de 1.VII.1977).
  5. Reducerea planului de producție la nivelul Centralei Cărbunelui Petroșani, proporțional cu forța vie activă productivă.
  6. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinant exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister).
  7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întîrziere sau într-o mai mică masură față de creșterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului numărul unu din programul sus-numit cerem cu insistență reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începînd cu data de 4. VIII. 1977.
  8. Dorim ca în nici un caz să nu se adopte măsuri de represiune morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cît și asupra celor care au luat cuvîntul înaintea sosirii Dumneavoastră, tovarășe Secretar General în incinta Exploatarii miniere Lupeni.
  9. În urma revendicărilor sus-numite de către tovarășii noștri de muncă de la Exploatarea minieră Aninoasa cerem să fie eliberați toți cei care au fost reținuți de către organele de ordine.
  10. Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio și televiziune. Acestea au fost doleanțele exprimate în scris pentru a fi prezentate Dumneavoastră. Sperăm din toată inima ca aceste revendicări să fie satisfacute integral.

(Există o ciornă olografă în fondul C.N.S.A.S., ale cărei prime 10 puncte corespund, cu unele reformulări, listei dactilografiate înmînate lui Ceaușescu. La care s-a mai adăugat o pagină cu încă 9 revendicări, scrisă de altă mînă, semnată de minerii V. Caila și C. Cornoiu.)

Cum lesne se vede din tonul revendicărilor, însă mai cu seamă  din modul respectuos de adresare către președintelui R.S.R., nici Dobre, nici minerii nu l-au primit cu ostilitate, ci cu  deplină încredere că doar el le va putea rezolva cererile. Iar desfășurarea „simpozionului”, cum l-am numit noi, pe copertină, la nivelul minerilor urcați pe stivele de lemn de mină din incintă, a evidențiat și un alt aspect care a întărit respectul față de lider. La un moment dat, murmurul general „Uite, nu vrea!” a fost stins pe loc de intervenția lui Ceaușescu: „Dragă, dacă nu poţi tăcea, ia o piatră în gură! Eu am venit aici să discutăm. Să nu credeţi că mi-e frică să vorbesc cu voi. Uite aici – şi a scos limba! –, şi alţii au vrut să-mi taie limba ca să tac, dar nu au reuşit!”. Mărturisesc că și eu și colegul Carol Drozd am înlemnit. Nu că s-ar fi putut întîmpla o întorsătură în desfășurarea pașnică a „simpozionului”, cît mai mult uimiți de curajul unuia care nu se afla într-o poziție foarte confortabilă în acele clipe…

Cert este că după încheirea… lucrărilor „simpozionului”, Ceaușescu a plecat grăbit la Petroșani, unde, în fața Casei de Cultură, îl aștepta adunarea populară a minerilor din Valea Jiului – vorba vine, regizată, organizată de propaganda oficială, care a adus autobuze și trenuri cu salariați din Deva, Hunedoara, din județ, la încheierea… vizitei de lucru a tovarășului în Valea Jiului. Adunare la care a ajuns și C. Dobre, cu un grup restrîns, care l-a  declarat pe Ceaușescu „Miner de Onoare al Văii Jiului”, i-a înmînat o cască și o lampă de miner, în apauze entuziaste. Iar mai tîrziu, propaganda centrală a modificat titlul acela în „Miner de Onoare al R.S.R.”.

Lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar numai în privința investițiilor pentru construcția de locuințe, orașele de pe… cel mai lung bulevard din România primind aspect proaspăt, modern, chiar elegant… Iar Fabrica de tricotaje ajunsese un  expert producător și exportator de îmbrăcăminte militară din lînă, destinată trupelor americane din Europa și NATO, îndeosebi  sub forma puloverelor din lînă bazonate la coate, umeri și pe locul de fixare a patului puștii cu pînză tare, și ciorapilor de iarnă. În timp ce noua Fabrică de confecții primise un fel de exclusivitate în confecționarea echipamentelor de protecție, salopete de tot felul, specializate  ca destinație diverselor sectoare de muncă…

Pe cînd se coceau și deveneau  împliniri  unele dintre revendicările din „Decalogul” lui Dobre, a venit schimbarea de regim politic, iar minerii, destul de mulțumiți de situația lor, au fost cam absenți în decembrie 1989… Cînd s-au trezit, soarta lor era deja parafată de premierul interimar Petre Roman și Comunitatea europeană clădită pe cărbune și oțel, care cerea României, Hunedoarei mai cu seamă, să se despartă de cărbune și oțel. Abia de-acum Valea Jiului poartă cu dreptate numele Jalea Viului!

După 50 de ani de presă

– Lucrați în presa scrisă de peste cinci decenii. Cinci decenii care au însemnat, politic vorbind, epoci sinuoase, cu momente de certă deschidere în anii ´60, cu înăspriri totalitare în anii ´70-´80, cu mari speranțe în decembrie ´89, cu mari confuzii și tulburări în anii ´90, cu alte mari speranțe în anii 2000, după primirea în NATO și integrarea în U.E., cu un prezent complicat. Ce satisfacții și ce dezamăgiri ați adunat, ca gazetar, în tot acest timp? Cum vedeți evoluția presei românești în tot acest timp?

– La începutul dialogului nostru am detaliat cum am ajuns să lucrez la  corectura ziarului din Deva. Foarte curînd, deja mi se tipărea numele sub niște… însemnări critice. Și faptul că un  ziarist mai vîrstnic, șeful Secției Cultură-Învățămînt, Ioan Ciobotă, întreba la  operativa de dimineață  „oare cine o fi  noul ăsta colaborator care  semnează pe pagina întîi?”, la i s-a  răspuns că „e noul corector”, iar dînsul se scuza: „nu mi-am dat seama”, a însemnat pentru mine  o promisiune. O promisiune că nu voi îmbătrîni în corectură. Am început să „bat” terenul, județul, mai de unul singur, mai însoțind cîte un coleg. Am ajuns la  Mina Barza, apoi la Teliuc, la exploatarea  de suprafață, în mina de la Ghelari, la Uzina Victoria Călan, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, de care chiar mă voi îndrăgosti în anii următori și am rămas așa încă și azi, cînd combinatul nu mai e… Scriam cum înțelegeam și vedeam eu lucrurile. Aparițiile se înmulțeau, aprecierile și încurajările colegilor mă stimulau. Și, într-o seară, redactorul-șef, Nicolae Andronache, care trecea seară de seară prin tipografie să vadă cum va arăta ziarul pregătit de tipar, îmi spune: „De mîine vii  de dimineață la redacție, vei lucra în redacție”.  Am început la  Cultură, am trecut în scurte stagii prin toate secțiile, apoi, rămînînd fără  redactor la Sport, colegul Viorel Albu plecînd acasă, la Ploiești, șeful Andronache m-a trimis să-i țin locul pînă  va găsi pe cineva care să preia Sportul.  Care nu era secție propriu-zisă, ci compartiment la Probleme sociale… Am rămas cu Sportul, tot  așa, ca o predestinație, cu care am ajuns la Cultură-învățămînt, împreună cu  problemele de Tineret, și am făcut cronică pînă la sfîrșitul… „Drumului socialismului”. Dar, în ultimii  zece ani în paralel cu Secretariatul de redacție,  alternativ, o zi da, una nu, cu colegul și bunul meu prieten Carol Drozd, care ținea și Cultura-învățămîntul  în ziar. Și amîndoi eram mereu trimiși acolo unde erau treaba și domeniul altor colegi, cînd apăreau probleme delicate, cum a fost, cel mai elocvent, „simpozionul” de la Lupeni, din 1977, evocat în discuția noastră. Fără cea mai mică intenție de a brava sau fără nicio aroganță, o vreme, noi, cei veniți după anii ´60-´70 în redacție, am reușit să asigurăm ca măcar pagina a treia a ziarului să fie ziaristică autentică, presă aproape liberă, cît se putea atunci de liberă, să impunem un stil nou, în scris și în diversitate de genuri, să atragem cititori și interes public de partea ziarului, inclusiv elevi de liceu și studenți la Institutul de Mine Petroșani. Ziarul continua să rezerve problemelor grele paginile întîi și a doua, iar a treia a devenit jurnalism, care azi chiar nu mai există.

La pagina a treia a ziarului se publicau… pagini și rubrici, nu doar citite, ci chiar căutate și cerute! „Ritmuri hunedorene” – pagină saptămînală de creație literar-artistică, „Consemnări” – rubrica permanentă a scriitorului Radu Ciobanu, „Cartea-scena-ecranul”, rubrică săptămînală de cronici la temă, „Panoramic științific”, „Mozaic duminical”, „Dialog cu cititorii”, „Pe urmele materialelor publicate”, „Fapte din instanță”, „Deva-Actualități”, precum și grupajele similare din Hunedoara și Valea Jiului, „Confruntări etice”, „Civica”, „Cîntarea României”, „Daciada” și, nu în ultimul rînd, „Sport”, pagina de marți, cu avancronici, cronici, știri. Nu lipseau note critice, raiduri-anchete în comerț și sectoare ale serviciilor publice, în școli și cămine culturale, în  cluburi muncitorești… Susținute de gazetari, colaboratori permanenți – plătiți –, unii ocazionali, și o armată de corespondenți. Toți confereau profil gazetăresc autentic acelui ziar bine cotat între cele 44 de ziare județene și municipale.

Am trăit cam 15 ani un timp de progres real în dezvoltarea  mijloacelor de informare, de creșteri calitative ale presei tipărite; în care ne perfecționam din mers, prin atestare  profesională în urma unor cursuri redacționale.  Accesul la Buletinul de informații Agerpres, verde pentru redacții, dar erau unele roșii pentru prim-secretari și albastre pentru secretari și șefii de secții, și  se mai nimerea ca unii să ne permită și nouă să le răsfoim; erau extraordinare pentru acele vremuri. Se înmulțeau  schimburile între redacții, interne și chiar internaționale. Noi aveam asemenea legături cu redacțiile din Alba Iulia, Sibiu și Pitești, cu cele din Halle (RDG), Gdansk (Polonia), Liubliana  (Iugoslavia) și Donețk (URSS). Lumea se lumina, la fel și presa…

Dar vremurile bune ale presei noastre  se  stricau în ritm accelerat. Ajunseserăm să  ne treacă prin cap să cerem Uniunii Ziariștilor să facă demersuri ca presa să fie  considerată drept opoziție la tot ceea ce  însemna neîndeplinirea sarcinilor de paritid!  Să fim și noi lăsați să scriem ca la „Flacăra”, în vremea în care  se spunea  în șoaptă că revista  condusă de  Adrian Păunescu avea acceptul „Tovarășului” să fie critică, pentru a nu se spune pe plan internațional că în România  nu există libertatea presei. Vreme  la care spațiul paginii a treia din „Drumul socialismului” se ciuntea tot mai des. De trei-patru ori pe săptămînă eram rechemați în toiul nopții în tipografie pentru a reface  ziarul!  Agerpres anunța transmiterea pe telex a cel puțin unei pagini, dar în fapt erau cam două, cu relatări de la nu știu care vizită oficială sau cuvîntare a „Tovarășului” la cine știe ce manifestare. Ceea ce însemna remachetarea și repaginarea ziarului, cu sacrificarea paginii a treia…

Și, de parcă nu era de-ajuns, se introdusese și practica unui gen de  control în zootehnie, în care trebuia ca fiecare  activist să fie însoțit de un ziarist pentru consemnarea și înfierarea  neregulilor întîlnite la programul de grajd, în unitățile agricole cu sectoare zootehnice dezvoltate, dar care nu dădeau suficient lapte… Iar brigăzile astea fulger presupuneau să fii prezent la ora 5 dimineața într-un anume grajd, aflat uneori la distanță de minimum o oră de Deva. Precum și unele sancțiuni, dacă aveai neinspirația să-i spui șefului de fermă care, dintr-un grajd de 20 de vite, a muls un litru de lapte, că dacă te mulgea pe tine tot atîta dădeai! Raidurile deveniseră săptămînale, erau inopinate, enervante și deplin inutile. Pentru că în județ politica agricolă era axată pe cultura mare de grîu, nu pe zootehnie, cum era profilul geografic specific al județului, dar se făcea un tărăboi isteric pentru o recoltă de grîu care nu asigura pîinea județului decît pe maximum trei zile…

Deci, prostia și politicianismul nu sînt invenții contemporane. Doar că acestea  se lățesc, devin atotcuprinzătoare, acoperă și învăluie problemele reale ale țării în mantii lucioase, dar perfide, ipocrite, omorînd, o dată cu înrădăcinarea  lor, și presa.  Care, în prezent, deși liberă și democratică,  cel puțin așa se pretinde, în fapt este la fel de aservită. Însă mai multor partide și grupuri de interese politice, unor magnați implicați în politică, direct sau indirect. După cum și unii jurnaliști se reprofilează în politicieni, iar care nu, devin agitatori ai partidelor ori agenți ai serviciilor sau grupărilor parapolitice, escamotate sub așa-numita societate civilă.  Presă și jurnaliști în slujba unor interese departe de preocupările și așteptările cetățenești! Deși mult mai  voluminoasă fizic, îndeosebi cea audio-vizuală nu are nicio corespondență, niciun ecou în rîndurile populației, decît în măsura în care a fost „manelizată” și populația, o dată cu presa. Presă care, cu cîteva  excepții, este o rușine! Însă, virusat pe viață de acest microb, sînt incapabil să renunț. Mă consolez că încă nu am fost virusat de „manelismul” care cotropește televiziuni întregi și a omorît ziarele quality, care mai păstrează doar nume de referință – „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”… Tirajele lor numărîndu-se la doar cîteva zeci de mii. O durere!

Deva, ieri și azi

Locuiți, tot de peste cinci decenii, în Deva. Ați cunoscut, așadar, de la fața locului transformările urbanistice/economice/culturale de acolo. Ce vă place și ce nu vă place în orașul dvs. de reședință? 

– La  a doua… descălecare în  Deva, partea urbană a așezării crescuse simțitor față de prma venire  în capitala regiunii. Cînd oraș însemna…centrul vechi, adică  actualul Corso, de la  parcul Cetate, Magna Curia-Castelul Bethlen (actualul Muzeu) și casa Groza, de peste drum de Palatul Administrativ, pînă la fosta statuie a dr. Petru Groza (înlocuită în democrație cu statuia „cotropitorului” Traian; ca semn de veșnică suzeranitate?!). Statuie care avea o mînă îndreptată spre fosta bancă, de vis-a-vis. Iar folclorul urban local spune că gestul… statuii înseamnă: „Și banca a fost a mea!”. Apăruse artera centrală  ca un canion printre blocuri de patru etaje, mărginit la un capăt de un turn cu 10 caturi. În Deva, oraș administrativ prin tradiție, industria se rezuma la minele Deva și Muncel și Preparația minereurilor. Avea drept  efigie Cetatea. Aducea mai mult a centru de tratat nevroze (pe lîngă reumatisme la Baia Sărata, pavilionul vechi, și silicoza minerească). Dar cu puțin înainte de 1970, începuse industrializarea furibundă: Termocentrala, A.C.M.R.U.E. (Antrepriza de construcții, montaje și reparații uzine electrice), Fabrica de ciment,  Uzina de reparații și utilaje miniere, fabricile de prelucrarea și industrializarea laptelui, a lemnului, Țesătoria de mătase, morăritul industrial…

Abia mai apoi s-a constatat că, în afara Teatrului de Estradă, celebru în epocă prin calitatea sa artistică, Deva nu prea era legată de cultură decît printr-un Cămin cultural din marginea rurală a urbei, cunoscută sub numele de Ceangăi. Așa a apărut Casa de Cultură. Mai întîi a Sindicatelor – care au dat banii –, apoi municipală și astăzi prețios botezată Centru Cultural, purtînd numele unuia dintre cei mai reprezentativi interpreți de muzică populară, Drăgan Muntean, dar nefuncțională, cu sala mare de 600 de locuri, lăsată în paragină… Creație a arhitectului Cornel Florea, așezămîntul a constituit un model de athitectură. Cum, mai tîrziu, în mandatul de prim-secretar al lui Radu Bălan, avea să fie creată o a doua arteră urbană, Decebal, paralelă cu prima. Și am avut șansa să fiu trimis la întîlnirea noului prim-secretar cu arhitecții, precum și bucuria de a citi în ochii celor care fac artă în construcții cînd li s-a cerut să-și dea drumul la inspirație și fantezie, în așa fel ca noul bulevard să fie unic în România, să nu se regăsească aici blocuri STAS de locuințe, ci, dacă se poate, fiecare bloc să fie unicat… Cum și cele două hoteluri, Sarmis și Deva, aveau, la vremea lor, identități proprii… Iar numele arhitectului ar merita să fie purtat astăzi de o stradă din Deva, în amintirea faptului că orașul își etalează o parte a sa frumoasă datorită lui! Comparativ cu partea ciuntită, „datorată” urmașilor săi, nu ca valoare arhitectonică, ci doar ca viziune privind amplasarea noilor edificii. Altfel estetice, demne de epocă, dar înghesuite haotic, pe o rază de 200 de metri, trei bănci, un turn neterminat de 20 de ani, fiecare meritînd un spațiu propriu din care să fie văzute, o deschidere generoasă, eventual cu un havuz în față, o floare și mai multe… Pe deasupra, sugrumată între acestea și două rînduri de blocuri înalte, noua Catedrală, de inspirație bizantină, ascunsă de parcă ar fi fost ferită de ochii comunismului… Apropo de turn. Blocul orb din buricul orașului, conceput ca reședință administrativă, care ar putea găzdui  Prefectura, Consiliul județean, Primăria, Fiscul, unitățile de eliberare a permiselor de circulație, pașapoartelor, cărților de identitate, pentru ca omul intrat în clădire să-și rezolve operativ orice problemă fără a străbate orașul dintr-o parte în alta, face doar umbră pămîntului. Pînă va deveni un spațiu și toxic…

Ca întotdeauna, interese imediate, de campanie și  imagine – trecătoare, meschine, propagandistice – mobilează orașul cu cai (nu neapărat verzi, dar originari din Vestul sălbatic american, judecînd după cow-boy-ul de lîngă cal, nici măcar călare), zebre, fazani, fîntînă muzicală izvorînd din scările Casei de Cultură, dacă tot nu are altă treabă! Cetate toaletată, „manelizată” și fără altă importanță decît peisagistică, arteziană interzisă publicului, cocoțată pe… movila lui Burcel, într-un sens giratoriu, încurcînd circulația (șoferii s-ar orienta mai bine dacă ar vedea cum se mișcă mașinile în cercul acela, care acolo e vicios!). Statui și obeliscuri, unele chiar mincinoase, politicianiste și slugarnice. Iar gimnastele din grupul lor statuar sînt „celulitice”…

Dar pentru remodelarea Casei de Cultură într-un funcțional Centru Cultural, pentru terminarea și darea în folosință a  turnului adminstrativ nu se găsesc niciodată bani. Din păcate, Deva rămîne un oraș administrativ, chiar dacă se pretinde și cultural…

Sportul nu poate fi mai bun decît societatea care îl guvernează

– Ați fost aproape de sportul hunedorean, ați trăit performanțele sale și ați scris despre performanțele sale. Cînd ați mers ultima dată pe stadionul Corvinului? Dar pe cel al Jiului? Ce înseamnă mișcarea sportivă pentru un oraș, pentru un județ, pentru o țară?  

 – Păi, să încep cu niște răspunsuri scurte. Nici nu țin minte cînd am fost ultima dată la cele două stadioane, Jiul și Corvinul. Ultimul rebotezat „Michael Klein” – și îi rog pe cititorii acestor rînduri să-mi ierte  aparenta lipsă de modestie, dar arena hunedoreană poartă legitim acest nume și datorită insistențelor bătrînului cronicar, timp de vreo șase ani, pînă cînd autoritățile vremii au reușit să înțeleagă că așa e normal, ca stadionul local să poarte numele celui mai valoros fotbalist format la Hunedoara, ba chiar în întregul județ! Degradarea accelerată, scăderea valorică, organizatorică, managerială precum și căderile succesive ale celor două echipe  din primul eșalon valoric pînă la cvasi-dispariția lor, deodată cu fenomenul generalizat de subțiere  competitivă a fotbalului românesc, după vîrful din 1994, m-au îndepărtat  tot mai  mult de fotbalul autohton.

Să revin însă. Am avut şansa de a-mi fi început cariera de ziarist într-un judeţ cu un extraordinar potenţial  economic, uman şi geografic, Hunedoara fiind, ca relief, la propriu „O Românie în mic”, cum spunea poetul Adrian Păunescu. Acestea atrăgeau după ele și un extraordinar potențial de dezvoltare a mișcării sportive,  a performanțelor de largă cuprindere disciplinară. Iar faptul că, la un moment dat, eram a treia forţă sportivă a ţării, şi a doua fotbalistică, după municipiul Bucureşti, ca număr de echipe divizionare, 12-13 anual, este expresia materială a acelui potenţial. Cum spuneam mai înainte, din întîmplare  mi s-a încredințat  rubrica de sport la ziar. Aşa am avut şansa să devin cronicar la Jiul Petroşani, imediat după revenirea echipei în „A”, în 1966, cu Ştefan Coidum antrenor. Să prind generaţia lui Petre Libardi, a „dansatorilor frenetici”, cum le zicea nea Eftimie-Mache Ionescu; să fiu cronicarul care le-a luat primul interviu lui Gigi Mulţescu, lui Bela Rozsnyai, lui Mihai Stoichiţă… Să cunosc oameni de sport de mare şi reală valoare, competenţi, profesionişti pînă la măduvă, precum prof. Mircea Miron, fost responsabil al sportului, îndeosebi al fobalului județean, precum şi o întreagă galerie de importanţi antrenori de fotbal, de la Titus Ozon la Mircea Lucescu, Jackie Ionescu, Constantin-Titi Ardeleanu, Nicolae Oaidă, Ilie Savu, Nelu Nunweiller, Traian Ionescu… Personalităţi care au lăsat în urma lor generaţii de fotbaliști, deveniți  la rîndul lor oameni de probitate profesională.

După mulți ani de supremație a Jiului în fotbalul județean, la Hunedoara începeau să se miște lucrurile în fotbalul local, să se redeștepte vechi orgolii și aspirații… Pe vremea marilor directori generali ai Combinatului Siderurgic, îndeosebi Costache Trotuș și Sabin Faur; pe timpul sosirii la Hunedoara a lui Radu Nunweiller, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache şi lansării lui Petcu şi Nicşa de către veteranul antrenor nea Mitică Pătraşcu, după care generaţia  nouă se va numi, legitim, „a lui Mişa Klein”; pe cînd Gelu Simoc şi Ioan Socol formau un cuplu de conducere competent şi apreciat… La Hunedoara se  afirma şi lansa în performanţa internaţională o idee de joc pe care o putem numi „Marca FC  Corvinul”! Care se va extinde la Naţională, dar şi la încă vreo şapte echipe ce dispuneau de jucătorii apți tehnic pentru adoptarea acelei idei și adpatrea la cerințele fotbalului-spectacol, care au guvernat fotbalul românesc vreo 10 ani…

Dar sportul hunedorean nu înseamnă doar fotbal! Ci și  gimnastică. Mai ales gimnastică de cea mai înaltă performanță, la Deva fiind localizat mulți ani Centrul Olimpic Național. A însemnat atletism la nivel de performanță olimpică, sub antrenoratul lui Ștefan Beregszaszy, cu prima medalie în 2004, la Atena, cucerită de Maria Cioncan (bronz); alpinism la înălțime… himalayană, datorat grupului hunedorean din care doar Abel Ritișan mai este activ. Și tenis de cîmp, de masă, popice cu palmares internațional la Petrila și Hunedoara, automobilism la Brad și Deva, sporturi nautice pe lacul Cinciș, box – din care s-a ridicat Mihai Leu –, handbal în Deva la nivel internațional, la începutul acestui mileniu, legat de numele antrenorului Ioan Mătăsaru, ale lui Nelu Ardelean și Daniel Andronache. Iar azi, aerul tare al înălțimilor se simte doar  în fotbalul de sală, la Deva. În rest, sportul nu poate fi mai bun decît societatea care-l guvernează!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru