Facebook

Interviu

Din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă. Dialog cu ziaristul Nicolae Stanciu

Publicat

pe


Interviu-Express


Pe ziaristul devean Nicolae Stanciu l-am cunoscut, cu ani în urmă, via Facebook, spațiu în care se creează și legături temeinice, nu doar prietenii „angrosiste”, virtuale atît la propriu, cît și la figurat, străine de afinități, străine de substanță.

Nicolae Stanciu este un ziarist old-school, adică serios, cu o gîndire echilibrată și condei elegant. Astăzi septuagenar – s-a născut în decembrie 1940, la Sebeș –, a tipărit, pînă acum, cinci cărți. Toate de publicistică, toate apărute la editura timișoreană Diacritic. Le voi enumera: Klein: căpitanul lui Lucescu: cronici sentimentale, în 2014, apoi, un an mai tîrziu, „tripleta” De la Klein la Mutu: manelizarea fotbalului: alte cronici sentimentale, Pixul negru: libertatea presei de a nu fi liberă, Hunedoara: oameni și legende, și, în 2016, Respect, domnule Boia. O înșiruire de titluri din care se pot limpede constata preocupările de ieri și de azi ale ziaristului.

I-am propus de curînd lui Nicolae Stanciu – de cîțiva ani editorialist la „Ziarul hunedoreanului” – să realizăm un dialog. Prin e-mail. A fost de acord. (E adevărat, încuviințarea dumnealui a venit cu aceeași modestie – uneori de-a dreptul dezarmantă – care îl caracterizează.) Cum scriam, dialogul nostru s-a petrecut prin e-mail. Din acest motiv, lipsește spontaneitatea tipică unei convorbiri face to face. Nu lipsește însă – nici nu se putea altfel, în atari condiții! – consistența. Îmi place să cred că, citindu-l, veți descoperi un gazetar profesionist. Un gazetar care privește înapoi cu luciditate, la fel cum privește și prezentul. Din septembrie, o să îl puteți citi și pe www.trenulnostru.ro, în calitate de publicist-comentator.

Veți afla, în acest dialog, și o retrospectivă importantă a grevei de la Lupeni, din august 1977, eveniment de la care se împlinesc, peste puține zile, 40 de ani. Nicolae Stanciu a fost acolo – la fața locului, ca să folosesc un clișeu jurnalistic – cînd Nicolae Ceaușescu a discutat cu minerii Văii Jiului. Și rememorează acele întîmplări.

Așadar, din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă cu Nicolae Stanciu.



 

– Stimate domnule Nicolae Stanciu, mulțumindu-vă pentru disponibilitatea de a desfășura, de la distanță, prin e-mail, pe „ruta” București-Deva și retur, un dialog, vă trimit întrebarea inaugurală – ar trebui, de fapt, să folosesc pluralul, pentru că vor fi, veți vedea, mai multe semne de întrebare. În 1966, după ce ați absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universității clujene Babeș-Bolyai, ajungeți la Deva, la ziarul „Drumul socialismului”, de care este legată o bună parte a carierei dvs. de gazetar. Au trecut, de atunci, din 1966, peste 50 de ani. Cum vă amintiți epoca respectivă, din punct de vedere politic și ideologic? Ce au însemnat, cum ați receptat la Cluj, spre sfîrșitul studenției, și apoi, la Deva, ca tînăr ziarist, deschiderile de la Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), prefațate oarecum de momentul Declarației din 1964 și de alte atitudini de liberalizare?  

– Da, o să-ncerc să răspund cît mai exact, dar mai înainte aș vrea să vă spun că trăiesc convingerea că am ajuns ziarist din întîmplare și nu chiar… Pentru că, încă din liceu, la Sebeș (care, în acele vremuri, nici măcar liceu nu se numea, ci Școala Medie Mixtă, necum să poarte numele elevului său de elită, Lucian Blaga, încă socotit neprieten al acelei republici), mi se întîmpla ca, atunci cînd îmi cădea un ziar în mînă – ca o predestinare, mai des „Drumul socialismului”, ziarul regional, la care era corespondent un amic de-al tatălui meu, Mihai Ruginescu –, să mă atragă, chiar ca o fascinație, semnăturile de sub știri, articole. Pe astea le citeam înaintea titlurilor sau textelor, nume  necunoscute mie, în afara celui menționat, dar aveam un respect, inexplicabil atunci, pentru cei care semnau texte în ziare. Din acest motiv, am scris adineauri că nu chiar din întîmplare am ajuns ziarist. Cel puțin personal consider că acea atracție care-mi impunea respect pentru semnături a fost un semn al destinului. După cum tot întîmplarea, ca un destin, a făcut ca, în noiembrie 1966, să fiu angajat corector la ziarul pe care-l avusesem în fața ochilor în anii de liceu. Adică, ajuns la Deva în căutarea iubitei, care avea să-mi fie alături pînă azi, ca soție și mamă a copiilor noștri, întîmplarea a făcut ca într-o cafenea să întîlnesc o cunoștință, student la Istorie-Filozofie, la fără-frecvență, care mă întreabă: „Cu ce prilej prin Deva?”. „Păi, uite, dînsa, Lucia, este prietena mea, de fapt, iubita mea, și vreau să rămîn pe aici, pe undeva, dar nu prea găsesc de lucru.” „Domnule, hai să ne întîlnim dimineață la 8, că avem nevoie de un corector la ziar. Tocmai a fost dat afară unul dintre  corectori pentru o gravă greșeală scăpată în ziar.” (Greșeala era dublă. Un titlu cam așa: „Tovarășul Gheorghe Chioară a venit pe calea aerului de la Berlin”. Adică Cioară a devenit Chioară. Și nu era de-ajuns dar a venit și pe calea aerului… E vorba despre fostul ministru al Comerțului exterior în guvernul I. G. Maurer. Iar sancțiunea a căzut numai pe corector, nu și pe capul limpede sau pe controlul presei – cenzura de partid, care se efectua în paralel cu corectura și capul limpede, în tipografie, într-o încăpere specială a lor, confortabilă comparativ cu a Corecturii, dar așa erau vremurile, ca și acum: vina cădea pe cel mai mic.) A doua zi,  la ora stabilită, am ajuns în fața redactorului-șef adjunct, tovarășul Trandafir Marian, care mi-a cerut cîteva amănunte biografice și nume pentru referințe, cerute ulterior celor deja furnizate, inclusiv profesori din liceu, facultate, foști colegi. Și mustăcise cînd, întrebat fiind de neamuri, am menționat o mătușă din Gurasada. Nume la auzul căruia respectivul s-a învîrtoșat: „Trebuie să analizăm serios acest fapt, că la Gurasada a existat un puternic cuib legionar!”. Ceea ce m-a înfiorat și pe mine. Oricum, la ora 12 aveam să fiu prezentat „tovarășei Doina”, corector-șef am înțeles, cu care am și  intrat, pentru prima dată, în biroul Corecturii din tipografia deveană, de pe strada Simion Bărnuțiu.

Acum, însă, îmi dau seama că și în studenție cele mai evidente și marcante amintiri sînt legate de întîlniri și contacte cu oameni, personalități și celebrități chiar  specifice mediului gazetăresc.

Iată, oarecum telegrafic,  o rememorare a acestora.

Unuia pentru care studenția însemna și şuete la cafeneaua „Croco”, apoi „Carpaţi”, la „Conti” (restaurantul-hotel Continental), „Someşul”, în zilele de bursă, și birtul „Pelişor”, după, unde barmanul Vasile dădea şi pe datorie…

Unuia pentru care Clujul însemna…

…fascinaţia de a trăi în singurul oraş din Europa cu două universităţi de stat, două teatre, două opere de stat, chiar dacă între timp universităţile au fost contopite în una singură…

…primii paşi timizi în sala Teatrului, la spectacole spumoase cu Aurel Giurumia și Zighi Munte, sau la Operă, în aceeași sală, cu Lucia Stănescu, profesoară la Florenţa şi Livorno, după 1980, ori cu Lya Hubic, prim-solistă vreo 35 de ani…

…audiența la academicianul Constantin Daicoviciu, rectorul Universității, pentru aprobarea unei re-re-examinări, apoi, cînd ne-a prins în camera de la căminul 9 la poker, și ne-a ras de bani. (Pe care aveam să-l reîntîlnesc la… „Întîlnirile tineretului cu Istoria”, de la Costești și Sarmizegetusa – acum în calitate de ziarist, solicitîndu-i un interviu, acordat –, ca, ulterior, și pe academicianul Ștefan Pascu, fostul nostru decan, și pe Hadrian Daicoviciu, fiul lui C. Daicoviciu…

…un autograf de la Jean Marais, pe legitimaţia de student, primit la masa lui din Conti, unde a rămas singur pînă ce Florin Piersic a condus-o pe Marilù Tolo la baie – atunci se zicea WC – şi, din fericire, întîrziau întoarcerea la masă, probabil era ocupat, avînd timp marele artist să-mi scrie pe legitimație „Cordialement” şi să semneze…

…un alt autograf, tot celebru, al uriaşului actor György Kovács, aflat la un şpriţ cu profesorul Tudor Jarda, de la Conservator, la „Someşul”, unde la fel de marele Alexandru Ţitruş îşi mîngîia vioara magică la urechile clienţilor de elită veritabilă…

…întîlnirea şi colegialitatea de cameră, de 6 paturi, cu cel care a devenit marele poet Ioan Alexandru, în vechiul cămin „Racoviţă”, azi Facultatea de Drept…

…convocarea generală a studenţilor, la casa lor de cultură, la şedinţa condusă de prim-secretarul UTM, Virgil Trofin, în care studenta-poetă Ana Blandiana se dezicea de trecutul legionaro-religios al tatălui ei…

…apropierea, ca spectator, de stadionul lui „U”, apoi de Octavian Popescu, sentimental de Remus Cîmpean, pentru aruncările sale lungi şi puternice din aut pînă-n poartă…

…apropierea de „Tribuna”, prin Irimie Negoiţă, „fost fumător”, cum scria pe uşa biroului său de la redacţia de deasupra Librăriei Universităţii, căreia i se schimbase odiosul nume Cartea Rusă, poet de la care am auzit nemuritoarele versuri: „Sînzîienuţă buruienuţă, nu-i bărbat să te cruţă!”, adresate Sînzîienei Pop, care va deveni soţia dinamovistului Florin Cheran…

Am ajuns, cum s-ar zice,  cu acest… bagaj într-o instituție propagandistică a PCR, la o județeană care ea însăși își căuta lideri noi,  români. Tocmai fuseseră promovați  la centru  Vasile Patilineț și Ilie Verdeț. Asta, la  puțini ani după  Declarația  de independență față de Moscova a lui Gheorghiu-Dej, „testamentul lui Dej”. Despre care ne-au vorbit într-o mare adunare studențească Paul Niculescu-Mizil și același Virgil Trofin. Care declarație ne făcea să ne simțim și mai români. Chiar mai mult decît după scoaterea trupelor sovietice de… pază, ca să nu se spună „de ocupație”, din România, și vedeam  trenurile cu ostași și echipamente, tancuri, tunuri sovietice  trecînd  prin fața casei în care locuiam… După ce dispăruseră Sovrom-urile (transport, cărbune, lemn etc.), iar TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice) deveniseră TAROM; dispăruse și editura Cartea Rusă, rămăsese doar ARLUS… Iar președintele american Lyndon B. Johnson spunea că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul războiului rece.

Era vremea începutului… intelectualizării partidului și instituțiilor de stat, erau înlocuiți  politrucii și propagandiștii  cvasi-analfabeți cu noua generație de intelectuali, școliți la rigoare în facultăți de stat, atestate de trecut și de calitatea unor cadre didactice moștenite sau reabilitate, mai de voie, mai de nevoie. În redacție deja erau trei absolvenți de învățămînt superior la zi, încă vreo cinci în anii terminali la fără frecvență în Cluj, la Istorie și Filologie, și foarte mulți în clasa a XI-a la liceul seral (cei care absolviseră vechea școală de partid „A. A. Jdanov”, mama, adică tatăl Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Unde, după liceul la seral și 11-12 examene în trei ani, primeau și diplome unversitare). Și, de asemenea, se închideau ușile la liceul din creierii Apusenilor, de la Baia de Arieș, parcă anume ascuns de ochii lumii, unde, în numai cîteva luni se obțineau diplome de Bacalaureat. Al cărui… spirit pare a fi reîncarnat azi, chiar la vedere.

Înainte de a  intra  în probe la corectură, unde am fost declarat corespunzător în foarte scurt timp, am  avut ocazia să-l văd pe Nicolae Ceaușescu pe viu, în prima sa vizită la Deva. Însoțit de Alexandru Drăghici, supraviețuitor al stalinismului autohton, însușit de la  staliniștii veniți cu tancul, de care Gheorghiu-Dej nu apucase să scape… O va face Ceaușescu, care marca astfel o nouă bilă albă la imagine. Care creștea mereu… Și viitorul corector, devenit mai apoi redactor, nu bănuia că avea să trăiască momentul unic al carierei în zilele premergătoare și-n timpul Grevei de la Lupeni, în august 1977, aflat la doar două măsuri de pantofi sub copertina cabinei portarului, pe care se afla liderul comunist român, răspunzînd  listei  cu revindecări, înmînată de Dobre. (Constantin, nu Ilie!) Dar despre asta probabil vom mai vorbi pe parcursul dialogulul nostru… la distanță. Apropo: acele dialoguri la distanță televizate, hulite azi de prea mulți neștiutori de carte sau manipulatori ai ipocriziei, care au scos la lumina rampei numeroase  valori ale culturii și artei naționale, ar mai avea ce scoate?! Mă întrebam doar…

Amintiri despre Ioan Alexandru

– Dacă ați amintit vecinătatea dvs. de cameră, într-un cămin studențesc, cu Ioan Alexandru, nu pot să nu vă rog să-l descrieți puțin pe tînărul poet. Adăugînd, eventual, și o întîmplare, avîndu-l pe acesta protagonist, întîmplare la care ați fost martor.

– La vremea cînd l-am cunoscut, în camera – destul de aglomerată – din căminul „Racoviță”, Ioan Alexandru purta o anume aură. Mai puțin legată de faptul că deja îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea „elev” sub semnătură), cît de faptul că, în mai 1961, plecase din Cluj, elev fiind, la înmormîntarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost acolo! Și asta poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea sa la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani. Exmatricularea urmată de reînmatriculare și de transferare la Filologie în București au încununat începutul vieții unui tînăr căruia, prezumtiv, părea a-i fi foarte greu să i se deschidă atît de larg porțile spre eternitate.

După mutarea mea la un alt cămin,  legătura  cu cel care va deveni  un demn reprezentant al generației ´60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mulți ani, spre sfîrșitul unei vacanțe la mare, am ajuns cu familia și la Cazinoul din Constanța, mai mult ca să-l vedem, fiind aproape de Acvariul la care îi adusesem pe copii. Pe terasă, la o masă, un tip, o doamnă tînără și tot doi copii dădeau impresia că făcuseră o „escală” după vizitarea aceluiași Acvariu. Surpriza a fost că ne-am recunoscut pe loc. Dar Ioan Alexandru purta acum aura unui poet consacrat, a unui om de cultură împlinit – era doctor în Filologie – și mă surprindea că un Om atît de important umbla pe jos, cu familia după el, venind dintr-o vacanță în Deltă. Cînd Imnele Transilvaniei erau cunoscute chiar și de către cei care nu au… citit  volumul apărut la Cartea Românească. Adică  transilvăneni care își umflă piepturile, uneori și capetele, cînd vine vorba despre „țara” lor, pe care chiar așa o și consideră: o altfel de Țară!

Dar eu nu despre Imne am discutat cu Poetul pînă ce copiii își sorbeau răcoritoarele, iar soțiile vorbeau despre copii, despre ce altceva!? Despre Mihai Beniuc îl întrebam. Care s-a îngrijit de debutul editorial al viitorului poet, cu cartea Cum să vă spun.  În liceu, Beniuc mă enerva cu „Mărul de lîngă drum”, dar mai mult mă enerva că poeți erau A. Toma, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porubacu, Dan Deșliu și, evident, Mihai Beniuc. Noroc că profesorul nostru de Română, Valer Oros, nu a ținut cont de programa școlară care la Eminescu …programa doar „Luceafărul”, „Împărat și proletar” și „Scrisoarea III”. Așa am am aflat că Eminescu a fost și ziarist. Și nu unul oarecare. Dimpotrivă! Însă și azi am impresia că puțini liceeni și, dacă nu păcătuiesc prea grav, chiar și unii jurnaliști nu știu că Poetul Limbii Române  era  și un temut gazetar… Pe Beniuc aveam să-l întîlnesc – e un fel de a spune – și în facultate, ca fost conferențiar la Psihologie, secție la Istorie-Filozofie. Ba, mai mult, dincolo de „Mărul de lîngă drum”, îmi formasem o părere, evident eronată, din cauza neștiinței, despre lucrarea cu care Beniuc își luase doctoratul în Psihologie. Pe care chiar am răsfoit-o și mi s-a părut o ciudățenie. Era ceva despre psihologia animalelor, iar psihologul Mihai Beniuc reușise să formeze niște reflexe condiționate  unei rîme! Nu puteam înțelege – și nici acum nu prea înțeleg! – de ce ar fi necesar să dresezi o rîmă să o ia la dreapta printr-un tub în formă de T, care rîmă nu putea să o ia la stînga fiindcă acel braț al T era fierbinte de la o flacără… Ioan Alexandru mi-a explicat că a apelat la Beniuc la prima sa apariție editorială pentru că era un mare poet transilvan, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor, iar el era un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plece, l-a ajutat să reintre la facultate și i-a scris prefața cărții fără să îl cunoască…

Remember Lupeni 1977  

3 august 1977. Nicolae Ceaușescu la Lupeni – încadrat de Constantin Dobre și Ilie Verdeț -, căutînd concilierea cu minerii Văii Jiului. Fotografie de Ion Liciu

– În august 1977, ați mers, alături de un coleg al dvs. de la „Drumul socialismului”, la Lupeni, cînd Nicolae Ceaușescu s-a confruntat cu minerii Văii Jiului. Ați evocat, de altfel, momentul într-una dintre cărțile dvs., Hunedoara: oameni și legende (2015). Se împlinesc, foarte curînd, 40 de ani de la evenimentele respective. V-aș propune, dacă sînteți de acord, o Addenda la ceea ce ați scris deja despre Lupeni ´77. Rugîndu-vă să vă referiți la atmosfera din Valea Jiului înainte de grevă – o atmosferă pe care îmi imaginez că o cunoșteați bine, măcar din desele dvs. deplasări la Petroșani, în calitate de cronicar sportiv, pentru meciurile Jiului. Și, evident, rugîndu-vă să vă referiți și la felul în care ați găsit, de-a lungul anilor, Valea, după grevă. 

– Mai întîi trebuie să repet, să întăresc sublinierea că, în pofida interpretărilor noi, de după 1989, ale momentului Lupeni 1977 ca fiind o ridicare politică împotriva regimului și îndeosebi împotriva lui Nicolae Ceaușescu, evenimentul menționat a fost în realitate o manifestare energică avînd ca ținte condițiile economico-sociale, revendicări economice și împotriva unor noi reglementări salariale, privind programul de muncă în subteran și vîrsta de pensionare. Orice alte interpretări sînt exclusiv manipulări politicianiste de doi bani! Faptul că acele reglementări care i-au nemulțumit pe greviști au fost făcute publice, neinspirat și chiar neghiob, în preajma Zilei Minerului – sărbătoare care aducea în mod constant prime speciale, manifestări festive, chermeze –, a fost înțeles oarecum drept ca o ofensă, o sfidare. În vremea în care noul program de lucru, cu patru „șuturi” în 24 de ore, adică un „șut” de șase ore (în unele abataje sau puncte de lucru schimbul dura, din cauza distanțelor, sub cinci ore), nu a dat rezultatele scontate. Dimpotrivă, avea să amplifice nemulțumirile celor două părți. Pe de o parte producția nu numai că nu creștea, dar  înghițea  și cheltuieli  mai mari la 1000 de lei producție marfă vîndută. De cealaltă parte, a minerilor, unele măsuri financiare restrîngeau cîștigurile acestora, iar creșterea vîrstei de pensionare de la 50 la 53 de ani și scăderea veniturilor pensionarilor de gradul III, cei cu incapactate parțială de muncă, trecuți la jumătate de normă sau la munci mai ușoare, la  suprafață, venite, cum am spus, în loc de prime de ziua lor, au pus paie pe foc și au întețit vîvătăile!

Tot ca o precizare, din respect pentru adevăr, reiau afirmația mea că lista de revendicări înaintată lui Ceaușescu – la care acesta trebuia să răspundă de pe copertina gheretei de la poarta 2 a Minei Lupeni – cuprindea doar 10 revendicări! Nu 17, nu 19, nu 21 sau chiar 26, după alte „surse”, cum am văzut în evocările unora care, poate, nici în Valea Jiuuli nu au fost vreodată, necum acolo și atunci! Acestea și numai acestea au fost revendicările dictate de Costantin Dobre unui funcționar mărunt, arhivar în subsolul  județenei de partid, singurul care a răspuns că știe să  bată la mașină, cu un deget – „un dești” –, și căruia liderul Dobre îi dicta și punctuația și deschiderea și închiderea parantezelor. Iată lista, așa cum este reprodusă corect și în documentarul „Mineriada lui Ceaușescu”, din revista „Historia”, pînă la punctul 11!  Care, ca și restul, pînă la 17 sau mai departe, nu au existat pe lista ce am avut-o în mîini, am citit-o cu mare atenție, și confirmă și intervențiile lui Dobre, cînd îi  dicta lui I. Stănilă punctuația:

  1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
  2. Pensionarea minerilor la vîrsta de 50 ani (limita maximă).
  3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
  4. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică pîna la data de 1.VII.1977).
  5. Reducerea planului de producție la nivelul Centralei Cărbunelui Petroșani, proporțional cu forța vie activă productivă.
  6. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinant exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister).
  7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întîrziere sau într-o mai mică masură față de creșterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului numărul unu din programul sus-numit cerem cu insistență reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începînd cu data de 4. VIII. 1977.
  8. Dorim ca în nici un caz să nu se adopte măsuri de represiune morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cît și asupra celor care au luat cuvîntul înaintea sosirii Dumneavoastră, tovarășe Secretar General în incinta Exploatarii miniere Lupeni.
  9. În urma revendicărilor sus-numite de către tovarășii noștri de muncă de la Exploatarea minieră Aninoasa cerem să fie eliberați toți cei care au fost reținuți de către organele de ordine.
  10. Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio și televiziune. Acestea au fost doleanțele exprimate în scris pentru a fi prezentate Dumneavoastră. Sperăm din toată inima ca aceste revendicări să fie satisfacute integral.

(Există o ciornă olografă în fondul C.N.S.A.S., ale cărei prime 10 puncte corespund, cu unele reformulări, listei dactilografiate înmînate lui Ceaușescu. La care s-a mai adăugat o pagină cu încă 9 revendicări, scrisă de altă mînă, semnată de minerii V. Caila și C. Cornoiu.)

Cum lesne se vede din tonul revendicărilor, însă mai cu seamă  din modul respectuos de adresare către președintelui R.S.R., nici Dobre, nici minerii nu l-au primit cu ostilitate, ci cu  deplină încredere că doar el le va putea rezolva cererile. Iar desfășurarea „simpozionului”, cum l-am numit noi, pe copertină, la nivelul minerilor urcați pe stivele de lemn de mină din incintă, a evidențiat și un alt aspect care a întărit respectul față de lider. La un moment dat, murmurul general „Uite, nu vrea!” a fost stins pe loc de intervenția lui Ceaușescu: „Dragă, dacă nu poţi tăcea, ia o piatră în gură! Eu am venit aici să discutăm. Să nu credeţi că mi-e frică să vorbesc cu voi. Uite aici – şi a scos limba! –, şi alţii au vrut să-mi taie limba ca să tac, dar nu au reuşit!”. Mărturisesc că și eu și colegul Carol Drozd am înlemnit. Nu că s-ar fi putut întîmpla o întorsătură în desfășurarea pașnică a „simpozionului”, cît mai mult uimiți de curajul unuia care nu se afla într-o poziție foarte confortabilă în acele clipe…

Cert este că după încheirea… lucrărilor „simpozionului”, Ceaușescu a plecat grăbit la Petroșani, unde, în fața Casei de Cultură, îl aștepta adunarea populară a minerilor din Valea Jiului – vorba vine, regizată, organizată de propaganda oficială, care a adus autobuze și trenuri cu salariați din Deva, Hunedoara, din județ, la încheierea… vizitei de lucru a tovarășului în Valea Jiului. Adunare la care a ajuns și C. Dobre, cu un grup restrîns, care l-a  declarat pe Ceaușescu „Miner de Onoare al Văii Jiului”, i-a înmînat o cască și o lampă de miner, în apauze entuziaste. Iar mai tîrziu, propaganda centrală a modificat titlul acela în „Miner de Onoare al R.S.R.”.

Lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar numai în privința investițiilor pentru construcția de locuințe, orașele de pe… cel mai lung bulevard din România primind aspect proaspăt, modern, chiar elegant… Iar Fabrica de tricotaje ajunsese un  expert producător și exportator de îmbrăcăminte militară din lînă, destinată trupelor americane din Europa și NATO, îndeosebi  sub forma puloverelor din lînă bazonate la coate, umeri și pe locul de fixare a patului puștii cu pînză tare, și ciorapilor de iarnă. În timp ce noua Fabrică de confecții primise un fel de exclusivitate în confecționarea echipamentelor de protecție, salopete de tot felul, specializate  ca destinație diverselor sectoare de muncă…

Pe cînd se coceau și deveneau  împliniri  unele dintre revendicările din „Decalogul” lui Dobre, a venit schimbarea de regim politic, iar minerii, destul de mulțumiți de situația lor, au fost cam absenți în decembrie 1989… Cînd s-au trezit, soarta lor era deja parafată de premierul interimar Petre Roman și Comunitatea europeană clădită pe cărbune și oțel, care cerea României, Hunedoarei mai cu seamă, să se despartă de cărbune și oțel. Abia de-acum Valea Jiului poartă cu dreptate numele Jalea Viului!

După 50 de ani de presă

– Lucrați în presa scrisă de peste cinci decenii. Cinci decenii care au însemnat, politic vorbind, epoci sinuoase, cu momente de certă deschidere în anii ´60, cu înăspriri totalitare în anii ´70-´80, cu mari speranțe în decembrie ´89, cu mari confuzii și tulburări în anii ´90, cu alte mari speranțe în anii 2000, după primirea în NATO și integrarea în U.E., cu un prezent complicat. Ce satisfacții și ce dezamăgiri ați adunat, ca gazetar, în tot acest timp? Cum vedeți evoluția presei românești în tot acest timp?

– La începutul dialogului nostru am detaliat cum am ajuns să lucrez la  corectura ziarului din Deva. Foarte curînd, deja mi se tipărea numele sub niște… însemnări critice. Și faptul că un  ziarist mai vîrstnic, șeful Secției Cultură-Învățămînt, Ioan Ciobotă, întreba la  operativa de dimineață  „oare cine o fi  noul ăsta colaborator care  semnează pe pagina întîi?”, la i s-a  răspuns că „e noul corector”, iar dînsul se scuza: „nu mi-am dat seama”, a însemnat pentru mine  o promisiune. O promisiune că nu voi îmbătrîni în corectură. Am început să „bat” terenul, județul, mai de unul singur, mai însoțind cîte un coleg. Am ajuns la  Mina Barza, apoi la Teliuc, la exploatarea  de suprafață, în mina de la Ghelari, la Uzina Victoria Călan, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, de care chiar mă voi îndrăgosti în anii următori și am rămas așa încă și azi, cînd combinatul nu mai e… Scriam cum înțelegeam și vedeam eu lucrurile. Aparițiile se înmulțeau, aprecierile și încurajările colegilor mă stimulau. Și, într-o seară, redactorul-șef, Nicolae Andronache, care trecea seară de seară prin tipografie să vadă cum va arăta ziarul pregătit de tipar, îmi spune: „De mîine vii  de dimineață la redacție, vei lucra în redacție”.  Am început la  Cultură, am trecut în scurte stagii prin toate secțiile, apoi, rămînînd fără  redactor la Sport, colegul Viorel Albu plecînd acasă, la Ploiești, șeful Andronache m-a trimis să-i țin locul pînă  va găsi pe cineva care să preia Sportul.  Care nu era secție propriu-zisă, ci compartiment la Probleme sociale… Am rămas cu Sportul, tot  așa, ca o predestinație, cu care am ajuns la Cultură-învățămînt, împreună cu  problemele de Tineret, și am făcut cronică pînă la sfîrșitul… „Drumului socialismului”. Dar, în ultimii  zece ani în paralel cu Secretariatul de redacție,  alternativ, o zi da, una nu, cu colegul și bunul meu prieten Carol Drozd, care ținea și Cultura-învățămîntul  în ziar. Și amîndoi eram mereu trimiși acolo unde erau treaba și domeniul altor colegi, cînd apăreau probleme delicate, cum a fost, cel mai elocvent, „simpozionul” de la Lupeni, din 1977, evocat în discuția noastră. Fără cea mai mică intenție de a brava sau fără nicio aroganță, o vreme, noi, cei veniți după anii ´60-´70 în redacție, am reușit să asigurăm ca măcar pagina a treia a ziarului să fie ziaristică autentică, presă aproape liberă, cît se putea atunci de liberă, să impunem un stil nou, în scris și în diversitate de genuri, să atragem cititori și interes public de partea ziarului, inclusiv elevi de liceu și studenți la Institutul de Mine Petroșani. Ziarul continua să rezerve problemelor grele paginile întîi și a doua, iar a treia a devenit jurnalism, care azi chiar nu mai există.

La pagina a treia a ziarului se publicau… pagini și rubrici, nu doar citite, ci chiar căutate și cerute! „Ritmuri hunedorene” – pagină saptămînală de creație literar-artistică, „Consemnări” – rubrica permanentă a scriitorului Radu Ciobanu, „Cartea-scena-ecranul”, rubrică săptămînală de cronici la temă, „Panoramic științific”, „Mozaic duminical”, „Dialog cu cititorii”, „Pe urmele materialelor publicate”, „Fapte din instanță”, „Deva-Actualități”, precum și grupajele similare din Hunedoara și Valea Jiului, „Confruntări etice”, „Civica”, „Cîntarea României”, „Daciada” și, nu în ultimul rînd, „Sport”, pagina de marți, cu avancronici, cronici, știri. Nu lipseau note critice, raiduri-anchete în comerț și sectoare ale serviciilor publice, în școli și cămine culturale, în  cluburi muncitorești… Susținute de gazetari, colaboratori permanenți – plătiți –, unii ocazionali, și o armată de corespondenți. Toți confereau profil gazetăresc autentic acelui ziar bine cotat între cele 44 de ziare județene și municipale.

Am trăit cam 15 ani un timp de progres real în dezvoltarea  mijloacelor de informare, de creșteri calitative ale presei tipărite; în care ne perfecționam din mers, prin atestare  profesională în urma unor cursuri redacționale.  Accesul la Buletinul de informații Agerpres, verde pentru redacții, dar erau unele roșii pentru prim-secretari și albastre pentru secretari și șefii de secții, și  se mai nimerea ca unii să ne permită și nouă să le răsfoim; erau extraordinare pentru acele vremuri. Se înmulțeau  schimburile între redacții, interne și chiar internaționale. Noi aveam asemenea legături cu redacțiile din Alba Iulia, Sibiu și Pitești, cu cele din Halle (RDG), Gdansk (Polonia), Liubliana  (Iugoslavia) și Donețk (URSS). Lumea se lumina, la fel și presa…

Dar vremurile bune ale presei noastre  se  stricau în ritm accelerat. Ajunseserăm să  ne treacă prin cap să cerem Uniunii Ziariștilor să facă demersuri ca presa să fie  considerată drept opoziție la tot ceea ce  însemna neîndeplinirea sarcinilor de paritid!  Să fim și noi lăsați să scriem ca la „Flacăra”, în vremea în care  se spunea  în șoaptă că revista  condusă de  Adrian Păunescu avea acceptul „Tovarășului” să fie critică, pentru a nu se spune pe plan internațional că în România  nu există libertatea presei. Vreme  la care spațiul paginii a treia din „Drumul socialismului” se ciuntea tot mai des. De trei-patru ori pe săptămînă eram rechemați în toiul nopții în tipografie pentru a reface  ziarul!  Agerpres anunța transmiterea pe telex a cel puțin unei pagini, dar în fapt erau cam două, cu relatări de la nu știu care vizită oficială sau cuvîntare a „Tovarășului” la cine știe ce manifestare. Ceea ce însemna remachetarea și repaginarea ziarului, cu sacrificarea paginii a treia…

Și, de parcă nu era de-ajuns, se introdusese și practica unui gen de  control în zootehnie, în care trebuia ca fiecare  activist să fie însoțit de un ziarist pentru consemnarea și înfierarea  neregulilor întîlnite la programul de grajd, în unitățile agricole cu sectoare zootehnice dezvoltate, dar care nu dădeau suficient lapte… Iar brigăzile astea fulger presupuneau să fii prezent la ora 5 dimineața într-un anume grajd, aflat uneori la distanță de minimum o oră de Deva. Precum și unele sancțiuni, dacă aveai neinspirația să-i spui șefului de fermă care, dintr-un grajd de 20 de vite, a muls un litru de lapte, că dacă te mulgea pe tine tot atîta dădeai! Raidurile deveniseră săptămînale, erau inopinate, enervante și deplin inutile. Pentru că în județ politica agricolă era axată pe cultura mare de grîu, nu pe zootehnie, cum era profilul geografic specific al județului, dar se făcea un tărăboi isteric pentru o recoltă de grîu care nu asigura pîinea județului decît pe maximum trei zile…

Deci, prostia și politicianismul nu sînt invenții contemporane. Doar că acestea  se lățesc, devin atotcuprinzătoare, acoperă și învăluie problemele reale ale țării în mantii lucioase, dar perfide, ipocrite, omorînd, o dată cu înrădăcinarea  lor, și presa.  Care, în prezent, deși liberă și democratică,  cel puțin așa se pretinde, în fapt este la fel de aservită. Însă mai multor partide și grupuri de interese politice, unor magnați implicați în politică, direct sau indirect. După cum și unii jurnaliști se reprofilează în politicieni, iar care nu, devin agitatori ai partidelor ori agenți ai serviciilor sau grupărilor parapolitice, escamotate sub așa-numita societate civilă.  Presă și jurnaliști în slujba unor interese departe de preocupările și așteptările cetățenești! Deși mult mai  voluminoasă fizic, îndeosebi cea audio-vizuală nu are nicio corespondență, niciun ecou în rîndurile populației, decît în măsura în care a fost „manelizată” și populația, o dată cu presa. Presă care, cu cîteva  excepții, este o rușine! Însă, virusat pe viață de acest microb, sînt incapabil să renunț. Mă consolez că încă nu am fost virusat de „manelismul” care cotropește televiziuni întregi și a omorît ziarele quality, care mai păstrează doar nume de referință – „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”… Tirajele lor numărîndu-se la doar cîteva zeci de mii. O durere!

Deva, ieri și azi

Locuiți, tot de peste cinci decenii, în Deva. Ați cunoscut, așadar, de la fața locului transformările urbanistice/economice/culturale de acolo. Ce vă place și ce nu vă place în orașul dvs. de reședință? 

– La  a doua… descălecare în  Deva, partea urbană a așezării crescuse simțitor față de prma venire  în capitala regiunii. Cînd oraș însemna…centrul vechi, adică  actualul Corso, de la  parcul Cetate, Magna Curia-Castelul Bethlen (actualul Muzeu) și casa Groza, de peste drum de Palatul Administrativ, pînă la fosta statuie a dr. Petru Groza (înlocuită în democrație cu statuia „cotropitorului” Traian; ca semn de veșnică suzeranitate?!). Statuie care avea o mînă îndreptată spre fosta bancă, de vis-a-vis. Iar folclorul urban local spune că gestul… statuii înseamnă: „Și banca a fost a mea!”. Apăruse artera centrală  ca un canion printre blocuri de patru etaje, mărginit la un capăt de un turn cu 10 caturi. În Deva, oraș administrativ prin tradiție, industria se rezuma la minele Deva și Muncel și Preparația minereurilor. Avea drept  efigie Cetatea. Aducea mai mult a centru de tratat nevroze (pe lîngă reumatisme la Baia Sărata, pavilionul vechi, și silicoza minerească). Dar cu puțin înainte de 1970, începuse industrializarea furibundă: Termocentrala, A.C.M.R.U.E. (Antrepriza de construcții, montaje și reparații uzine electrice), Fabrica de ciment,  Uzina de reparații și utilaje miniere, fabricile de prelucrarea și industrializarea laptelui, a lemnului, Țesătoria de mătase, morăritul industrial…

Abia mai apoi s-a constatat că, în afara Teatrului de Estradă, celebru în epocă prin calitatea sa artistică, Deva nu prea era legată de cultură decît printr-un Cămin cultural din marginea rurală a urbei, cunoscută sub numele de Ceangăi. Așa a apărut Casa de Cultură. Mai întîi a Sindicatelor – care au dat banii –, apoi municipală și astăzi prețios botezată Centru Cultural, purtînd numele unuia dintre cei mai reprezentativi interpreți de muzică populară, Drăgan Muntean, dar nefuncțională, cu sala mare de 600 de locuri, lăsată în paragină… Creație a arhitectului Cornel Florea, așezămîntul a constituit un model de athitectură. Cum, mai tîrziu, în mandatul de prim-secretar al lui Radu Bălan, avea să fie creată o a doua arteră urbană, Decebal, paralelă cu prima. Și am avut șansa să fiu trimis la întîlnirea noului prim-secretar cu arhitecții, precum și bucuria de a citi în ochii celor care fac artă în construcții cînd li s-a cerut să-și dea drumul la inspirație și fantezie, în așa fel ca noul bulevard să fie unic în România, să nu se regăsească aici blocuri STAS de locuințe, ci, dacă se poate, fiecare bloc să fie unicat… Cum și cele două hoteluri, Sarmis și Deva, aveau, la vremea lor, identități proprii… Iar numele arhitectului ar merita să fie purtat astăzi de o stradă din Deva, în amintirea faptului că orașul își etalează o parte a sa frumoasă datorită lui! Comparativ cu partea ciuntită, „datorată” urmașilor săi, nu ca valoare arhitectonică, ci doar ca viziune privind amplasarea noilor edificii. Altfel estetice, demne de epocă, dar înghesuite haotic, pe o rază de 200 de metri, trei bănci, un turn neterminat de 20 de ani, fiecare meritînd un spațiu propriu din care să fie văzute, o deschidere generoasă, eventual cu un havuz în față, o floare și mai multe… Pe deasupra, sugrumată între acestea și două rînduri de blocuri înalte, noua Catedrală, de inspirație bizantină, ascunsă de parcă ar fi fost ferită de ochii comunismului… Apropo de turn. Blocul orb din buricul orașului, conceput ca reședință administrativă, care ar putea găzdui  Prefectura, Consiliul județean, Primăria, Fiscul, unitățile de eliberare a permiselor de circulație, pașapoartelor, cărților de identitate, pentru ca omul intrat în clădire să-și rezolve operativ orice problemă fără a străbate orașul dintr-o parte în alta, face doar umbră pămîntului. Pînă va deveni un spațiu și toxic…

Ca întotdeauna, interese imediate, de campanie și  imagine – trecătoare, meschine, propagandistice – mobilează orașul cu cai (nu neapărat verzi, dar originari din Vestul sălbatic american, judecînd după cow-boy-ul de lîngă cal, nici măcar călare), zebre, fazani, fîntînă muzicală izvorînd din scările Casei de Cultură, dacă tot nu are altă treabă! Cetate toaletată, „manelizată” și fără altă importanță decît peisagistică, arteziană interzisă publicului, cocoțată pe… movila lui Burcel, într-un sens giratoriu, încurcînd circulația (șoferii s-ar orienta mai bine dacă ar vedea cum se mișcă mașinile în cercul acela, care acolo e vicios!). Statui și obeliscuri, unele chiar mincinoase, politicianiste și slugarnice. Iar gimnastele din grupul lor statuar sînt „celulitice”…

Dar pentru remodelarea Casei de Cultură într-un funcțional Centru Cultural, pentru terminarea și darea în folosință a  turnului adminstrativ nu se găsesc niciodată bani. Din păcate, Deva rămîne un oraș administrativ, chiar dacă se pretinde și cultural…

Sportul nu poate fi mai bun decît societatea care îl guvernează

– Ați fost aproape de sportul hunedorean, ați trăit performanțele sale și ați scris despre performanțele sale. Cînd ați mers ultima dată pe stadionul Corvinului? Dar pe cel al Jiului? Ce înseamnă mișcarea sportivă pentru un oraș, pentru un județ, pentru o țară?  

 – Păi, să încep cu niște răspunsuri scurte. Nici nu țin minte cînd am fost ultima dată la cele două stadioane, Jiul și Corvinul. Ultimul rebotezat „Michael Klein” – și îi rog pe cititorii acestor rînduri să-mi ierte  aparenta lipsă de modestie, dar arena hunedoreană poartă legitim acest nume și datorită insistențelor bătrînului cronicar, timp de vreo șase ani, pînă cînd autoritățile vremii au reușit să înțeleagă că așa e normal, ca stadionul local să poarte numele celui mai valoros fotbalist format la Hunedoara, ba chiar în întregul județ! Degradarea accelerată, scăderea valorică, organizatorică, managerială precum și căderile succesive ale celor două echipe  din primul eșalon valoric pînă la cvasi-dispariția lor, deodată cu fenomenul generalizat de subțiere  competitivă a fotbalului românesc, după vîrful din 1994, m-au îndepărtat  tot mai  mult de fotbalul autohton.

Să revin însă. Am avut şansa de a-mi fi început cariera de ziarist într-un judeţ cu un extraordinar potenţial  economic, uman şi geografic, Hunedoara fiind, ca relief, la propriu „O Românie în mic”, cum spunea poetul Adrian Păunescu. Acestea atrăgeau după ele și un extraordinar potențial de dezvoltare a mișcării sportive,  a performanțelor de largă cuprindere disciplinară. Iar faptul că, la un moment dat, eram a treia forţă sportivă a ţării, şi a doua fotbalistică, după municipiul Bucureşti, ca număr de echipe divizionare, 12-13 anual, este expresia materială a acelui potenţial. Cum spuneam mai înainte, din întîmplare  mi s-a încredințat  rubrica de sport la ziar. Aşa am avut şansa să devin cronicar la Jiul Petroşani, imediat după revenirea echipei în „A”, în 1966, cu Ştefan Coidum antrenor. Să prind generaţia lui Petre Libardi, a „dansatorilor frenetici”, cum le zicea nea Eftimie-Mache Ionescu; să fiu cronicarul care le-a luat primul interviu lui Gigi Mulţescu, lui Bela Rozsnyai, lui Mihai Stoichiţă… Să cunosc oameni de sport de mare şi reală valoare, competenţi, profesionişti pînă la măduvă, precum prof. Mircea Miron, fost responsabil al sportului, îndeosebi al fobalului județean, precum şi o întreagă galerie de importanţi antrenori de fotbal, de la Titus Ozon la Mircea Lucescu, Jackie Ionescu, Constantin-Titi Ardeleanu, Nicolae Oaidă, Ilie Savu, Nelu Nunweiller, Traian Ionescu… Personalităţi care au lăsat în urma lor generaţii de fotbaliști, deveniți  la rîndul lor oameni de probitate profesională.

După mulți ani de supremație a Jiului în fotbalul județean, la Hunedoara începeau să se miște lucrurile în fotbalul local, să se redeștepte vechi orgolii și aspirații… Pe vremea marilor directori generali ai Combinatului Siderurgic, îndeosebi Costache Trotuș și Sabin Faur; pe timpul sosirii la Hunedoara a lui Radu Nunweiller, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache şi lansării lui Petcu şi Nicşa de către veteranul antrenor nea Mitică Pătraşcu, după care generaţia  nouă se va numi, legitim, „a lui Mişa Klein”; pe cînd Gelu Simoc şi Ioan Socol formau un cuplu de conducere competent şi apreciat… La Hunedoara se  afirma şi lansa în performanţa internaţională o idee de joc pe care o putem numi „Marca FC  Corvinul”! Care se va extinde la Naţională, dar şi la încă vreo şapte echipe ce dispuneau de jucătorii apți tehnic pentru adoptarea acelei idei și adpatrea la cerințele fotbalului-spectacol, care au guvernat fotbalul românesc vreo 10 ani…

Dar sportul hunedorean nu înseamnă doar fotbal! Ci și  gimnastică. Mai ales gimnastică de cea mai înaltă performanță, la Deva fiind localizat mulți ani Centrul Olimpic Național. A însemnat atletism la nivel de performanță olimpică, sub antrenoratul lui Ștefan Beregszaszy, cu prima medalie în 2004, la Atena, cucerită de Maria Cioncan (bronz); alpinism la înălțime… himalayană, datorat grupului hunedorean din care doar Abel Ritișan mai este activ. Și tenis de cîmp, de masă, popice cu palmares internațional la Petrila și Hunedoara, automobilism la Brad și Deva, sporturi nautice pe lacul Cinciș, box – din care s-a ridicat Mihai Leu –, handbal în Deva la nivel internațional, la începutul acestui mileniu, legat de numele antrenorului Ioan Mătăsaru, ale lui Nelu Ardelean și Daniel Andronache. Iar azi, aerul tare al înălțimilor se simte doar  în fotbalul de sală, la Deva. În rest, sportul nu poate fi mai bun decît societatea care-l guvernează!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru