Facebook

Interviu

Din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă. Dialog cu ziaristul Nicolae Stanciu

Publicat

pe


Interviu-Express


Pe ziaristul devean Nicolae Stanciu l-am cunoscut, cu ani în urmă, via Facebook, spațiu în care se creează și legături temeinice, nu doar prietenii „angrosiste”, virtuale atît la propriu, cît și la figurat, străine de afinități, străine de substanță.

Nicolae Stanciu este un ziarist old-school, adică serios, cu o gîndire echilibrată și condei elegant. Astăzi septuagenar – s-a născut în decembrie 1940, la Sebeș –, a tipărit, pînă acum, cinci cărți. Toate de publicistică, toate apărute la editura timișoreană Diacritic. Le voi enumera: Klein: căpitanul lui Lucescu: cronici sentimentale, în 2014, apoi, un an mai tîrziu, „tripleta” De la Klein la Mutu: manelizarea fotbalului: alte cronici sentimentale, Pixul negru: libertatea presei de a nu fi liberă, Hunedoara: oameni și legende, și, în 2016, Respect, domnule Boia. O înșiruire de titluri din care se pot limpede constata preocupările de ieri și de azi ale ziaristului.

I-am propus de curînd lui Nicolae Stanciu – de cîțiva ani editorialist la „Ziarul hunedoreanului” – să realizăm un dialog. Prin e-mail. A fost de acord. (E adevărat, încuviințarea dumnealui a venit cu aceeași modestie – uneori de-a dreptul dezarmantă – care îl caracterizează.) Cum scriam, dialogul nostru s-a petrecut prin e-mail. Din acest motiv, lipsește spontaneitatea tipică unei convorbiri face to face. Nu lipsește însă – nici nu se putea altfel, în atari condiții! – consistența. Îmi place să cred că, citindu-l, veți descoperi un gazetar profesionist. Un gazetar care privește înapoi cu luciditate, la fel cum privește și prezentul. Din septembrie, o să îl puteți citi și pe www.trenulnostru.ro, în calitate de publicist-comentator.

Veți afla, în acest dialog, și o retrospectivă importantă a grevei de la Lupeni, din august 1977, eveniment de la care se împlinesc, peste puține zile, 40 de ani. Nicolae Stanciu a fost acolo – la fața locului, ca să folosesc un clișeu jurnalistic – cînd Nicolae Ceaușescu a discutat cu minerii Văii Jiului. Și rememorează acele întîmplări.

Așadar, din întîmplare și nu prea, cinci decenii de presă cu Nicolae Stanciu.



 

– Stimate domnule Nicolae Stanciu, mulțumindu-vă pentru disponibilitatea de a desfășura, de la distanță, prin e-mail, pe „ruta” București-Deva și retur, un dialog, vă trimit întrebarea inaugurală – ar trebui, de fapt, să folosesc pluralul, pentru că vor fi, veți vedea, mai multe semne de întrebare. În 1966, după ce ați absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universității clujene Babeș-Bolyai, ajungeți la Deva, la ziarul „Drumul socialismului”, de care este legată o bună parte a carierei dvs. de gazetar. Au trecut, de atunci, din 1966, peste 50 de ani. Cum vă amintiți epoca respectivă, din punct de vedere politic și ideologic? Ce au însemnat, cum ați receptat la Cluj, spre sfîrșitul studenției, și apoi, la Deva, ca tînăr ziarist, deschiderile de la Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), prefațate oarecum de momentul Declarației din 1964 și de alte atitudini de liberalizare?  

– Da, o să-ncerc să răspund cît mai exact, dar mai înainte aș vrea să vă spun că trăiesc convingerea că am ajuns ziarist din întîmplare și nu chiar… Pentru că, încă din liceu, la Sebeș (care, în acele vremuri, nici măcar liceu nu se numea, ci Școala Medie Mixtă, necum să poarte numele elevului său de elită, Lucian Blaga, încă socotit neprieten al acelei republici), mi se întîmpla ca, atunci cînd îmi cădea un ziar în mînă – ca o predestinare, mai des „Drumul socialismului”, ziarul regional, la care era corespondent un amic de-al tatălui meu, Mihai Ruginescu –, să mă atragă, chiar ca o fascinație, semnăturile de sub știri, articole. Pe astea le citeam înaintea titlurilor sau textelor, nume  necunoscute mie, în afara celui menționat, dar aveam un respect, inexplicabil atunci, pentru cei care semnau texte în ziare. Din acest motiv, am scris adineauri că nu chiar din întîmplare am ajuns ziarist. Cel puțin personal consider că acea atracție care-mi impunea respect pentru semnături a fost un semn al destinului. După cum tot întîmplarea, ca un destin, a făcut ca, în noiembrie 1966, să fiu angajat corector la ziarul pe care-l avusesem în fața ochilor în anii de liceu. Adică, ajuns la Deva în căutarea iubitei, care avea să-mi fie alături pînă azi, ca soție și mamă a copiilor noștri, întîmplarea a făcut ca într-o cafenea să întîlnesc o cunoștință, student la Istorie-Filozofie, la fără-frecvență, care mă întreabă: „Cu ce prilej prin Deva?”. „Păi, uite, dînsa, Lucia, este prietena mea, de fapt, iubita mea, și vreau să rămîn pe aici, pe undeva, dar nu prea găsesc de lucru.” „Domnule, hai să ne întîlnim dimineață la 8, că avem nevoie de un corector la ziar. Tocmai a fost dat afară unul dintre  corectori pentru o gravă greșeală scăpată în ziar.” (Greșeala era dublă. Un titlu cam așa: „Tovarășul Gheorghe Chioară a venit pe calea aerului de la Berlin”. Adică Cioară a devenit Chioară. Și nu era de-ajuns dar a venit și pe calea aerului… E vorba despre fostul ministru al Comerțului exterior în guvernul I. G. Maurer. Iar sancțiunea a căzut numai pe corector, nu și pe capul limpede sau pe controlul presei – cenzura de partid, care se efectua în paralel cu corectura și capul limpede, în tipografie, într-o încăpere specială a lor, confortabilă comparativ cu a Corecturii, dar așa erau vremurile, ca și acum: vina cădea pe cel mai mic.) A doua zi,  la ora stabilită, am ajuns în fața redactorului-șef adjunct, tovarășul Trandafir Marian, care mi-a cerut cîteva amănunte biografice și nume pentru referințe, cerute ulterior celor deja furnizate, inclusiv profesori din liceu, facultate, foști colegi. Și mustăcise cînd, întrebat fiind de neamuri, am menționat o mătușă din Gurasada. Nume la auzul căruia respectivul s-a învîrtoșat: „Trebuie să analizăm serios acest fapt, că la Gurasada a existat un puternic cuib legionar!”. Ceea ce m-a înfiorat și pe mine. Oricum, la ora 12 aveam să fiu prezentat „tovarășei Doina”, corector-șef am înțeles, cu care am și  intrat, pentru prima dată, în biroul Corecturii din tipografia deveană, de pe strada Simion Bărnuțiu.

Acum, însă, îmi dau seama că și în studenție cele mai evidente și marcante amintiri sînt legate de întîlniri și contacte cu oameni, personalități și celebrități chiar  specifice mediului gazetăresc.

Iată, oarecum telegrafic,  o rememorare a acestora.

Unuia pentru care studenția însemna și şuete la cafeneaua „Croco”, apoi „Carpaţi”, la „Conti” (restaurantul-hotel Continental), „Someşul”, în zilele de bursă, și birtul „Pelişor”, după, unde barmanul Vasile dădea şi pe datorie…

Unuia pentru care Clujul însemna…

…fascinaţia de a trăi în singurul oraş din Europa cu două universităţi de stat, două teatre, două opere de stat, chiar dacă între timp universităţile au fost contopite în una singură…

…primii paşi timizi în sala Teatrului, la spectacole spumoase cu Aurel Giurumia și Zighi Munte, sau la Operă, în aceeași sală, cu Lucia Stănescu, profesoară la Florenţa şi Livorno, după 1980, ori cu Lya Hubic, prim-solistă vreo 35 de ani…

…audiența la academicianul Constantin Daicoviciu, rectorul Universității, pentru aprobarea unei re-re-examinări, apoi, cînd ne-a prins în camera de la căminul 9 la poker, și ne-a ras de bani. (Pe care aveam să-l reîntîlnesc la… „Întîlnirile tineretului cu Istoria”, de la Costești și Sarmizegetusa – acum în calitate de ziarist, solicitîndu-i un interviu, acordat –, ca, ulterior, și pe academicianul Ștefan Pascu, fostul nostru decan, și pe Hadrian Daicoviciu, fiul lui C. Daicoviciu…

…un autograf de la Jean Marais, pe legitimaţia de student, primit la masa lui din Conti, unde a rămas singur pînă ce Florin Piersic a condus-o pe Marilù Tolo la baie – atunci se zicea WC – şi, din fericire, întîrziau întoarcerea la masă, probabil era ocupat, avînd timp marele artist să-mi scrie pe legitimație „Cordialement” şi să semneze…

…un alt autograf, tot celebru, al uriaşului actor György Kovács, aflat la un şpriţ cu profesorul Tudor Jarda, de la Conservator, la „Someşul”, unde la fel de marele Alexandru Ţitruş îşi mîngîia vioara magică la urechile clienţilor de elită veritabilă…

…întîlnirea şi colegialitatea de cameră, de 6 paturi, cu cel care a devenit marele poet Ioan Alexandru, în vechiul cămin „Racoviţă”, azi Facultatea de Drept…

…convocarea generală a studenţilor, la casa lor de cultură, la şedinţa condusă de prim-secretarul UTM, Virgil Trofin, în care studenta-poetă Ana Blandiana se dezicea de trecutul legionaro-religios al tatălui ei…

…apropierea, ca spectator, de stadionul lui „U”, apoi de Octavian Popescu, sentimental de Remus Cîmpean, pentru aruncările sale lungi şi puternice din aut pînă-n poartă…

…apropierea de „Tribuna”, prin Irimie Negoiţă, „fost fumător”, cum scria pe uşa biroului său de la redacţia de deasupra Librăriei Universităţii, căreia i se schimbase odiosul nume Cartea Rusă, poet de la care am auzit nemuritoarele versuri: „Sînzîienuţă buruienuţă, nu-i bărbat să te cruţă!”, adresate Sînzîienei Pop, care va deveni soţia dinamovistului Florin Cheran…

Am ajuns, cum s-ar zice,  cu acest… bagaj într-o instituție propagandistică a PCR, la o județeană care ea însăși își căuta lideri noi,  români. Tocmai fuseseră promovați  la centru  Vasile Patilineț și Ilie Verdeț. Asta, la  puțini ani după  Declarația  de independență față de Moscova a lui Gheorghiu-Dej, „testamentul lui Dej”. Despre care ne-au vorbit într-o mare adunare studențească Paul Niculescu-Mizil și același Virgil Trofin. Care declarație ne făcea să ne simțim și mai români. Chiar mai mult decît după scoaterea trupelor sovietice de… pază, ca să nu se spună „de ocupație”, din România, și vedeam  trenurile cu ostași și echipamente, tancuri, tunuri sovietice  trecînd  prin fața casei în care locuiam… După ce dispăruseră Sovrom-urile (transport, cărbune, lemn etc.), iar TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice) deveniseră TAROM; dispăruse și editura Cartea Rusă, rămăsese doar ARLUS… Iar președintele american Lyndon B. Johnson spunea că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul războiului rece.

Era vremea începutului… intelectualizării partidului și instituțiilor de stat, erau înlocuiți  politrucii și propagandiștii  cvasi-analfabeți cu noua generație de intelectuali, școliți la rigoare în facultăți de stat, atestate de trecut și de calitatea unor cadre didactice moștenite sau reabilitate, mai de voie, mai de nevoie. În redacție deja erau trei absolvenți de învățămînt superior la zi, încă vreo cinci în anii terminali la fără frecvență în Cluj, la Istorie și Filologie, și foarte mulți în clasa a XI-a la liceul seral (cei care absolviseră vechea școală de partid „A. A. Jdanov”, mama, adică tatăl Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Unde, după liceul la seral și 11-12 examene în trei ani, primeau și diplome unversitare). Și, de asemenea, se închideau ușile la liceul din creierii Apusenilor, de la Baia de Arieș, parcă anume ascuns de ochii lumii, unde, în numai cîteva luni se obțineau diplome de Bacalaureat. Al cărui… spirit pare a fi reîncarnat azi, chiar la vedere.

Înainte de a  intra  în probe la corectură, unde am fost declarat corespunzător în foarte scurt timp, am  avut ocazia să-l văd pe Nicolae Ceaușescu pe viu, în prima sa vizită la Deva. Însoțit de Alexandru Drăghici, supraviețuitor al stalinismului autohton, însușit de la  staliniștii veniți cu tancul, de care Gheorghiu-Dej nu apucase să scape… O va face Ceaușescu, care marca astfel o nouă bilă albă la imagine. Care creștea mereu… Și viitorul corector, devenit mai apoi redactor, nu bănuia că avea să trăiască momentul unic al carierei în zilele premergătoare și-n timpul Grevei de la Lupeni, în august 1977, aflat la doar două măsuri de pantofi sub copertina cabinei portarului, pe care se afla liderul comunist român, răspunzînd  listei  cu revindecări, înmînată de Dobre. (Constantin, nu Ilie!) Dar despre asta probabil vom mai vorbi pe parcursul dialogulul nostru… la distanță. Apropo: acele dialoguri la distanță televizate, hulite azi de prea mulți neștiutori de carte sau manipulatori ai ipocriziei, care au scos la lumina rampei numeroase  valori ale culturii și artei naționale, ar mai avea ce scoate?! Mă întrebam doar…

Amintiri despre Ioan Alexandru

– Dacă ați amintit vecinătatea dvs. de cameră, într-un cămin studențesc, cu Ioan Alexandru, nu pot să nu vă rog să-l descrieți puțin pe tînărul poet. Adăugînd, eventual, și o întîmplare, avîndu-l pe acesta protagonist, întîmplare la care ați fost martor.

– La vremea cînd l-am cunoscut, în camera – destul de aglomerată – din căminul „Racoviță”, Ioan Alexandru purta o anume aură. Mai puțin legată de faptul că deja îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea „elev” sub semnătură), cît de faptul că, în mai 1961, plecase din Cluj, elev fiind, la înmormîntarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost acolo! Și asta poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea sa la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani. Exmatricularea urmată de reînmatriculare și de transferare la Filologie în București au încununat începutul vieții unui tînăr căruia, prezumtiv, părea a-i fi foarte greu să i se deschidă atît de larg porțile spre eternitate.

După mutarea mea la un alt cămin,  legătura  cu cel care va deveni  un demn reprezentant al generației ´60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mulți ani, spre sfîrșitul unei vacanțe la mare, am ajuns cu familia și la Cazinoul din Constanța, mai mult ca să-l vedem, fiind aproape de Acvariul la care îi adusesem pe copii. Pe terasă, la o masă, un tip, o doamnă tînără și tot doi copii dădeau impresia că făcuseră o „escală” după vizitarea aceluiași Acvariu. Surpriza a fost că ne-am recunoscut pe loc. Dar Ioan Alexandru purta acum aura unui poet consacrat, a unui om de cultură împlinit – era doctor în Filologie – și mă surprindea că un Om atît de important umbla pe jos, cu familia după el, venind dintr-o vacanță în Deltă. Cînd Imnele Transilvaniei erau cunoscute chiar și de către cei care nu au… citit  volumul apărut la Cartea Românească. Adică  transilvăneni care își umflă piepturile, uneori și capetele, cînd vine vorba despre „țara” lor, pe care chiar așa o și consideră: o altfel de Țară!

Dar eu nu despre Imne am discutat cu Poetul pînă ce copiii își sorbeau răcoritoarele, iar soțiile vorbeau despre copii, despre ce altceva!? Despre Mihai Beniuc îl întrebam. Care s-a îngrijit de debutul editorial al viitorului poet, cu cartea Cum să vă spun.  În liceu, Beniuc mă enerva cu „Mărul de lîngă drum”, dar mai mult mă enerva că poeți erau A. Toma, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porubacu, Dan Deșliu și, evident, Mihai Beniuc. Noroc că profesorul nostru de Română, Valer Oros, nu a ținut cont de programa școlară care la Eminescu …programa doar „Luceafărul”, „Împărat și proletar” și „Scrisoarea III”. Așa am am aflat că Eminescu a fost și ziarist. Și nu unul oarecare. Dimpotrivă! Însă și azi am impresia că puțini liceeni și, dacă nu păcătuiesc prea grav, chiar și unii jurnaliști nu știu că Poetul Limbii Române  era  și un temut gazetar… Pe Beniuc aveam să-l întîlnesc – e un fel de a spune – și în facultate, ca fost conferențiar la Psihologie, secție la Istorie-Filozofie. Ba, mai mult, dincolo de „Mărul de lîngă drum”, îmi formasem o părere, evident eronată, din cauza neștiinței, despre lucrarea cu care Beniuc își luase doctoratul în Psihologie. Pe care chiar am răsfoit-o și mi s-a părut o ciudățenie. Era ceva despre psihologia animalelor, iar psihologul Mihai Beniuc reușise să formeze niște reflexe condiționate  unei rîme! Nu puteam înțelege – și nici acum nu prea înțeleg! – de ce ar fi necesar să dresezi o rîmă să o ia la dreapta printr-un tub în formă de T, care rîmă nu putea să o ia la stînga fiindcă acel braț al T era fierbinte de la o flacără… Ioan Alexandru mi-a explicat că a apelat la Beniuc la prima sa apariție editorială pentru că era un mare poet transilvan, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor, iar el era un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plece, l-a ajutat să reintre la facultate și i-a scris prefața cărții fără să îl cunoască…

Remember Lupeni 1977  

3 august 1977. Nicolae Ceaușescu la Lupeni – încadrat de Constantin Dobre și Ilie Verdeț -, căutînd concilierea cu minerii Văii Jiului. Fotografie de Ion Liciu

– În august 1977, ați mers, alături de un coleg al dvs. de la „Drumul socialismului”, la Lupeni, cînd Nicolae Ceaușescu s-a confruntat cu minerii Văii Jiului. Ați evocat, de altfel, momentul într-una dintre cărțile dvs., Hunedoara: oameni și legende (2015). Se împlinesc, foarte curînd, 40 de ani de la evenimentele respective. V-aș propune, dacă sînteți de acord, o Addenda la ceea ce ați scris deja despre Lupeni ´77. Rugîndu-vă să vă referiți la atmosfera din Valea Jiului înainte de grevă – o atmosferă pe care îmi imaginez că o cunoșteați bine, măcar din desele dvs. deplasări la Petroșani, în calitate de cronicar sportiv, pentru meciurile Jiului. Și, evident, rugîndu-vă să vă referiți și la felul în care ați găsit, de-a lungul anilor, Valea, după grevă. 

– Mai întîi trebuie să repet, să întăresc sublinierea că, în pofida interpretărilor noi, de după 1989, ale momentului Lupeni 1977 ca fiind o ridicare politică împotriva regimului și îndeosebi împotriva lui Nicolae Ceaușescu, evenimentul menționat a fost în realitate o manifestare energică avînd ca ținte condițiile economico-sociale, revendicări economice și împotriva unor noi reglementări salariale, privind programul de muncă în subteran și vîrsta de pensionare. Orice alte interpretări sînt exclusiv manipulări politicianiste de doi bani! Faptul că acele reglementări care i-au nemulțumit pe greviști au fost făcute publice, neinspirat și chiar neghiob, în preajma Zilei Minerului – sărbătoare care aducea în mod constant prime speciale, manifestări festive, chermeze –, a fost înțeles oarecum drept ca o ofensă, o sfidare. În vremea în care noul program de lucru, cu patru „șuturi” în 24 de ore, adică un „șut” de șase ore (în unele abataje sau puncte de lucru schimbul dura, din cauza distanțelor, sub cinci ore), nu a dat rezultatele scontate. Dimpotrivă, avea să amplifice nemulțumirile celor două părți. Pe de o parte producția nu numai că nu creștea, dar  înghițea  și cheltuieli  mai mari la 1000 de lei producție marfă vîndută. De cealaltă parte, a minerilor, unele măsuri financiare restrîngeau cîștigurile acestora, iar creșterea vîrstei de pensionare de la 50 la 53 de ani și scăderea veniturilor pensionarilor de gradul III, cei cu incapactate parțială de muncă, trecuți la jumătate de normă sau la munci mai ușoare, la  suprafață, venite, cum am spus, în loc de prime de ziua lor, au pus paie pe foc și au întețit vîvătăile!

Tot ca o precizare, din respect pentru adevăr, reiau afirmația mea că lista de revendicări înaintată lui Ceaușescu – la care acesta trebuia să răspundă de pe copertina gheretei de la poarta 2 a Minei Lupeni – cuprindea doar 10 revendicări! Nu 17, nu 19, nu 21 sau chiar 26, după alte „surse”, cum am văzut în evocările unora care, poate, nici în Valea Jiuuli nu au fost vreodată, necum acolo și atunci! Acestea și numai acestea au fost revendicările dictate de Costantin Dobre unui funcționar mărunt, arhivar în subsolul  județenei de partid, singurul care a răspuns că știe să  bată la mașină, cu un deget – „un dești” –, și căruia liderul Dobre îi dicta și punctuația și deschiderea și închiderea parantezelor. Iată lista, așa cum este reprodusă corect și în documentarul „Mineriada lui Ceaușescu”, din revista „Historia”, pînă la punctul 11!  Care, ca și restul, pînă la 17 sau mai departe, nu au existat pe lista ce am avut-o în mîini, am citit-o cu mare atenție, și confirmă și intervențiile lui Dobre, cînd îi  dicta lui I. Stănilă punctuația:

  1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
  2. Pensionarea minerilor la vîrsta de 50 ani (limita maximă).
  3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
  4. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică pîna la data de 1.VII.1977).
  5. Reducerea planului de producție la nivelul Centralei Cărbunelui Petroșani, proporțional cu forța vie activă productivă.
  6. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinant exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister).
  7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întîrziere sau într-o mai mică masură față de creșterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului numărul unu din programul sus-numit cerem cu insistență reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începînd cu data de 4. VIII. 1977.
  8. Dorim ca în nici un caz să nu se adopte măsuri de represiune morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cît și asupra celor care au luat cuvîntul înaintea sosirii Dumneavoastră, tovarășe Secretar General în incinta Exploatarii miniere Lupeni.
  9. În urma revendicărilor sus-numite de către tovarășii noștri de muncă de la Exploatarea minieră Aninoasa cerem să fie eliberați toți cei care au fost reținuți de către organele de ordine.
  10. Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio și televiziune. Acestea au fost doleanțele exprimate în scris pentru a fi prezentate Dumneavoastră. Sperăm din toată inima ca aceste revendicări să fie satisfacute integral.

(Există o ciornă olografă în fondul C.N.S.A.S., ale cărei prime 10 puncte corespund, cu unele reformulări, listei dactilografiate înmînate lui Ceaușescu. La care s-a mai adăugat o pagină cu încă 9 revendicări, scrisă de altă mînă, semnată de minerii V. Caila și C. Cornoiu.)

Cum lesne se vede din tonul revendicărilor, însă mai cu seamă  din modul respectuos de adresare către președintelui R.S.R., nici Dobre, nici minerii nu l-au primit cu ostilitate, ci cu  deplină încredere că doar el le va putea rezolva cererile. Iar desfășurarea „simpozionului”, cum l-am numit noi, pe copertină, la nivelul minerilor urcați pe stivele de lemn de mină din incintă, a evidențiat și un alt aspect care a întărit respectul față de lider. La un moment dat, murmurul general „Uite, nu vrea!” a fost stins pe loc de intervenția lui Ceaușescu: „Dragă, dacă nu poţi tăcea, ia o piatră în gură! Eu am venit aici să discutăm. Să nu credeţi că mi-e frică să vorbesc cu voi. Uite aici – şi a scos limba! –, şi alţii au vrut să-mi taie limba ca să tac, dar nu au reuşit!”. Mărturisesc că și eu și colegul Carol Drozd am înlemnit. Nu că s-ar fi putut întîmpla o întorsătură în desfășurarea pașnică a „simpozionului”, cît mai mult uimiți de curajul unuia care nu se afla într-o poziție foarte confortabilă în acele clipe…

Cert este că după încheirea… lucrărilor „simpozionului”, Ceaușescu a plecat grăbit la Petroșani, unde, în fața Casei de Cultură, îl aștepta adunarea populară a minerilor din Valea Jiului – vorba vine, regizată, organizată de propaganda oficială, care a adus autobuze și trenuri cu salariați din Deva, Hunedoara, din județ, la încheierea… vizitei de lucru a tovarășului în Valea Jiului. Adunare la care a ajuns și C. Dobre, cu un grup restrîns, care l-a  declarat pe Ceaușescu „Miner de Onoare al Văii Jiului”, i-a înmînat o cască și o lampă de miner, în apauze entuziaste. Iar mai tîrziu, propaganda centrală a modificat titlul acela în „Miner de Onoare al R.S.R.”.

Lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar numai în privința investițiilor pentru construcția de locuințe, orașele de pe… cel mai lung bulevard din România primind aspect proaspăt, modern, chiar elegant… Iar Fabrica de tricotaje ajunsese un  expert producător și exportator de îmbrăcăminte militară din lînă, destinată trupelor americane din Europa și NATO, îndeosebi  sub forma puloverelor din lînă bazonate la coate, umeri și pe locul de fixare a patului puștii cu pînză tare, și ciorapilor de iarnă. În timp ce noua Fabrică de confecții primise un fel de exclusivitate în confecționarea echipamentelor de protecție, salopete de tot felul, specializate  ca destinație diverselor sectoare de muncă…

Pe cînd se coceau și deveneau  împliniri  unele dintre revendicările din „Decalogul” lui Dobre, a venit schimbarea de regim politic, iar minerii, destul de mulțumiți de situația lor, au fost cam absenți în decembrie 1989… Cînd s-au trezit, soarta lor era deja parafată de premierul interimar Petre Roman și Comunitatea europeană clădită pe cărbune și oțel, care cerea României, Hunedoarei mai cu seamă, să se despartă de cărbune și oțel. Abia de-acum Valea Jiului poartă cu dreptate numele Jalea Viului!

După 50 de ani de presă

– Lucrați în presa scrisă de peste cinci decenii. Cinci decenii care au însemnat, politic vorbind, epoci sinuoase, cu momente de certă deschidere în anii ´60, cu înăspriri totalitare în anii ´70-´80, cu mari speranțe în decembrie ´89, cu mari confuzii și tulburări în anii ´90, cu alte mari speranțe în anii 2000, după primirea în NATO și integrarea în U.E., cu un prezent complicat. Ce satisfacții și ce dezamăgiri ați adunat, ca gazetar, în tot acest timp? Cum vedeți evoluția presei românești în tot acest timp?

– La începutul dialogului nostru am detaliat cum am ajuns să lucrez la  corectura ziarului din Deva. Foarte curînd, deja mi se tipărea numele sub niște… însemnări critice. Și faptul că un  ziarist mai vîrstnic, șeful Secției Cultură-Învățămînt, Ioan Ciobotă, întreba la  operativa de dimineață  „oare cine o fi  noul ăsta colaborator care  semnează pe pagina întîi?”, la i s-a  răspuns că „e noul corector”, iar dînsul se scuza: „nu mi-am dat seama”, a însemnat pentru mine  o promisiune. O promisiune că nu voi îmbătrîni în corectură. Am început să „bat” terenul, județul, mai de unul singur, mai însoțind cîte un coleg. Am ajuns la  Mina Barza, apoi la Teliuc, la exploatarea  de suprafață, în mina de la Ghelari, la Uzina Victoria Călan, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, de care chiar mă voi îndrăgosti în anii următori și am rămas așa încă și azi, cînd combinatul nu mai e… Scriam cum înțelegeam și vedeam eu lucrurile. Aparițiile se înmulțeau, aprecierile și încurajările colegilor mă stimulau. Și, într-o seară, redactorul-șef, Nicolae Andronache, care trecea seară de seară prin tipografie să vadă cum va arăta ziarul pregătit de tipar, îmi spune: „De mîine vii  de dimineață la redacție, vei lucra în redacție”.  Am început la  Cultură, am trecut în scurte stagii prin toate secțiile, apoi, rămînînd fără  redactor la Sport, colegul Viorel Albu plecînd acasă, la Ploiești, șeful Andronache m-a trimis să-i țin locul pînă  va găsi pe cineva care să preia Sportul.  Care nu era secție propriu-zisă, ci compartiment la Probleme sociale… Am rămas cu Sportul, tot  așa, ca o predestinație, cu care am ajuns la Cultură-învățămînt, împreună cu  problemele de Tineret, și am făcut cronică pînă la sfîrșitul… „Drumului socialismului”. Dar, în ultimii  zece ani în paralel cu Secretariatul de redacție,  alternativ, o zi da, una nu, cu colegul și bunul meu prieten Carol Drozd, care ținea și Cultura-învățămîntul  în ziar. Și amîndoi eram mereu trimiși acolo unde erau treaba și domeniul altor colegi, cînd apăreau probleme delicate, cum a fost, cel mai elocvent, „simpozionul” de la Lupeni, din 1977, evocat în discuția noastră. Fără cea mai mică intenție de a brava sau fără nicio aroganță, o vreme, noi, cei veniți după anii ´60-´70 în redacție, am reușit să asigurăm ca măcar pagina a treia a ziarului să fie ziaristică autentică, presă aproape liberă, cît se putea atunci de liberă, să impunem un stil nou, în scris și în diversitate de genuri, să atragem cititori și interes public de partea ziarului, inclusiv elevi de liceu și studenți la Institutul de Mine Petroșani. Ziarul continua să rezerve problemelor grele paginile întîi și a doua, iar a treia a devenit jurnalism, care azi chiar nu mai există.

La pagina a treia a ziarului se publicau… pagini și rubrici, nu doar citite, ci chiar căutate și cerute! „Ritmuri hunedorene” – pagină saptămînală de creație literar-artistică, „Consemnări” – rubrica permanentă a scriitorului Radu Ciobanu, „Cartea-scena-ecranul”, rubrică săptămînală de cronici la temă, „Panoramic științific”, „Mozaic duminical”, „Dialog cu cititorii”, „Pe urmele materialelor publicate”, „Fapte din instanță”, „Deva-Actualități”, precum și grupajele similare din Hunedoara și Valea Jiului, „Confruntări etice”, „Civica”, „Cîntarea României”, „Daciada” și, nu în ultimul rînd, „Sport”, pagina de marți, cu avancronici, cronici, știri. Nu lipseau note critice, raiduri-anchete în comerț și sectoare ale serviciilor publice, în școli și cămine culturale, în  cluburi muncitorești… Susținute de gazetari, colaboratori permanenți – plătiți –, unii ocazionali, și o armată de corespondenți. Toți confereau profil gazetăresc autentic acelui ziar bine cotat între cele 44 de ziare județene și municipale.

Am trăit cam 15 ani un timp de progres real în dezvoltarea  mijloacelor de informare, de creșteri calitative ale presei tipărite; în care ne perfecționam din mers, prin atestare  profesională în urma unor cursuri redacționale.  Accesul la Buletinul de informații Agerpres, verde pentru redacții, dar erau unele roșii pentru prim-secretari și albastre pentru secretari și șefii de secții, și  se mai nimerea ca unii să ne permită și nouă să le răsfoim; erau extraordinare pentru acele vremuri. Se înmulțeau  schimburile între redacții, interne și chiar internaționale. Noi aveam asemenea legături cu redacțiile din Alba Iulia, Sibiu și Pitești, cu cele din Halle (RDG), Gdansk (Polonia), Liubliana  (Iugoslavia) și Donețk (URSS). Lumea se lumina, la fel și presa…

Dar vremurile bune ale presei noastre  se  stricau în ritm accelerat. Ajunseserăm să  ne treacă prin cap să cerem Uniunii Ziariștilor să facă demersuri ca presa să fie  considerată drept opoziție la tot ceea ce  însemna neîndeplinirea sarcinilor de paritid!  Să fim și noi lăsați să scriem ca la „Flacăra”, în vremea în care  se spunea  în șoaptă că revista  condusă de  Adrian Păunescu avea acceptul „Tovarășului” să fie critică, pentru a nu se spune pe plan internațional că în România  nu există libertatea presei. Vreme  la care spațiul paginii a treia din „Drumul socialismului” se ciuntea tot mai des. De trei-patru ori pe săptămînă eram rechemați în toiul nopții în tipografie pentru a reface  ziarul!  Agerpres anunța transmiterea pe telex a cel puțin unei pagini, dar în fapt erau cam două, cu relatări de la nu știu care vizită oficială sau cuvîntare a „Tovarășului” la cine știe ce manifestare. Ceea ce însemna remachetarea și repaginarea ziarului, cu sacrificarea paginii a treia…

Și, de parcă nu era de-ajuns, se introdusese și practica unui gen de  control în zootehnie, în care trebuia ca fiecare  activist să fie însoțit de un ziarist pentru consemnarea și înfierarea  neregulilor întîlnite la programul de grajd, în unitățile agricole cu sectoare zootehnice dezvoltate, dar care nu dădeau suficient lapte… Iar brigăzile astea fulger presupuneau să fii prezent la ora 5 dimineața într-un anume grajd, aflat uneori la distanță de minimum o oră de Deva. Precum și unele sancțiuni, dacă aveai neinspirația să-i spui șefului de fermă care, dintr-un grajd de 20 de vite, a muls un litru de lapte, că dacă te mulgea pe tine tot atîta dădeai! Raidurile deveniseră săptămînale, erau inopinate, enervante și deplin inutile. Pentru că în județ politica agricolă era axată pe cultura mare de grîu, nu pe zootehnie, cum era profilul geografic specific al județului, dar se făcea un tărăboi isteric pentru o recoltă de grîu care nu asigura pîinea județului decît pe maximum trei zile…

Deci, prostia și politicianismul nu sînt invenții contemporane. Doar că acestea  se lățesc, devin atotcuprinzătoare, acoperă și învăluie problemele reale ale țării în mantii lucioase, dar perfide, ipocrite, omorînd, o dată cu înrădăcinarea  lor, și presa.  Care, în prezent, deși liberă și democratică,  cel puțin așa se pretinde, în fapt este la fel de aservită. Însă mai multor partide și grupuri de interese politice, unor magnați implicați în politică, direct sau indirect. După cum și unii jurnaliști se reprofilează în politicieni, iar care nu, devin agitatori ai partidelor ori agenți ai serviciilor sau grupărilor parapolitice, escamotate sub așa-numita societate civilă.  Presă și jurnaliști în slujba unor interese departe de preocupările și așteptările cetățenești! Deși mult mai  voluminoasă fizic, îndeosebi cea audio-vizuală nu are nicio corespondență, niciun ecou în rîndurile populației, decît în măsura în care a fost „manelizată” și populația, o dată cu presa. Presă care, cu cîteva  excepții, este o rușine! Însă, virusat pe viață de acest microb, sînt incapabil să renunț. Mă consolez că încă nu am fost virusat de „manelismul” care cotropește televiziuni întregi și a omorît ziarele quality, care mai păstrează doar nume de referință – „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”… Tirajele lor numărîndu-se la doar cîteva zeci de mii. O durere!

Deva, ieri și azi

Locuiți, tot de peste cinci decenii, în Deva. Ați cunoscut, așadar, de la fața locului transformările urbanistice/economice/culturale de acolo. Ce vă place și ce nu vă place în orașul dvs. de reședință? 

– La  a doua… descălecare în  Deva, partea urbană a așezării crescuse simțitor față de prma venire  în capitala regiunii. Cînd oraș însemna…centrul vechi, adică  actualul Corso, de la  parcul Cetate, Magna Curia-Castelul Bethlen (actualul Muzeu) și casa Groza, de peste drum de Palatul Administrativ, pînă la fosta statuie a dr. Petru Groza (înlocuită în democrație cu statuia „cotropitorului” Traian; ca semn de veșnică suzeranitate?!). Statuie care avea o mînă îndreptată spre fosta bancă, de vis-a-vis. Iar folclorul urban local spune că gestul… statuii înseamnă: „Și banca a fost a mea!”. Apăruse artera centrală  ca un canion printre blocuri de patru etaje, mărginit la un capăt de un turn cu 10 caturi. În Deva, oraș administrativ prin tradiție, industria se rezuma la minele Deva și Muncel și Preparația minereurilor. Avea drept  efigie Cetatea. Aducea mai mult a centru de tratat nevroze (pe lîngă reumatisme la Baia Sărata, pavilionul vechi, și silicoza minerească). Dar cu puțin înainte de 1970, începuse industrializarea furibundă: Termocentrala, A.C.M.R.U.E. (Antrepriza de construcții, montaje și reparații uzine electrice), Fabrica de ciment,  Uzina de reparații și utilaje miniere, fabricile de prelucrarea și industrializarea laptelui, a lemnului, Țesătoria de mătase, morăritul industrial…

Abia mai apoi s-a constatat că, în afara Teatrului de Estradă, celebru în epocă prin calitatea sa artistică, Deva nu prea era legată de cultură decît printr-un Cămin cultural din marginea rurală a urbei, cunoscută sub numele de Ceangăi. Așa a apărut Casa de Cultură. Mai întîi a Sindicatelor – care au dat banii –, apoi municipală și astăzi prețios botezată Centru Cultural, purtînd numele unuia dintre cei mai reprezentativi interpreți de muzică populară, Drăgan Muntean, dar nefuncțională, cu sala mare de 600 de locuri, lăsată în paragină… Creație a arhitectului Cornel Florea, așezămîntul a constituit un model de athitectură. Cum, mai tîrziu, în mandatul de prim-secretar al lui Radu Bălan, avea să fie creată o a doua arteră urbană, Decebal, paralelă cu prima. Și am avut șansa să fiu trimis la întîlnirea noului prim-secretar cu arhitecții, precum și bucuria de a citi în ochii celor care fac artă în construcții cînd li s-a cerut să-și dea drumul la inspirație și fantezie, în așa fel ca noul bulevard să fie unic în România, să nu se regăsească aici blocuri STAS de locuințe, ci, dacă se poate, fiecare bloc să fie unicat… Cum și cele două hoteluri, Sarmis și Deva, aveau, la vremea lor, identități proprii… Iar numele arhitectului ar merita să fie purtat astăzi de o stradă din Deva, în amintirea faptului că orașul își etalează o parte a sa frumoasă datorită lui! Comparativ cu partea ciuntită, „datorată” urmașilor săi, nu ca valoare arhitectonică, ci doar ca viziune privind amplasarea noilor edificii. Altfel estetice, demne de epocă, dar înghesuite haotic, pe o rază de 200 de metri, trei bănci, un turn neterminat de 20 de ani, fiecare meritînd un spațiu propriu din care să fie văzute, o deschidere generoasă, eventual cu un havuz în față, o floare și mai multe… Pe deasupra, sugrumată între acestea și două rînduri de blocuri înalte, noua Catedrală, de inspirație bizantină, ascunsă de parcă ar fi fost ferită de ochii comunismului… Apropo de turn. Blocul orb din buricul orașului, conceput ca reședință administrativă, care ar putea găzdui  Prefectura, Consiliul județean, Primăria, Fiscul, unitățile de eliberare a permiselor de circulație, pașapoartelor, cărților de identitate, pentru ca omul intrat în clădire să-și rezolve operativ orice problemă fără a străbate orașul dintr-o parte în alta, face doar umbră pămîntului. Pînă va deveni un spațiu și toxic…

Ca întotdeauna, interese imediate, de campanie și  imagine – trecătoare, meschine, propagandistice – mobilează orașul cu cai (nu neapărat verzi, dar originari din Vestul sălbatic american, judecînd după cow-boy-ul de lîngă cal, nici măcar călare), zebre, fazani, fîntînă muzicală izvorînd din scările Casei de Cultură, dacă tot nu are altă treabă! Cetate toaletată, „manelizată” și fără altă importanță decît peisagistică, arteziană interzisă publicului, cocoțată pe… movila lui Burcel, într-un sens giratoriu, încurcînd circulația (șoferii s-ar orienta mai bine dacă ar vedea cum se mișcă mașinile în cercul acela, care acolo e vicios!). Statui și obeliscuri, unele chiar mincinoase, politicianiste și slugarnice. Iar gimnastele din grupul lor statuar sînt „celulitice”…

Dar pentru remodelarea Casei de Cultură într-un funcțional Centru Cultural, pentru terminarea și darea în folosință a  turnului adminstrativ nu se găsesc niciodată bani. Din păcate, Deva rămîne un oraș administrativ, chiar dacă se pretinde și cultural…

Sportul nu poate fi mai bun decît societatea care îl guvernează

– Ați fost aproape de sportul hunedorean, ați trăit performanțele sale și ați scris despre performanțele sale. Cînd ați mers ultima dată pe stadionul Corvinului? Dar pe cel al Jiului? Ce înseamnă mișcarea sportivă pentru un oraș, pentru un județ, pentru o țară?  

 – Păi, să încep cu niște răspunsuri scurte. Nici nu țin minte cînd am fost ultima dată la cele două stadioane, Jiul și Corvinul. Ultimul rebotezat „Michael Klein” – și îi rog pe cititorii acestor rînduri să-mi ierte  aparenta lipsă de modestie, dar arena hunedoreană poartă legitim acest nume și datorită insistențelor bătrînului cronicar, timp de vreo șase ani, pînă cînd autoritățile vremii au reușit să înțeleagă că așa e normal, ca stadionul local să poarte numele celui mai valoros fotbalist format la Hunedoara, ba chiar în întregul județ! Degradarea accelerată, scăderea valorică, organizatorică, managerială precum și căderile succesive ale celor două echipe  din primul eșalon valoric pînă la cvasi-dispariția lor, deodată cu fenomenul generalizat de subțiere  competitivă a fotbalului românesc, după vîrful din 1994, m-au îndepărtat  tot mai  mult de fotbalul autohton.

Să revin însă. Am avut şansa de a-mi fi început cariera de ziarist într-un judeţ cu un extraordinar potenţial  economic, uman şi geografic, Hunedoara fiind, ca relief, la propriu „O Românie în mic”, cum spunea poetul Adrian Păunescu. Acestea atrăgeau după ele și un extraordinar potențial de dezvoltare a mișcării sportive,  a performanțelor de largă cuprindere disciplinară. Iar faptul că, la un moment dat, eram a treia forţă sportivă a ţării, şi a doua fotbalistică, după municipiul Bucureşti, ca număr de echipe divizionare, 12-13 anual, este expresia materială a acelui potenţial. Cum spuneam mai înainte, din întîmplare  mi s-a încredințat  rubrica de sport la ziar. Aşa am avut şansa să devin cronicar la Jiul Petroşani, imediat după revenirea echipei în „A”, în 1966, cu Ştefan Coidum antrenor. Să prind generaţia lui Petre Libardi, a „dansatorilor frenetici”, cum le zicea nea Eftimie-Mache Ionescu; să fiu cronicarul care le-a luat primul interviu lui Gigi Mulţescu, lui Bela Rozsnyai, lui Mihai Stoichiţă… Să cunosc oameni de sport de mare şi reală valoare, competenţi, profesionişti pînă la măduvă, precum prof. Mircea Miron, fost responsabil al sportului, îndeosebi al fobalului județean, precum şi o întreagă galerie de importanţi antrenori de fotbal, de la Titus Ozon la Mircea Lucescu, Jackie Ionescu, Constantin-Titi Ardeleanu, Nicolae Oaidă, Ilie Savu, Nelu Nunweiller, Traian Ionescu… Personalităţi care au lăsat în urma lor generaţii de fotbaliști, deveniți  la rîndul lor oameni de probitate profesională.

După mulți ani de supremație a Jiului în fotbalul județean, la Hunedoara începeau să se miște lucrurile în fotbalul local, să se redeștepte vechi orgolii și aspirații… Pe vremea marilor directori generali ai Combinatului Siderurgic, îndeosebi Costache Trotuș și Sabin Faur; pe timpul sosirii la Hunedoara a lui Radu Nunweiller, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache şi lansării lui Petcu şi Nicşa de către veteranul antrenor nea Mitică Pătraşcu, după care generaţia  nouă se va numi, legitim, „a lui Mişa Klein”; pe cînd Gelu Simoc şi Ioan Socol formau un cuplu de conducere competent şi apreciat… La Hunedoara se  afirma şi lansa în performanţa internaţională o idee de joc pe care o putem numi „Marca FC  Corvinul”! Care se va extinde la Naţională, dar şi la încă vreo şapte echipe ce dispuneau de jucătorii apți tehnic pentru adoptarea acelei idei și adpatrea la cerințele fotbalului-spectacol, care au guvernat fotbalul românesc vreo 10 ani…

Dar sportul hunedorean nu înseamnă doar fotbal! Ci și  gimnastică. Mai ales gimnastică de cea mai înaltă performanță, la Deva fiind localizat mulți ani Centrul Olimpic Național. A însemnat atletism la nivel de performanță olimpică, sub antrenoratul lui Ștefan Beregszaszy, cu prima medalie în 2004, la Atena, cucerită de Maria Cioncan (bronz); alpinism la înălțime… himalayană, datorat grupului hunedorean din care doar Abel Ritișan mai este activ. Și tenis de cîmp, de masă, popice cu palmares internațional la Petrila și Hunedoara, automobilism la Brad și Deva, sporturi nautice pe lacul Cinciș, box – din care s-a ridicat Mihai Leu –, handbal în Deva la nivel internațional, la începutul acestui mileniu, legat de numele antrenorului Ioan Mătăsaru, ale lui Nelu Ardelean și Daniel Andronache. Iar azi, aerul tare al înălțimilor se simte doar  în fotbalul de sală, la Deva. În rest, sportul nu poate fi mai bun decît societatea care-l guvernează!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru