Facebook

INTERVIU

În amintirea actriței Ana Colda

Publicat

pe


Interviu-Express


La 27 octombrie 1972 pleca Dincolo, mult prea grăbită, actrița Ana Colda. Născută în 1920, la Lonea, în Valea Jiului, Ana Colda a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București (1943-1948), fiind remarcată și prețuită de Maria Filotti. A strălucit mai ales pe scena Teatrului de Stat „Valea Jiului” din Petroșani, unde a jucat între 1952 și 1968 (anul pensionării medicale). A evoluat în filmul Visul unei nopți de iarnă (1946), regizat de Jean Georgescu, după piesa lui Tudor Mușatescu. (Ana Colda, interpreta personajului feminin principal, se găsea într-o distribuție selectă, alături de George Vraca, Radu Beligan, Maria Filotti, Gherase Dendrino, Mișu Fotino ș.a. În 2011, filmul lui Jean Georgescu a fost editat în format DVD.) A primit titlul de Artistă emerită (1964).

În primăvara lui 2015, împlinindu-se 95 de ani de la nașterea Anei Colda, am realizat cîteva interviuri consacrate actriței. Interviuri-evocări cu membri ai familiei sale și cu unii colegi pe care i-a avut la Teatrul petroșănean. Din păcate, nu am putut publica atunci, în 2015, toate materialele. A rămas, de pildă, în arhivă discuția cu actorii Carmen și Ion Roxin, care au cunoscut-o pe Ana Colda la Petroșani, în anii ´60, cînd făceau parte din colectivul artistic al Teatrului de Stat „Valea Jiului” (Carmen Roxin numindu-se, la acea vreme, Hancearec). Pe soții Roxin i-am vizitat în București, unde domiciliază. În cartierul Doamna Ghica. M-au primit cordial, împărtășindu-mi amintirile dumnealor despre Ana Colda. Inclusiv fotografii din spectacolele în care s-au aflat împreună pe scenă, fotografii păstrate cu grijă într-un album. Dialogul nostru așteaptă, așadar, de mai bine de doi ani să apară. Publicarea lui, acum, în octombrie 2017, înseamnă atît o datorie morală a subsemnatului față de bunăvoința soților Carmen și Ion Roxin, cît și un omagiu adus Anei Colda. Un omagiu pe care această importantă actriță îl merita și îl merită în afara oricăror conjuncturi calendaristice. 

***

 O precizare de istorie cultural-politică: veți întîlni, pe parcursul dialogului, regizori de marcă ai teatrului românesc în preajma scenei petroșănene. Trebuie spus că, mai ales în anii ´60, au montat spectacole în Valea Jiului nume prestigioase, precum Marietta Sadova, Sică Alexandrescu, Val Mugur, Petre Sava Băleanu, Constantin Dinischiotu, Ion Olteanu, Horea Popescu ș.a. Marietta Sadova, eliberată din închisoare în 1964, după condamnarea sa în lotul Noica-Pillat, neputînd să-și desfășoare profesia decît în provincie, a fost, o vreme, angajata Teatrului de Stat „Valea Jiului”, ca regizoare și actriță. Prezența doamnei Sadova la Petroșani a atras acolo numeroși absolvenți de I.A.T.C. Între care și tînăra Carmen Hancearec.


Alexandru Dumitriu: Stimată doamnă Carmen Roxin, stimate domnule Ion Roxin, aţi jucat, pe scena Teatrului petroşănean, de cîteva ori alături de Ana Colda. Ce vă leagă de această artistă?

Carmen Roxin: Începuturile carierelor noastre artistice.

Ion Roxin: În 1961, cînd m-am prezentat la concurs, făcea parte din consiliul artistic al Teatrului petroșănean. La o lună după concurs – timp pentru triere –, a fost de acord cu cooptarea mea în colectiv, eu neavînd studii de specialitate. Era o problemă. Și-a asumat-o!

C.R.: Era actriţă emerită cînd am ajuns eu acolo, în 1965. După absolvirea I.A.T.C.-ului, cerusem repartiţie la Petroşani. Pentru a lucra cu doamna Sadova, la îndemnul profesoarei mele, doamna Zoe Stanca Anghel. Regizorul Val Mugur mă chemase la Teatrul Naţional din Cluj, eu m-am dus la Petroşani… Singurul meu gînd era la doamna Sadova! Destinul m-a apropiat, acolo, și de Ana Colda, pe care am admirat-o în rolul lui Doruleț, din filmul Visul unei nopți de iarnă, realizat de Jean Georgescu. Rol pe care mi-am dorit și eu să-l joc. Iar acest vis mi s-a împlinit la Petroșani.

Îi simțeai instantaneu harul

A.D.: Cum aţi descri-o pe actriţa Ana Colda?

Ana Colda (stînga) și Carmen Roxin (Hancearec) în „Atrizii”

C.R.: Era o actriţă specială. Publicul îi aștepta apariția cu sufletul la gură. Putea să joace orice! Fragilă şi totuşi puternică.

I.R.: Ce forţă a degajat în rolul Klytemnestrei din Atrizii! Eu eram unul dintre sclavi, făceam figuraţie, şi mă uitam la ea ca la Dumnezeu!

C.R.: Am jucat împreună în Atrizii, pusă la Petroşani de Ion Olteanu [premiera în 1966, n.m./A.D.]. Eu jucam Electra, o jucasem şi în Institut.

I.R.: Avea forţă, avea personalitate. Cînd apărea pe scenă, îi simţeai instantaneu harul. Ce mai, era prima actriţă a teatrului, o mare actriţă, draga de ea! O stimam, toată lumea o stima.

A.D.: Cum era dincolo de scenă?

I.R.: Discretă pînă la Dumnezeu!

C.R.: O persoană sensibilă şi modestă. Îngrozitor de modestă! Mi-am permis, cu delicateţe, chiar să o „mustru” din această cauză: „Doamnă, nu se poate! Modestia e frumoasă, dar trebuie să ai şi cui s-o arăţi. Dacă ei nu văd cine sînteţi şi ce valoare sînteţi, trebuie puţin scuturaţi, ca să înţeleagă!”. Mă durea că nu era mai pusă în valoare, mai respectată… Pentru că ea era, într-adevăr, cineva.

Degaja frumusețe sufletească

A.D.: Prin ce vi s-a părut că n-ar fi fost îndeajuns de apreciată?

C.R.: Uite, mergeam în turneu, cu spectacolul Cîinele grădinarului [premiera în 1966, regia Constantin Dinischiotu, n.m./A.D.], dacă nu greşesc. Cu trenul, la vagon de dormit. Şi am stat în aceeaşi cuşetă. Eram jenată să împart cu ea cuşeta. În mod normal, ar fi trebuit să stea singură sau însoţită de o fată care mai avea grijă de ea. Nici nu eram mulţi. I-am spus atunci: „Cum să nu vă ofere o cuşetă numai pentru dvs.!?”. Pe ea n-o deranja acest lucru. Cînd ai o bijuterie, o valoare, cum era Anişoara, trebuie să o ocroteşti, să o apreciezi aşa cum merită…

A.D.: Anişoara? Aşa i se spunea?

C.R.: Da. Era ca un bibelou. Toţi colegii îi spuneau Anişoara. Eu îi spuneam „doamna Anişoara”, nu puteam să-i spun simplu, pe nume. Actriţă de comedie, de dramă… Putea să joace orice. Cînd am ajuns la Petroşani, m-a primit cu multă afecţiune. Și de la doamna Sadova am simţit aceeași afecţiune.

A.D.: Vă mai amintiţi gesturile care v-au arătat căldura ei?

C.R.: Nu e nevoie de mari gesturi ca să înţelegi bunătatea unui om. Se simte. Şi la Anişoara se simţea prin căldura pe care o emana.

I.R.: Era frumoasă şi la propriu, şi la figurat. Elegantă, distinsă – o adevărată doamnă a scenei românești.

Ana Colda și Ion Roxin în spectacolul „Intrigă și iubire”

C.R.: Era serafică! Degaja frumuseţe sufletească. Nu puteai să nu simţi cît de minunată era! Ne-a apropiat pe mine şi pe Jean [soțul, n.m./A.D.]. La fel și doamna Sadova.

I.R.: N-am auzit şi n-am văzut-o să se fi certat cu cineva.

C.R.: Să vorbească urît despre cineva…

I.R.: Sau să refuze vreun rol. La un moment dat, fusese distribuită într-un rol care nu era pe măsura harului ei. L-a acceptat fără nici un fel de comentarii. Nu făcea niciodată nazuri. Şi îşi sprijinea colegii. Cînd a venit Petre Sava Băleanu să pună în scenă Intrigă şi iubire [premiera în 1965, n.m./A.D.] şi a discutat distribuţia, Anişoara, care o juca pe Lady Milford, m-a propus în rolul mareşalului von Kalb. Mă văzuse, cu cîţiva ani în urmă, în Minna von Barnhelm sau Norocul soldatului, că eram dezinvolt, nu ştiu ce, probabil că intuise în mine un viitor actor…

I-a lipsit cineva care să o susțină

A.D.: Merita mai mult decît Teatrul din Petroşani?

C.R.: Indiscutabil! A fost invitată la Naţionalul din Bucureşti! Nu la concurs, ci să fie angajată. A venit la Bucureşti, însă nu s-a dus la Teatru. Era foarte emotivă. Mi-a povestit toate aceste lucruri atunci cînd am călătorit în aceeaşi cuşetă. Cred că n-a avut pe lîngă ea oameni care să o încurajeze, să o susţină, să-i spună: „Ştii cît eşti de mare, ştii cît eşti de bună?”. Pentru că ei puteai să-i spui asta, era atît de modestă şi cu atît de mult bun-simţ încît asemenea cuvinte – absolut meritate – i-ar fi prins bine, ar fi impulsionat-o. Era o fire specială, foarte sensibilă. Şi firile speciale au nevoie de atenţie, de căldură… „Am luat trenul, m-am dus la Bucureşti, m-am învîrtit puţin prin oraş, m-am întors la gară, am aşteptat trenul – noaptea era trenul de Petroşani – şi m-am întors în Valea Jiului.” „De ce?, zic, v-au chemat, aveau nevoie de dvs. De ce?”

A.D.: N-a avut curajul să se ducă…

C.R.: Da. Şi, repet, cred că i-a lipsit cineva care să o susţină. Plus că era foarte legată de Valea Jiului. Acolo era acasă la ea.

I.R.: Voia să fie lîngă familie. Și lîngă publicul ei. A sfințit locul!

Neputința de a se rupe de Valea Jiului

Soții Carmen și Ion Roxin, în 2015

A.D.: Aţi devenit prieteni apropiaţi?

C.R.: Singurul moment de apropiere s-a petrecut atunci, în cuşetă, cînd mi-a povestit viaţa ei. De oameni ca Anişoara sau doamna Sadova nu puteam să mă apropii nici fizic prea mult. Aveam sentimentul că nu-mi este permis. Dar nu în sensul că nu mi se dădea voie, ci pentru că erau  persoane speciale, care, prin felul lor de a fi, impuneau respect. Cînd am călătorit cu Anişoara în cuşetă, mi se părea că fac o infamie. Parcă îi luam aerul şi îi ocupam intimitatea… Stăteam fiecare pe cîte un pat, faţa în faţă. Mi-a povestit şi nu ştiu cît am respirat ascultînd-o… Atît de tulburătoare fusese viaţa ei.

A.D.: Ce v-a emoţionat cel mai mult din acele mărturisiri, asta dacă încercările unui destin ar putea suporta o ierarhizare?

C.R.: Neputința ei de a se rupe de Valea Jiului. De aceea spuneam că, dacă ar fi avut pe cineva lîngă ea care să-i spună „Ai talent, eşti frumoasă, poţi să fii pe prima scenă a teatrului românesc, ai ce căuta acolo!”, poate ar fi rămas. Înainte să se întoarcă în Vale, a jucat un timp şi la Brăila. Şi ce teatru a fost la Brăila, ce public! Noi, de la Petroşani, am ajuns la Brăila şi am mai prins publicul acela. Un public aristocratic. Cînd era ridicată cortina la premiere, venea un val de naftalină din sală. Femeile purtau mănuşele, voaletă, bărbaţii papion… Obiceiuri ale altei epoci.  Vechii greci, vechii evrei… Şi era o sală minunată, intimă. Cred că Anişoara era regina scenei la Brăila. Şi a plecat şi de-acolo, ca să vină în Vale. Ăsta-i destin! Sînt sigură, n-avea cum să nu aibă plăcerea de a juca acolo, la ce public era la Brăila.

I.R.: Cred că la Brăila a fost povestea cu armatorul. Ştii povestea asta?

A.D.: Sînt pregătit să o ascult!

Bustul unei mari iubiri

I.R.: E o poveste de viaţă teribilă. Un armator grec s-a îndrăgostit de ea. Noi ştim povestea de la conu’ Mişu Zirra, regizorul Mihai Zirra, care era directorul secţiei Teatru a Radiodifuziunii. Ştia toată povestea. El a locuit în apartamentul ei din Bucureşti, de pe strada Popa Tatu, după ce Anişoara plecase în Valea Jiului.

C.R.: Unde a cunoscut-o acel grec. Cum a cunoscut-o – nu ştim. Cert e că a venit cu vaporul. Și tînăr, şi frumos, şi putred de bogat. Şi a aşteptat-o nu ştiu cît timp s-o ducă în Grecia şi să se căsătorească. Nu s-a dus.

I.R.: Şi ştiu de la Gigi [Gheorghe, n.m./A.D.] Iordănescu şi Dana Pantazopol că i-a comandat un bust. Făcut de Baraschi sau de cine a fost făcut?

C.R.: Nu ştiu.

I.R.: Era superb… Îl ţinea acasă, într-un colţişor. După ce s-a pensionat, noi ne-am mutat în locuinţa ei din Petroşani. O garsonieră la etajul al II-lea într-un bloc din spatele vechiului stadion al Jiului. Un bloc construit de SOVROM.

A.D.: Aţi vizitat-o de multe ori?

I.R.: O singură dată. Am fost la Gigi  Iordănescu, care locuia chiar alături, împreună cu soţia lui, Dana Pantazopol. Şi, la un moment dat, ne-au zis: „Hai şi pe la Anişoara!”. Ne-a primit, ne-a servit cu nu ştiu ce şi am stat de vorbă. Cred că înainte de a ne muta noi acolo. Atunci am văzut bustul, era pe un piedestal.

Nu avea atitudini de mare vedetă

A.D.: Cum era viaţa de actor la Teatrul din Petroşani?

C.R.: Dacă nu jucam la sediu, eram plecaţi în turneu. Acolo din turnee se trăia. În primul rînd, făceam toată Oltenia, cu orăşele murdare, sălbatice. Erau înfiorătoare turneele, plecai şi te uita Dumnezeu pe drumuri, 30-40 de zile, cu 60-70 de spectacole, şi matineu şi seara, în fiecare zi în alt oraş. Noaptea ne dădeau drumul pe liniile alea şi ceferiştii trimiteau vagoane peste noi: „Dă-n ăia, dă-n artişti!”. Şi trimiteau cîte un vagon pe linia moartă şi ne izbeau de săream din paturi! Ieşeau spectacolele, erau cîteva reprezentaţii la Petroşani şi pe urmă plecam în turneu. Jumătate din colectiv era plecat într-o parte, în alta. Şi uite aşa a pus doamna Sadova cît am stat acolo două spectacole şi n-am nimerit în nici unul. Eram disperată! Viaţa noastră se petrecea pe drumuri, în autobuz, un hîrb cu motor înăuntru, din care ieşea fum, şi cu cîrpe-n geam, şi în vagoane de dormit, nişte vagoane de clasa a II-a, poloneze, dinaintea Războiului.

A.D.: Avea Ana Colda tabieturi?

C.R.: Nu-mi aduc aminte.

I.R.: Nu. Sau, dacă avea, nu arăta.

C.R.: Fiecare actor are cîte un tabiet, o superstiţie. Ea era o persoană mult prea discretă ca să dezvăluie aşa ceva. Nu vroia să deranjeze pe nimeni. Un exemplar rar.

I.R.: De o discreţie formidabilă. Nu căuta să iasă în evidenţă, nu avea atitudini de genul „Eu sînt mare artistă!”. A fost foarte iubită. De colegi, de public, de oamenii de rînd. Păcat că a plecat aşa repede…



În numărul 7150, de sîmbătă, 28 octombrie 1972, al ziarului Steagul roşu (organ al Comitetului Municipal Petroşani şi al Consiliului Popular Municipal), a apărut, înghesuit în a treia pagină – din patru tip „cearşaf”, puternic politizate –, un ferpar care anunţa trecerea la cele veşnice a Anei Colda. Îl reproducem, pentru a vedea cum era codusă pe ultimul drum, în gazeta Văii Jiului, o artistă care a dat strălucire Teatrului petroşănean. (A.D.)

S-a stins din viaţă artista emerită Ana Colda, fiică a acestor meleaguri, care, în cei 15 ani de activitate creatoare la Teatrul de stat din Petroşani, s-a identificat cu viaţa şi aspiraţiile minerilor, dăruind satisfacţii spirituale  neasemuite multor generaţii de spectatori.

Creaţiile realizate la teatrul minerilor au încununat o carieră actoricească strălucită, adăugînd la palmaresul actriţei, an de an, noi izbînzi artistice. Varietatea rolurilor încredinţate, înţelegerea vieţii lăuntrice a personajelor au consacrat-o ca pe una din cele mai proeminente personalităţi ale Teatrului „Valea Jiului”. În creaţia sa un loc de frunte la [sic!] ocupat interpretarea rolurilor ANCA din „Năpasta”, NECUNOSCUTA din „Steaua fără nume”, IOANA BOIU din „Suflete tari”, DIANA din „Cîinele grădinarului”, NORA din drama lui Ibsen etc.

Căutînd neîncetat căile spre ridicarea măiestriei artistice, artista-cetăţean Ana Colda a desfăşurat paralel cu activitatea de creaţie şi o vastă şi rodnică activitate obştească.

Punînd probitatea profesională şi cetăţenească mai presus de ambiţiile vedetiste, Ana Colda a cules stagiune de stagiune, seară de seară, aplauzele miilor de mîini bătătorite din localităţile Văii Jiului şi din afară.

A preluat zbuciumul şi bucuria altor vieţi transfigurate de miracolul artei scenice căreia i-a închinat întregul său elan, întreaga sa putere de muncă. Stările sufleteşti, lupta lăuntrică a zeci de eroine s-au oglindit cu o desăvîrşită reuşită în arta plină de fineţe a Anei Colda.

Ana Colda va rămîne veşnic vie în amintirea celor care au cunoscut-o şi care i-au preţuit marea artă şi nobleţea spiritului.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru