Facebook

INTERVIU

În amintirea actriței Ana Colda

Publicat

pe


Interviu-Express


La 27 octombrie 1972 pleca Dincolo, mult prea grăbită, actrița Ana Colda. Născută în 1920, la Lonea, în Valea Jiului, Ana Colda a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București (1943-1948), fiind remarcată și prețuită de Maria Filotti. A strălucit mai ales pe scena Teatrului de Stat „Valea Jiului” din Petroșani, unde a jucat între 1952 și 1968 (anul pensionării medicale). A evoluat în filmul Visul unei nopți de iarnă (1946), regizat de Jean Georgescu, după piesa lui Tudor Mușatescu. (Ana Colda, interpreta personajului feminin principal, se găsea într-o distribuție selectă, alături de George Vraca, Radu Beligan, Maria Filotti, Gherase Dendrino, Mișu Fotino ș.a. În 2011, filmul lui Jean Georgescu a fost editat în format DVD.) A primit titlul de Artistă emerită (1964).

În primăvara lui 2015, împlinindu-se 95 de ani de la nașterea Anei Colda, am realizat cîteva interviuri consacrate actriței. Interviuri-evocări cu membri ai familiei sale și cu unii colegi pe care i-a avut la Teatrul petroșănean. Din păcate, nu am putut publica atunci, în 2015, toate materialele. A rămas, de pildă, în arhivă discuția cu actorii Carmen și Ion Roxin, care au cunoscut-o pe Ana Colda la Petroșani, în anii ´60, cînd făceau parte din colectivul artistic al Teatrului de Stat „Valea Jiului” (Carmen Roxin numindu-se, la acea vreme, Hancearec). Pe soții Roxin i-am vizitat în București, unde domiciliază. În cartierul Doamna Ghica. M-au primit cordial, împărtășindu-mi amintirile dumnealor despre Ana Colda. Inclusiv fotografii din spectacolele în care s-au aflat împreună pe scenă, fotografii păstrate cu grijă într-un album. Dialogul nostru așteaptă, așadar, de mai bine de doi ani să apară. Publicarea lui, acum, în octombrie 2017, înseamnă atît o datorie morală a subsemnatului față de bunăvoința soților Carmen și Ion Roxin, cît și un omagiu adus Anei Colda. Un omagiu pe care această importantă actriță îl merita și îl merită în afara oricăror conjuncturi calendaristice. 

***

 O precizare de istorie cultural-politică: veți întîlni, pe parcursul dialogului, regizori de marcă ai teatrului românesc în preajma scenei petroșănene. Trebuie spus că, mai ales în anii ´60, au montat spectacole în Valea Jiului nume prestigioase, precum Marietta Sadova, Sică Alexandrescu, Val Mugur, Petre Sava Băleanu, Constantin Dinischiotu, Ion Olteanu, Horea Popescu ș.a. Marietta Sadova, eliberată din închisoare în 1964, după condamnarea sa în lotul Noica-Pillat, neputînd să-și desfășoare profesia decît în provincie, a fost, o vreme, angajata Teatrului de Stat „Valea Jiului”, ca regizoare și actriță. Prezența doamnei Sadova la Petroșani a atras acolo numeroși absolvenți de I.A.T.C. Între care și tînăra Carmen Hancearec.


Alexandru Dumitriu: Stimată doamnă Carmen Roxin, stimate domnule Ion Roxin, aţi jucat, pe scena Teatrului petroşănean, de cîteva ori alături de Ana Colda. Ce vă leagă de această artistă?

Carmen Roxin: Începuturile carierelor noastre artistice.

Ion Roxin: În 1961, cînd m-am prezentat la concurs, făcea parte din consiliul artistic al Teatrului petroșănean. La o lună după concurs – timp pentru triere –, a fost de acord cu cooptarea mea în colectiv, eu neavînd studii de specialitate. Era o problemă. Și-a asumat-o!

C.R.: Era actriţă emerită cînd am ajuns eu acolo, în 1965. După absolvirea I.A.T.C.-ului, cerusem repartiţie la Petroşani. Pentru a lucra cu doamna Sadova, la îndemnul profesoarei mele, doamna Zoe Stanca Anghel. Regizorul Val Mugur mă chemase la Teatrul Naţional din Cluj, eu m-am dus la Petroşani… Singurul meu gînd era la doamna Sadova! Destinul m-a apropiat, acolo, și de Ana Colda, pe care am admirat-o în rolul lui Doruleț, din filmul Visul unei nopți de iarnă, realizat de Jean Georgescu. Rol pe care mi-am dorit și eu să-l joc. Iar acest vis mi s-a împlinit la Petroșani.

Îi simțeai instantaneu harul

A.D.: Cum aţi descri-o pe actriţa Ana Colda?

Ana Colda (stînga) și Carmen Roxin (Hancearec) în „Atrizii”

C.R.: Era o actriţă specială. Publicul îi aștepta apariția cu sufletul la gură. Putea să joace orice! Fragilă şi totuşi puternică.

I.R.: Ce forţă a degajat în rolul Klytemnestrei din Atrizii! Eu eram unul dintre sclavi, făceam figuraţie, şi mă uitam la ea ca la Dumnezeu!

C.R.: Am jucat împreună în Atrizii, pusă la Petroşani de Ion Olteanu [premiera în 1966, n.m./A.D.]. Eu jucam Electra, o jucasem şi în Institut.

I.R.: Avea forţă, avea personalitate. Cînd apărea pe scenă, îi simţeai instantaneu harul. Ce mai, era prima actriţă a teatrului, o mare actriţă, draga de ea! O stimam, toată lumea o stima.

A.D.: Cum era dincolo de scenă?

I.R.: Discretă pînă la Dumnezeu!

C.R.: O persoană sensibilă şi modestă. Îngrozitor de modestă! Mi-am permis, cu delicateţe, chiar să o „mustru” din această cauză: „Doamnă, nu se poate! Modestia e frumoasă, dar trebuie să ai şi cui s-o arăţi. Dacă ei nu văd cine sînteţi şi ce valoare sînteţi, trebuie puţin scuturaţi, ca să înţeleagă!”. Mă durea că nu era mai pusă în valoare, mai respectată… Pentru că ea era, într-adevăr, cineva.

Degaja frumusețe sufletească

A.D.: Prin ce vi s-a părut că n-ar fi fost îndeajuns de apreciată?

C.R.: Uite, mergeam în turneu, cu spectacolul Cîinele grădinarului [premiera în 1966, regia Constantin Dinischiotu, n.m./A.D.], dacă nu greşesc. Cu trenul, la vagon de dormit. Şi am stat în aceeaşi cuşetă. Eram jenată să împart cu ea cuşeta. În mod normal, ar fi trebuit să stea singură sau însoţită de o fată care mai avea grijă de ea. Nici nu eram mulţi. I-am spus atunci: „Cum să nu vă ofere o cuşetă numai pentru dvs.!?”. Pe ea n-o deranja acest lucru. Cînd ai o bijuterie, o valoare, cum era Anişoara, trebuie să o ocroteşti, să o apreciezi aşa cum merită…

A.D.: Anişoara? Aşa i se spunea?

C.R.: Da. Era ca un bibelou. Toţi colegii îi spuneau Anişoara. Eu îi spuneam „doamna Anişoara”, nu puteam să-i spun simplu, pe nume. Actriţă de comedie, de dramă… Putea să joace orice. Cînd am ajuns la Petroşani, m-a primit cu multă afecţiune. Și de la doamna Sadova am simţit aceeași afecţiune.

A.D.: Vă mai amintiţi gesturile care v-au arătat căldura ei?

C.R.: Nu e nevoie de mari gesturi ca să înţelegi bunătatea unui om. Se simte. Şi la Anişoara se simţea prin căldura pe care o emana.

I.R.: Era frumoasă şi la propriu, şi la figurat. Elegantă, distinsă – o adevărată doamnă a scenei românești.

Ana Colda și Ion Roxin în spectacolul „Intrigă și iubire”

C.R.: Era serafică! Degaja frumuseţe sufletească. Nu puteai să nu simţi cît de minunată era! Ne-a apropiat pe mine şi pe Jean [soțul, n.m./A.D.]. La fel și doamna Sadova.

I.R.: N-am auzit şi n-am văzut-o să se fi certat cu cineva.

C.R.: Să vorbească urît despre cineva…

I.R.: Sau să refuze vreun rol. La un moment dat, fusese distribuită într-un rol care nu era pe măsura harului ei. L-a acceptat fără nici un fel de comentarii. Nu făcea niciodată nazuri. Şi îşi sprijinea colegii. Cînd a venit Petre Sava Băleanu să pună în scenă Intrigă şi iubire [premiera în 1965, n.m./A.D.] şi a discutat distribuţia, Anişoara, care o juca pe Lady Milford, m-a propus în rolul mareşalului von Kalb. Mă văzuse, cu cîţiva ani în urmă, în Minna von Barnhelm sau Norocul soldatului, că eram dezinvolt, nu ştiu ce, probabil că intuise în mine un viitor actor…

I-a lipsit cineva care să o susțină

A.D.: Merita mai mult decît Teatrul din Petroşani?

C.R.: Indiscutabil! A fost invitată la Naţionalul din Bucureşti! Nu la concurs, ci să fie angajată. A venit la Bucureşti, însă nu s-a dus la Teatru. Era foarte emotivă. Mi-a povestit toate aceste lucruri atunci cînd am călătorit în aceeaşi cuşetă. Cred că n-a avut pe lîngă ea oameni care să o încurajeze, să o susţină, să-i spună: „Ştii cît eşti de mare, ştii cît eşti de bună?”. Pentru că ei puteai să-i spui asta, era atît de modestă şi cu atît de mult bun-simţ încît asemenea cuvinte – absolut meritate – i-ar fi prins bine, ar fi impulsionat-o. Era o fire specială, foarte sensibilă. Şi firile speciale au nevoie de atenţie, de căldură… „Am luat trenul, m-am dus la Bucureşti, m-am învîrtit puţin prin oraş, m-am întors la gară, am aşteptat trenul – noaptea era trenul de Petroşani – şi m-am întors în Valea Jiului.” „De ce?, zic, v-au chemat, aveau nevoie de dvs. De ce?”

A.D.: N-a avut curajul să se ducă…

C.R.: Da. Şi, repet, cred că i-a lipsit cineva care să o susţină. Plus că era foarte legată de Valea Jiului. Acolo era acasă la ea.

I.R.: Voia să fie lîngă familie. Și lîngă publicul ei. A sfințit locul!

Neputința de a se rupe de Valea Jiului

Soții Carmen și Ion Roxin, în 2015

A.D.: Aţi devenit prieteni apropiaţi?

C.R.: Singurul moment de apropiere s-a petrecut atunci, în cuşetă, cînd mi-a povestit viaţa ei. De oameni ca Anişoara sau doamna Sadova nu puteam să mă apropii nici fizic prea mult. Aveam sentimentul că nu-mi este permis. Dar nu în sensul că nu mi se dădea voie, ci pentru că erau  persoane speciale, care, prin felul lor de a fi, impuneau respect. Cînd am călătorit cu Anişoara în cuşetă, mi se părea că fac o infamie. Parcă îi luam aerul şi îi ocupam intimitatea… Stăteam fiecare pe cîte un pat, faţa în faţă. Mi-a povestit şi nu ştiu cît am respirat ascultînd-o… Atît de tulburătoare fusese viaţa ei.

A.D.: Ce v-a emoţionat cel mai mult din acele mărturisiri, asta dacă încercările unui destin ar putea suporta o ierarhizare?

C.R.: Neputința ei de a se rupe de Valea Jiului. De aceea spuneam că, dacă ar fi avut pe cineva lîngă ea care să-i spună „Ai talent, eşti frumoasă, poţi să fii pe prima scenă a teatrului românesc, ai ce căuta acolo!”, poate ar fi rămas. Înainte să se întoarcă în Vale, a jucat un timp şi la Brăila. Şi ce teatru a fost la Brăila, ce public! Noi, de la Petroşani, am ajuns la Brăila şi am mai prins publicul acela. Un public aristocratic. Cînd era ridicată cortina la premiere, venea un val de naftalină din sală. Femeile purtau mănuşele, voaletă, bărbaţii papion… Obiceiuri ale altei epoci.  Vechii greci, vechii evrei… Şi era o sală minunată, intimă. Cred că Anişoara era regina scenei la Brăila. Şi a plecat şi de-acolo, ca să vină în Vale. Ăsta-i destin! Sînt sigură, n-avea cum să nu aibă plăcerea de a juca acolo, la ce public era la Brăila.

I.R.: Cred că la Brăila a fost povestea cu armatorul. Ştii povestea asta?

A.D.: Sînt pregătit să o ascult!

Bustul unei mari iubiri

I.R.: E o poveste de viaţă teribilă. Un armator grec s-a îndrăgostit de ea. Noi ştim povestea de la conu’ Mişu Zirra, regizorul Mihai Zirra, care era directorul secţiei Teatru a Radiodifuziunii. Ştia toată povestea. El a locuit în apartamentul ei din Bucureşti, de pe strada Popa Tatu, după ce Anişoara plecase în Valea Jiului.

C.R.: Unde a cunoscut-o acel grec. Cum a cunoscut-o – nu ştim. Cert e că a venit cu vaporul. Și tînăr, şi frumos, şi putred de bogat. Şi a aşteptat-o nu ştiu cît timp s-o ducă în Grecia şi să se căsătorească. Nu s-a dus.

I.R.: Şi ştiu de la Gigi [Gheorghe, n.m./A.D.] Iordănescu şi Dana Pantazopol că i-a comandat un bust. Făcut de Baraschi sau de cine a fost făcut?

C.R.: Nu ştiu.

I.R.: Era superb… Îl ţinea acasă, într-un colţişor. După ce s-a pensionat, noi ne-am mutat în locuinţa ei din Petroşani. O garsonieră la etajul al II-lea într-un bloc din spatele vechiului stadion al Jiului. Un bloc construit de SOVROM.

A.D.: Aţi vizitat-o de multe ori?

I.R.: O singură dată. Am fost la Gigi  Iordănescu, care locuia chiar alături, împreună cu soţia lui, Dana Pantazopol. Şi, la un moment dat, ne-au zis: „Hai şi pe la Anişoara!”. Ne-a primit, ne-a servit cu nu ştiu ce şi am stat de vorbă. Cred că înainte de a ne muta noi acolo. Atunci am văzut bustul, era pe un piedestal.

Nu avea atitudini de mare vedetă

A.D.: Cum era viaţa de actor la Teatrul din Petroşani?

C.R.: Dacă nu jucam la sediu, eram plecaţi în turneu. Acolo din turnee se trăia. În primul rînd, făceam toată Oltenia, cu orăşele murdare, sălbatice. Erau înfiorătoare turneele, plecai şi te uita Dumnezeu pe drumuri, 30-40 de zile, cu 60-70 de spectacole, şi matineu şi seara, în fiecare zi în alt oraş. Noaptea ne dădeau drumul pe liniile alea şi ceferiştii trimiteau vagoane peste noi: „Dă-n ăia, dă-n artişti!”. Şi trimiteau cîte un vagon pe linia moartă şi ne izbeau de săream din paturi! Ieşeau spectacolele, erau cîteva reprezentaţii la Petroşani şi pe urmă plecam în turneu. Jumătate din colectiv era plecat într-o parte, în alta. Şi uite aşa a pus doamna Sadova cît am stat acolo două spectacole şi n-am nimerit în nici unul. Eram disperată! Viaţa noastră se petrecea pe drumuri, în autobuz, un hîrb cu motor înăuntru, din care ieşea fum, şi cu cîrpe-n geam, şi în vagoane de dormit, nişte vagoane de clasa a II-a, poloneze, dinaintea Războiului.

A.D.: Avea Ana Colda tabieturi?

C.R.: Nu-mi aduc aminte.

I.R.: Nu. Sau, dacă avea, nu arăta.

C.R.: Fiecare actor are cîte un tabiet, o superstiţie. Ea era o persoană mult prea discretă ca să dezvăluie aşa ceva. Nu vroia să deranjeze pe nimeni. Un exemplar rar.

I.R.: De o discreţie formidabilă. Nu căuta să iasă în evidenţă, nu avea atitudini de genul „Eu sînt mare artistă!”. A fost foarte iubită. De colegi, de public, de oamenii de rînd. Păcat că a plecat aşa repede…



În numărul 7150, de sîmbătă, 28 octombrie 1972, al ziarului Steagul roşu (organ al Comitetului Municipal Petroşani şi al Consiliului Popular Municipal), a apărut, înghesuit în a treia pagină – din patru tip „cearşaf”, puternic politizate –, un ferpar care anunţa trecerea la cele veşnice a Anei Colda. Îl reproducem, pentru a vedea cum era codusă pe ultimul drum, în gazeta Văii Jiului, o artistă care a dat strălucire Teatrului petroşănean. (A.D.)

S-a stins din viaţă artista emerită Ana Colda, fiică a acestor meleaguri, care, în cei 15 ani de activitate creatoare la Teatrul de stat din Petroşani, s-a identificat cu viaţa şi aspiraţiile minerilor, dăruind satisfacţii spirituale  neasemuite multor generaţii de spectatori.

Creaţiile realizate la teatrul minerilor au încununat o carieră actoricească strălucită, adăugînd la palmaresul actriţei, an de an, noi izbînzi artistice. Varietatea rolurilor încredinţate, înţelegerea vieţii lăuntrice a personajelor au consacrat-o ca pe una din cele mai proeminente personalităţi ale Teatrului „Valea Jiului”. În creaţia sa un loc de frunte la [sic!] ocupat interpretarea rolurilor ANCA din „Năpasta”, NECUNOSCUTA din „Steaua fără nume”, IOANA BOIU din „Suflete tari”, DIANA din „Cîinele grădinarului”, NORA din drama lui Ibsen etc.

Căutînd neîncetat căile spre ridicarea măiestriei artistice, artista-cetăţean Ana Colda a desfăşurat paralel cu activitatea de creaţie şi o vastă şi rodnică activitate obştească.

Punînd probitatea profesională şi cetăţenească mai presus de ambiţiile vedetiste, Ana Colda a cules stagiune de stagiune, seară de seară, aplauzele miilor de mîini bătătorite din localităţile Văii Jiului şi din afară.

A preluat zbuciumul şi bucuria altor vieţi transfigurate de miracolul artei scenice căreia i-a închinat întregul său elan, întreaga sa putere de muncă. Stările sufleteşti, lupta lăuntrică a zeci de eroine s-au oglindit cu o desăvîrşită reuşită în arta plină de fineţe a Anei Colda.

Ana Colda va rămîne veşnic vie în amintirea celor care au cunoscut-o şi care i-au preţuit marea artă şi nobleţea spiritului.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru