Facebook

INTERVIU

În amintirea actriței Ana Colda

Publicat

pe


Interviu-Express


La 27 octombrie 1972 pleca Dincolo, mult prea grăbită, actrița Ana Colda. Născută în 1920, la Lonea, în Valea Jiului, Ana Colda a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București (1943-1948), fiind remarcată și prețuită de Maria Filotti. A strălucit mai ales pe scena Teatrului de Stat „Valea Jiului” din Petroșani, unde a jucat între 1952 și 1968 (anul pensionării medicale). A evoluat în filmul Visul unei nopți de iarnă (1946), regizat de Jean Georgescu, după piesa lui Tudor Mușatescu. (Ana Colda, interpreta personajului feminin principal, se găsea într-o distribuție selectă, alături de George Vraca, Radu Beligan, Maria Filotti, Gherase Dendrino, Mișu Fotino ș.a. În 2011, filmul lui Jean Georgescu a fost editat în format DVD.) A primit titlul de Artistă emerită (1964).

În primăvara lui 2015, împlinindu-se 95 de ani de la nașterea Anei Colda, am realizat cîteva interviuri consacrate actriței. Interviuri-evocări cu membri ai familiei sale și cu unii colegi pe care i-a avut la Teatrul petroșănean. Din păcate, nu am putut publica atunci, în 2015, toate materialele. A rămas, de pildă, în arhivă discuția cu actorii Carmen și Ion Roxin, care au cunoscut-o pe Ana Colda la Petroșani, în anii ´60, cînd făceau parte din colectivul artistic al Teatrului de Stat „Valea Jiului” (Carmen Roxin numindu-se, la acea vreme, Hancearec). Pe soții Roxin i-am vizitat în București, unde domiciliază. În cartierul Doamna Ghica. M-au primit cordial, împărtășindu-mi amintirile dumnealor despre Ana Colda. Inclusiv fotografii din spectacolele în care s-au aflat împreună pe scenă, fotografii păstrate cu grijă într-un album. Dialogul nostru așteaptă, așadar, de mai bine de doi ani să apară. Publicarea lui, acum, în octombrie 2017, înseamnă atît o datorie morală a subsemnatului față de bunăvoința soților Carmen și Ion Roxin, cît și un omagiu adus Anei Colda. Un omagiu pe care această importantă actriță îl merita și îl merită în afara oricăror conjuncturi calendaristice. 

***

 O precizare de istorie cultural-politică: veți întîlni, pe parcursul dialogului, regizori de marcă ai teatrului românesc în preajma scenei petroșănene. Trebuie spus că, mai ales în anii ´60, au montat spectacole în Valea Jiului nume prestigioase, precum Marietta Sadova, Sică Alexandrescu, Val Mugur, Petre Sava Băleanu, Constantin Dinischiotu, Ion Olteanu, Horea Popescu ș.a. Marietta Sadova, eliberată din închisoare în 1964, după condamnarea sa în lotul Noica-Pillat, neputînd să-și desfășoare profesia decît în provincie, a fost, o vreme, angajata Teatrului de Stat „Valea Jiului”, ca regizoare și actriță. Prezența doamnei Sadova la Petroșani a atras acolo numeroși absolvenți de I.A.T.C. Între care și tînăra Carmen Hancearec.


Alexandru Dumitriu: Stimată doamnă Carmen Roxin, stimate domnule Ion Roxin, aţi jucat, pe scena Teatrului petroşănean, de cîteva ori alături de Ana Colda. Ce vă leagă de această artistă?

Carmen Roxin: Începuturile carierelor noastre artistice.

Ion Roxin: În 1961, cînd m-am prezentat la concurs, făcea parte din consiliul artistic al Teatrului petroșănean. La o lună după concurs – timp pentru triere –, a fost de acord cu cooptarea mea în colectiv, eu neavînd studii de specialitate. Era o problemă. Și-a asumat-o!

C.R.: Era actriţă emerită cînd am ajuns eu acolo, în 1965. După absolvirea I.A.T.C.-ului, cerusem repartiţie la Petroşani. Pentru a lucra cu doamna Sadova, la îndemnul profesoarei mele, doamna Zoe Stanca Anghel. Regizorul Val Mugur mă chemase la Teatrul Naţional din Cluj, eu m-am dus la Petroşani… Singurul meu gînd era la doamna Sadova! Destinul m-a apropiat, acolo, și de Ana Colda, pe care am admirat-o în rolul lui Doruleț, din filmul Visul unei nopți de iarnă, realizat de Jean Georgescu. Rol pe care mi-am dorit și eu să-l joc. Iar acest vis mi s-a împlinit la Petroșani.

Îi simțeai instantaneu harul

A.D.: Cum aţi descri-o pe actriţa Ana Colda?

Ana Colda (stînga) și Carmen Roxin (Hancearec) în „Atrizii”

C.R.: Era o actriţă specială. Publicul îi aștepta apariția cu sufletul la gură. Putea să joace orice! Fragilă şi totuşi puternică.

I.R.: Ce forţă a degajat în rolul Klytemnestrei din Atrizii! Eu eram unul dintre sclavi, făceam figuraţie, şi mă uitam la ea ca la Dumnezeu!

C.R.: Am jucat împreună în Atrizii, pusă la Petroşani de Ion Olteanu [premiera în 1966, n.m./A.D.]. Eu jucam Electra, o jucasem şi în Institut.

I.R.: Avea forţă, avea personalitate. Cînd apărea pe scenă, îi simţeai instantaneu harul. Ce mai, era prima actriţă a teatrului, o mare actriţă, draga de ea! O stimam, toată lumea o stima.

A.D.: Cum era dincolo de scenă?

I.R.: Discretă pînă la Dumnezeu!

C.R.: O persoană sensibilă şi modestă. Îngrozitor de modestă! Mi-am permis, cu delicateţe, chiar să o „mustru” din această cauză: „Doamnă, nu se poate! Modestia e frumoasă, dar trebuie să ai şi cui s-o arăţi. Dacă ei nu văd cine sînteţi şi ce valoare sînteţi, trebuie puţin scuturaţi, ca să înţeleagă!”. Mă durea că nu era mai pusă în valoare, mai respectată… Pentru că ea era, într-adevăr, cineva.

Degaja frumusețe sufletească

A.D.: Prin ce vi s-a părut că n-ar fi fost îndeajuns de apreciată?

C.R.: Uite, mergeam în turneu, cu spectacolul Cîinele grădinarului [premiera în 1966, regia Constantin Dinischiotu, n.m./A.D.], dacă nu greşesc. Cu trenul, la vagon de dormit. Şi am stat în aceeaşi cuşetă. Eram jenată să împart cu ea cuşeta. În mod normal, ar fi trebuit să stea singură sau însoţită de o fată care mai avea grijă de ea. Nici nu eram mulţi. I-am spus atunci: „Cum să nu vă ofere o cuşetă numai pentru dvs.!?”. Pe ea n-o deranja acest lucru. Cînd ai o bijuterie, o valoare, cum era Anişoara, trebuie să o ocroteşti, să o apreciezi aşa cum merită…

A.D.: Anişoara? Aşa i se spunea?

C.R.: Da. Era ca un bibelou. Toţi colegii îi spuneau Anişoara. Eu îi spuneam „doamna Anişoara”, nu puteam să-i spun simplu, pe nume. Actriţă de comedie, de dramă… Putea să joace orice. Cînd am ajuns la Petroşani, m-a primit cu multă afecţiune. Și de la doamna Sadova am simţit aceeași afecţiune.

A.D.: Vă mai amintiţi gesturile care v-au arătat căldura ei?

C.R.: Nu e nevoie de mari gesturi ca să înţelegi bunătatea unui om. Se simte. Şi la Anişoara se simţea prin căldura pe care o emana.

I.R.: Era frumoasă şi la propriu, şi la figurat. Elegantă, distinsă – o adevărată doamnă a scenei românești.

Ana Colda și Ion Roxin în spectacolul „Intrigă și iubire”

C.R.: Era serafică! Degaja frumuseţe sufletească. Nu puteai să nu simţi cît de minunată era! Ne-a apropiat pe mine şi pe Jean [soțul, n.m./A.D.]. La fel și doamna Sadova.

I.R.: N-am auzit şi n-am văzut-o să se fi certat cu cineva.

C.R.: Să vorbească urît despre cineva…

I.R.: Sau să refuze vreun rol. La un moment dat, fusese distribuită într-un rol care nu era pe măsura harului ei. L-a acceptat fără nici un fel de comentarii. Nu făcea niciodată nazuri. Şi îşi sprijinea colegii. Cînd a venit Petre Sava Băleanu să pună în scenă Intrigă şi iubire [premiera în 1965, n.m./A.D.] şi a discutat distribuţia, Anişoara, care o juca pe Lady Milford, m-a propus în rolul mareşalului von Kalb. Mă văzuse, cu cîţiva ani în urmă, în Minna von Barnhelm sau Norocul soldatului, că eram dezinvolt, nu ştiu ce, probabil că intuise în mine un viitor actor…

I-a lipsit cineva care să o susțină

A.D.: Merita mai mult decît Teatrul din Petroşani?

C.R.: Indiscutabil! A fost invitată la Naţionalul din Bucureşti! Nu la concurs, ci să fie angajată. A venit la Bucureşti, însă nu s-a dus la Teatru. Era foarte emotivă. Mi-a povestit toate aceste lucruri atunci cînd am călătorit în aceeaşi cuşetă. Cred că n-a avut pe lîngă ea oameni care să o încurajeze, să o susţină, să-i spună: „Ştii cît eşti de mare, ştii cît eşti de bună?”. Pentru că ei puteai să-i spui asta, era atît de modestă şi cu atît de mult bun-simţ încît asemenea cuvinte – absolut meritate – i-ar fi prins bine, ar fi impulsionat-o. Era o fire specială, foarte sensibilă. Şi firile speciale au nevoie de atenţie, de căldură… „Am luat trenul, m-am dus la Bucureşti, m-am învîrtit puţin prin oraş, m-am întors la gară, am aşteptat trenul – noaptea era trenul de Petroşani – şi m-am întors în Valea Jiului.” „De ce?, zic, v-au chemat, aveau nevoie de dvs. De ce?”

A.D.: N-a avut curajul să se ducă…

C.R.: Da. Şi, repet, cred că i-a lipsit cineva care să o susţină. Plus că era foarte legată de Valea Jiului. Acolo era acasă la ea.

I.R.: Voia să fie lîngă familie. Și lîngă publicul ei. A sfințit locul!

Neputința de a se rupe de Valea Jiului

Soții Carmen și Ion Roxin, în 2015

A.D.: Aţi devenit prieteni apropiaţi?

C.R.: Singurul moment de apropiere s-a petrecut atunci, în cuşetă, cînd mi-a povestit viaţa ei. De oameni ca Anişoara sau doamna Sadova nu puteam să mă apropii nici fizic prea mult. Aveam sentimentul că nu-mi este permis. Dar nu în sensul că nu mi se dădea voie, ci pentru că erau  persoane speciale, care, prin felul lor de a fi, impuneau respect. Cînd am călătorit cu Anişoara în cuşetă, mi se părea că fac o infamie. Parcă îi luam aerul şi îi ocupam intimitatea… Stăteam fiecare pe cîte un pat, faţa în faţă. Mi-a povestit şi nu ştiu cît am respirat ascultînd-o… Atît de tulburătoare fusese viaţa ei.

A.D.: Ce v-a emoţionat cel mai mult din acele mărturisiri, asta dacă încercările unui destin ar putea suporta o ierarhizare?

C.R.: Neputința ei de a se rupe de Valea Jiului. De aceea spuneam că, dacă ar fi avut pe cineva lîngă ea care să-i spună „Ai talent, eşti frumoasă, poţi să fii pe prima scenă a teatrului românesc, ai ce căuta acolo!”, poate ar fi rămas. Înainte să se întoarcă în Vale, a jucat un timp şi la Brăila. Şi ce teatru a fost la Brăila, ce public! Noi, de la Petroşani, am ajuns la Brăila şi am mai prins publicul acela. Un public aristocratic. Cînd era ridicată cortina la premiere, venea un val de naftalină din sală. Femeile purtau mănuşele, voaletă, bărbaţii papion… Obiceiuri ale altei epoci.  Vechii greci, vechii evrei… Şi era o sală minunată, intimă. Cred că Anişoara era regina scenei la Brăila. Şi a plecat şi de-acolo, ca să vină în Vale. Ăsta-i destin! Sînt sigură, n-avea cum să nu aibă plăcerea de a juca acolo, la ce public era la Brăila.

I.R.: Cred că la Brăila a fost povestea cu armatorul. Ştii povestea asta?

A.D.: Sînt pregătit să o ascult!

Bustul unei mari iubiri

I.R.: E o poveste de viaţă teribilă. Un armator grec s-a îndrăgostit de ea. Noi ştim povestea de la conu’ Mişu Zirra, regizorul Mihai Zirra, care era directorul secţiei Teatru a Radiodifuziunii. Ştia toată povestea. El a locuit în apartamentul ei din Bucureşti, de pe strada Popa Tatu, după ce Anişoara plecase în Valea Jiului.

C.R.: Unde a cunoscut-o acel grec. Cum a cunoscut-o – nu ştim. Cert e că a venit cu vaporul. Și tînăr, şi frumos, şi putred de bogat. Şi a aşteptat-o nu ştiu cît timp s-o ducă în Grecia şi să se căsătorească. Nu s-a dus.

I.R.: Şi ştiu de la Gigi [Gheorghe, n.m./A.D.] Iordănescu şi Dana Pantazopol că i-a comandat un bust. Făcut de Baraschi sau de cine a fost făcut?

C.R.: Nu ştiu.

I.R.: Era superb… Îl ţinea acasă, într-un colţişor. După ce s-a pensionat, noi ne-am mutat în locuinţa ei din Petroşani. O garsonieră la etajul al II-lea într-un bloc din spatele vechiului stadion al Jiului. Un bloc construit de SOVROM.

A.D.: Aţi vizitat-o de multe ori?

I.R.: O singură dată. Am fost la Gigi  Iordănescu, care locuia chiar alături, împreună cu soţia lui, Dana Pantazopol. Şi, la un moment dat, ne-au zis: „Hai şi pe la Anişoara!”. Ne-a primit, ne-a servit cu nu ştiu ce şi am stat de vorbă. Cred că înainte de a ne muta noi acolo. Atunci am văzut bustul, era pe un piedestal.

Nu avea atitudini de mare vedetă

A.D.: Cum era viaţa de actor la Teatrul din Petroşani?

C.R.: Dacă nu jucam la sediu, eram plecaţi în turneu. Acolo din turnee se trăia. În primul rînd, făceam toată Oltenia, cu orăşele murdare, sălbatice. Erau înfiorătoare turneele, plecai şi te uita Dumnezeu pe drumuri, 30-40 de zile, cu 60-70 de spectacole, şi matineu şi seara, în fiecare zi în alt oraş. Noaptea ne dădeau drumul pe liniile alea şi ceferiştii trimiteau vagoane peste noi: „Dă-n ăia, dă-n artişti!”. Şi trimiteau cîte un vagon pe linia moartă şi ne izbeau de săream din paturi! Ieşeau spectacolele, erau cîteva reprezentaţii la Petroşani şi pe urmă plecam în turneu. Jumătate din colectiv era plecat într-o parte, în alta. Şi uite aşa a pus doamna Sadova cît am stat acolo două spectacole şi n-am nimerit în nici unul. Eram disperată! Viaţa noastră se petrecea pe drumuri, în autobuz, un hîrb cu motor înăuntru, din care ieşea fum, şi cu cîrpe-n geam, şi în vagoane de dormit, nişte vagoane de clasa a II-a, poloneze, dinaintea Războiului.

A.D.: Avea Ana Colda tabieturi?

C.R.: Nu-mi aduc aminte.

I.R.: Nu. Sau, dacă avea, nu arăta.

C.R.: Fiecare actor are cîte un tabiet, o superstiţie. Ea era o persoană mult prea discretă ca să dezvăluie aşa ceva. Nu vroia să deranjeze pe nimeni. Un exemplar rar.

I.R.: De o discreţie formidabilă. Nu căuta să iasă în evidenţă, nu avea atitudini de genul „Eu sînt mare artistă!”. A fost foarte iubită. De colegi, de public, de oamenii de rînd. Păcat că a plecat aşa repede…



În numărul 7150, de sîmbătă, 28 octombrie 1972, al ziarului Steagul roşu (organ al Comitetului Municipal Petroşani şi al Consiliului Popular Municipal), a apărut, înghesuit în a treia pagină – din patru tip „cearşaf”, puternic politizate –, un ferpar care anunţa trecerea la cele veşnice a Anei Colda. Îl reproducem, pentru a vedea cum era codusă pe ultimul drum, în gazeta Văii Jiului, o artistă care a dat strălucire Teatrului petroşănean. (A.D.)

S-a stins din viaţă artista emerită Ana Colda, fiică a acestor meleaguri, care, în cei 15 ani de activitate creatoare la Teatrul de stat din Petroşani, s-a identificat cu viaţa şi aspiraţiile minerilor, dăruind satisfacţii spirituale  neasemuite multor generaţii de spectatori.

Creaţiile realizate la teatrul minerilor au încununat o carieră actoricească strălucită, adăugînd la palmaresul actriţei, an de an, noi izbînzi artistice. Varietatea rolurilor încredinţate, înţelegerea vieţii lăuntrice a personajelor au consacrat-o ca pe una din cele mai proeminente personalităţi ale Teatrului „Valea Jiului”. În creaţia sa un loc de frunte la [sic!] ocupat interpretarea rolurilor ANCA din „Năpasta”, NECUNOSCUTA din „Steaua fără nume”, IOANA BOIU din „Suflete tari”, DIANA din „Cîinele grădinarului”, NORA din drama lui Ibsen etc.

Căutînd neîncetat căile spre ridicarea măiestriei artistice, artista-cetăţean Ana Colda a desfăşurat paralel cu activitatea de creaţie şi o vastă şi rodnică activitate obştească.

Punînd probitatea profesională şi cetăţenească mai presus de ambiţiile vedetiste, Ana Colda a cules stagiune de stagiune, seară de seară, aplauzele miilor de mîini bătătorite din localităţile Văii Jiului şi din afară.

A preluat zbuciumul şi bucuria altor vieţi transfigurate de miracolul artei scenice căreia i-a închinat întregul său elan, întreaga sa putere de muncă. Stările sufleteşti, lupta lăuntrică a zeci de eroine s-au oglindit cu o desăvîrşită reuşită în arta plină de fineţe a Anei Colda.

Ana Colda va rămîne veşnic vie în amintirea celor care au cunoscut-o şi care i-au preţuit marea artă şi nobleţea spiritului.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru