Facebook

INTERVIU

„Am vrut mai mult, am căutat să mă desprind de o anumită condiție”

Publicat

pe


Interviu-Express


Am ajuns de curînd, în cadrul campaniei „trenul nostru pe drumurile Unirii”, în orașul gorjean Bumbești-Jiu. N-a fost o destinație întîmplătoare: în Primul Război Mondial, acolo s-au dat lupte grele. Cum arată această așezare la mai bine de 100 de ani de la bătăliile de pe Valea Jiului?

Un oraș merită cunoscut în diferite moduri. Mai întîi, la fața locului. Străbătîndu-l, stînd de vorbă cu oamenii săi și, nu în ultimul rînd, interpretîndu-l. Căci, dacă ai curiozitatea de a interpreta ce este în jurul tău, dacă ai curiozitatea de a analiza arhitecturi, nume de străzi, magazine etc. descoperi o lume în sine. Apoi, un oraș merită cunoscut și prin studii monografice. Însă, de regulă, aceste studii nu reușesc să prindă și farmecul de altădată al locului. Un farmec care ar putea fi găsit în literatura memorialistică.

Orașul Bumbești-Jiu nu are încă șansa unei asemenea bibliografii memorialistice. Are însă șansa amintirilor profesorului Mircea Beuran, excepționalul chirurg născut la Bumbești-Jiu în 5 iunie 1953, care a fost de acord să evoce anii tineri trăiți de dumnealui în colonia Valea Sadului. Dialogul de mai jos a însemnat două reprize de convorbiri, desfășurate în cabinetul profesorului din Secția Chirurgie – pe care o conduce – de la Spitalul Clinic de Urgență București. Astfel, pe 19 februarie am înregistrat 30 de minute, iar pe 22 februarie, 45 de minute, în momente de răgaz, după operații. Pe lîngă această amabilitate, fostul ministru al Sănătății, devenit, în 2014, Cetățean de Onoare al orașului Bumbești-Jiu, posedă și un real talent de povestitor, de care vă veți convinge citind interviul acordat revistei noastre. Un interviu și, în egală măsură, un document de istorie orală.



– Stimate domnule profesor, ce vă mai amintiți de la vîrstele copilăriei petrecute în Bumbești-Jiu? Cum arăta pe atunci localitatea, se ridicaseră blocuri?

– Mi-aduc aminte mai întîi de frumusețea muntelui, care din primăvară pînă în toamnă era verde. Apoi, de perioada în care mergeam la căminul de copii, situat foarte aproape de locuința noastră. Bumbești-Jiu era, la acea vreme, o comună, de care aparținea și colonia Valea Sadului. Colonia era străbătută de drumul național care leagă Tîrgu Jiul de Petroșani, un drum de piatră. Cînd trecea, o dată, de două ori pe zi, o mașină pe-acolo, se ridica pînă sus praful! Colonia avea blocurile ei. Erau cam trei tipuri de clădiri. Mai întîi, așa-zisele C-uri, căsuțe în care locuia cîte o familie în două camere, iar arondat acestui spațiu era o grădină de legume și flori. În aceste C-uri, marea majoritate a oamenilor creșteau păsări. Fiecare ținea o găină, o curcă, o rață, o gîscă… Altă categorie erau clădirile cu un etaj. Aici locuiau familii care ocupau un apartament sau, în unele situații, două familii într-un astfel de apartament, toate avînd și o curte, tot așa, cu legume, flori și păsări. Și mai era o categorie de clădiri, alcătuite din parter și două niveluri, în care locuiau cei de la Uzina Sadu sau cadre didactice de la școala din colonie. Toate străzile erau pline de castani sălbatici. Spațiile verzi de la blocurile mai mari erau împrejmuite cu gard de lemn, un gard destul de aerisit, nu foarte strîns. De asemenea, peste drum de calea ferată era un tăpșan, unde oamenii din colonie își amenajaseră niște mici gospodării. În afară de acest perimetru, care însemna o construcție unitară din punct de vedere arhitectural, erau, peste șosea, căminele de nefamiliști, pentru tinerii care lucrau la fabrică. Unul pentru băieți, unul pentru fete. Erau și două blocuri pentru familiștii care, pînă puteau să primească un apartament, locuiau aici. Acest teritoriu al coloniei mai avea, îmi amintesc, o piață, bine aprovizionată, în care țăranii din satele alăturate veneau cu tot felul de produse, ca să mai facă un ban: legume, fructe, unt, lapte. După care a apărut primul complex comercial, unde, pentru prima dată, vedeam o autoservire, un spațiu cu instalații tehnico-sanitare, o măcelărie, un magazin de haine… Cred că spre anii ´60 – ´62. Între timp, piața s-a mutat undeva în apropiere. Peste drum de această piață era poșta. Aici, la o centrală cu manivelă, puteai să vorbești cu rudele pe care le aveai prin țară. Lîngă piață erau niște case în care, iarăși, locuiau foarte mulți dintre muncitori. Tot în preajmă mai era și o bisericuță. De cîte ori ieșeam – pînă să merg la școală – cu părinții mei la niște cumpărături ori la poștă și ne întîlneam cu preotul, mama sau tata îmi spuneau: „Uite, părintele Damian este cel care te-a botezat, este cel care vine cu icoana…”

„Păduri cutreieram…”

Se întîmplau aceste obiceiuri în epocă?

– Sigur! Eu le țin minte. Preotul venea cu icoana de Crăciun, de Bobotează, de Paști. Ce mă mai marca? Acolo unde am stat, în aceste C-uri, fața clădirii noastre era spre colonie, iar spatele casei dădea spre drumul neasfaltat care cobora către comuna Porceni. Era un pod peste Jiu și de acolo se ajungea în această comună care se numea așa pentru că fusese cineva care creștea porci. În zona aceasta de munte fiind fag, era și jir. E și un pîrîu care se varsă în Jiu, pîrîul Porcului, pe care mă duceam cu alți copii în sus, în munte, unde creșteau murul, zmeura, afina… Nu ne-am întîlnit cu ursul niciodată, dar erau foarte mulți șerpi! Apoi, coboram pe pîrîul acesta. La vărsarea lui în Jiu căutam gorobeți. Gorobetele – să nu-l confundăm cu Dragobetele! – este un vierme care se îmbracă într-o cochilie de nisip, o momeală foarte bună. Erau și mulți pescari în colonie. Ne rugau, ne cunoșteam toți: „Mîine mergem la pescuit, veniți și voi și aduceți niște gorobeți!”. Era o preocupare…

În așteptarea locomotivei Atlantic

Unii copii sînt fascinați de trenuri. Din Bumbești începe o cale ferată legendară, Bumbești-Livezeni. Sînt curios: mergeați în gară să vedeți trenurile?

– Nu numai în gară! Pe drumul spre Porceni, unde era prima barieră, într-o curbă, vedeai trenul care venea dinspre gara Bumbești, care este înaintea gării din Valea Sadului. Era un tren care venea o dată pe zi de la București, mergea pînă la Simeria, prin Tîrgu Jiu. Avea o garnitură lungă. Nouă ne plăcea mai ales locomotiva. Era o locomotivă mare, neagră, Atlantic. Mecanicii deja știau că niște copii așteptau să vadă trenul și ne șuierau de mai multe ori, înainte de a trece pe la barieră, ca să oprească în gara Sadu. Mai aveam un obicei: coboram către Uzina Sadu, unde e o pasarelă, un pod metalic, peste care trecea trenul. Și ne uitam și acolo cum trece trenul pe pod!

Naveta cu trenul la Tîrgu Jiu

Ați și călătorit cu acele trenuri?

– Din 1960 pînă în 1968, cît am fost în școala generală, am făcut naveta cu trenul. În fiecare zi, de luni pînă sîmbătă. Școala generală am urmat-o în Bumbești. Dar la prînz, la 12:30, după ore, care erau dimineață, mă urcam în tren, în cursa muncitorească, și plecam la Tîrgu Jiu, unde am făcut Școala de Muzică și Arte Plastice, la clasa de pian. Așa am început să cunosc o parte dintre navetiști, oameni care veneau la uzină, la diferite activități. În acel tren am văzut întîia oară țapinari, veniți tocmai dinspre Maramureș, cu țapinele lor, cu topoare, cu toate aceste scule de care aveau nevoie la tăiatul și prelucrarea lemnului. Pe drumul ăsta, atîția ani, citeam, învățam și intram în legătură cu foarte mulți oameni, care vorbeau despre munca lor. Pentru mine întîlnirile acestea au fost, să zicem așa, o altă școală. Am învățat cum să abordez tot felul de subiecte, lucruri pe care nu le puteai deprinde dacă te-ai fi dus de la școală acasă și de-acasă la școală. De aceea, perioada de navetă cu trenul, cînd mergeam la Școala de Muzică și Arte Plastice, a fost și o ușă deschisă către orizontul social. Intram în legătură cu oameni, îi ascultam, prindeam anumite lucruri…

Drămuirea timpului

Spuneați că învățați în tren…

– Da, trebuia să-mi dozez timpul. Pentru că ajungeam acasă seara tîrziu. Aveam lecții pentru școală, iar pentru muzică exercițiu, ore de repetiții. Și-atunci, am învățat să-mi drămuiesc foarte bine timpul. Ceea ce, în viitor, m-a ajutat să mă organizez atent. În fiecare zi, am o agendă pe care trebuie să o respect. Rar se întîmplă să pierd cîteva ceva. Pentru că, avînd de mic această sistematizare, și orele de somn mi s-au reglat! Știu cît fac pe drum, știu care e timpul meu de spital, care sînt orele mele și ce alte activități trebuie să desfășor.

„Cooperativa”

– Nu vă era un pic teamă de navetă, părinților nu le era teamă să vă trimită cu trenul?

– Nu-mi era frică. În anii mici, pînă într-a V-a, mergeam ba cu mama mea, ba cu o mătușă, ba cu alți copii. Cînd s-au mai adăugat vreo doi copii care făceau și ei școala, devenise o „cooperativă”! Ne însoțea cîte un părinte prin rotație. Iar în clasele mai mari, eram un grup. Tot timpul am fost doi-trei care mergeam la școala aceasta. Către 1967-1968, se mai dezvoltase uzina și apăruseră și așa-zisele rate, niște autobuze care circulau între Tîrgu Jiu și Sadu. Se schimbase și orarul nostru, terminam mai tîrziu. Aveam cinci ore pe zi și nu mai puteam prinde trenul. Așa că o dată, de două ori pe săptămînă, luam acest autobuz. Și ne întorceam cu trenul de seară.

La Tîrgu Jiu ați studiat de la bun început pianul?

– Da, din clasa I.

Aveați și acasă pian?

– Aveam o pianină.

Chemare spre partea artistică

Cîntați în familie la pian, de sărbători?

– Da! Și cîntam pentru toate rudele noastre care veneau în vizită… Așa era cînd aveai musafiri, trebuia să știi să spui o poezie, să cînți ceva. Niciodată nu m-am sfiit de lucrul acesta! Am avut chemare spre partea artistică. Mi-a plăcut să citesc, mi-a plăcut să cunosc cît mai mult. Profesoara mea de pian, o profesoară săsoaică, doamna Edith Tănase, obișnuia să îmi spună: „Cînd vei ajunge să umbli prin țară sau poate vei avea șansa să umbli prin lume – era greu la vremea aceea să ai orizonturi atît de îndepărtate –, cu cît vei cunoaște mai mult, cu cît vei aprofunda mai multe lucruri, niciodată nu te vei plictisi să ai un dialog cu lumea!”.

Mi-a plăcut să învăț

Cum v-ați apropiat de pian?

– Am făcut pianul la insistențele mamei mele, care considera că un copil trebuie să aibă bibliotecă în casă, să studieze un instrument muzical și măcar o limbă străină. Acolo, în urbea aceea a noastră, trăia văduva unui fost ofițer francez. Româncă, făcuse franceză în facultate și, după 1944, se căsătorise cu un ofițer francez. Doamna aceasta oferea niște ore de limbă franceză. Mai mult de comportament în societate. Societatea deja se închisese în anii ´50, era o viață cam dură. Oamenii nici nu știau dacă e bine să învețe o limbă străină… În fine. Mama, ținînd, cum v-am spus, să învăț o limbă străină, m-a trimis la această doamnă, care mi-a spus odată: „Poate ai șansa, cum am avut eu, să întîlnești o franțuzoaică, să-ți placă și să nu poți să-i mărturisești lucrul acesta!”. Mi-a plăcut să învăț, am învățat la toate materiile, toate mi-au plăcut. După facultate, cînd orizonturile, într-adevăr, s-au mai deschis, franceza mi-a fost de mare folos. Este o limbă învățată în copilărie, o limbă în care m-am descurcat și mă descurc foarte lejer. Probabil, de la o vîrstă mai înaintată nu ai aceeași îndeletnicire în limbile străine. Și chiar dacă reții destule cuvinte, nu-ți mai vine atît de ușor să le întrebuințezi într-o conversație. Pe cînd, ce ai învățat în copilărie parcă se întoarce mai simplu într-un dialog. De aceea, nu pot decît să le mulțumesc celor care m-au învățat ceva. Iar aici trebuie să-l amintesc și pe primul meu învățător, domnul Popescu, pe care nu l-am uitat niciodată. Ne-a învățat cum să ții un creion în mînă, cum să fii atent și să răspunzi la întrebările care ți se adresează, cum să ai un scris caligrafic…

Prima eclipsă de soare

Aveți o întîmplare deosebită cu acest învățător?

– Cu el am văzut prima eclipsă de soare! Cred că era în 1961. Fiind mai înăltuț față de colegii din clasă și avîndu-l pe tata într-o funcție la Uzină, mi-a zis: „Poimîine, începînd cu ora 9 dimineață, va fi eclipsă de soare! Ca să o putem vedea, trebuie să avem toți o bucată de geam afumat la lumînare!”. Era nevoie de 20 de gemulețe. I-am spus tatălui meu, care s-a supus „comenzii”. Am adus cele 20 de bucăți, i le-am predat învățătorului, care le-a pus pe geam. Dar cînd să ieșim să urmărim eclipsa, s-a făcut curent și o parte dintre bucăți au căzut și s-au spart. Ăsta a fost un moment. Modul în care ne-a explicat, desenînd, cum e Pămîntul, cum e Luna, cum e Soarele, cum e cu umbrele, cum se întîmplă eclipsa, că sînt fenomene ciclice și că sînt științe care studiază aceste fenomene… Astfel, știam încă din clasele mici că nu numai matematica, citirea, muzica sînt discipline. Căuta să ne împărtășească și alte amănunte, care îți trezeau curiozitatea.

Mașinile negre

Ați vorbit mai devreme despre închiderea care s-a petrecut în anii ´50. O închidere la propriu pentru mulți, în penitenciarele epocii, și o închidere la figurat pentru întreaga societate. Totuși, spre jumătatea anilor ´60, cînd dvs. vă aflați în școala primară, apăruseră unele semne de liberalizare… Iar pînă în 1964, fuseseră eliberați deținuții politici. Cum ați simțit atmosfera acelor timpuri la Bumbești?

– Pînă în 1960, am trăit mai mult în casă și în jurul casei. Părinții mei mergeau în concedii, mama avea cinci frați, deci era un „tur” al fraților. Mai mergeam într-un an poate la mare, într-un an poate la munte. Ce știu eu și nu numai eu, ci și verii mei: părinții noștri, cînd aveau o problemă, nu o discutau niciodată de față cu noi. Acum, dacă oamenii discută politică, nu mai e nici un secret, discută de față cu toată lumea, cu copii, cu nepoți… Ei, la vremea aceea nu se stătea de vorbă despre asemenea lucruri cu copiii de față. Cei mari, țin minte, ne spuneau uneori: „Hai, voi duceți-vă la joacă, veniți peste o oră!”. Mai mult: acolo, în C-urile unde am trăit…

Tata nu m-a lăsat să port blugi

Mai țineți minte cum se numea strada?

– Nu avea nume. Valea Sadului, C3, asta era adresa noastră. Ei, acolo, în aceste C-uri, erau nopți în care, la blocurile vecine, apăreau, la fel ca în filme, mașini negre, cu oameni îmbrăcați în haine de piele. Era un medic, nu mai țin minte cum îl chema, pe care l-au ridicat. Era un vecin pe care, tot așa, l-au ridicat. „A venit Securitatea!”, asta se spunea. Dar nu se știa nici de ce au fost luați, nici pe unde au fost duși. Familiile acestor oameni nu vorbeau nimic, iar lumea se ferea să întrebe. Să vă mai spun ceva despre acele timpuri: tatăl meu avea o funcție în uzină. Din acest motiv, eu n-am purtat blugi! Ar fi fost, să zicem așa, o carență majoră în educația mea, ca eu, copilul lui, să am blugi. Iar blugii nu i-am vrut în clasa I. Îi văzusem cînd mai crescusem, la sfîrșitul școlii generale sau în liceu. Nu m-a lăsat niciodată să port blugi. Mi-am dorit… Nici acum nu-mi cumpăr blugi! Mi-a spus că este o haină decadentă, că așa este văzută îmbrăcămintea aceasta și că nu mi-o va cumpăra niciodată și nici eu să nu fac lucrul acesta cît timp sîntem împreună. Așa că m-am supus.

Familia mamei, deportată în Bărăgan

– Părinții dumneavoastră cum au ajuns în Valea Sadului?

– Tatăl meu a fost repartizat la Uzina Sadu. Acolo s-a deschis o școală profesională. Tata a lucrat inițial în școala aceasta, unde se formau meseriași: sudori, strungari, toate meseriile acestea de care era nevoie în uzină. El a fost cel care a deschis școala profesională. O școală care, între timp, a recrutat niște vîrfuri, oameni care mergeau către facultățile muncitorești, cum au fost într-o vreme. Iar această școală profesională, în momentul în care, la Craiova, a apărut locomotiva Diesel, s-a mutat la „Electroputere”, ca o continuare de a forma muncitori cu înaltă calificare. I s-a propus și tatălui meu să meargă la Craiova, dar a refuzat. Părinții lui fiind în vîrstă și bolnavi, iar el fiind singur la părinți, a considerat că trebuie să rămînă lîngă familie. Mama mea este refugiată din Basarabia. În perioada școlii, la începutul liceului, a fost adusă în jurul Tîrgu Jiului. La școală l-a cunoscut pe tata, au fost doar colegi. După care, tatăl și mama ei și cu ceilalți frați au fost duși într-un sat din Banat, Grabaț, în județul Timiș, de unde au fost ridicați într-o noapte și deportați în Bărăgan, undeva pe lîngă Ciulnița, în localitatea Perișoru, care înainte parcă se numea Mărculești. Au stat acolo niște ani buni, cu domiciliu obligatoriu. Mama urma școala de asistente și a scăpat ca prin minune de razia aceea. Știu că a fost marcată mereu. Nu putea să vorbească despre situația familiei ei, pentru că nu știa ce se putea întîmpla. Și din acest motiv, nu s-a implicat cu nimic în viața politică. A fost asistentă pediatră. Și a fost repartizată la dispensarul de la Uzina Sadu. Atunci l-a reîntîlnit pe tata. Nu avuseseră nici un fel de corespondență. S-au reîntîlnit la Uzina Sadu, au constituit o familie, din care am rezultat eu și sora mea.

Cu ochii după cățelușa Laika

– Întorcîndu-ne la viața coloniei, ce însemna aceasta dincolo de uzină? Ce făceau oamenii în timpul liber?

– Se organizau diferite evenimente, cum ar fi Balul Mărțișorului, la care participa toată urbea, de la mic la mare. Se mîncau crenvurști, niște crenvurști subțiri și un pic mai lungi, cu muștar, iar ca prăjituri, cremșnitul.  Tata a fost printre primii din urbea asta care au avut un aparat de radio. Duminica erau meciuri de fotbal și tata scotea tranzistorul pe fereastră. Iar vecinii veneau cu cîte un scăunel și se așezau cum te-așezi la spectacol! Fiecare știa că de la ora cutare la ora cutare e ceva. Erau, țin minte, și niște emisiuni de satiră. Oamenii își însușeau unele replici, le mai auzeai peste zi. Pentru mine, radioul a fost un important factor de culturalizare. Tata îl cumpărase cînd eram mai mic. De exemplu, am ascultat cu foarte mare atenție cînd s-a transmis trimiterea în Cosmos a cățelușei Laika. La mintea mea de atunci, chiar ieșeam să mă uit dacă se vede cumva pe cer! Pe urmă, în 1963, cînd a fost înmormîntarea lui Kennedy, s-a transmis ceva la Radio. Mi-a rămas în minte acest moment. După aceea, erau niște emisiuni de știință, în care aflai o seamă de lucruri: de exemplu, cum funcționează motoarele… Tot de la radio am auzit cum un om poate să primească sînge de la alt om, deci, despre transfuzie. Erau lucruri rare la vremea aceea, lucruri pe care nu le aflai orișicum. Mai era o emisiune de limbă română, realizată de academicianul Al. Graur, reputatul lingvist, pe care îl ascultam întotdeauna. Apăruse și televiziunea, dar în urbea noastră nu prea erau televizoare. Mai tîrziu, la Tîrgu Jiu, în gară, aveam o convenție cu vînzătorul de ziare. Oamenii încep să intre în legătură cînd se văd des. Și îl rugasem pe vînzător să-mi păstreze un exemplar din programul radio-tv…

Scena și ecranul

Piese de teatru, filme ajungeau la Bumbești?

– Era un club muncitoresc, unde veneau piese de teatru, mergeau părinții mei, erau și piese pentru copii, teatru de păpuși… Acolo, la club, mai era o sală de șah, erau bibliotecă, sală de spectacole, o sală de festivități. Pe urmă, erau caravanele cinematografice. Dacă filmul începea la ora 4, de pe la 2 umbla o mașină cu difuzor: „De la ora 4 rulează filmul cutare!”. Și se anunțau actorii, tematica… Am văzut filme despre luptele de gherilă din perioada războiului cubanez, am văzut filme despre lupta de eliberare a africanilor. M-a impresionat, de exemplu, un film care se chema „Lanțul”. Cu africani înlănțuiți unul de altul. Către sfîrșitul filmului, doi negri reușesc să-și taie lanțul. Se simt liberi și pleacă în direcții diferite. Mi-a rămas în minte imaginea asta. Mai erau filme cu indieni, filme cu cowboy, foarte populare. Nu lipseau nici filme de propagandă, despre cum s-a construit Bumbești-Livezeni, cum s-a construit Salva-Vișeu, cum s-a pregătit hidrocentrala de la Porțile de Fier. Știindu-se că acolo va fi construită o hidrocentrală, am vizitat cu școala insula Ada Kaleh, înainte de scufundare.

Amintiri de pe insula Ada Kaleh

Ce v-a plăcut pe insulă?

– Toată insula era înflorită, am văzut-o într-o primăvară spre vară, peste tot era un miros de cafea rîșnită, de dulcegării… Acolo am mîncat halviță. Erau tot felul de dulciuri ale etniei turce. După ce am terminat clasa a VIII-a, am plecat la Tîrgu Jiu, la liceul „Tudor Vladimirescu”. Am intrat în echipa de baschet a liceului, cu care am participat la multe competiții. În perioada aceea, de cîte ori aveam de jucat la Turnu Severin, ne duceam să vedem și piciorul din podul lui Apolodor. De asemenea, în preajma lui 23 august, se organizau expoziții naționale cu realizările epocii. În agricultură, siderurgie, industria lemnului, nu știu ce… Și ne duceau să vedem cum poporul începe să se dezvolte și încep să apară niște produse. Televizoare mici, televizoare color, autoturisme Dacia. Toate acestea însemnau mai mult decît ce avuseserăm pînă atunci. Mici amintiri…

Aurul haiducilor

Păstrați și niște amintiri „aventuroase” din Bumbești?

– Aș avea și ceva de felul ăsta! Undeva pe lîngă cimitirul satului erau niște grote. De cîte ori murea cineva, urmăream convoiul funerar, deși nu prea înțelegeam ce se întîmplă. Și am văzut că în vecinătatea cimitirului vechi din Sadu erau niște grote în stîncă. Circulau povești că acolo se ascundeau haiducii și-și împărțeau prada. Ne mai „întărîtau” unii, alții: „Poate le-or fi căzut niște bani de aur, de nu știu ce…”. Am făcut expediții în aceste grote, care erau pline de lilieci. Era lucru rar să ai o lanternă în anii aceia! Dacă avea o familie din zece, din douăzeci… Dar noi, ca să ajungem în grote, umblam cu lumînări aprinse, luate din cimitir! Fumul acela speria, gonea liliecii. Astfel, pînă sus se umplea stînca de lilieci. Dura o zi, două pînă se întorceau…

Prin tunelul de zăpadă

– Cum erau iernile acolo?

– Zăpada era atît de mare încît țin minte niște ierni în care tatăl meu, vecinii făceau tunele ca să poată ieși din casă. Nu vedeau cerul. Lumea mergea prin tunelul de zăpadă!

Și încălzirea?

– Cu lemne. Aveam sobe de teracotă, se tăiau lemnele, era o magazie unde fiecare își aranja rezervele. Era cald, era bine, era frumos!

Mergeați la colindat, erau grupuri de copii?

– Da, veneau grupuri de copii. Ne organizam și noi. Mergeam pe la prietenii apropiați, nu umblam prin toată comuna. Dar veneau foarte mulți din sat, din Bumbești-Jiu. Cu Steaua, cu Capra, cu Ursul, cu Plugușorul, răsuna colonia de buhaie, de biciuri… Toate aceste obiceiuri erau. Mai plecam și eu cu gloata. Bineînțeles, iernile, ca mai toți copiii, eram la săniuș. Veneam acasă înghețat! Că te udai, dar nu te îndurai să pleci. Erau niște locuri speciale pentru săniuș. Ne tăiau bunicii, dintr-o copaie, un fel de schiuri, cu niște legături de piele, și ne dădeam pe acel tăpșan de lîngă calea ferată. Cînd am fost mai mari, către liceu, am putut să cumpărăm schiuri. Atunci am învățat să schiez. Erau niște denivelări, cu o „pistă” de 200-300 de metri, spre Valea Jiului. Cînd am ajuns să stăpînim mai bine tehnica schiatului, am început să sărim peste drumul care ducea la Porceni!

Toată colonia se aduna la meciurile de fotbal

Fotbal se juca?

– Da, era și o echipă care participa în campionatul regional. Erau meciuri cu Tîrgu Jiul, cu Turnu Severin, cu Motru, cu Strehaia, cu Segarcea… Sadu avea o echipă bună, care totdeauna lupta pentru locurile fruntașe. Gazonul era îngrijit, se ocupa de asta un administrator. Lîngă stadion erau și terenuri de tenis de cîmp, jucau niște medici, niște ingineri, un arhitect… Noi eram mai mult copii de mingi! Ni se părea un sport frumos. De asemenea, încă se mai juca oină.

Mergeați la meciurile de fotbal?

– Îl însoțeam uneori pe tatăl meu. Altminteri, mergea toată colonia! Bărbații, copiii lor, chiar și femei. Stadionul avea tribune, care se umpleau la fiecare meci. Cu galerie, cu huiduieli… Dar n-am văzut niciodată o altercație. O atmosferă „muncitorească” am mai prins! Erau orgolii sportive. Se considera că o echipă întreținută de uzină, care asigura o anumită calitate, ducea și la o creștere a orgoliilor.

Apa minerală, un lux

–  Domnule profesor, plimbîndu-mă prin Bumbești, am văzut numeroși oameni care luau apă de la izvoare…

– Și eu, cînd eram copil, mergeam să iau apă de la niște izvoare. Mergeau mulți locuitori să ia apă de la izvoare. Nu că nu ar fi fost bună apa curentă, că am băut apă de la robinet, nu se ducea nimeni să cumpere apă minerală. De altfel, la vremea aceea, apa minerală era un fel de lux! Doar la sărbători sau la unele ocazii mama cumpăra și apă minerală. Pe drumul care ducea la Porceni, despre care am tot vorbit, era un izvor. Și la izvorul acela, din cînd în cînd, mergeam să iau apă. Cu damigeana. Mi se pare că erau niște perioade de revizii ale instalațiilor. Erau izvoare de la care populația lua apă. Și pe drumul care cobora spre uzină era un izvor.

Muncitor necalificat la Uzina Sadu

Ați avut pasiuni în copilărie, în adolescență?

– Din micile mele economii, îmi cumpăram plicuri cu timbre: mărci poștale românești și străine. Încet-încet, cam de prin clasa a V-a, îmi făcusem și niște clasoare filatelice. Cînd am dat la facultate, întîia oară am căzut. Mama a fost foarte supărată: „Uite, ți-ai pierdut timpul și cu timbrele, puteai să citești mai mult!”. Motiv pentru care mi le-a ars. A fost foarte dureros pentru mine. Pe lîngă această sancțiune, am fost muncitor necalificat la Uzina Sadu. Din luna august, după ce am ratat admiterea, pînă în luna aprilie a anului următor. Făceam tot naveta. Cu rata muncitorilor. Îmi luam cărțile cu mine, rata făcea o oră și ceva, mai culegea muncitori din drum, se oprea, pornea. Plus că, la vremea aceea, un autobuz nu mergea cu mai mult de 40 de km la oră. Mașinile astea aveau motoarele în spate și nu erau etanșeizate. De foarte multe ori, șoferul oprea ca să se aerisească autobuzul. Și tot felul de pățanii. Dar toate acestea m-au făcut să lupt pentru un ideal. Întotdeauna am vrut să mă desprind de o anumită condiție. Am vrut mai mult.

Să fac ceva, să las ceva, să împing lucrurile către ceva

– Mi-a rămas gîndul la anii în care ați studiat pianul. Credeți că v-a ajutat acea perioadă  în chirurgie?

– Pentru digitație, cred că m-a ajutat! Nu cred că faci nimic în viață care să-ți fie de prisos. Totul e să știi cum să le-mpletești! De exemplu, cînd mă apucă oboseala, nu-mi doresc neapărat să mă culc; prefer să ascult muzică, să schimb cumva registrul, ca să mă regăsesc și să-mi reîncarc forțele. Nu-mi place nici să mă retrag, îmi place să am un dialog, să mai aflu cîte ceva… Bine, acum, acel „ceva” îl reprezintă mai ales noutățile profesionale. Cel mai mult mă incită viitorul meseriei, cum va arăta chirurgia. Pentru că sînt congrese care aduc o seamă de lucruri noi. Perioada actuală este cu mini-invazivitatea. Să faci o chirurgie în care operația să reușească, recuperarea bolnavului să fie foarte rapidă, să știi să folosești tehnologiile, să știi că ai alternative. Înainte era asta și-atît! Acum, poți să judeci endoscop, laparascop, R.M.N… Toate acestea le îngemănezi, ca să găsești varianta cea mai scurtă. Or, minunea aceasta mă înflăcărează! Însă am avut bolnavi care au comparat situația lor cu cea a propriilor bunici sau părinți cînd au fost operați. Cînd am făcut primele operații de colecist laparoscopic și pacienții erau externați după două zile, se duceau la ecograf și spuneau: „Dom´le, n-am mai auzit să meargă așa repede! Bunicul, părintele meu au stat vreo două săptămîni pînă li s-a pus diagnosticul, vreo două trei-săptămîni pînă la operație și au putut să plece… Mie ce mi-or fi făcut ăștia, că în două zile m-au trimis acasă!?”. Vedeau că nu au colecist, nu prea înțelegeau foarte bine, de aici și niște reguli de dietă mai blînde. Înainte, cine se opera de colecist avea un an de zile brînză de „veci”! Pe cînd acum, trei luni de zile totul fiert, la cîteva ore, ca să poată să se amestece  bila aceasta cu mîncarea ta etc. E greu să culturalizezi oamenii… Dar, în același timp, trăiești o etapă de performanță a chirurgiei. Acum, e totul wireless. Cu o asemenea platformă de lucru, pot să dirijez o operație de la zeci, sute, mii de kilometri! Se ajunge să stai în concediu pe plajă, să te roage cineva să-l operezi, iar tu să nu-i mai spui că ești în concediu; spui să se aranjeze sala, tot, tot, tot și operezi. Bineînțeles că îngrijirile se vor face la spital. Performanța aceasta nici Jules Verne n-a prevăzut-o, iar el a prevăzut multe lucruri! Sau: există posibilitatea utilizării unor nanoroboți, niște roboței pe care îi înghiți, ei străbat peretele gastric și, printr-o platformă wireless, îi dirijezi, îi comanzi ca și cum te-ai juca dacii și romanii! Lumea medicinii este minunată din acest punct de vedere! Sau: se întîmplă să sîngereze ceva. Există acum o substanță care se injectează, devine fluorescentă pe ecran, și te duci punctual să oprești zona care sîngerează. Într-o operație, totul se face roșu. E greu, pierzi timp să ajungi la acea zonă, cu unele instrumente ar dura foarte mult. Și uite că s-a găsit o soluție care este foarte bună. Sau: în oncologie, la ora actuală se folosesc nanoterapiile. Ca să ne priceapă lumea: încarci o substanță pe un grăunte de pilitură de fier, pe care, după aceea, cu magnetul, o dirijezi la locul ranei, ca să își facă efectul. Deci, nanoterapiile acestea vor avea un mare impact în oncologie. Conduc și eu un studiu din acesta, pe șoricei. Ne luptăm, să vedem… Progresul înseamnă să gîndești, să cauți, să exersezi, să observi și, la un moment dat, să ai un răspuns pe care îl pui lumii în mînă. Unul îl va corecta, altul îi va găsi nu știu ce, dar va fi și un bine pe care îl poți oferi. Dacă nu ai acest „zgîndărici” de a observa tot timpul lucrurile, să nu fii mulțumit cu cît ai făcut, să te uiți și în stînga, și-n dreapta… Eu așa găsesc sensul existenței mele: să fac ceva, să las ceva, să împing lucrurile către ceva, să angajez oamenii aceștia cu care lucrez. Să nu vii doar așa, la muncă. Trebuie să fie și un coeficient de creație în tot ceea ce faci.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru