Facebook

INTERVIU

„Nu vor fi investiții serioase pentru siguranța minerilor”

Publicat

pe


Interviu-Regio


Valea Jiului este din nou îndoliată. Pe 5 octombrie după-amiază, la mina Lupeni s-a produs o surpare care a blocat 3 oameni la 400 de metri sub pămînt. Unul dintre aceștia, Raoul Adrian Cizmașiu, a supraviețuit. Pe Iulian Lucian Codlean, de 39 de ani, tatăl a 3 copii, echipele de salvatori l-au adus decedat la suprafață. Ionel Florin Suciu, de 44 de ani, tatăl unui copil, a murit la Spitalul Floreasca din București. În memoria celor două victime ale accidentului, duminică, 8 octombrie, în Lupeni a fost zi de doliu. Astfel de momente s-au mai petrecut, din păcate, nu cu foarte multă vreme în urmă. În 2011, cînd la mina Uricani au murit, într-o explozie, 5 oameni (4 electricieni și un inginer), iar în 2008, la Petrila, cînd, tot într-o explozie, au murit 13 mineri, ca să ne oprim doar la ultimii 10 ani.

Despre pericolele și greutățile pe care le întîmpină minerii la locul de muncă, precum și despre eventualele urmări ale acestui tragic accident, am stat de vorbă, prin telefon, cu inginerul septuagenar Bujor Bogdan, din Petroșani, un specialist al mineritului Văii Jiului și nu numai. Fost director al minei Petrila, între 1986 și 1989, anterior director tehnic la mina Valea de Brazi, Bujor Bogdan este și autorul cărții Cărbunele – ultima falie (Petroșani, Universitas, 2017). Deși se spune că în asemenea situații cuvintele sînt de prisos, accidentul de la Lupeni ridică, dincolo de amărăciune, numeroase probleme. Probleme care trebuie avute în vedere. Mai ales de către autorități.



– Stimate domnule Bujor Bogdan, cum a fost resimțit în Valea Jiului accidentul din 5 octombrie?

– Evident, așa cum se întîmplă în cazul oricărui accident tragic, a fost o atmosferă tristă, apăsătoare. În același timp, această tristețe este dublată – și-acum și dintotdeauna în Valea Jiului – de un soi de resemnare specifică mineritului, profesie în care accidentele se petrec cu o frecvență destul de mare. Accidente au fost, din nefericire, tot timpul. De altfel, chiar și în imnul minerilor – impresionantul imn al minerilor – ultima strofă prevede parcă programatic aceste tragedii: „Și moartea vine tot mai des/ Să vadă ce-are de cules/ Din lumea noastră făr´ de Cer/ C-așa e viața de miner”. Lumea care a intrat în mină, care și-a legat destinul de minerit a acceptat și riscurile și perspectiva aceasta tragică a accidentelor.

Foarte puține fonduri pentru echipamente, utilaje, materiale de susținere

– Ați fost directorul minei Petrila, ați fost directorul tehnic al minei Valea de Brazi. Pot fi evitate astfel de tragedii?

– Atît înainte de ´89, cînd mineritul se făcea după reguli profesionale bine determinate, cît și după ´89, au fost accidente. Accidente cu două-trei victime, dar și cu peste 50, în explozii de gaz metan și praf de cărbune. Sigur, se pune problema cine era de vină în 1965 și în 1972, la mina Uricani, cînd au murit 50 de oameni; în 1979, la mina Livezeni, cînd au murit 53, sau în 1986, la mina Vulcan cînd, în două explozii, au murit peste 30 de oameni, între care directorul și patru specialiști de la Institutul de Cercetări pentru Securitate Minieră din Petroșani. În principiu, așa cum se întîmplă uneori și pe șosele, și în alte locuri unde intervin riscuri, unele accidente ar fi putut fi evitate. Vinovăția a fost, de multe ori, atît a celor care au condus procesul de producție, cît și a executanților. Cei care conduceau procesele de producție nu au adoptat în toate cazurile metodele cele mai bune de exploatare a stratului de cărbune, metode care trebuie să răspundă la două cerințe obligatorii: securitatea zăcămîntului și siguranța muncitorilor. De asemenea, și executanții se ghidează deseori după principiul acesta păgubos „Lasă că merge și-așa”. Am dat uneori următorul exemplu: în 1988, la mina Petrila am avut 5 accidente mortale; în același timp, 9 dintre muncitorii noștri au murit în accidente casnice… Un bărbat, de pildă, a căzut de la etajul 7 al blocului în care locuia. Această disproporție arată că nu în toate cazurile responsibilitatea a fost la cotele cerute. În cazul de față, fără să cunosc în detaliu cauzele producerii accidentului, fiindcă relatările din presă sînt oarecum generale, bănuiesc că lipsa unor materiale adecvate, lipsa unor utilaje a provocat această surpare. Și situația este, după cîte discut cu cei care încă mai practică mineritul, valabilă la toate minele din Valea Jiului. Pentru că în condițiile în care salariile au ajuns să însemne 70% din banii nu prea numeroși de care se dispune, rămîn foarte puține fonduri pentru echipamente, pentru utilaje, pentru materiale de susținere ș.a.m.d. Deci, cauze complexe, durere și, din păcate, încă o pagină în bilanțul acesta însîngerat al mineritului Văii Jiului.

Am trăit durerea unui accident colectiv

– V-ați confruntat, ca director de mină, cu asemenea accidente?

– M-am străduit să fiu un conducător de secție, de mină foarte prudent. Am căutat întotdeauna să pun în prim-plan securitatea și măsurile pe care trebuie să le prevedem. N-a trebuit să lucrăm la risc, pentru că am reușit să conving deseori oamenii că, dacă lucrăm corect și luăm toate măsurile conform normelor tehnologice, poți obține și productivități corespunzătoare și nu îți asumi riscuri. Nu am avut – și mulțumesc Celui de Sus – accidente colective mari în activitatea mea de aproape patru decenii, cît am fost legat, într-o formă sau alta de minerit. Doar în 1986, la mina Valea de Brazi, unde eram director tehnic, la un puț în săpare, din manevra greșită a mașinii de extracție, vasul de extracție, chibla cu care se extrăgea minereul de la puțul în săpare și cu care circulau și oamenii, a căzut în puț și au decedat, prăbușindu-se de la 300 de metri, 3 muncitori. Atunci am văzut și trăit durerea, tragedia aceasta deosebită. 48 de ore s-a lucrat non-stop ca să reușim să scoatem oamenii de acolo și am trăit la modul personal implicațiile și suferința pe care le provoacă pierderea colegilor de muncă. Din păcate, cum am mai spus, asemenea lucruri se întîmplă. Nu ne rămîne decît să sperăm că nu vor mai fi tragedii.

Este nevoie de cărbune

– Care credeți că vor fi urmările accidentului de la mina Lupeni?

– Nu cred că vor fi niște urmări deosebite. Oamenii se vor duce în continuare la lucru, fiindcă asta le este munca. Ați văzut, minerii care au murit la Lupeni mai aveau puțin pînă la pensie. Indiferent de riscuri, oamenii vor merge pînă la 45 de ani, ca să-și poată lua o pensie după viața asta grea, de trudă în mină. Personal, nu cred că se vor îmbunătăți prea mult dotările. Probabil, în locul respectiv se vor da niște echipamente mai bune sau noi, dar nu pot fi optimist în ceea ce privește retehnologizarea minelor, dotarea minelor, în condițiile în care toate sînt pe închidere. Acum doi-trei ani se vorbea despre 4 mine viabile, între care și Lupeni. Apoi, în cadrul acestei „telenovele” a lichidării mineritului din Valea Jiului, au mai rămas două mine care să viețuiască: Livezeni și Vulcan. Iar Lupeniul, această cetate emblematică a mineritului românesc – practic, în mineritul carbonifer de la noi, Lupeniul și Petrila au fost, să zic așa, niște universități miniere în subteran –, Lupeniul, așadar, se închide cît de curînd. Dispare Lupeniul, dispare o lume. Și, probabil, la o mină care e pe cale de închidere nu vor fi investiții pentru retehnologizare și, în ultimă instanță, pentru siguranța oamenilor. Să dea Dumnezeu să nu se mai întîmple asemenea evenimente, chiar în condițiile dificile în care se lucrează în prezent.

– Dar credeți că accidentul va grăbi închiderea minei Lupeni? Mă gîndesc, întrebîndu-vă acest lucru, la ce s-a întîmplat, în ianuarie 2006, la Anina, cînd, după un accident iarăși cumplit, autoritățile au hotărît să închidă mina.

– Asta îmi este dificil să prognozez. Actualii conducători guvernamentali sînt atît de imprevizibili și uneori atît de incompetenți, încît îmi este greu să anticipez. Poate se va urgenta închiderea și se va „profita” de acest tragic eveniment, ca să se spună „Mai bine închidem mina, să nu mai fie tragedii!”, poate se va prelungi agonia minei. Totuși, este nevoie de cărbune, au fost situații cînd termocentralele au avut nevoie de cărbune. În această Vale a Jiului unde se discută cu tot mai multă îngrijorare despre închiderea minelor, au început să vină trenuri cu cărbune din import pentru termocentrala Paroșeni… Prin urmare, eu, unul, n-aș putea să emit o opinie la ce m-ați întrebat, pentru că, așa cum v-am spus, cei care conduc ministerele, guvernul sînt atît de imprevizibili încît nu pot, ca fost lucrător în minerit, să anticipez. Mi-am pierdut orice încredere în viziunea, în strategia guvernamentală.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru