Facebook

INTERVIU

„Nu vor fi investiții serioase pentru siguranța oamenilor”

Publicat

pe


Interviu-Regio


Valea Jiului este din nou îndoliată. Pe 5 octombrie după-amiază, la mina Lupeni s-a produs o surpare care a blocat 3 oameni la 400 de metri sub pămînt. Unul dintre aceștia, Raoul Adrian Cizmașiu, a supraviețuit. Pe Iulian Lucian Codlean, de 39 de ani, tatăl a 3 copii, echipele de salvatori l-au adus decedat la suprafață. Ionel Florin Suciu, de 44 de ani, tatăl unui copil, a murit la Spitalul Floreasca din București. În memoria celor două victime ale accidentului, duminică, 8 octombrie, în Lupeni a fost zi de doliu. Astfel de momente s-au mai petrecut, din păcate, nu cu foarte multă vreme în urmă. În 2011, cînd la mina Uricani au murit, într-o explozie, 5 oameni (4 electricieni și un inginer), iar în 2008, la Petrila, cînd, tot într-o explozie, au murit 13 mineri, ca să ne oprim doar la ultimii 10 ani.

Despre pericolele și greutățile pe care le întîmpină minerii la locul de muncă, precum și despre eventualele urmări ale acestui tragic accident, am stat de vorbă, prin telefon, cu inginerul septuagenar Bujor Bogdan, din Petroșani, un specialist al mineritului Văii Jiului și nu numai. Fost director al minei Petrila, între 1986 și 1989, anterior director tehnic la mina Valea de Brazi, Bujor Bogdan este și autorul cărții Cărbunele – ultima falie (Petroșani, Universitas, 2017). Deși se spune că în asemenea situații cuvintele sînt de prisos, accidentul de la Lupeni ridică, dincolo de amărăciune, numeroase probleme. Probleme care trebuie avute în vedere. Mai ales de către autorități.



– Stimate domnule Bujor Bogdan, cum a fost resimțit în Valea Jiului accidentul din 5 octombrie?

– Evident, așa cum se întîmplă în cazul oricărui accident tragic, a fost o atmosferă tristă, apăsătoare. În același timp, această tristețe este dublată – și-acum și dintotdeauna în Valea Jiului – de un soi de resemnare specifică mineritului, profesie în care accidentele se petrec cu o frecvență destul de mare. Accidente au fost, din nefericire, tot timpul. De altfel, chiar și în imnul minerilor – impresionantul imn al minerilor – ultima strofă prevede parcă programatic aceste tragedii: „Și moartea vine tot mai des/ Să vadă ce-are de cules/ Din lumea noastră făr´ de Cer/ C-așa e viața de miner”. Lumea care a intrat în mină, care și-a legat destinul de minerit a acceptat și riscurile și perspectiva aceasta tragică a accidentelor.

Foarte puține fonduri pentru echipamente, utilaje, materiale de susținere

– Ați fost directorul minei Petrila, ați fost directorul tehnic al minei Valea de Brazi. Pot fi evitate astfel de tragedii?

– Atît înainte de ´89, cînd mineritul se făcea după reguli profesionale bine determinate, cît și după ´89, au fost accidente. Accidente cu două-trei victime, dar și cu peste 50, în explozii de gaz metan și praf de cărbune. Sigur, se pune problema cine era de vină în 1965 și în 1972, la mina Uricani, cînd au murit 50 de oameni; în 1979, la mina Livezeni, cînd au murit 53, sau în 1986, la mina Vulcan cînd, în două explozii, au murit peste 30 de oameni, între care directorul și patru specialiști de la Institutul de Cercetări pentru Securitate Minieră din Petroșani. În principiu, așa cum se întîmplă uneori și pe șosele, și în alte locuri unde intervin riscuri, unele accidente ar fi putut fi evitate. Vinovăția a fost, de multe ori, atît a celor care au condus procesul de producție, cît și a executanților. Cei care conduceau procesele de producție nu au adoptat în toate cazurile metodele cele mai bune de exploatare a stratului de cărbune, metode care trebuie să răspundă la două cerințe obligatorii: securitatea zăcămîntului și siguranța muncitorilor. De asemenea, și executanții se ghidează deseori după principiul acesta păgubos „Lasă că merge și-așa”. Am dat uneori următorul exemplu: în 1988, la mina Petrila am avut 5 accidente mortale; în același timp, 9 dintre muncitorii noștri au murit în accidente casnice… Un bărbat, de pildă, a căzut de la etajul 7 al blocului în care locuia. Această disproporție arată că nu în toate cazurile responsibilitatea a fost la cotele cerute. În cazul de față, fără să cunosc în detaliu cauzele producerii accidentului, fiindcă relatările din presă sînt oarecum generale, bănuiesc că lipsa unor materiale adecvate, lipsa unor utilaje a provocat această surpare. Și situația este, după cîte discut cu cei care încă mai practică mineritul, valabilă la toate minele din Valea Jiului. Pentru că în condițiile în care salariile au ajuns să însemne 70% din banii nu prea numeroși de care se dispune, rămîn foarte puține fonduri pentru echipamente, pentru utilaje, pentru materiale de susținere ș.a.m.d. Deci, cauze complexe, durere și, din păcate, încă o pagină în bilanțul acesta însîngerat al mineritului Văii Jiului.

Am trăit durerea unui accident colectiv

– V-ați confruntat, ca director de mină, cu asemenea accidente?

– M-am străduit să fiu un conducător de secție, de mină foarte prudent. Am căutat întotdeauna să pun în prim-plan securitatea și măsurile pe care trebuie să le prevedem. N-a trebuit să lucrăm la risc, pentru că am reușit să conving deseori oamenii că, dacă lucrăm corect și luăm toate măsurile conform normelor tehnologice, poți obține și productivități corespunzătoare și nu îți asumi riscuri. Nu am avut – și mulțumesc Celui de Sus – accidente colective mari în activitatea mea de aproape patru decenii, cît am fost legat, într-o formă sau alta de minerit. Doar în 1986, la mina Valea de Brazi, unde eram director tehnic, la un puț în săpare, din manevra greșită a mașinii de extracție, vasul de extracție, chibla cu care se extrăgea minereul de la puțul în săpare și cu care circulau și oamenii, a căzut în puț și au decedat, prăbușindu-se de la 300 de metri, 3 muncitori. Atunci am văzut și trăit durerea, tragedia aceasta deosebită. 48 de ore s-a lucrat non-stop ca să reușim să scoatem oamenii de acolo și am trăit la modul personal implicațiile și suferința pe care le provoacă pierderea colegilor de muncă. Din păcate, cum am mai spus, asemenea lucruri se întîmplă. Nu ne rămîne decît să sperăm că nu vor mai fi tragedii.

Este nevoie de cărbune

– Care credeți că vor fi urmările accidentului de la mina Lupeni?

– Nu cred că vor fi niște urmări deosebite. Oamenii se vor duce în continuare la lucru, fiindcă asta le este munca. Ați văzut, minerii care au murit la Lupeni mai aveau puțin pînă la pensie. Indiferent de riscuri, oamenii vor merge pînă la 45 de ani, ca să-și poată lua o pensie după viața asta grea, de trudă în mină. Personal, nu cred că se vor îmbunătăți prea mult dotările. Probabil, în locul respectiv se vor da niște echipamente mai bune sau noi, dar nu pot fi optimist în ceea ce privește retehnologizarea minelor, dotarea minelor, în condițiile în care toate sînt pe închidere. Acum doi-trei ani se vorbea despre 4 mine viabile, între care și Lupeni. Apoi, în cadrul acestei „telenovele” a lichidării mineritului din Valea Jiului, au mai rămas două mine care să viețuiască: Livezeni și Vulcan. Iar Lupeniul, această cetate emblematică a mineritului românesc – practic, în mineritul carbonifer de la noi, Lupeniul și Petrila au fost, să zic așa, niște universități miniere în subteran –, Lupeniul, așadar, se închide cît de curînd. Dispare Lupeniul, dispare o lume. Și, probabil, la o mină care e pe cale de închidere nu vor fi investiții pentru retehnologizare și, în ultimă instanță, pentru siguranța oamenilor. Să dea Dumnezeu să nu se mai întîmple asemenea evenimente, chiar în condițiile dificile în care se lucrează în prezent.

– Dar credeți că accidentul va grăbi închiderea minei Lupeni? Mă gîndesc, întrebîndu-vă acest lucru, la ce s-a întîmplat, în ianuarie 2006, la Anina, cînd, după un accident iarăși cumplit, autoritățile au hotărît să închidă mina.

– Asta îmi este dificil să prognozez. Actualii conducători guvernamentali sînt atît de imprevizibili și uneori atît de incompetenți, încît îmi este greu să anticipez. Poate se va urgenta închiderea și se va „profita” de acest tragic eveniment, ca să se spună „Mai bine închidem mina, să nu mai fie tragedii!”, poate se va prelungi agonia minei. Totuși, este nevoie de cărbune, au fost situații cînd termocentralele au avut nevoie de cărbune. În această Vale a Jiului unde se discută cu tot mai multă îngrijorare despre închiderea minelor, au început să vină trenuri cu cărbune din import pentru termocentrala Paroșeni… Prin urmare, eu, unul, n-aș putea să emit o opinie la ce m-ați întrebat, pentru că, așa cum v-am spus, cei care conduc ministerele, guvernul sînt atît de imprevizibili încît nu pot, ca fost lucrător în minerit, să anticipez. Mi-am pierdut orice încredere în viziunea, în strategia guvernamentală.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru