Facebook

INTERVIU

„Numele Anei Colda trebuie să strălucească”

Publicat

pe


Interviu-Express


Am publicat, în numărul 4 al trenului nostru, un material consacrat actriței Ana Colda (https://trenulnostru.ro/interviu/in-amintirea-actritei-ana-colda/). Foarte curînd, am primit, pe Facebook, un mesaj din care aflam că, la Petrila, a luat ființă, în noiembrie 2016, Trupa de teatru pentru copii și tineret „Ana Colda”. Autorul mesajului, inginerul IT Bogdan Manoliu, artizan, împreună cu soția sa, profesoara de limba franceză Anca Simona Manoliu, al acestei frumoase inițiative culturale, a amintit și „palmaresul” trupei de teatru. Mîndrindu-se, între altele, cu Premiul al III-lea obținut la Festivalul internațional de teatru, muzică și dans pentru copii „Neghiniță”, desfășurat la Bacău între 27 și 29 octombrie 2017. În prezent, componența trupei este următoarea: Angela Maria Frățilă, Raluca Gabriela Lupulescu, Lorena Debora Amariei, Roxana Iuliana Moț, Mihaela Popescu, Flavia Maria Ciocan, Daniela Marina Țuțuc. Avîndu-i alături pe cei doi îndrumători, care conduc și o asociație culturală: „Les amis de la France”. Anca Simona Manoliu și Bogdan Manoliu au avut amabilitatea de a răspunde, prin e-mail, de la Petrila, unor întrebări trimise, prin e-mail, de la București. Despre Trupa de teatru pentru copii și tineret „Ana Colda”, care, cum scriam, a împlinit, în noiembrie, un an de activitate.


Stimată doamnă Anca Simona Manoliu, stimate domnule Bogdan Manoliu, conduceți Asociația culturală „Les amis de la France” din Petrila, în cadrul căreia funcționează, din noiembrie anul trecut, Trupa de teatru pentru copii și tineret „Ana Colda”. Spuneți-mi, pentru început, care sînt rosturile acestei Asociații, care este legătura cu Franța și, mai ales, de ce ați ales să organizați o trupă de teatru pentru copii, purtînd numele actriței Ana Colda. Sînteți pasionați de teatru?

Anca Simona Manoliu: Pentru început, aș dori să precizez că asociația a fost fondată în anul 2004 de către Ionel Zmău, iar din anul 2016, după un an de la decesul președintelui fondator, am preluat frîiele acesteia din dorința de a nu lăsa peste 2000 de volume în limba franceză „părăsite” sau, și mai rău, distruse, precum și din dorința de a continua proiectele ei.

Legătura cu Franța a fost reluată în cadrul primului proiect amplu dedicat limbii franceze: „La fête de la francophonie”, în care Institutul Cultural Francez din Timișoara, Ambasada Franței și Universitatea din Petroșani au fost partenerii noștri. Acest proiect a promovat cultura franceză prin cele trei arte: literatură, muzică și desen/pictură.

Bogdan Manoliu: La preluarea Asociației, pe lîngă Clubul de arte vizuale și fotografie – Zenith, Clubul de limbă, cultură și civilizație – Les amis de la France, din ideea de a aduce ceva nou care să pună în valoare cultura locală și pasiunea noastră pentru teatru s-a conturat Clubul de arte vizuale și teatru Ana Colda. Toate aceste cluburi funcționează alternativ în cadrul asociației, însă pasiunea pentru teatru a copiilor care s-au perindat  în „roluri” și satisfacția momentelor aplaudate au dat un avînt nesperat pentru noua trupă „Ana Colda”.

Membrii trupei au între 10 și 15 ani

Ce vîrste au componenții trupei? Sînt doar elevi din Petrila sau și din alte localități ale Văii Jiului? Știu cine a fost Ana Colda?

B. M. : Membrii trupei sînt copii cu vîrste între 10 și 15 ani, la început fiind doar elevi din Petrila. Ulterior, după spectacolul inaugural, am cooptat și copii din Petroșani.

Numele trupei nu a fost ales la întîmplare; Ana Colda și Ion D. Sîrbu reprezintă  un „binom” cultural extrem de valoros pentru Valea Jiului. Dacă Ion D. Sîrbu are numele înscris pe frontispiciul mai multor instituții din regiune, Ana Colda a rămas oarecum în umbră. De aceea ne-am dorit să o readucem „în scenă” și să redăm strălucirea pe care, din păcate, în decursul anilor, numele său a pierdut-o.

Copiii știu cine a fost artista emerită Ana Colda. Pentru a le crea o și mai puternică legătură cu personalitatea și rolurile artistei, anul acesta, pe 23 mai – ziua de naștere a actriței –, membrii trupei au depus o coroană de flori și au aprins o lumînare la mormîntul acesteia, în cimitirul bisericii din Taia. Pentru solemnitatea momentului, am dat citire biografiei artistei chiar acolo, la piatra de mormînt.

Atașament treptat  

– Cum ați atras copiii în acest cerc? Au existat niște preselecții? Îi simțiți atașați de trupă?

A. S. M. : La început am adus la „repetiții” toți elevii mei interesați de acest gen de activități. Nu am făcut preselecții, știind ce înseamnă „un rol”, cît efort presupune, am știut, ca dascăl, că vor exista și „renunțări” și așa a fost. Atașamentul față de trupă și față de teatru a apărut treptat și a devenit ca un „drog” pentru cei care urcă azi pe scenă sub numele Anei Colda… Cred că acești copii vor rămîne marcați pe viață de acest nume!

Am văzut, pe pagina de Facebook a trupei, cîteva imagini de la spectacole. Unul dintre ele s-a petrecut în aer liber, la Petroșani. Vorbiți-mi, vă rog, despre repertoriu, despre spectacole. Au și copiii un cuvînt de spus în privința acestora?

B. M. : La începutul fiecărei repetiții pentru un nou spectacol, eu vin cu minim două propuneri, iar ei aleg ce le place. Chiar și rolurile și le împart singuri, cu minime îndrumări din partea mea. Primul spectacol a fost Fetița cu chibrituri, poveste adaptată de subsemnatul, jucat pe scena Teatrului de la Petroșani, cu ajutorul oferit de directoarea Nicoleta Bolca. A urmat participarea la concursul „Fii star în țara ta!”, desfășurat la Vulcan, unde rolurile au fost o provocare: Mefisto de Dan Mihăescu, Și cu asta ce-am făcut? de Constantin Tănase și Castravetele de I. L. Caragiale. De aici, de la acest concurs, am plecat cu trei premii: un premiu II și două premii III.

În această toamnă, am căutat din nou ineditul, gîndindu-ne la „scena” teatrală a marilor orașe, extinsă în stradă. Ne-am dorit să oferim, dar și să „testăm” publicul Văii Jiului și am ales piesa Hansel și Gretel, jucată în stradă, la Petroșani, ca să simțim publicul.

Pentru copii a fost o provocare imensă. Au reușit să treacă peste emoțiile inerente și ne mîndrim cu ei!

Drumurile elevilor duc și la teatru

– Vă gîndiți să jucați și o piesă a lui Ion D. Sîrbu? Poate o adaptare a unor scrieri de-ale sale pentru copii?

B. M. : Orice piesă pentru copii poate fi un potențial „succes” al trupei, iar ideea de a juca Ion D. Sîrbu ne surîde, desigur.

– Cît de frecvent se întîmplă repetițiile? Aveți un spațiu pentru desfășurarea acestora?

A. S. M. : În perioada în care pregătim un spectacol nou, repetițiile au loc zilnic, iar cînd „ne revenim” ne întîlnim doar săptămînal. De obicei, întîlnirile au loc la sediul asociației. Cînd am avut nevoie de un spațiu mai mare, am fost ajutați de directorul Clubului Copiilor din Petrila, domnul Radu Chința.

– Mergeți cu copiii din trupă la teatru, la spectacolele de la Petroșani?

A. S. M. : În afara faptului că micii „actori” merg cu părinții la teatru, avînd abonamente, de doi ani, în săptămîna dedicată activităților extrașcolare, am propus un proiect de conștientizare a artei dramatice prin organizarea de vizionări de spectacole la teatru, precum și îndrumînd elevii să aleagă roluri mici și să le interpreteze cu colegii în mediul școlar.

Cu sprijinul părinților și al autorităților locale

– Colaborați cu Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, beneficiați de un sprijin din partea colectivului artistic de acolo?

B. M. : Pînă în acest moment am tratat acest proiect ca pe propriul „copil”, dar nu excludem nici un fel de colaborare care să fie benefică pentru ambele părți.

– La sfîrșitul lunii octombrie, ați participat la Festivalul internațional de teatru, muzică și dans pentru copii „Neghiniță” de la Bacău, de unde v-ați întors cu premiul al III-lea. Cum v-ați descurcat cu drumul pînă la Bacău și cazarea?

A. S. M. : Acest festival a fost adevărata provocare pentru spectacolul Hansel si Gretel. Acolo am urcat pe scenă alături de cele mai bune trupe de copii și premiul obținut este cea mai frumoasă răsplată pentru munca depusă.

În ceea ce privește cazarea și transportul, zbaterea pentru găsirea fondurilor necesare a fost destul de mare, dar am avut susținerea atît a părinților, cît și a autorităților locale de la Petrila.

Spectacole mai multe, mai ample

– La capătul unui an de activitate, sînt satisfacțiile pe măsura eforturilor?

B. M. : Eu cred că dacă la finalul unui an de activitate numărăm și premii la festivaluri internaționale de profil, pot spune că eforturile noastre au fost răsplătite.

– Unde își propune să ajungă, din punct de vedere artistic, această trupă de teatru?

B. M. : E greu de spus acum care va fi viitorul acestei trupe, însă cu siguranță nu ne vom opri aici. Ne dorim spectacole mai multe, mai ample și care să atingă toate genurile artistice. Ne dorim mai mulți copii al căror talent să-l putem pune în valoare pe marile scene naționale și internaționale.

Am început să mergem „în picioare”, am împlinit un an. Acum ne dezvoltăm și creștem!


Fotografiile care însoțesc acest interviu au fost realizate de Bogdan Manoliu

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru