Facebook

Interviu

Radio Perpessicius

Publicat

pe


Interviu-Express


În 2015, la editura Casa Radio a apărut o importantă ediție critică Perpessicius – Cărți noi: cronici radiofonice 1929-1947 –, de peste 900 de pagini, datorată lui Valeriu Râpeanu și Sandei Râpeanu, cu un studiu introductiv de Valeriu Râpeanu. Notele și variantele sînt, de asemenea, rodul colaborării celor doi cercetători. Volumul este însoțit de un CD audio care cuprinde nouă înregistrări radiofonice – cîte s-au putut recupera – ale lui Perpessicius, din perioada 1959-1971, totalizînd aproape 75 de minute.

Despre munca din spatele ediției am stat de vorbă, în această primăvară, cu istoricul și criticul literar Valeriu Râpeanu, profesor universitar și fost director, între 1972 și 1990, al prestigioasei – pe atunci – edituri Eminescu. De numele dumnealui se leagă, în calitate de editor, mai ales „asamblarea” și restituirea, la standarde științifice, a unor scrieri semnificative din opera lui N. Iorga. Acompaniat, în aceste demersuri, la fel ca în cazul ediției Perpessicius și nu numai, de doamna Sanda Râpeanu, cunoscută traducătoare de literatură franceză și engleză.

Pornind de la Perpessicius și de la statornica sa prezență radiofonică interbelică, adunată nu fără dificultăți în volumul amintit, dialogul cu Valeriu Râpeanu atinge varii aspecte de istorie cultural-literară, dar și politică. Și reconstituie, secvențial, atmosfera unor epoci la care merită să ne întoarcem din cînd în cînd.



 

Stimate domnule Valeriu Râpeanu, înainte de a discuta despre splendida ediție de cronici radiofonice Perpessicius pe care ați realizat-o alături de doamna Sanda Râpeanu, aș vrea să fixăm, în timp, apropierea dvs. intelectuală și, ulterior, umană de autorul Mențiunilor critice. Ați evocat, cu diferite prilejuri, orele petrecute de dvs., în copilărie, la Ploieștiori, lîngă aparatul de radio, pe care părinții dvs., dascăli, îl achiziționaseră în rate. Sînt curios: ați ascultat și emisiunea celui care a fost Dumitru Panaitescu-Perpessicius?

– Categoric. O să spuneți că eram prea tînăr! Dar în ´41-´42 aveam 10, 11 ani. Locuiam, cum ați spus, în comuna Ploieștiori, prima așezare sătească pe șoseaua Ploiești-Vălenii de Munte. Vocea lui Perpessicius era foarte plăcută. Citea frumos, ceea ce pentru radio reprezenta o calitate esențială. De altfel, meseria lui era de profesor, a predat pînă în 1948. N-a fost niciodată chemat la Universitate, a rămas profesor de liceu, la „Matei Basarab”.

– O carieră didactică începută în 1919, la liceul „Moise Nicoară” din Arad, unde a fost coleg de profesorat cu Al. T. Stamatiad, continuată la Tîrgu Mureș și în Brăila natală, iar mai apoi la București.

– Așa era atunci: pînă se stabileau profesorii într-un oraș, pînă își dădeau definitivatul – nu treceau ani, treceau mulți ani! Descopăr acum că profesorii noștri de la liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești încă nu erau definitivi cînd am devenit elev al liceului, în 1942, și nouă ni se părea că sînt de-o veșnicie acolo! După cum – iertați-mi paranteza – Vladimir Streinu și-a luat doctoratul la Paris ca să vină profesor la Găești! Pe urmă, a mers la Pitești și abia în ´39-´40 la Școala Normală din București, unde l-a avut elev pe Marin Preda.

Pe care l-a sancționat într-o teză, după cum relatase prozatorul în Viața ca o pradă

– Dar într-o dedicație – aflată în posesia doamnei Ileana Iordache, fiica lui Vladimir Streinu – spune exact invers decît în carte! Întorcîndu-ne, și Șerban Cioculescu a fost profesor de liceu. Aveam, în acea vreme, profesori de liceu cu doctorate, cu studii la Paris! Profesorul nostru de franceză de la Ploiești studiase la Paris și a venit la noi, prin 1943, în uniformă militară – era concentrat. Perpessicius n-a studiat în străinătate. A aparținut „generației tranșeelor”. Era și foarte sărac, copil de muncitor. Ca să revin, avea o voce foarte plăcută și totdeauna ne interesa ce spunea. Vedeam că și părinții mei ascultau cu mare atenție emisiunea lui. Apoi, l-am citit în „Revista Fundațiilor Regale”.

Cercetătorul din Sala manuscriselor

– Mi-ați spus cîndva că aveați colecția acestei reviste.

– Da, printr-o întîmplare. Bunicul meu matern era notarul comunei. Cele mai multe primării erau abonate din oficiu la „Revista Fundațiilor Regale”, pentru a o susține. Și atunci, sigur că bunicul meu o aducea acasă. După 1944, l-am citit pe Perpessicius în „Jurnalul de dimineață”, al lui Tudor Teodorescu-Braniște, unde ținea cronica literară. În timpul războiului, a colaborat la ziarul „Acțiunea”, pe care atunci nu-l cunoșteam. Cele mai citite ziare erau, ca și înainte de război, „Curentul”, „Universul” și „Timpul”. Fără „Adevĕrul” și „Dimineața”, care fuseseră interzise, la începutul dictaturii lui Carol al II-lea, de guvernul Goga-Cuza. În anii războiului a apărut și cotidianul „Viața”, ziarul oficial al regimului Antonescu, ziar condus de Rebreanu, dar nu era mai deloc citit. Trebuie să vă spun că „șocul” a fost ediția Eminescu. Primul volum a apărut în 1939, celelalte două în 1943 și 1945. Le-am citit la Ploiești, în biblioteca liceului, o bibliotecă uriașă, care, din fericire, a fost evacuată la bombardamente, că altfel ar fi dispărut, și, în 1945, cînd a fost readusă, într-o casă particulară, fiind bibliotecar adjunct, am petrecut vreo doi ani acolo, descoperind fascinat ediția Perpessicius.

– Povesteați, într-o emisiune tv, că, mai tîrziu, în studenția dvs., îl întîlneați pe Perpessicius la Biblioteca Academiei.

– Vedeți, pentru noi, Perpessicius era cercetătorul din Sala manuscriselor. Venea dimineața, uneori după-amiaza, pleca seara. Îl urmăream cum se îmbrăca, anevoios, la garderobă. Nu folosea mîna dreapta, era invalid de război. Lui i s-a făcut o rezecție la cot, nu i-a fost amputată mîna.

– L-a operat un medic francez.

– Da, a fost purtat din Dobrogea pînă la Botoșani. Ceva de groază, mai ales în timpul războiului! Mîna dreaptă, cum spuneam, nu i-a fost amputată, dar o întrebuința cu mare dificultate, conducînd-o cu stînga, ca să acopere ceva, să nu-i zboare foile de pe masă. Utiliza, la Biblioteca Academiei, o lampă de birou numai a lui și observam că becul acesteia era din ce în ce mai puternic. A avut probleme cu vederea, a murit, precum se știe, aproape orb. Nu i-am cerut colaborarea la „Gazeta literară”. Nu dorea să publice în această revistă.

În 1953 critici dure, în 1954 Premiul de Stat al Academiei

Parcă ați ști întrebările pe care le-am pregătit… În 1954, ați fost angajat de George Macovescu la „Gazeta literară”, proaspăt înființată. Nu absolviserăți încă Filologia bucureșteană.

Articolul – nesemnat – din „Scînteia” anului 1953 în care se solicita ca ediția Eminescu să fie încredințată unui colectiv

– Pe cartea de muncă sînt trecut din iunie 1954, dar eram mai demult acolo. De ce nu dorea să publice în „Gazeta literară”? Redactor-șef adjunct era Paul Georgescu. Și Perpessicius a crezut toată viață că Paul Georgescu scrisese nota infamantă din „Scînteia” anului 1953, în care volumul al IV-lea din ediția Eminescu, apărut la Editura Academiei, era criticat în termeni foarte vehemenți și se cerea ca ediția să se încredințeze unui colectiv. Pentru el ar fi fost o tragedie să se întîmple așa ceva! Articolul a apărut nesemnat. Dar Perpessicius știa cui îi aparținea. De aceea, nu a colaborat niciodată la revistele în conducerea cărora se afla Paul Georgescu.

Sînteți convins că Paul Georgescu era, într-adevăr, autorul notei din „Scînteia”?

– El era atunci mîna dreaptă a lui Chișinevschi și a lui Răutu! Noi eram studenți, n-aveam de unde să știm. Am aflat mai tîrziu, chiar de la Perpessicius. În ´53, nu se putea riposta. Însă peste un an, în 1954, Perpessicius a primit Premiul de Stat! A fost o mare mirare. Cum spuneam, cu doar un an înainte se ceruse să i se ia ediția. Atunci, în 1954, Tudor Vianu a scris un foarte frumos articol despre Perpessicius în „Gazeta literară”. Articolul a stat cîteva luni nepublicat. A apărut numai pentru faptul că George Macovescu a pus piciorul în prag. Am fost martor al scenei, nu vă spun din auzite. Zaharia Stancu intra în redacție cu Paul Georgescu, iar Macovescu l-a întrebat pe Stancu: „Zaharia, ce fac cu articolul?”. Pentru Paul Georgescu a fost o palmă să apară acel articol tocmai în „Gazeta literară”! Era foarte frumos scris. Mai ales pentru vremea respectivă, cînd, de obicei, se scria prost! Un articol de o mare eleganță spirituală. Pînă la urmă, a apărut, Paul Georgescu nu s-a mai putut opune.

O foarte bună educație 

– Ați scris despre Perpessicius în presa timpului. V-a căutat să vă mulțumească?

– În 1966, cînd Perpessicius împlinea 75 de ani, am publicat, tot în „Gazeta literară”, un articol care se intitula „Răsplata cea mare a zilelor și a nopților”. Vreau să vă spun că, în după-amiaza zilei în care a apărut revista, mi-a telefonat acasă, pentru a-mi mulțumi. A răspuns soția mea. Am crezut că era o farsă! Acești oameni aveau o foarte bună educație.

– Gesturi de civilitate ale lui Perpessicius sînt și felicitările trimise dvs. de Anul Nou, felicitări pe care le-ați donat Bibliotecii Centrale Universitare…

– Era foarte atent. L-am cunoscut, așadar, la Biblioteca Academiei, sigur că i-am trimis cărțile mele și edițiile pe care le-am îngrijit. A și scris despre ediția Vlahuță o pagină foarte frumoasă în „România literară”, o pagină de critică în adevăratul înțeles al cuvîntului, arătînd cu ce era de acord și cu ce nu. A fost o mare onoare pentru mine. În aceste condiții, am stat mult de vorbă cu el. Mergeam la Muzeul Literaturii, încă din vremea în care muzeul – pe care el l-a ctitorit – era situat la mansarda clădirii din bulevardul Kiseleff numărul 10. Datorită lui și lui Tudor Arghezi s-au mutat de acolo pe bulevardul Dacia, de unde, în 2014, a fost scos. Ce bine că s-a rezolvat – în sfîrșit – acest caz dureros! Perpessicius nu cerea nimic. A locuit în casa aceea de pe strada Mihai Eminescu.

– Adresă definitorie…

– Apropo de asta: casa în care a stat s-a vîndut. Ceea ce e în firea lucrurilor. Dar, cu această ocazie, a dispărut și placa! Foarte puțini mai știu că acolo a locuit Perpessicius. După o emisiune închinată lui Perpessicius la postul Trinitas TV, mi-a telefonat o doamnă care mi-a spus că, atunci cînd era elevă, profesoara de română le-a arătat casa criticului. Și trecea cu emoție pe acolo. Totdeauna, seara, vedea lumina aprinsă pînă tîrziu în camera unde lucra Perpessicius, pentru că biroul lui era spre stradă. Am fost și la el acasă. Era o casă de cărți. Cărți, cărți și iar cărți! 

Afecțiune pentru brăileni

– În 1959, ați trecut de la „Gazeta literară” la „Luceafărul”. Aici n-au mai fost motive care să împiedice o colaborare a lui Perpessicius.

– Nu, la „Luceafărul” a colaborat, datorită poetului Mihu Dragomir, unul dintre redactorii-șefi adjuncți, care era brăilean. Or, Perpessicius avea o anumită afecțiune pentru brăileni. Și în cronicile radiofonice, ați văzut, îl evocă pe Nae Ionescu, cît se putea pe Mihail Sebastian, în timpul dictaturii antonesciene, în așa fel încît să se înțeleagă despre cine e vorba. Era foarte solidar cu brăilenii. Iar Mihu Dragomir, care avea un respect deosebit pentru valorile trecutului, îi cerea articole. Și atunci sigur că am vorbit și eu cu el.

Venea la redacție?

– Nu. Se deplasa greu, n-avea mașină la dispoziție. Trebuia să se urce, cu o singură mînă validă, în autobuzul 40 – care trecea, îmi amintesc, pe strada Eminescu –, avînd și o servietă de cărți sau de manuscrise. De aceea, ne duceam noi la el acasă. Era și o dovadă de respect, iar cu aceste ocazii aveam și bucuria de a schimba cîteva cuvinte. De asemenea, din 1962, cînd am ajuns la „Scînteia”, i-am cerut colaborarea. Atunci am solicitat insistent colaborarea unor intelectuali din generația vîrstnică, total ignorați de ziarul oficial. Era și aceasta o formă de marginalizare a intelectualității românești. Unii dintre ei fuseseră interziși, alții trecuseră prin închisori. Aș putea da multe nume: Teodorescu-Braniște, Tudor Vianu, G. Zane, Constantin C. Giurescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Petru Comarnescu, Ion Biberi și mulți alții. Perspessicius a fost unul dintre ei. În ultimii trei ani de viață, a stat mai retras. Vedeți, în ediția aceasta, ultimele prezențe ale lui la Radio sînt înregistrări. Era suferind. 

Spunea adevărurilor pe nume

– Între scrisorile primite de dvs. de la Perpessicius și donate Bibliotecii Centrale Universitare sînt și unele din perioada în care colabora la „Scînteia”. Am remarcat, citindu-le, că nu tolera nici un fel de amestec în textele lui.

– Nu tolera. Pentru că noi – mă refer și la Dan Hăulică, redactor în perioada despre care vorbim – aveam deasupra noastră niște oameni din vechile generații, făuritori ai „limbii de lemn” în presa românească, obișnuiți doar cu formule stereotipe, care ridicau adesea obiecții la conținutul și forma articolelor. Unii dintre ei deveneau furioși cînd solicitam articole celor amintiți. Pentru că puseseră umărul foarte puternic la eliminarea acestor intelectuali din presă, de la catedre, din viața publică. Tocmai de aceea am donat scrisorile, ca să fie o mărturie despre atmosfera din redacțiile vremii. În ședințele organizate de forurile culturale, Perpessicius era foarte demn. Am asistat la o ședință în care a cerut, prin anii ´50, reeditarea lui Iorga. A spus: „M-am înfruntat cu N. Iorga, dar nu poate lipsi din literatura română!”. Cum lipsește, de fapt, acum, pentru că numai cîte o inițiativă particulară îl menține pe Iorga în atenția publicului; Ministerul Educației, Ministerul Culturii, o spun cu părere de rău, nu fac nimic. Absolut nimic! Ei, Perpessicius era un om care a avut curajul să spună adevărurilor pe nume. Să-i întîmpine cu cronici pe confrații lui ieșiți din închisori, care publicau, pentru a le conferi un statut, pentru a atrage atenția publicului. Conta enorm! Trebuie avut în vedere și acest lucru. Cînd a murit, în 1971, eram vicepreședinte al Radio-Televiziunii și am putut face un gest pentru memoria lui. Am aflat dimineața vestea dispariției și, pînă seara, am scris două pagini și ceva, am convocat niște actori – cred că pe Adela Mărculescu și Ion Marinescu – care să-i recite un grupaj de poezii. În jurul orei 22, după jurnal, am întrerupt emisiunea, am citit textul meu și i-au fost recitate poeziile. Am considerat că este o obligație morală a Televiziunii Române să-și întrerupă programul și să-i consacre acel sfert de oră celui care a ridicat un monument nepieritor: ediția de Opere Eminescu și scrierile sale despre literatura română, aceste judecăți critice fiind mereu actuale.

Startul ediției de cronici radiofonice

– Amintiți, foarte discret, în volumul Scriitori dintre cele două războaie (1986), plimbările dvs. la Șosea alături de Perpessicius.

– E vorba despre momentele în care ne întîlneam la Muzeul Literaturii. Uneori plecam împreună. Avea mult umor. Începuse să apară ediția de Opere Perpessicius, „ediția albă”, cum zicem noi. Volumul I, de poezii, a avut un tiraj cam mic: 1000 de exemplare. (Atunci mi se părea mic un asemenea tiraj!) Și i-am spus că e foarte puțin. Pe el nu-l nemulțumea acest lucru: „E bine că a apărut și așa. Intră în niște biblioteci, tot poate fi găsit peste ani. Și să nu ne mai plîngem, că, așa cum începuse, putea să fie și mai rău!”. Altădată l-am întîlnit pe Calea Victoriei, eram cu soția mea. Ne-am oprit, am stat de vorbă. Ajunsese la volumul VII din ediția Eminescu.

Era supărat, pentru că editura Academiei întîrzia publicarea volumului. „Acum nici nu se mai poate face nimic, deoarece directorul editurii Academiei este plecat în China”, ne-a spus. Directorul era academicianul Alexandru Graur. Și, zîmbind, a adăugat: „Poate va aduce de acolo soluția!”. Era un om spiritual. Suferea foarte mult, dar nu se plîngea. Ediția Eminescu a trenat atîta, și nu din pricina lui, trebuie să spunem clar. În consecință, cînd, de la editura Casa Radio ni s-a propus să facem această ediție, am acceptat cu entuziasm, cu emoție chiar. Propunerea a venit după apariția, tot la Casa Radio, a ediției Sfaturi pe întunerec.

– În 2001.

– Da. A fost o întîmplare să-l întîlnesc pe dl. Andrei Dumitriu, care era președintele Radiodifuziunii Române în acel moment, și i-am vorbit despre frumoasa inițiativă a Editurii Casa Radio de tipărire a tezaurului radiofonic aflat în arhivele instituției. Putem spune că e un tezaur. Într-adevăr, a doua zi am fost căutat telefonic de la radio. Editura are un aparat redacțional de foarte bună calitate, cu adevărați profesioniști. Nu pot să-i numesc pe toți, mă gîndesc la dna. Marilena Negoescu, la dl. Horia Pop. Am lucrat cu dînșii și ediția a apărut foarte repede. În afară de ce publicase Iorga în cele două volume, mai erau și alte conferințe. Avem o restituire completă. A fost și o lansare foarte frumoasă, la care au vorbit dl. Andrei Pippidi, Z. Ornea – din păcate a fost printre ultimele lui apariții publice, era foarte bolnav. Și ne-au comandat ediția Perpessicius.

Radioul românesc – important factor cultural

– Domnule profesor, ce impedimente ați întîmpinat – dacă ați întîmpinat –, din punct de vedere editologic, în alcătuirea acestui volum?

– Vedeți, sînt trei categorii de texte. Cele care n-au fost publicate în volum, ci doar în „Cuvântul”. Apoi cele care n-au fost publicate niciodată și au rămas doar în Arhiva Radio. Și am precizat clar, în fiecare notă, situația textelor. Dar și cele care au fost publicate în volumul VII al seriei de Opere Perpessicius au trebuit revăzute după manuscris; Cenzura impusese modificări pe care noi le-am pus la locul lor. Avem acum, prin această ediție, imaginea prezenței sale la Radio. După cum ați văzut, de la un moment dat, alături de cronica literară, Perpessicius face și o revistă a revistelor. Mai ales în timpul războiului. E o oglindă a vieții literare românești din acea perioadă. Aș vrea să mă opresc un minut, dacă-mi dați voie, asupra următorului aspect: Radioul românesc a fost un factor cultural foarte important. În prefață evidențiez acest lucru. Încă de la început, Perpessicius a deținut cronica literară. Tudor Teodorescu-Braniște a avut o cronică a faptelor culturale și sociale.

– „Săptămîna literară și artistică” se numea emisiunea lui Teodorescu-Braniște.

– Așa. Emanoil Ciomac deținea cronica muzicală, Ion Marin Sadoveanu cronica teatrală, Ion Simionescu s-a ocupat de răspîndirea cunoștințelor – avea și o colecție, „Cunoștințe folositoare” –, ținea aceste prelegeri radiofonice, foarte ascultate. Pe urmă, foarte repede, a apărut „Universitatea Radio”. Aici erau autorități intelectuale. Erau cei mai buni! Nu mai vorbesc de partea muzicală, unde erau Mihail Jora, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu. Generația noastră, spune și academicianul Bălăceanu-Stolnici, a prins dragostea de muzică de la Radio. Noi nu eram la București, n-aveam cum să mergem la concerte. Ploieștii n-aveau orchestră simfonică. 

Un public foarte numeros

– Într-un alt interviu, mărturiseați că, ascultînd la radio aceste concerte simfonice, vă doreați să ajungeți cîndva la Ateneu.

– Sigur! Vedeți, puneți-vă în situația cuiva care locuia într-un oraș sau într-un sat, cum eram eu, și auzea „Transmitem de la Ateneul Român!”. Înainte de concert sau în pauze vorbeau Emanoil Ciomac și Cella Delavrancea! Solist era uneori George Enescu. E foarte frumoasă metafora lui Gala Galaction, care mărturisea că dacă i-ar spune cineva să vină să-l vadă pe George Enescu i s-ar părea ca atunci cînd ar auzi că îl poate vedea pe Făt-Frumos! Pentru noi era un mit. În 1946, a concertat la București Yehudi Menuhin. Unul dintre concerte s-a transmis la radio. Eram la Ploiești, pe strada Franceză, și foarte mulți trecători s-au oprit, am stat un sfert de oră, douăzeci de minute să-l ascultăm pe Menuhin la megafon!

– Și, peste ani – am citit în volumul dvs. Tărîmul unde nu ajungi niciodată (1982) –, l-ați văzut pe Menuhin la Paris, în Salle Pleyel, dirijînd Octuorul lui Enescu.

– În 1981, da, el fiind și dirijor și prim-violonist. O sală arhiplină a aplaudat în picioare, cerînd insistent un bis, pe care Yehudi Menuhin l-a oferit. Pe urmă, erau transmisiunile de la Salzburg, de la Viena… Apoi, concertele Orchestrei Radio, unde adesea dirija Ionel Perlea.

– Cu care, iertați-mă că vă întrerup din nou, ați avut privilegiul de a vă întîlni la New-York.

– I-am spus atunci că, pentru noi, devenise devreme, încă din copilărie, datorită Radioului, un adevărat mit. Așadar, Radioul a început și s-a dezvoltat ca un for cultural. Cronicile acestea ale lui Perpessicius se adresau unui public foarte numeros. Totdeauna se înmulțește cu trei numărul ascultătorilor. Se dezvoltase foarte repede și radioul cu galenă, se publicau în revistele radiofonice scheme pentru iubitorii de radio cu galenă. Nici o revistă literară din acea vreme nu ajungea la potențialul de audiență al Radiodifuziunii Române. Și atunci, Perpessicius, fără să-și îngăduie nici un rabat, vorbea despre o carte situînd-o în evoluția literaturii române, făcînd ample incursiuni în trecut. Spune de cîteva ori că pînă la primul război mondial n-am avut decît cinci romane. Aceste cronici arată clar că nu era un critic binevoitor. El scria foarte frumos. O rezervă a lui era exprimată nu cu duritate – uneori, putea deveni și dur –, critica era învăluită în formule frumos exprimate. Dar înțelegeai verdictul! Nu există autori pe care să-i ocolească. Oricine citește aceste cronici radiofonice ale lui Perpessicius vede evoluția motivului, evoluția temei în literatura română. Nu vreau să fac clasamente. Este evident că, pentru el, prozatorul numărul unu din generația de după război a fost Liviu Rebreanu. Prozatorul generației care se afirmă după 1930 a fost Mircea Eliade. De cîte ori se referă la Mircea Eliade, nu numai în cronicile consacrate cărților lui Eliade, ci și în „Revista revistelor”! În poezie, reperul a fost categoric Tudor Arghezi, „piatra de granit a poeziei noastre”. Spunea tot ce trebuie să spună, însă cu o mare delicatețe. Cred că această ediție ar putea fi un „manual” de cronică literară la Facultățile de Litere sau la Facultățile de Ziaristică, unde se predau genurile presei. Știa să aleagă citatul corespunzător… Avem, astfel, imaginea în mișcare a literaturii române. Mai ales în perioada războiului, o perioadă despre care s-a scris foarte puțin. Remarcă poezii din revistele ardelene, multe aflate în refugiu, ca și din alte orașe din țară. Unii dintre scriitorii pe care i-a comentat s-au pierdut. Nu neapărat din vina lor! A venit 23 august ´44 și foarte mulți au fost înlăturați. Alții – și am subliniat în prefață acest lucru –, ca E. Jebeleanu, Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, au fost receptați de cititori prin literatura lor proletcultistă. Nu despre această etapă a lor scrie Perpessicius; el scrie despre perioada în care cei amintiți chiar erau poeți!

Cîteva etape de corectură

V-aș ruga să-mi spuneți și unde s-a desfășurat munca din spatele ediției.

– Am început în Arhiva Radio. Au fost zile pe care le-am petrecut în Arhiva Radio. Veneam dimineața, în jurul orei 9, și rămîneam cîteva ore. Trebuie să spun că și acolo există un personal foarte competent, cu dragoste pentru literatura română, în frunte cu șefa Arhivei, doamna Liliana Mușețeanu. Multe cronici transcrise de noi au fost culese de doamna Gilda Rădulescu.

Puteați lua și la domiciliu materiale?

– Nu. După ce se culegeau la calculator textele, făceam o nouă corectură, pentru că nu era ușor să descifrezi scrisul lui Perpessicius. Am ajuns la trei sau patru corecturi. Ați văzut cum arată cîteva dedicații primite de la el. Pe urmă, s-a continuat munca la Biblioteca Academiei și la Muzeul Literaturii Române, pentru că și acolo am găsit lucruri legate de activitatea sa radiofonică. De exemplu, o cronică de la Radio era la Muzeul Literaturii, dată de Șerban Cioculescu. În plus, ca să reconstituim citatele, a trebuit să mergem la edițiile folosite de Perpessicius. A fost, prin urmare, o investigație foarte largă. Desfășurată, în principal, în Arhiva Radio. Ediția este însoțită și de un CD, cu tot ce am putut recupera din imprimările lui Perpessicius. Extrapolînd, în Arhiva Radio există încă multe texte importante ale unor scriitori, ziariști, oameni de cultură români care n-au văzut încă lumina tiparului. Doamna Delia Duminică, lector la Universitatea din Pitești, care a scos o monografie Tudor Teodorescu-Braniște, speră să poată publica textele din Arhiva Radio ale acestui ziarist și scriitor. Există textele lui Romulus Seișanu, un mare specialist în probleme de politică externă. Țin minte cum erau anunțate emisiunile lui radiofonice: „Domnul Romulus Seișanu va prezenta cronica războiului!”. Îl ascultam cu părinții, apoi cu unchiul și mătușa, cu mare atenție. Pentru că reușea să transmită lucruri importante. Nu reproducea comunicatele triumfaliste germane și române atent și oamenii înțelegeau ce trebuie să înțeleagă. Dacă s-ar publica, am avea un model de cronică externă în condiții dificile, cînd la radio se lucra sub Cenzură Militară. Celebrul interviu al lui Ion Antonescu dat lui Brătescu-Voinești în 1943 a fost cenzurat! L-am publicat în „Curierul Național”, cu toate tăieturile. Din unele am mai putut reconstitui cîteva cuvinte, altele erau înnegrite, pentru a nu putea fi descifrate. Cînd l-am prezentat studenților, au fost foarte mirați: „Cum, conducătorul Statului era cenzurat!?”. Da! Așadar, se lucra sub cenzură. Și la Perpessicius am arătat ce nu s-a difuzat. În consecință, sînt mii de pagini în Arhiva Radio care ar merita valorificate. E un cîmp larg deschis cercetării.

Perioada de aur a criticii literar-artistice

– Observ că aveți în bibliotecă volumul Radio-Papagal, cuprinzînd textele despre radio ale lui Arghezi, pe care l-am adus și eu pentru acest interviu. E aici un text din 1931, în care poetul scrie că, în urmă cu doi ani – deci, în 1929 –, i s-a propus să realizeze la radio cronica literară. Bineînțeles, Arghezi recomandase să fie convocat un critic literar. Așadar, în 1929, cînd Perpessicius devenea cronicarul literar al Radioului, conducerea instituției se gîndise mai întîi la Arghezi…

– Conducătorii Radioului urmăreau să atragă un număr cît mai mare de ascultători. Să dăm cîteva exemple: cine citește cronicile lui Emanoil Ciomac vede că erau foarte frumos scrise. Cine citește cronicile din timpul războiului ale Cellei Delavrancea – pe care le-am publicat, la editura Eminescu, în 1978, cu titlul Trepte muzicale – se întîlnește cu un text elaborat artistic, de-a dreptul cuceritor. Să mai adăugăm că se acompania singură, bucățile despre care vorbea cu atîta căldură erau apoi interpretate de ea. Așadar, conducătorii Radioului s-au gîndit, la început, să cheme un scriitor, nu un critic. Au căutat, după refuzul lui Arghezi, acel critic care scria frumos, ceea ce nu înseamnă, Doamne, ferește!, că ceilalți ar fi scris urît. Dimpotrivă. Critica noastră literară interbelică unea profunzimea analizei cu o expresie literară aleasă, pe deplin accesibilă. Orice instituție, orice publicație tatonează. În cazul lui Perpessicius a fost o alegere foarte fericită, mai ales că între cele două războaie am avut, în materie de critică literar-artistică, perioada de aur. Dacă ne gîndim numai la critica literară, îi avem pe Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, E. Lovinescu… Profesioniștii! Și mai este ceva: ziarele epocii publicau cronică literară, uneori pe prima pagină. Cronică muzicală, cronică de artă plastică. Ziarele! Care aveau tiraje importante, de peste 100.000 și chiar 200.000 de exemplare! Pe cînd acum, din atenția presei noastre cotidiene au dispărut aceste cronici. Și este păcat.

– Dacă-mi permiteți, aș aminti, ca să ilustrăm ceea ce spuneați înainte, că în „Adevĕrul” scria cronică literară Șerban Cioculescu. În „Adevĕrul”, nu în „Adevĕrul literar și artistic”.

– Sigur! Toate ziarele epocii aveau asemenea cronici. Pagina a doua a „Curentului” era exclusiv culturală, de la informație culturală pînă la cronici. Acum, citim cronică muzicală doar în timpul Festivalului „Enescu”, ceea ce e foarte bine. Dar nu e suficient. 

Exclusivitatea radiofonică a lui Perpessicius 

– Aș vrea să ne întoarcem la ediția de cronici radiofonice pe care ați îngrijit-o. O lungă perioadă, după interzicerea „Cuvântului”, ca urmare a asasinării lui I. G. Duca, Perpessicius, redactor la „Cuvântul” din 1927, și-a desfășurat cronica literară doar la microfon. Între 1934 și 1938. Ar fi putut să publice în multe reviste. De ce s-a dedicat numai Radioului?

– Sînt mai multe motive. Să începem cu cel de ordin moral, pe care l-ați putut vedea chiar din scrisorile donate de mine Bibliotecii Centrale Universitare: era un om consecvent și nu voia să publice în orice condiții. Nu era un om care să se ofere. Era foarte conștiincios. Vom vedea, mai ales în perioada 1934-1938, la cîte volume se referă, cîte reviste comenta, cîte evenimente consemna. În același timp, trebuie să ținem seama de un lucru esențial: începuse deja să lucreze la ediția Eminescu. Primul volum a apărut în 1939, în condițiile de atunci, fără avantajele tehnicii de astăzi. Munca pentru definitivarea primului volum al ediției Eminescu a fost de-a dreptul istovitoare. Și atunci a rămas numai la Radio. Nu că n-ar fi fost chemat de reviste. Teodorescu-Braniște îl chema tot timpul la ziarele lui, Cezar Petrescu, de asemenea, cu care a fost în foarte bune relații. (A și vorbit la înmormîntarea lui Cezar Petrescu, la care am participat.) Al. Rosetti îl chemase la „Revista Fundațiilor Regale”, îl prețuia, erau chiar prieteni apropiați. Unul dintre marile merite ale lui Al. Rosetti este încredințarea ediției Eminescu lui Perpessicius. Acum e o tendință de a se uita meritele celor care au condus editura și revista Fundațiilor Regale, precum Al. Rosetti, Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Petru Comarnescu. Se vorbește numai despre Carol al II-lea, care, se spune, dădea drepturi de autor din caseta personală… Carol al II-lea a luat, nu a dat! Fundațiile Regale aveau o loterie. În lucrarea Loteria Națională din România: o istorie ilustrată, pe care am realizat-o împreună cu regretatul Gheorghe Buluță și soția lui, doamna Sultana Craia, am dedicat un capitol acestei loterii. Ne spusese și profesorul Al. Rosetti celor care îl întrebam cum era finanțată editura: „Da, aveam o loterie, care ne aducea aceste venituri!”. Plus abonamentele despre care v-am vorbit. Așa își plăteau colaboratorii. Perpessicius nu putea să navigheze dintr-un loc în altul. El a sacrificat, dacă vreți, o perioadă a prezenței sale critice în presă ediției Eminescu. Astfel se explică rămînerea lui la Radio în intervalul 1934-1938. 

Chibzuia și cînd îi cereai un articol 

Cronicile lui radiofonice păstrează o înaltă elevație. Nu trata cu lejeritate emisiunea, acaparat de ediția Eminescu.

– Într-adevăr. La care se adaugă – insist – faptul că scria cu mîna stîngă. Noi am urmărit în această ediție să dăm și variantele, să se vadă ce-a tăiat, ce-a adăugat, astfel încît cititorul să aibă o imagine a „laboratorului” său critic. E prima dată cînd avem imaginea travaliului său estetic, care este acela al unui adevărat scriitor. Ediția în unsprezece volume apărută sub îngrijirea lui Perpessicius, iar după ce s-a stins, a fiului său, Dumitru D. Panaitescu, n-a fost o ediție critică. A strîns ce se putea strînge atunci din paginile ziarelor și revistelor. E foarte bine că a apărut. Acum, ca și în cazul lui Pompiliu Constantinescu, o ediție de o asemenea anvergură nu ar mai fi fost posibilă.

– Ați introdus în această ediție o scrisoare trimisă de Perpessicius lui H. Blazian, în care aflăm că a declinat inițial invitația de a se ocupa de cronica radiofonică. Pentru ca, peste numai o lună, să fie în studio…

– Nu era un om care să se avînte, să vrea să fie în prima linie mereu. Chibzuia! Pe urmă, radioul era și o noutate. Ziare și reviste apăreau de la 1840! Dar radioul era un mijloc nou de comunicare. Nici în Apus nu luase amploare. Nu răspundea pe loc, bucuros că „a pus mîna” pe cronica literară, iertați-mi expresia, pe care el nu și-ar fi îngăduit-o niciodată. Chibzuia și atunci cînd îi cereai un articol. Vasile Voiculescu, Blazian, care conduceau Radiodifuziunea, au meritul de a se fi orientat spre un intelectual care, așa cum am mai spus, unea într-un vast orizont cultural dragostea pentru literatură și conștiinciozitatea.

„Oficiul de informare” 

– Cum vă explicați, ca istoric literar specializat în perioada interbelică și nu numai, dar și ca om de radio, desele schimbări de titulatură pe care le-a suportat emisiunea lui Perpessicius?

– Se căuta și atunci, ca și acum, o mai mare orientare a emisiunilor spre public. Schimbările despre care vorbiți au fost uneori bune. Titlurile „Cărți noi” sau „Cărți și reviste” atrăgeau publicul. Pe urmă, ați văzut că el și la „Cuvântul”, unde a colaborat atîția ani, și-a intitulat rubrica „Mențiuni critice”, nu „Cronică literară”. El spune de cîteva ori că textele lui fac „oficiul de informare”. Nu avea vanități. Cred că aici, la Radio, au fost două perspective complementare. Și el voia să fie cît mai atractivă emisiunea, cît mai pe înțelesul publicului. Cronica literară e o titulatură care uneori intimidează, părea ceva dedicat unui cerc de profesioniști.

– De aceea ați preferat și dvs. să intitulați volumul Cărți noi?

– Da. Pentru că e cea mai mare parte și e realitatea volumului. El se referă la cărțile noi.

– Dvs., la 10-11 ani, ascultați emisiunea lui Perpessicius sub titlul „Cărți și reviste”.

– Exact! „Domnul Perpessicius prezintă emisiunea «Cărți și reviste»!” Iarăși, un titlu prietenos. Ați văzut și altă emisiune – „Actualitatea muzicală”; nu căutau să intimideze publicul, ci să-l atragă. Pentru că erau diferențe mari între publicul ascultător. Erau oameni cu o cultură literară, profesori de liceu, universitari, ați văzut că Tudor Vianu îi mulțumește într-o scrisoare lui Perpessicius pentru comentarea unei cărți. Pe Perpessicius îl asculta Vianu și îl asculta și tatăl meu, care era învățător într-o comună și care asculta radio cînd termina munca de la școală și continua pregătirea didactică specifică atunci unui învățător. Nu v-am vorbit despre emisiunea „Ora satului”, pe care o realiza Victor Ion Popa și care era ascultată cu religiozitate. Dacă actuala conducere a Radioului va găsi de cuviință să valorifice Arhiva, la potențialul redacțional al editurii Casa Radio și la interesul cercetătorilor din toate generațiile care vor să o studieze, s-ar descoperi un tezaur. 

Radioul trebuie să-și păstreze tradiția culturală

– Au contat în formarea dvs. emisiunile radiofonice pe care le-ați ascultat în copilărie și adolescență?

– Tot ce-a fost la Radio a contat în formarea mea! Tot ce-am ascultat la Radio – istorie, muzică, literatură – a contribuit la opțiunile mele în viață, mi-a deschis orizonturi largi.

– Cum v-ați simțit în 1954, cînd ați devenit și colaborator al Radioului? Iar între 1970 și 1972, vicepreședintele instituției.

– Atunci, în 1954, am trăit mai multe emoții. De exemplu, uneori emisiunile noastre trebuiau citite la două voci. Citeam și stăteam față în față, în studio, cu crainicii pe care îi ascultasem în urmă cu cîțiva ani: Ecaterina Mihăescu, Virginia Bălănescu, Adrian Dumitriu și mulți alții. Scriam despre oameni pe care, iarăși, îi prețuiam, îi respectam, ca Tudor Vianu, Perpessicius și mulți alții. Radioul, în condițiile pe care le știm după 1948, de propagandă, a știut, datorită unor redactori foarte buni, printre care profesorul meu G. C. Nicolescu, cel care a condus o vreme emisiunile literare, imprimîndu-le un înalt nivel, și mai apoi oameni tineri, cei ai generației noastre – și l-aș aminti pe Iulius Țundrea –, să valorifice tradiția românească. Trebuie să știți că prezentarea tezaurului teatral românesc a început prin Radio. Din 1952 sînt înregistrate piese de mare valoare, în interpretări excepționale. Aici s-au difuzat și piese de Vasile Voiculescu, de Dan Botta. Și astăzi oamenii își amintesc de emisiunea „Teatru la microfon”, pe care o ascultau duminică, la șase după-amiaza. Acum am auzit că ar fi la 23:00; mai bine n-o dai decît s-o programezi la ora aceasta! Pe urmă, erau serialele de poezie, poeții citindu-și versuri, actori mari recitînd versuri, toți actorii români au citit frumos poezie, în frunte cu Emil Botta, Ionescu-Gion, Val Săndulescu. Poezia prin radio era atunci o realitate. Au fost foarte multe emisiuni dedicate marilor scriitori români. Cu sutele, cu miile! Erau chemați intelectuali din generația despre care v-am vorbit. A fost multă vreme emisiunea „Tableta de seară”, interzisă în urma unor afirmații ale lui Zaharia Stancu. El povestea că, întorcîndu-se de la mare, văzuse grupuri de turiști străini și ce bine ar fi ca de toate acestea să se poată bucura și românii! A ieșit un mare scandal. Din păcate, astăzi, emisiunile culturale sînt programate tîrziu în noapte… Radioul trebuie să-și păstreze tradiția culturală. 

Am norocul unei colaboratoare exigente 

– Ultima întrebare pe care țin să v-o adresez este, dacă-mi îngăduiți, mai intimă: ce înseamnă pentru dvs. posibilitatea de a lucra alături de soție, doamna Sanda Râpeanu?

– Să vă răspund tot cu ceva intim: noi am împlinit în luna martie 61 de ani de căsătorie! O viață de om, la propriu. Ne-am cunoscut frecventînd Ateneul Român, teatrele, sălile de expoziție, muzeele, lăcașurile de cultură. Soția mea lucra la „Viața românească” și eu la „Gazeta literară”. Tot ce-am făcut am făcut împreună. Dînsa a citit articolele mele, eu i-am citit traducerile. Cele mai multe ediții sînt lucrate împreună: N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, Al. Kirițescu, Perpessicius. Am norocul unei colaboratoare exigente! Dîndu-ne seama de importanța lui Iorga și de faptul că trebuie să facem ca lumea să-l citească, am tipărit, din 1972, edițiile O viață de om, O luptă literară, Sfaturi pe întunerec, Oameni cari au fost, Supt trei regi. Nu am putut lucra decît în doi. Este o șansă pe care mi-a dat-o viața. Pentru că viața îți oferă și surprize neplăcute, pe care nu le poți depăși decît dacă ai conștiință și demnitate intelectuală și dacă cel care este alături de tine te însoțește la bine și la rău. Marea noastră satisfacție a fost că am reușit împreună să restituim publicului opere importante ale culturii noastre.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru