Facebook

INTERVIU

Trei întrebări despre alegerile din Germania

Publicat

pe


Interviu-Regio


Pe 24 septembrie, în Germania au avut loc alegeri parlamentare. La fel ca în urmă cu 4 ani, acestea au fost cîștigate de Uniunea Creștin-Democrată (CDU) a cancelarului Angela Merkel, alături de Uniunea Creștin-Socială (CSU), cu destule procente, însă, în minus spre deosebire de precedentul scrutin: 33% acum, față de 41%, în 2013. Partidul Social Democrat (SPD), condus de Martin Schulz, a obținut 20,5% din voturi. Pe locul al treilea s-a clasat formațiunea de extremă-dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), cu 12,6%, felicitată prompt de Marine Le Pen. Urmează, în acest clasament electoral, Partidul Liber Democrat (FDP), cu 10,7%, Stânga (Die Linke), cu 9,2%, și Alianța 90/Verzii (ecologiștii), cu 8,9%. Prezența la vot a fost de peste 75%.

Pentru că aceste rezultate interesează, mai ales în contextul Uniunii Europene, și România, am trimis, prin e-mail, trei întrebări profesorului de istorie Michael Hiltscher, de la Gymnasium „St. Mauritz” din Münster (Nordrhein-Westfalen/Renania de Nord-Westfalia).

Născut în 1962, Michael Hiltscher a studiat Anglistică și Istorie (în Germania, Marea Britanie și S.U.A.). Este doctor în Literatură, cu o teză despre Shakespeare (1992). Din 1994, predă istorie la Münster. În perioada 2001-2009 a fost profesor de limba și literatura germană, istoria Germaniei și geografia Germaniei la Colegiul Național „I. L. Caragiale” din București.



– Ce înseamnă, pentru Germania și pentru Uniunea Europeană, rezultatul acestor alegeri parlamentare?

– Greu de spus, pentru că partidele și publicul abia se obișnuiesc cu rezultatele. Din moment ce social democrații exclud orice coaliție cu conservatorii, singura opțiune pare a fi ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „coaliția Jamaica” între conservatori, liberali și verzii (ecologiștii) – asta dacă nu cumva Angela Merkel este pregătită să formeze un guvern minoritar. Totuși, chiar în cazul în care conservatorii ar putea coopera atît cu liberalii, cît și cu ecologiștii, aceste două formațiuni politice mai mici vor avea nevoie de o flexibilitate considerabilă pentru a ajunge la compromisuri. Așa că, în primul rînd, rezultatul alegerilor va însemna o perioadă mai lungă de incertitudine politică atît pentru Germania, cît și pentru U.E. în ceea ce privește finalitatea acestor discuții legate de formarea unei coaliții.

Pe termen lung, desigur, rezultatul alegerilor care au dus la emergența unui nou partid populist de dreapta, AfD, grăbește dezintegrarea scenei politice așa cum o cunoaștem în Germania de decenii. În loc de patru partide în Bundestag, acum avem șase, iar dacă socotim aripa din Bavaria a conservatorilor drept un partid în sine, chiar șapte partide. Formarea unei majorități stabile la guvernare va deveni din ce în ce mai dificilă. Chiar dacă această fragmentare a spectrului politic nu este atît de neobișnuită în sine – alte țari, cum ar fi Franța sau Olanda, au așa ceva de ani de zile – în politica germană este o noutate. Din punctul meu de vedere, această situație va necesita o abordare mult mai funcțională și mai puțin ideologică, în ceea ce privește elaborarea strategiilor politice, decît modalitatea cu care eram obișnuiți.

În fine, rezultatul alegerilor va obliga în primul rînd partidele din Marea Coaliție să își reconsidere orientarea politică. Începînd cu momentul în care Angela Merkel a venit la putere, conservatorii s-au deplasat constant către centrul sau chiar spre stînga spectrului politic. Acest lucru a avut cel puțin două consecințe majore: pe de o parte, social democrații și ecologiștii au întîmpinat dificultăți din ce în ce mai mari în definirea propriului profil politic prin raportare la conservatori. Acesta este și motivul pentru care social democrații au decis să intre mai degrabă în opoziție decît să formeze încă o dată un guvern de coaliție cu Angela Merkel. Pe de altă parte, Partidul Conservator și-a îndepărtat votanții mai tradiționali care, într-o măsură considerabilă, au votat acum cu AfD, fără a se simți neapărat mai mulțumiți cu această alegere. Angela Merkel va trebui să decidă dacă CDU încă mai este un partid conservator sau nu.  Oricare ar fi direcția în care își va deplasa partidul, acesta va pierde sau va cîștiga votanți potențiali fie în centru, fie în aripa moderată a dreptei din eșichierul politic.

– Este un succes real pentru Angela Merkel?

– Nu, cu siguranță nu. Partidul pe care îl conduce a scăzut cu 8%, la mai puțin de 33% din voturi, unul dintre cele mai slabe rezultate la nivel național din istoria Partidului Conservator. Mai mult, odată cu apariția AfD, acum există un partid de dreapta care poate pune presiune pe partidul Angelei Merkel. În cazul în care CDU continuă să se deplaseze spre stînga, riscă să își piardă definitiv votanții conservatori în favoarea formațiunii politice de dreapta AfD. De asemenea, rezultatul alegerilor presează puternic pe alianța CDU cu partidul bavarez înfrățit, CSU, care este oricum mai conservator decît CDU. Se prea poate ca CSU să renunțe la alianța cu CDU decît să piardă și mai mult teren în favoarea AfD față de cît a pierdut deja. Printre multele mere ale discordiei dintre CDU și CSU se află, desigur, politicile privind imigrația din ultimii doi ani. Nu este deloc surpinzător că CSU a pierdut masiv în favoare AfD în circumscripțiile aflate în zonele de graniță.

– Există mai multe motive de îngrijorare după scrutinul din 24 septembrie?

– Există, într-adevăr. Mai întîi, pentru sistemul partinic german, așa cum tocmai l-am explicat. Apoi, pentru Germania în sine și rolul ei în Europa, pentru că strategiile politice ale Germaniei vor fi mai puțin previzibile. Și întotdeauna va exista un partid populist la dreapta eșichierului politic care e foarte probabil să se afirme prin provocări xenofobe mai mult decît printr-un efort politic serios. Germania se va afla sub lupa mass media din străinătate, iar acele modele, să zicem, ale democrației și drepturilor omului, cum ar fi Erdogan sau Putin, vor găsi numeroase ocazii să arate cu degetul greșelile Germaniei.

Pe de altă parte, eu văd și cîteva aspecte pozitive. Ascensiunea AfD arată într-un mod drastic defectele guvernului de Mare Coaliție din ultimii patru ani. Absența oricărei opoziții reale a însemnat că multe probleme esențiale pur și simplu nu au fost discutate în Parlament sau în media: în primul rînd, strategiile referitoare la refugiați, costurile enorme care au fost mereu minimalizate, dar și riscurile economice ale monedei unice eurpene. Ambele probleme se regăsesc la baza AfD. Nu este adevărat că AfD reprezintă doar o ceată de „țărănoi” rasiști. Succesul lor în alegeri expune o stare de insecuritate fundamentală a cetățenilor de rînd în ceea ce privește identitatea națională, o stare de alienare față de stat, reprezentanții săi politici, și în special media. Se prea poate să nu ne placă stilul lor politic, dar ei ridică probleme care ar fi trebuit dezbătute de mult. Probleme pe care nu avem voie să le ignorăm dacă nu vrem să punem în primejdie întreaga structură a societății germane și a unității europene.

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru