Facebook

Literatură

Bastardul literaturii

Publicat

pe

Începînd cu memoriile de călătorie ale secolului al XIX-lea, în literatura română se dezvoltă o tot mai pronunțată tentație a reportajului, tentație pe care scriitori din diverse epoci o vor valorifica în toate genurile literare. E de la sine înțeles că, în absența unei reale efervescențe gazetărești, reportajul fiind o specie originar publicistică, autori ca Asachi, Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Codru-Drăgușanu sau Dinicu Golescu nu întrebuințaseră, în scrierile lor de călătorie, instrumente de analiză din presă, chiar dacă, pe alocuri, arată vigilență și spirit de adevărați reporteri. Paparazzo avant la lettre (în celebra Însemnare a călătoriei mele, din 1826), Dinicu Golescu încearcă să pătrundă într-un ospiciu din Viena pentru a consemna, alături de alte detalii ale vieții din Capitala imperială, cîte ceva și despre o instituție nu doar omisă din orice traseu turistic, dar și supusă unor interdicții de vizitare. Boierul valah nu reușește, totuși, să treacă pragul stabilimentului din cauza vestimentației turcești care, în opinia medicului, i-ar fi putut bulversa pe cei internați acolo. Așadar, Dinicu Golescu nu caută doar Viena fastuoasă, ci și spațiile alienării, zonele degradării umane patologice. Acest impuls de tratare în cheie naturalistă a mediilor scabroase constituie un gest de pionierat pentru literatura română. Curiozitatea exuberantă a lui Dinicu Golescu l-a determinat pe G. Călinescu să-l înfățișeze, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, printr-o formulă memorabilă: „înfipt ca un japonez modern, el vrea să vadă tot și intră pretutindeni”. Scos din context, enunțul istoricului literar ar putea fi motto-ul oricărui reporter.

Reportajul literar, un pariu cîștigat

După amprentele reportericești pe care le lasă scrierile de călătorie pe filele istoriei literare, după reportajele semi-gazetărești pe care le reține doar o istorie a presei românești, doar după aceste etape necesare care, în ansamblul lor, instituiau deja o tradiție a genului, va avea loc un reviriment programatic al reportajului. În numărul 35, din mai 1931, al revistei unu apar două texte-manifest: „Poezia agresivă sau despre poemul reportaj”, semnat de Paul Sterian, și „Reportajul pur” al lui André Far (pseudonimul lui Geo Bogza). În primul dintre aceste articole se marșează pe ideea că o nouă epocă își cere imperios un tip de poezie pe măsură, o poezie rapidă, evenimențială, epurată de artificii stilistice, eliberată de constrîngeri prozodice, o poezie vie, mobilă și indiscretă:

Jos cu poeții! Jos zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet.

SĂ VIE REPORTERUL !

Poezia să iasă din lîncezeală și să devie AGRESIVĂ.

Nu întîmplător manifestul este însoțit, în aceeași pagină, de poemul Reportaj de toamnă al lui Geo Bogza. Poemul ilustrează programul sau programul lămurește poemul. Oricare dintre aceste două variante sînt valide și au același scop: să inaugureze un gen hibrid, și anume poemul-reportaj. Ca să nu rămînă nici un dubiu, ca să se înțeleagă că este vorba despre o nouă manieră de a scrie poezie și nu despre o dichisire a reportajului, Bogza alege ca titlul poeziei – Reportaj de toamnă – să fie cît se poate de convingător. Iar faptul că ulterior, în volumul de versuri Poemul invectivă, din 1933, poetul include acest text cu titlul schimbat, În toamna aceea, este o dovadă în plus a manipulării titlului în vederea clarității manifestului. Și dacă cele două texte complementare menționate pînă acum nu ar fi fost suficiente pentru înțelegerea poziției celor de la unu față de noua poezie, această poziție este întărită și de un al treilea text: „Reportajul pur”. André Far (alias Geo Bogza) scrie:

Reporterul își plimbă ochiul ca pe un obiectiv cinematografic și după o recoltă de fapte, developarea o face căutînd imaginilor echivalențe în vocabular, prefăcînd totul în cuvinte, într-un proces care reluat apoi de cititor să-i poată ridica acestuia întregul film din nou prefăcut în imagini. Spre deosebire de poet care inventează grașie unei apropieri nevăzute a cuvintelor, făcînd să țîșnească între sensul lor tructul cu savoarea ineditului, reporterul imaginează în cuvînt imagini deja existente, apărute în afară, indiferent de intervenția cuvintelor. Deaceia o lature a lui ar fi conștiinciozitatea observației.

Apoi continuă cu un exemplu:

Dimineață de toamnă. Strada general Angelescu. Pustie. Spitalul Militar. Porțile deschise de pereți. Cîndva, prin deschizătura lor cea largă, pe unde deobicei merg trăsurile începe să pășească înăuntru o femeie bătrînă, abătută, cu cîteva lumînări în mînă.

Și concluzionează:

Relatarea unor astfel de truvaiuri ale străzii ar creia o literatură concentrată, rapidă, de esențe și s-ar putea numi reportajul pur. […] Studio UNU va acorda o largă atenție reportajului pur și în numerile viitoare va publica alte pelicule.

Într-adevăr, în numărul din iulie al revistei, același Bogza revine cu alte „pelicule” grupate sub titlul Jurnal de chiase-longue, din care extrag doar o mostră:

Femeia ducea un cîine frumos de lanț și părea elegantă. Dar după un timp el s-a apropiat de zid și a început să vomiteze verzui. Femeia, deși privia absent din aceeași rochie de mătase, părea acum complect mototolită. Cîinele fusese singura ei eleganță.

Pentru a fixa cu cît mai mare precizie reportajele de mai tîrziu ale lui Geo Bogza într-o tradiție a genului sau, mai bine spus, într-o evoluție, tendința de la revista unu trebuie înțeleasă așa cum a fost: o pledoarie pentru poemul-reportaj. Nicidecum, așa cum consideră G. Dimisianu (în prefața ediției din 1968 a volumului O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil: fișe literare, povestiri, pamflete), o încurajare a unui tip de reportaj „preocupat exclusiv de lumea subconștientului, de filmarea trăirilor onirice, cum o preconizau suprarealiștii”. Nu asta se dorea a fi reportajul pur. El nu exclude socialul, nu exclude realul sau locurile comune, ci, dimpotrivă, le cultivă cu aviditate. Or, a omite etapa poeziei-reportaj înseamnă a situa reportajele de mai tîrziu ale lui Bogza în descendența unei tradiții exclusiv prozastice, cînd tocmai tensiunea lirismului e cea care a făcut diferența.

Mai mult, interesul lui Bogza pentru scrierea reportajelor vizează atît formula lor liricizantă, cît și pe cea narativă, mai apropiată de esența gazetărească, iar o dovadă în plus că autorul Jurnalului de sex validează ambele formule stă într-o anchetă pe care o inițiază în martie 1934, la revista Vremea, anchetă care, prin întrebările propuse, gravitează în jurul celor două genuri proaspăt adoptate de literatură:

Credeți că reportajul este un gen în sine, căruia recunoscîndu-i-se un atare prestigiu, ar putea lua o desvoltare mai amplă și în acelaș timp mai estetică, atrăgînd o serie de scriitori tineri care din pricina dezordinei lor dedinăuntru asupra căreia nu mai pot stărui în scris și ezitînd să se ocupe de viața adevărată de dinafară, se găsesc astăzi în deplină activitate?

Și

Credeți că reportajul poate lua cele mai superlative forme estetice și că singura formulă de poezie viabilă nu poate fi în vremea noastră decît aceia a unei poezii altoite cu reportaj? În acest sens, credeți că Flori de mucegai de Tudor Arghezi este cartea care a adus în literatura noastră pentru prima dată Poezia de reportaj?

Dacă, pînă la urmă, conceptul de „poezie de reportaj” nu a făcut carieră (în ciuda faptului că s-a continuat scrierea unei asemenea poezii, iar un ecou tîrziu poate fi văzut în versurile optzeciste), el rămînînd mai degrabă în analele istoriei literare, reportajul literar a fost un pariu cîștigat.

Ocolul Mizilului în 175 de minute

Nu a fost nevoie de 80, nici măcar de două zile petrecute în urbea prahoveană ca Geo Bogza să surprindă cu o mie de ochi atmosfera anchilozată a orașului despre care au mai scris în literatura noastră N. Gane, I. L. Caragiale sau G. Ranetti. În 1887, N. Gane publică în „Convorbiri literare” proza Două zile la Slănic, în care trimiterea la proveniența mizileană a unuia dintre personaje este vădit ironică. Doi ani mai tîrziu, Caragiale, în schița O zi solemnă, scrie despre realizarea primarului Leonida Condeescu de a fi convins conducerea C.F.R. ca expresul București – Berlin să staționeze preț de un minut în gara din Mizil. Și la dus, și la întors. Iar în 1907, umoristul George Ranetti, băștinaș al urbei, lansează comedia Romeo și Julieta la Mizil, care dezvăluie, încă din titlu, condiția nostimă a localității. Se poate spune că, în 1938, cînd Bogza scrie O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, exista deja în literatură o imagine caricaturală a așezării prahovene.

Dar dacă cei doi junimiști recurg la simpla putere a imaginației pentru a ironiza provincialismul mizilean, Bogza apelează la alte instrumente: cercetarea pe teren. Că scriitorul a fost cu adevărat pe 10 octombrie 1938 la Mizil, unde a stat fix 175 de minute, e incontestabil. Un testimoniu tîrziu, din 1982, întărește acest lucru (fragmentul este extras dintr-o evocare, semnată de Geo Bogza, din volumul Game și pendulări, al lui Horia Bottea, apărut în 1983):

Dar chiar și în acest timp dramatic și traumatizant, coborînd din tren, într-o după-amiază de toamnă, cîteva ore la Mizil, întîmplarea m-a redat într-atît mie însumi, cel de odinioară, încît, pe cînd abia începusem să pășesc pe ulițele faimoasei urbe, mi-a încolțit în minte o năstrușnicie, al cărei beneficiar a fost Horia Bottea.

Nu este neapărat vorba despre a aduna documente sau mărturii care să ateste șederea lui Bogza în Mizil, despre a proba autenticitatea telegramei trimise lui Horia Bottea, ci despre a evidenția o nouă manieră de a concepe proza: reportajul literar. Adepții acestei noi mode nu mai scriu din intimitatea propriei lor locuințe, imaginînd oameni și peisaje, intrigi și destine, ci călătoresc într-un loc anume, fie el la 80 de kilometri, fie chiar la doar cîteva străzi distanță de casă. Pentru că reportajul presupune o observație și o notație pe viu a detaliilor mai mult sau mai puțin banale din viața cotidiană. Că o proză se poate scrie folosind mijloacele de analiză ale reportajului fără ca autorul ei să fi parcurs vreun itinerar anume e adevărat, dar asta înseamnă că textul rezultat este unul construit cu instrumentele reportajului, fără ca el să fie un veritabil reportaj. La fel de adevărat e că O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil e o proză cu mult mai fermecătoare știind că telegrama pe care Bogza a expediat-o de acolo a existat. Această telegramă nu numai că face legătura dintre literatură și lumea reală, dar conține, în esență, nota ironică dominantă a întregii scrieri:

Iată, în adevăr, un lucru care merită să fie făcut: o telegramă trimisă din Mizil și semnată Caragiale. Ce are să spună Horia Bottea? Mizil. Salutări, Caragiale… Nu. Salutări emoționante, Caragiale. Sînt aproape fericit de această descoperire.

După cîteva minute în timpul cărora turistul grăbit își dă seama că numele lui Caragiale le-ar putea trezi amintiri neplăcute lucrătorilor de la poștă, se hotărăște să modifice textul inițial:

Idee: Am să semnez telegrama, Caragealis. Caragealis poate fi numele unui om care trece prin Mizil. Un cerealist, de exemplu. Domnii de la poștă n-au să aibă ce spune. Dacă nu vor, fac scandal. […] Textul telegramei: „Horia Bottea, judecător, Ocna-Sibiului. Salutări emoționate, Caragealis”.

Lungmetrajul monotoniei

În O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, Bogza relatează pas cu pas sau, mai bine spus, minut cu minut, peripeția. Proza este fragmentată, fără a fi însă fragmentară, în 175 de secvențe care ilustrează fiecare în parte cîte un minut petrecut în orașul de provincie. Ritmul prozei este ritmul călătorului. Fără a apela la articifii stilistice cînd nimic deosebit nu i se înfățișează în fața ochilor, Bogza consemnează pe scurt:

Minutul 26

Trece un cîine pe drum.

Minutul 42

Merg pînă în dreptul pieței…

Minutul 63

Același peisaj rural.

Istorisirea este una alertă, cadențată, descrierile succinte nu trezesc scriitorului reverii pentru că nu zăbovește în nici un loc mai mult de cîteva minute. Economia de cuvinte nu e doar o directivă stilistică, ci și o condiționare temporală. 175 de minute și nu două zile, cîte ar fi fost necesare unui „reportaj senzațional”:

Minutul 57

Stradă înțesată de prăvălii. Îmbrăcăminte, încălțăminte, coloniale. Firme: „La Mireasa”, „La Unirea Principatelor”, „La Oituz”.

Minutul 58

Toate băcăniile au în vitrină doar „505 cu dungă”. Se vede că reprezentanții fabricii au venit într-o după-amiază aici și au făcut ravagii. Dumping cu „505 cu dungă”.

Minutul 59

Merg. Cerul senin, ziua frumoasă.

Detaliile sînt, de multe ori, doar informaționale și ordonate într-o enumerație: nume de prăvalii, dispunerea clădirilor dintr-o anumită zonă, prețul unor alimente, persoanele văzute în timp ce stătea pe o bancă. Din anumite enunțuri lipsește verbul, dar această sincopă nu aduce cu sine incoerență, nu dezlînează fraza, ci o armonizează aproape poetic: „Senzație plăcută, foarte plăcută, în legănarea trăsurii pe arcuri”.

De la entuziasmul inițial, reportericesc, care-l făcea să pună nenumărate întrebări:

Potop de întrebări asupra birjarului. De cînd e stricată uzina? Cine e primar? Cît costă litrul de lapte? Cît costă pîinea în Mizil? Cît e kilogramul de carne?,

Bogza ajunge să fie contaminat de atmosfera lipsită de vervă a urbei provinciale:

Dramatică deliberare interioară: Mi-e lene, mi-e lene, nu vreau să vorbesc cu nimeni.

Fiind vorba despre un reportaj literar în care autorul este și actant real în poveste, putem spune că integrarea în lumea personajelor care sînt, la rîndul lor, la fel de reale, constituie un caz destul de bizar pentru naratologie. Pentru că personajele par a dirija cursul acțiunii, atît prin contaminarea autorului cu diverse dispoziții, cît și prin hazardul de a se afla sau nu în raza lui vizuală, de a face un lucru sau altul în momentul privirii. Proza lui Bogza nu este una a adîncimilor spirituale, morale sau de orice fel. O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil nu radiografiază organic locuitorii unui orășel, nu le caută dramele și nici măcar tipologiile, exceptînd, poate, categoria provincialului. Bogza realizează o proză cinematografică, un lungmetraj al monotoniei.

Nu dialoghează cu foarte multe persoane, iar cînd o face are mereu judecata străinului mirat: mirat de prețul lipiei, mirat de faptul că telefonista a venit din provincie la Mizil, mirat că doar iarna este sezonul în care se citesc ziare. Interacțiunile lui Bogza cu localnicii nu sînt nici numeroase și nici spectaculoase, iar șederea lui în Mizil e limitată de legătura a două trenuri. Cu toate acestea, reușește admirabil să prindă pulsul locului. Iar prin sintetizarea din ultimul act reușește să prindă și pulsul prozei:

Minutul 174

Rezumat:

Am stat în Mizil trei ore fără cinci minute. În timpul acesta:

Am dat o telegramă.

Am mîncat de un leu lipie.

Am văzut doi oameni beți.

Am vorbit cu depozitarul de ziare.

Am vorbit cu fata de la telefoane.

Am cumpărat un săpun „Cheia”.

Minutul 175

Trenul pornește. Trec la fereastra din partea cealaltă, spre cîmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde nesfîrșit și în depărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de ani și am vizitat pentru prima oară Mizilul. Viața și lumea mi se par fantastice, de neînțeles.

P.S. În direcția Buzăului, trenul străbate ca un balaur cîmpia, fantastic luminată de lună.

Din metisajul literaturii cu gazetăria se naște acest gen fermecător, un bastard al literaturii –  proză fluidă și sprintenă, care transpune nemijlocit întîmplări din realitatea imediată –, pe care Geo Bogza nu numai că-l adoptă, dar îi și face cunoscut numele de reportaj literar.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru