Facebook

Literatură

Diezul unui destin artistic

Publicat

pe

În acest număr, trenul nostru găzduiește, cu bucurie, un interviu pe care distinsul pianist Viniciu Moroianu i l-a acordat, la jumătatea lunii martie, subsemnatului. Știam, documentîndu-mă pentru convorbirea menționată, că invitatul meu, profesor la Universitatea Națională de Muzică din București, este autorul unei importante lucrări științifice: Dinu Lipatti: creația pentru pian solo (2007), o parte din teza dumnealui de doctorat. Am aflat abia pe parcursul discuției că reputatul muzician, născut în 1962, are încă o carte publicată. Mai precis, o cărticică. O cărticică tipărită la 14 ani! Se numește Diezul de aur: legende și povești. Sigur că am fost curios să descopăr volumul. Culmea, l-am găsit fără prea mari eforturi, într-un anticariat bucureștean. Precizez ușurința – norocoasă! – cu care am procurat cărticica deoarece volumul este întrucîtva o raritate. Atît din motive de tiraj (a avut doar o mie de exemplare), cît și din motive de publicitate. De pildă, în interviuri, care ar fi reprezentat un bun prilej de expunere a cărții, pianistul, lipsit de porniri egolatre, nu a căutat să își evidențieze „cariera” literară. E, prin urmare, o satisfacție că întrebările mele l-au stîrnit/convins pe invitat să vorbească despre elanurile scriitoricești care îl încercaseră odinioară. De aceea, rubrica de literatură a numărului curent nu va fi consacrată, așa cum v-am obișnuit, actualității editoriale, ci unei insolite recuperări. Cu modestia care îl caracterizează, Viniciu Moroianu n-a dezvoltat prea mult, pe durata convorbirii, aventurile sale literare din copilărie și adolescență. A fost nevoie de alte cîteva întîlniri ca să pot aduna amănunte și documente din perioada respectivă. De fiecare dată, întîmpinam aceeași modestie. Și de fiecare dată artistul îmi mai împărtășea unele detalii. Mă străduiesc să le aranjez.

Diminutivul pe care l-am întrebuințat mai sus reflectă dimensiunile tipografice ale lucrării, aceasta numărînd puțin peste 60 de pagini, cu tot cu ilustrații. Formatul este unul „mignon”. Cărticica lui Viniciu Moroianu a văzut, așadar, lumina tiparului în 1976, la editura Litera din București. O editură de care, merită amintit măcar în treacăt, se leagă momente importante ale istoriei literare contemporane. Este vorba despre două antologii de poezie „optzecistă”, din 1982: Aer cu diamante (cuprinzîndu-i, ca autori, pe Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, dar și pe Tudor Jebeleanu, ca ilustrator) și Cinci (cu următoarea distribuție: Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Mușina și iarăși Tudor Jebeleanu). Volumele sînt prefațate de criticul literar Nicolae Manolescu, la vremea respectivă conducătorul Cenaclului de Luni al Centrului Universitar București, unde se desăvîrșise această faimoasă „promoție” literară. (Peste numai un an de la apariția volumelor Aer cu diamante și Cinci, cenaclul lunedist, încăput și pe mîna – nu o dată afurisită – a lui Eugen Barbu în revista – la fel de afurisită –  „Săptămîna”, va fi interzis…) Probabil din neatenție, pe ultima filă, în casetele tehnice, cele două antologii au parte de un absurd singular: „Lucrare apărută în regia autorului”. Aceasta era, de altfel, datina la Litera. Nu una a absurdului, ci tipărirea contra cost. Pentru a se evita neplăcerile de la celelalte edituri, neplăceri pe care, de regulă, doar scriitorii „oficiali”, agreați de regim, nu le întîmpinau. Paul Goma mărturisește în Culoarea curcubeului ´77 (cutremurul oamenilor) cum, după ce declanșase campania pentru drepturile omului, primea telefoane anonime de „îmblînzire” – firește, acest asalt aparținea Securității – prin care era îndemnat să-și publice scrierile (îndelung amînate sau respinse) la Litera, o editură mai ocolită de cenzură. Ei bine, din cărticica lui Viniciu Moroianu, deși tipărită în regie proprie, a fost îndepărtată o povestire… Mă voi întoarce la acest lucru.

Deocamdată, să reconstituim traseul cultural pe care l-a parcurs micul autor înainte de a debuta în volum. Iar acest traseu pornește de acasă. Viniciu Moroianu provine dintr-o familie respectabilă, o familie de intelectuali, evocată în interviul nostru. Un mediu care va avea o influență decisivă în formarea sa. Crescînd într-o atmosferă elevată, cu bibliotecă și pian, cu părinți melomani, n-ar trebui, poate, să ne mire prea mult preocupările lui artistice. Pe lîngă muzică, unde a demonstrat un talent precoce, a fost atras și de universul poveștilor, născocind el însuși istorisiri. Cînd nu știa încă să scrie, îi dicta mamei basme și legende. De la 9 ani, Viniciu Moroianu a început să frecventeze Studioul de creație „Freamăt” al Palatului Pionierilor, întemeiat în 1970. Aici funcționa și un cenaclu literar, de care, chiar de la înființare, se ocupa poeta Veronica Porumbacu. Scriitoarea pierită tragic, sub dărîmăturile cumplitului seism din 4 martie 1977, a fost impresionată de aptitudinile creatoare ale băiețelului. Ca dovadă, reproduc întîi și-ntîi, cu consimțămîntul pianistului, dedicația plină de afecțiune primită de acesta pe volumul de versuri Cerc, din 1971: „Lui Viniciu Moroianu, al cărui verb cîntă și al cărui cîntec vorbește, caldele urări ale Veronicăi Porumbacu iunie [19]72”.

Muzicianul mi-a mai arătat o însemnare publicată de poetă în ziarul „Informația Bucureștiului” din 1973, în care Veronica Porumbacu saluta elogios un recital susținut de Viniciu Moroianu la Ateneul Tineretului:

„Să vezi urcîndu-se la pian un copil pe care-l cunoști ca membru al cenaclului literar al Palatului Pionierilor, ca autor de legende și compozitor; să-l auzi executînd cu un sunet plin și cald o invențiune de Bach, o variațiune de Mozart, două cîntece de [Constantin] Silvestri, și, dincolo de acest repertoriu clasic și modern, un preludiu în stil preclasic compus de el, un preludiu care e opus 4 dintr-o serie de alte opuri… Cît e de cînd se juca pe stradă, cu capul încins de o cunună de pene de indian? Cît, de la prima apariție în cenaclu, cu caietul de basme, unele ilustrate de el, cu caietul de note, în mijlocul copiilor poeți care-l aplaudau generos și frenetic?” (Veronica Porumbacu, „Talente de excepție”, în Informația Bucureștiului, ziar al Comitetului Municipal al P.C.R. și al Consiliului Popular al Municipiului București, anul XX, nr. 6141, miercuri 30 mai 1973, p. 2.)

Viniciu Moroianu menționează, în interviul nostru, cîteva prezențe în antologii pionierești. Am văzut, adusă de dumnealui, una dintre tipărituri: volumul Vîrstele primăverii, apărut în 1973, la editura „Ion Creangă”. O antologie care adună numeroși membri ai studioului de creație „Freamăt”. Două nume mi-au atras în mod deosebit atenția: cel al poetului Cristian Popescu (1959-1994), autorul de mai tîrziu al Artei Popescu, elev în clasa a VII-a pe atunci, și cel al viitorului critic literar și profesor universitar Liviu Papadima, cu o clasă – școlară – mai sus în 1973. Lui Cristi Popescu i-au fost selectate trei poezii în Vîrstele primăverii. (Trei poezii care ar fi putut să intre și în recentele volume de opere de la Tracus Arte.) Liviu Papadima scria tot poezie. Revenind la Viniciu Moroianu, elev în clasa a IV-a în 1973, acesta are trei proze în Vîrstele primăverii, între care și Diezul de aur. Dar în Studioul de creație de la Palatul Pionierilor băiețelul nu și-a exersat numai înclinațiile scriitoricești. În 1974, revista „Cutezătorii” semnala că înzestratul elev pusese pe muzică trei fragmente din poemul Surîsul Hiroshimei, de Eugen Jebeleanu, interpretînd compoziția la pian, cu prilejul unei vizite a autorului versurilor la cenaclu… Și, dacă am consemnat această secvență, să adaug că și alți scriitori (Virgil Teodorescu sau Tiberiu Utan) veniseră să-i cunoască pe membrii „Freamătului”.

Încet-încet, Viniciu Moroianu a așternut în caietele sale peste 200 de basme. Veronica Porumbacu a socotit că, din această zestre, se poate alcătui un volum. Inițial, Diezul de aur ar fi trebuit să apară, în 1975, la editura Palatului Pionierilor. Pianistul păstrează macheta volumului, pe care mi-a împrumutat-o spre răsfoire. Tatăl artistului, arhitectul și muzicologul Mihai Moroianu, s-a îngrijit de partea grafică. Veronica Porumbacu a scris prefața și a realizat un portret al autorului. (Da, poeta și desena. În 1974, a publicat, la editura „Eminescu”, albumul Legende la niște portrete, care conține zeci de schițe de portret ale confraților poeți, prozatori, critici. „Grafia e pentru mine vioara lui Ingres […]”, afirmă autoarea în Cuvîntul înainte.) De asemenea, volumul era ilustrat de Izabela Băltărețu, membră, la rîndul ei, a studioului de creație „Freamăt”. (A murit la cutremurul din 1977, pe cînd avea numai 12 ani…) 

Totuși, cartea a apărut, cum notam, un an mai tîrziu, în 1976. Cu o prefață de Alexandru Mitru și cu ilustrații de Mihaela Constantin, studentă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, nepoata de soră a Veronicăi Porumbacu, pictorița Maria Constantin (care, între altele, a ilustrat numeroase volume ale surorii sale). L-am întrebat pe Viniciu Moroianu de ce, în volumul de la Litera, prefața îi aparține lui Alexandru Mitru, cînd, în macheta de la Palatul Pionierilor, era un text al Veronicăi Porumbacu. Poeta a considerat că e mai bine așa. Dar prefața ei urma să apară, în 1978, într-o altă ediție, îmbogățită, a Diezului de aur, de această dată la editura „Ion Creangă”, unde redactoarea Ioana Ricus inclusese în plan cărticica lui Viniciu Moroianu… Sub un alt titlu: Legendele Tîrnăviței și alte povestiri. Veronica Porumbacu s-a prăpădit la cutremur, iar a doua cărticică a lui Viniciu Moroianu n-a mai apărut. Revista noastră publică, în premieră, acea prefață.

Poeta l-a „răsfățat” pe micul artist. Am pus ghilimele deoarece răsfățul înseamnă intemperanță, mărinimie. Ceea ce, aici, nu era cazul. Veronica Porumbacu l-a înconjurat cu o prețuire meritorie pe Viniciu Moroianu. La puțină vreme de la tipărirea Diezului de aur, a vorbit despre autor la Televiziune. Iată, din dactilograma emisiunii, dactilogramă păstrată în arhiva pianistului, cîteva rînduri:

„Titlul însuși al acestei încîntătoare la lectură cărți și înțelesul dublu al cuvîntului «încîntător» corespund și delicateței subiectelor și concepției etice despre artă – dacă se poate spune astfel, în cazul unui copil de 9 și 12 ani. Dar cum am putea aprecia altfel caracterul «Diezului de aur», care nu vrea să orneze decît muzica oamenilor buni, și cum, refuzul spiridușului cîntăreț de a-și lăsa darul «rechiziționat», claustrat în palatul împăratului?”

În februarie 1977, Veronica Porumbacu a mai scris un text despre talentatul său elev. Un text care, la fel ca prefața pentru Diezul de aur, a rămas, pînă acum, inedit. Pianistul Viniciu Moroianu l-a încredințat, cu bunăvoință, revistei noastre. Veronica Porumbacu își propusese să scrie un volum despre copiii care participau la cenaclul literar de la Palatul Pionierilor. Textul dedicat lui Viniciu Moroianu i l-a oferit, bătut la mașina de scris, mamei micului artist. Sînt șapte pagini dactilografiate. (Restul capitolelor, cîte or fi fost, s-au pierdut printre ruinele cutremurului.) În acel amplu text, intitulat „ȘI COPIII-MINUNE SÎNT COPII”, poeta fixează cronologic prima întîlnire cu micul artist. Care a fost adus la cenaclu în 1971, de Marta Paladi, profesoara lui de pian. Din păcate, pe 6 aprilie 2018, eminentul muzicolog s-a stins…

În toate cele trei texte pe care le-a scris despre Viniciu Moroianu, Veronica Porumbacu a ținut să se refere, deloc întîmplător, la o fotografie. O fotografie care îl înfățișează pe Viniciu Moroianu la 8 ani, purtînd pe creștet pene de indian. Rostul revenirii la această imagine este ușor de intuit: scriitoarea nu a vrut să se creadă că băiețelul pasionat de studiul muzicii și de scris era străin de orizonturile ludice ale vîrstelor sale fragede. Cu alte cuvinte, chiar dacă îmbrățișase de timpuriu activități care obligă la seriozitate și rigoare, Viniciu Moroianu nu și-a „sărit” copilăria.

Diezul de aur, căci de la acest volum plecasem, este însoțit de o caldă prefață semnată de prozatorul Alexandru Mitru (1914-1989), consacrat ca autor de literatură pentru copii și tineret. (Cine nu-i cunoaște, bunăoară, Legendele Olimpului?) Cărticica numără 16 legende. Sînt cîteva schimbări față de macheta care urma să apară la Palatul Pionierilor. De exemplu, aceasta din urmă conținea și cinci povești traduse în limba engleză. Iar în locul poveștii „Nu-mă-uita”, era o alta, intitulată „Focul și apa”. Nu pot ignora delicatele rînduri pe care autorul le așază în deschiderea cărții: „Închin acest crîmpei de legende și povești aceleia care mi-a dat viață, cu dorința de a-i descreți fruntea și de a o face de-a pururi fericită. Viniciu”. Sînt niște rînduri care, dincolo de dragostea fiului, ascund adînci suferințe, amintite de Veronica Porumbacu în textul „ȘI COPIII-MINUNE SÎNT COPII”. Cărticica îmbină cele două vocații ale autorului: muzica și scrisul. Acest lucru transpare încă din titlul volumului. Una dintre povesitiri, „Povestea cucului”, este chiar „acompaniată” de o partitură, ca muzică de fond!

Ar fi, presupun, banal să semnalez sensibilitatea și candoarea care traversează cele 16 proze. M-a surprins, în schimb, dezinvoltura scriiturii lui Viniciu Moroianu. Micul autor poseda un fler narativ cu adevărat remarcabil pentru vîrstele sale. Stăpînea sensul cuvintelor, se pricepea să aleagă epitetele potrivite și, mai ales, se pricepea să asambleze – fie și numai schematic – o proză miniaturală. Se simte, citind Diezul de aur, că Viniciu Moroianu a trecut cu folos printr-un cenaclu, că scrisul i-a fost supravegheat. Și, dacă persevera în această direcție, ar fi căpătat, neîndoielnic, o tot mai mare siguranță. Însă dezinvoltura scriiturii sale se observă cel mai limpede în niște emoționante fragmente de proză autobiografică, fragmente pe care Veronica Porumbacu le citează abundent în textul „ȘI COPIII-MINUNE SÎNT COPII”. Studierea minuțioasă a pianului nu i-a îngăduit lui Viniciu Moroianu să-și continue îndeletnicirile literare.

M-aș opri la un topos din carte: este vorba despre satul Tîrnăvița, avut în vedere și de prefațator. Un sat hunedorean, de lîngă Deva, unde Viniciu Moroianu și-a petrecut vacanțele copilăriei, atît vara, cît și iarna. Acolo, la Tîrnăvița, trăise bunicul său matern, inginerul hidrotehnist Rudolf Oprean, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care provenea dintr-o veche familie de preoți ortodocși. A ctitorit biserica nouă a satului. În pisanie, pe lîngă numele acestuia, figura și cel al Regelui Mihai I, căci în timpul primei sale domnii, sub regență, au debutat lucrările de construcție. După 1947, inscripția a fost acoperită cu ciment. În 1984, la parastasul de 100 de ani de la nașterea lui Rudolf Oprean, nepotul său a refăcut inscripția. Fără să pățească nimic. Biserica din Tîrnăvița i-a inspirat lui Viniciu Moroianu și o povestire, Dangătul clopotelor, care nu figurează în Diezul de aur. A fost scoasă de cenzură, care se amesteca și în treburile editurii Litera. Povestirea apare, după mai bine de patru decenii, în acest număr al revistei noastre.

L-am întrebat pe maestrul Viniciu Moroianu, într-o discuție ulterioară interviului, dacă a existat o lansare a cărții. Nu. La recomandarea poetei Veronica Porumbacu, a trimis volumul mai multor scriitori, între care și Octavian Paler. Pianistul mi-a mai spus că s-a înscris cu cîteva povestiri traduse în limba engleză la un concurs organizat de o revistă din… India. A obținut și un premiu. (În Postfața antologiei Vîrstele primăverii, din 1973, Veronica Porumbacu și Mircea Claudiu Vodă pomenesc un concurs al gazetei indiene „Shankar´s Weekly”. Cel mai probabil, aceasta este publicația despre care îmi vorbea Viniciu Moroianu.) Cînd a tipărit Diezul de aur, autorul a dăruit un exemplar ambasadoarei Indiei la București. Pentru ca, mai apoi, cărticica să ajungă tocmai la primul-ministru al Indiei de la acea vreme: nimeni alta decît Indira Gandhi. Șefa guvernului de la New Delhi i-a mulțumit personal lui Viniciu Moroianu pentru volum, expediindu-i o scrisoare oficială! Spectaculosul document, care arată eleganța unei personalități politice a secolului al XX-lea, este datat 21 februarie 1977, în avion, de la Calcutta la Jorhat.

Cărticica publicată la 14 ani de Viniciu Moroianu are, să recunoaștem, o istorie captivantă. Și întregește profilul unui mare muzician. Diezul de aur nu reprezintă doar o curiozitate biografică. Privit de la înălțimea performanțelor pianistice pe care le-a atins, de-a lungul timpului, maestrul Viniciu Moroianu, volumul dobîndește altă anvergură, devenind expresia unor pilduitoare crezuri estetice. Dacă nu greșesc, diezul ridică notele muzicale. Micul volum Diezul de aur înnobilează un excepțional destin artistic.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru