Facebook

Literatură

Fantoma „României literare”

Publicat

pe

La sfîrșitul verii, ne-am întîlnit cu criticul literar Gabriel Dimisianu pentru a-i lua un interviu despre anii pe care i-a trăit în redacția României literare. O revistă care, pe 10 octombrie 2018, a împlinit 50 de ani de existență. O revistă în al cărei sumar actual regăsim un singur nume care i-a fost de la bun început alături: Gabriel Dimisianu. Cooptat de către Geo Dumitrescu în echipa României literare, Gabriel Dimisianu s-a aliniat la start, în toamna entuziastului ’68, îndeplinind funcția de redactor-șef adjunct. Criticul ne-a vorbit despre ce a însemnat angajamentul de cursă lungă, foarte lungă, la România literară, despre ucenicia la Gazeta literară, despre epoci sinuoase, în care izbînda esteticului nu era deloc comodă.

Înainte să ne întîlnim cu dumnealui, am călătorit mai întîi în timp, în trecut, în paginile primelor numere ale României literare. Cum singura bibliotecă primitoare în luna august și cu o arhivă vastă este Biblioteca Academiei Române, am poposit acolo pentru a răsfoi anii din „copilăria” colecției României literare. În mod neașteptat, chiar „nașterea” revistei ni s-a părut întrucîtva prematură…

Primul număr avea, înainte de toate, o altă grafică decît cea consacrată. Titlul, cu font-uri mai jucăușe, accentua, prin dimensiunea literelor, substantivul propriu „România”, în timp ce însoțitorul „literară”, mai micuț, cădea fix dedesubt, pe plan secund, parcă. Datarea numărului era „Anul I, nr. 1, Joi 8 februarie 1968”. Cineva a tăiat, cu pixul, luna februarie și a scris deasupra „oct.”. Probabil aceeași persoană a corectat și o eroare de literă dintr-un titlu de pe prima pagină. Paginile sînt 24 la număr, deși noi știam că ar fi trebuit să fie 32. Conținutul revistei nu suferise, totuși, nici o altă rectificare „din pix”. În schimb, pe ultima pagină, caseta redacțională era aproape goală. Un singur nume: „Director: acad. Zaharia Stancu”. Cum următoarele numere ale României literare nu mai aveau asemenea scăpări, am conchis că primul fusese făcut pe fugă.

La întrevederea cu dl Gabriel Dimisianu am avut cîteva fotocopii ale anumitor pagini care ni s-au părut mai deosebite, cum ar fi pagina de varietăți sau fotocopii ale rubricilor îndrăznețe, cum ar fi cea de restituire a însemnărilor zilnice ale lui Titu Maiorescu. Am discutat preț de  vreo oră cu Gabriel Dimisianu și a rămas să ne revedem pentru a-i duce transcrierea convorbirii. Iar pe 3 octombrie, ne-am întîlnit din nou, pentru a „recupera” interviul, cu mici modificări aduse textului transcris. Cum următorul număr al trenului nostru urma să apară pe 10 octombrie, eram în grafic. Mai trebuia doar să fotografiem primul număr al României literare și materialul ar fi fost pus la punct.

Cînd socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din… bibliotecă

Deși Biblioteca Academiei are marele avantaj de a adăposti colecții integrale de reviste, cărți rare, manuscrise ș.a.m.d., deși poți găsi, altfel spus, ce vrei și ce nu vrei acolo, tarifele foto sînt cam piperate, iar dacă vrei să și publici fotografiile, prețurile sînt de-a dreptul descurajante (17  € imaginea!). Așa că, pe 9 octombrie, cu o zi înainte de apariția trenului nostru, am poposit la Biblioteca Centrală Universitară, care își redeschisese porțile cititorilor. Alegerea acesteia și nu a altei biblioteci a urmat un principiu simplu: absența taxei foto. Știam exact ce dorim să pozăm, gratis, și ar fi trebuit să dureze cîteva minute. Am cerut colecția României literare pe anul 1968 și am așteptat.

Cînd tutorele ne-a adus România literară, aveam aparatul foto pregătit. Am deschis coperta cartonată a colecției și… surpriză! Un alt prim număr al României literare! Inițial, am crezut că am sărit peste cîteva pagini. Dar ne-am dumirit repede. Lucrurile erau cît se poate de clare: în colecția de la B.C.U., exista un prim număr diferit de cel aflat la Biblioteca Academiei. Cel de la B.C.U. nu mai avea nici greșeala de datare. Data pe care o rețin toate istoriile ca fiind debutul României literare actuale, cea de 10 octombrie 1968, apărea cum nu se poate mai clar. Grafica titlului era, de asemenea, cea cunoscută. Numărul paginilor – 32. Iar prin caseta redacțională nu mai sufla vîntul. Dar conținutul? Evident, diferit. Comparînd „memorialistic” numărul 1 de la B.C.U. cu numărul 1 de la B.A.R., nu am recunoscut aproape nici un material. Se impunea, așadar, o confruntare. Am renunțat la ideea de a ilustra interviul pe care ni l-a oferit Gabriel Dimisianu și cu imaginea primei pagini a celui dintîi număr din România literară. L-am publicat așa, chiar pe 10 octombrie, în ziua aniversării semicentenarului României literare. Mai rămînea doar să deslușim ciudatul caz al dublului… debut.

Cert e că numărul aflat la B.C.U. este primul număr oficial. Pentru că toate trimiterile la momentul apariției, din 1968, al României literare, au în vedere acest număr de revistă. (Update: Culmea, în ediția a III-a a Dicționarului presei literare românești: 1790-2000, lucrare realizată de I. Hangiu, săptămînalul din 1968 este ilustrat cu grafica numărului 1 din colecția B.A.R.) Se discută despre rubrici, semnături și data certă de 10 octombrie, fără „întoarceri” din pix. Atunci, ce secret ascunde numărul de la Biblioteca Academiei și de ce nimeni nu-l menționează? Cu siguranță, un număr fantomă.

Geo Dumitrescu față cu el însuși

Dincolo de titlul revistei și de coincidența unor semnături, numărul oficial și numărul fantomă au în comun trei materiale propriu-zise și trei poezii: (1) secțiunea de cuvinte încrucișate, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu și intitulat Flori de stil, (2) patru sugestii din partea cititorilor în cadrul rubricii Voci din public, (3) poezii semnate de Teodor Vasilache, George Mareș, Manuela Tănăsescu și, cel mai important, (4) programul revistei, O nouă „Românie literară”, scris, așa cum era de așteptat și cum ne-a mărturisit Gabriel Dimisianu, de către Geo Dumitrescu, dar semnat, în numărul fantomă, „R.L.”, iar în numărul oficial, „România literară”. Totuși, acest program a suferit destule modificări în numărul oficial, ulterior numărului fantomă, iar o comparație între cele două programe scoate la iveală concesiile ideologice fără de care, probabil, noua revistă nu ar fi putut să apară.

Reglajele pe care le-a suportat programul inițial sînt, ușor de bănuit, de două feluri: adaosuri sau suprimări de text. Unele mai mici, altele mai mari. De pildă, în programul oficial al revistei se evidențiază că angajarea pe „firul major” al culturii

implică — după cum sublinia recent, în cuvîntarea sa de la Cluj, secretarul general al Partidului, tov. Nicolae Ceaușescu — gîndirea liberă, creatoare, năzuința nezdruncinată spre libertate și dreptate socială.

Acest pasaj lipsește din programul publicat în numărul fantomă al revistei. Lipsesc, între altele, și sintagmele: „din cuvîntările conducătorilor noștri”, „înaltele idealuri ale culturii umanismului socialist”, „idealurile de libertate, progres și omenie ale României socialiste”, „temeiul concepției marxist-leniniste despre lume”.

Formulări de același tip regăsim în foarte multe dintre textele scrise înainte de ’89. Pentru a ajunge la mesajul pe care autorul a vrut să-l transmită, dar pe care poate nu l-ar fi putut publica în absența unor atari giumbușlucuri ideologice, soluția e simplă: eliminăm mental tributul politic. Desigur, operațiunea nu funcționează în cazurile în care textul a fost clădit pe un schelet ideologic. Funcționează, în schimb, atunci cînd sînt strecurate mici „atenții” menite să clătească ochii cenzurii, fără ca respectivele sintagme sau pasaje să aibă o legătură de neclintit cu textul. Ca atunci cînd sufli praful de pe o carte veche.

Ce nu putem însă bănui este cît și ce anume a fost înlăturat dintr-un text supus cenzurii sau chiar autocenzurii. Pentru că sînt cărți și articole, studii și reviste întregi publicate înainte de ’89 care poartă cu sine și doza lor de cuvinte invizibile. Cuvinte invizibile poartă și programul O nouă „Românie literară”. Și nu, nu e un joc de-a v-ați ascunselea. Cine și-ar fi putut imagina, citind următorul fragment, ceea ce ar fi vrut, de fapt, să scrie Geo Dumitrescu despre deschiderea revistei, despre năzuința înscrierii ei într-un circuit cultural universal? Să parcurgem întîi fragmentul:

încă una din preocupările de seamă ale revistei, în sensul restabilirii, lărgirii, intensificării relațiilor, schimburilor cu culturile altor popoare, în sensul pătrunderii din ce în ce mai ample și mai marcate a valorilor românești în circuitul firesc și în ierarhiile libere ale culturii universale, nu e nici ea decît un reflex direct al unei vechi aspirații tradiționale a poporului nostru de a întinde punți de prietenie și colaborare peste toate hotarele — și, în primul rînd, firește, spre vecinii și prietenii noștri, țările socialiste surori [s.m.].

Aparent, pasajul pe care l-am subliniat se înscrie în categoria clișeelor cu care autorii își înzorzonau textele pentru a le face pîrtie prin cabinetele cenzurii. Parțial, așa și este. Doar că acest pasaj nu este un simplu adaos, el poartă pe dedesubt, ca într-un palimpsest, cuvinte invizibile. Parcurgînd programul României literare în forma pe care o are în numărul fantomă, sesizăm nu numai că acest pasaj lipsește, ci și că în locul lui era un altul. Îl redau în continuare:

de a întinde punți de prietenie și colaborare peste toate hotarele, de a respinge neîncetat îngustimea și obtuzitatea izolării în „găoacea națională” [s.m.].

Cu sau fără ghilimele, expresia „găoacea națională” trebuie să-i fi adus, și ea, României literare un timp suplimentar și cîteva renegocieri pînă la eclozarea oficială din 10 octombrie 1968. Rămîne, totuși, o întrebare: de ce nimeni nu pare să rețină momentul revistei fantomă, un moment care vorbește despre îndrăzneală și neangajare, prin vocea aceluiași Geo Dumitrescu?

Texte migratoare

Am folosit, pînă acum, expresia „număr fantomă” atunci cînd m-am referit la numărul României literare păstrat de Biblioteca Academiei și datat 8 februarie 1968. Numărul fantomă este misterios și uitat și parcă nici nu există. Nu are nicidecum statutul unui număr de probă. Pentru că numărul de probă al unei reviste vede lumina tiparului și ajunge, multiplicat, la chioșcuri și, de acolo, la cititori. Poate suferi modificări ulterioare, se pot scoate sau adăuga rubrici, se poate schimba formatul sau echipa redacțională în funcție de varii factori. Dar numărul de probă este, în mod cert, pus în circulație. Nu e și cazul bizarului număr… fantomă al României literare pe care îl vedem și nu e. Totuși, ce vedem?

Dincolo de textele care au fost reluate în numărul oficial și pe care le-am menționat deja, descoperim o seamă de materiale care nu au fost reciclate, pe parcurs, în România literară. Nici în primul, nici în al doilea, nici în al treilea număr ș.a.m.d. Dat fiind faptul că numărul fantomă nu a fost distribuit și că textele respective nu s-au mai ivit în colecția României literare, se conturează o întrebare firească: articolele numărului din 8 februarie 1968 al României literare au fost articole-efemeride sau își trăiesc încă viața tipărită în altă parte? Ușor de bănuit, a doua variantă este cea corectă. Mare parte dintre materialele publicate în numărul fantomă a apărut în paginile altor reviste din epocă. Mai precis, în Contemporanul și în Gazeta literară. Reproduc în continuare o listă a acestor articole, în ordinea cronologică a republicării lor și indicînd, pentru fiecare, revista de adopție:

1. Ana Blandiana, Antijurnal, în Contemporanul, 9 februarie 1968;

2. Dumitru Solomon, recenzie la În căutarea Isoldei, de Al. I. Ștefănescu, în Gazeta literară, 15 februarie 1968;

3. I. Cordun, recenzie la Sub lumina verii, de Anișoara Odeanu, în Gazeta literară, 15 februarie 1968;

4. Francisc Păcurariu, Carnet extern, în Gazeta literară, 15 februarie 1968;

5. N. Carandino, Megalomanii regizorale, în Gazeta literară, 29 februarie 1968;

6. Polifem, Puțină sare, în Gazeta literară, 29 februarie 1968;

7. Gh. Ambrozie (autorul real este, de fapt, Ben. Corlaciu, conform unei rectificări din 7 martie), interviu cu Aurel Stroe, în Gazeta literară, 29 februarie 1968;

8. Dumitru Micu, „Voi, criticii…”, în Gazeta literară, 7 martie 1968;

9. Radu Popescu, Munca amintirii, în Gazeta literară, 7 martie 1968;

10. Ion Brad, Din toate rădăcinile, în Gazeta literară, 7 martie 1968;

11. Marin Sorescu, Străinul, în Gazeta literară, 7 martie 1968;

12. Florentina Vrancea, Aș putea, în Contemporanul, 8 martie 1968;

13. Doina Uricaru, Fără ramă, în Contemporanul, 8 martie 1968;

14. Adrian Marino, Lectura fecundă, în Gazeta literară, 14 martie 1968;

15. Romulus Vulpescu, Drumurile, în Gazeta literară, 14 martie 1968;

16. Emanuel Vidrașcu, Eugen Ionescu inedit, în Gazeta literară, 28 martie 1968;

17. G. Dimisianu, Încotro merge proza?, în Gazeta literară, 28 martie 1968;

18. Dimitrie Stelaru, Poate mi-a obosit…, în Gazeta literară, 28 martie 1968;

19. Gheorghe Tomozei, Vin diligențe, în Gazeta literară, 6 iunie 1968;

20. Geo Bogza, Oul fenomenal, în Contemporanul, 7 iunie 1968;

21. Ben. Corlaciu, Care pădure?, în Gazeta literară, 20 iunie 1968;

22. Eugen Jebeleanu, Da și nu, în Contemporanul, 21 iunie 1968;

23. Sașa Pană, Urmuz și numele proprii, în Gazeta literară, 25 iulie 1968.

Punînd cap la cap puținele materiale importate din numărul fantomă în numărul oficial al României literare cu cele din același număr fantomă, dar tipărite în alte reviste, pare că cele 24 de pagini sînt deja completate. Totuși, mai sînt cîteva materiale pe care nu am reușit să le depistăm în altă parte. Este vorba despre texte semnate de Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Valeriu Cristea, Paul Anghel, Nicolae Breban, Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu, dr. Octavian Udriște, Petre Stoica, Mariana Șora, Th. Enescu, Horia Stancu, D. I. Suchianu, T. A. Preda, Sever Tipei, poezii de Nina Cassian, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și un interviu luat lui Zaharia Stancu de către S. Damian. Pînă la urmă, nici nu are importanță dacă sau unde au mai fost publicate aceste texte. Poate doar o importanță documentaristică. Adevărata curiozitate o constituie numărul fantomă, în ansamblu, și enigmatica lui poveste.

Devine din ce în ce mai limpede statutul pe care îl are numărul fantomă al României literare. El trebuie să fi fost un număr tipărit în foarte puține exemplare sau poate doar într-unul singur. Un număr de arătat forurilor decizionale. Pentru ca aceste foruri să afle concret cu ce s-ar mînca noua revistă. Și era mai lesne de priceput ce aveau în minte Geo Dumitrescu & co. dacă se prezenta o mostră palpabilă. Cum cei care au gîndit structura României literare erau în căutarea unei aprobări, se justifică și prudența de a lăsa caseta redacțională aproape goală. Încercau să nu forțeze mîna nimănui, deși, cu siguranță, știau pe cine și-ar fi dorit în colectivul de redacție. E, totuși, ciudată prezența numelui lui Zaharia Stancu în această casetă. De fapt, nu atît prezența în sine, pentru că autorul Șatrei era, în 1968, președintele U.S.R., cît blazonul care-l precede: „director”. Or, în presa comunistă, această funcție nu exista. În postul de conducere al unei reviste se găsea un redactor-șef, nu un director. (Update: Totuși, avea să existe și această funcție, iar întîmplarea face ca ea să-i revină lui G. Ivașcu, instalat director al… României literare la sfîrșitul lui 1971.) De altfel, în primul număr oficial al României literare, din caseta redacțională zboară nu numai rangul cu nostalgii interbelice, dar și numele lui Zaharia Stancu.

Dacă numărul fantomă a fost special conceput pentru o prezentare în fața celor cu putere de decizie, cînd anume s-a întîmplat asta? Înainte de 8 februarie, data înscrisă în susul paginii, și atunci se nutrea speranța ca revista să debuteze chiar pe 8 februarie, sau după această dată? Cele două variante sînt ispititoare în aceeași măsură și, mai mult, argumentele în favoarea uneia sau alteia nu înclină în mod decisiv balanța într-o singură parte. Ce știm sigur însă e faptul că numărul oficial a fost tipărit la Combinatul poligrafic „Casa Scînteii”, pe cînd cel fantomă a fost aranjat în atelierele Întreprinderii Poligrafice „Informația”, locul în care se tipărea și Gazeta literară.

Gazeta literară și România literară. Înrudiri incerte

Este răspîndită ideea conform căreia România literară preia ștafeta de la Gazeta literară. Cu alte cuvinte, România literară este continuatoarea Gazetei, dar, în același timp, se și distanțează de săptămînalul de inspirație sovietică. Chiar schimbarea numelui revistei reprezintă un gest de rupere de trecut. Un trecut în care Gazeta literară fusese creată, în 1954, după modelul revistei sovietice Literaturnaia Gazeta. Iar desfacerea simbolică a acestei legături literare dintre săptămînalul românesc și omologul său din U.R.S.S. a fost asociată de multe ori evenimentelor din august 1968.

Totuși, Gazeta literară anunța încă din 18 iulie 1968 că urma să apară „în curînd” o nouă revistă pe piața autohtonă, un „săptămînal de literatură și artă”, „editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România”, săptămînal care se va numi România literară. În același număr al Gazetei literare, Demostene Botez semnează articolul Păreri și sugestii, subtintitulat Considerații asupra revistelor literare. Pe scurt, Demostene Botez pledează pentru înmulțirea materialelor pur literare (schițe, povestiri, nuvele, poezii) în revistele de profil și exilarea textelor specializate (cum ar fi cele de teorie literară) în reviste cu circulație „academică”. Iar în subsolul articolului, o notă a redacției invită cititorii să-și afirme, la rîndul lor, părerea în legătură cu ținuta ideală a unei reviste:

Semnalînd, în chip deosebit, articolul scriitorului Demostene Botez, adresăm rugămintea de a ne aduce la cunoștință, pe marginea acestor „Păreri și sugestii” opinia lor asupra „Gazetei literare” și a revistelor noastre în general, asupra profilului și structurii ideale a unui săptămînal de literatură și artă. Colectivul redacțional care se ocupă de pregătirile în vederea apariției noii reviste „ROMÂNIA LITERARĂ”, mulțumește anticipat pentru orice contribuții în acest sens, — propuneri, sugestii, preferințe, idei — care l-ar ajuta să întregească și să definească configurația unei publicații de înaltă ținută, răspunzînd interesului, gustului, exigențelor celor mai largi pături cititoare. 

Invitația redacției Gazetei literare caută, așadar, să stîrnească un brainstorming în rîndul cititorilor. Însă un brainstorming care să se răsfrîngă, eventual, asupra tuturor publicațiilor culturale. Deși, după cum se poate observa, în primă instanță se cer sugestii și cu privire la conținutul Gazetei, inițiativa se transformă foarte repede într-o consfătuire publică menită să contureze exclusiv România literară. „Vocile din public” vor fi adunate, începînd cu numărul din 8 august 1968, chiar primul număr în care sînt expuse părerile cititorilor, sub titluri ca Sugestii pentru viitoarea „Românie literară”, Ce trebuie să fie „România literară”, Alte sugestii pentru „România literară”, Propuneri pentru „România literară” etc. Această consfătuire publică menită să asambleze, în funcție și de preferințele cititorilor, o nouă publicație culturală nu părea să pregătească automat ieșirea din scenă a Gazetei literare. Ducea, mai degrabă, cu gîndul la un soi de alianță, la două publicații-surori. Iar faptul că Gazeta literară își încetează apariția odată cu debutul României literare pare mai mult o concidență decît un plan bine pus la punct. Mai ales că…

Furați de mirajul unui debut care se anunța cu mare tam-tam, am putea crede că România literară începuse să fie gîndită și pregătită chiar atunci, în preajma lui iulie ’68. Cu cititori pe post de „brigadieri” și cu echipa redacțională dezbătînd de zor. Să fi fost oare chiar așa? Să fi apărut ideea României literare chiar atunci, în vara anului 1968?

De unde știa ce știa cititorul Const. George Ionescu din Ploiești?

Două dintre textele numărului fantomă al României literare, cel din 8 februarie 1968, pot fi cu ușurință localizate în timp. Este vorba despre o poezie și despre cronica sportivă. Versurile îi aparțin lui Ion Brad și sînt datate, deloc întîmplător, 26 ianuarie 1968. S-ar putea reproșa că simpla datare a unei poezii reprezintă un argument firav pentru clarificarea situației temporale a numărului fantomă, însă nu același este și cazul mult mai elocvent al cronicii sportive.

Pe ultima pagină, a 24-a, se găsește un articol al prozatorului Fănuș Neagu, De început. O bună parte a paginii este destinată cronicii de sport, pe care romancierul pare să și-o revendice pe termen lung chiar prin titlu: „de început”. Adică va mai și urma. În articol sînt schițate cîteva detalii, destul de vagi, aduse din condei, despre ce-a de-a X-a ediție a Jocurile Olimpice de iarnă care s-a desfășurat la Grenoble, între 6 și 18 februarie. Pe durata competiției, Fănuș Neagu a fost corespondentul ziarului Scînteia tineretului în Franța, de unde a trimis 9 texte (în intervalul 7-18 februarie 1968). Cîteva au apărut și în volumul Cronici de carnaval, publicat în 1972, la editura Stadion (capitolul „Februarie 1968: În Alpii francezi”). Doar că, o dată cu debutul oficial al României literare, din 10 octombrie 1968, cronica sportivă va fi domeniul lui Eugen Barbu. Începutul trîmbițat de Fănuș Neagu în numărul fantomă va mai aștepta o vreme. Nu mult. Eugen Barbu n-a rămas titularul cronicii decît pentru cîteva numere. În decembrie 1968, deja își „mutase” cronica în revista săptămînală Fotbal, iar Fănuș Neagu îl va înlocui, nu peste mult timp, la România literară.

Cele două texte amintite plasează numărul fantomă al României literare chiar în preajma datei de 8 februarie ’68 și, mai mult decît atît, cronica sportivă pare să fi fost scrisă cu destinație precisă: sumarul acestui număr. Dar povestea numărului fantomă emană încă un iz de clandestinitate. Ne putem imagina fără eforturi un grup de scriitori care ticluiau o nouă revistă literară cîndva, la începutul anului 1968. Ni-i putem închipui întîlnindu-se și discutînd, pentru ca, într-un final, să pună pe hîrtie această publicație. Dintr-un motiv sau altul, startul oficial a fost „împins” în octombrie ’68.

Doar că izul de clandestinitate nu venea dinspre România literară. Clandestinitatea e chiar a noastră. Pentru că, în epocă, se discuta deja de ceva vreme despre revistă. Prima dovadă vine chiar din paginile Gazetei literare unde o așa-zisă „voce din public” denunța, în numărul din 8 august 1968, în cadrul rubricii Ce trebuie să fieRomânia literară”, următoarea chestiune:

Ce să fie viitoarea ROMÂNIE LITERARĂ? La începutul anului 1968 am plătit abonamentul pentru această revistă, ca apoi să întîmpin dezorientarea oficiului poștal care nu primea decît tot vechea Gazetă literară. Este un exemplu că revista se cerea — și cu siguranță că se va cere.

Așadar, existau cititori care se abonaseră la România literară chiar înainte de 18 iulie 1968, dată la care Gazeta literară aduce la cunoștință planul noii reviste! Ceea ce ar putea să însemne că la sfîrșitul anului 1967 se știa deja despre România literară. Dar proiectul fusese probabil abandonat, din moment ce nici măcar cei care se ocupau de distribuție nu cunoșteau săptămînalul. De unde aflase însă Const. George Ionescu din Ploiești, semnatarul rîndurilor de mai sus, despre România literară? Din presă? Dacă da, oare din paginile cărei reviste? Dacă nu, de unde?

Tatonările pentru România literară începuseră, se pare, chiar în 1967. Mărturie stau și însemnările dintr-un jurnal al lui Eugen Barbu care, să nu uităm, a fost în echipa cu care România literară a pornit la drum pe 10 octombrie 1968. Autorul Gropii notează un posibil rol pe care și l-ar fi asumat Zaharia Stancu:

13 august 1968. Beldeanu transmite mesaje fierbinți din partea lui Stancu și Horea. Trei ore discuții. Vor cu orice chip să colaboreze la România literară, pe care de un an și jumătate se căznesc să o scoată [s.m.]!

Stancu lui Horea:

– Mă duc la Barbu și-l pup în cur! Voi nu sînteți ziariști. El mi-o scotea pînă acum.

Triste anecdote.

Cît privește colaborarea, nici gînd. Geo Dumitrescu, aflat la spitalul Elias, trimite mesaje amicale. 

Dar Eugen Barbu înregistra încă din septembrie 1967 în jurnalul său titlul noii reviste:

Geo Dumitrescu aferat rău poruncește la Gazetă în vederea ieșirii României literare. Jocul dublu al lui Stancu e destul de evident.

Povestea numărului fantomă al României literare este departe de a se fi încheiat. Cert e că acest număr uitat a existat, că e foarte posibil ca el să fi fost conceput cu mai bine de jumătate de an înaintea debutului oficial al revistei. Cert e că a găzduit niște texte care, ulterior, au migrat spre alte reviste. Poate pentru că România literară nu primise „viză”. Cert e că nu toate materialele acestui număr fantomă pot fi reperate temporal fără rest. Cert e că scriitorii visau la România literară încă din 1967. Poate chiar mai devreme. Și dincolo de orice certitudini, rămîne un gînd. Gîndul că România literară, la cei 50 de ani pe care i-a împlinit de curînd, ar merita să-și limpezească începuturile. Și, o dată cu ele, să limpezească o bucată de istorie literară.

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru