Facebook

Literatură

Nava Semel, o voce a memoriei și a rememorării

Publicat

pe


In memoriam


„Memoria și trecutul au propria lor identitate. Stau ascunse în întuneric și așteaptă momentul potrivit pentru a ieși din nou la iveală. Nu există nici o șansă să negi sau să respingi trecutul pentru că te va prinde din urmă și te va încolți ca într-o ambuscadă. Eu îmbrățișez trecutul și în viață și în scriitura mea. Scriitorul este într-un fel ca un profet care primește ordine «de sus». Scrisul îmi arată calea, nu invers.”

(Nava Semel – fragment dintr-un interviu acordat ziarului „România liberă”, în 2015)

La începutul lunii decembrie, la vîrsta de 63 de ani, a murit scriitoarea Nava Semel, una dintre cele mai importante figuri ale prozei israeliene, cunoscută în special pentru maniera în care explorează, din ipostaza „celei de a doua generații” – copiii supraviețuitorilor, tematica Holocaustului și a transmiterii generaționale a traumei. Debutul său în proză cu Pălăria de sticlă, colecție de povestiri apărută în ebraică în 1985, marchează o nouă etapă în evoluția literaturii israeliene din varii motive. Aceasta nu doar deschide discuția asupra traumei Holocaustului ca experiență personală în detrimentul unei narațiuni naționale, generalizatoare, ci este și prima carte din Israel care atrage atenția asupra copiilor supraviețuitorilor și a unei memorii traumatice generaționale care modifică și negociază identitatea lor israeliană.

Carența scrierilor literare care abordează tematica Holocaustului, de la înființarea statului Israel și pînă la începutul anilor ’80, scoate la iveală o singularitate a reprezentării temei în literatura israeliană. Problematica Holocaustului, după cum consideră Hanna Yaoz, se situează la intersecția dintre discursul dominant al narațiunii sioniste și încercarea de a transmite o traumă națională și personală prin intermediul unei scriituri care luptă să își păstreze integritatea structurală și valoarea estetică. Desigur, problema evoluției temei în memoria colectivă israeliană (și cu precădere în proza locală) este mult mai nuanțată și influențată de o serie de factori precum: informațiile despre Holocaust disponibile imediat după război, constantele tensiuni politice și armate dintre statul israelian și țările arabe vecine, imaginea supraviețuitorului în discursul sionist preocupat de lupta pentru supraviețuire în contextul socio-politic dat și dezvoltării noii societăți israeliene, reflecțiile supraviețuitorului asupra propriei traume și, desigur, interacțiunea dintre supraviețuitorii imigranți și populația evreiască ajunsă în Yishuv (denumire dată așezării evreiești din Palestina anterior înființării statului Israel) înaintea celui de al Doilea Război Mondial.

Lipsa interesului în proză pentru experiența traumatică a supraviețuitorului în primele două decenii ale statului este succedată de un discurs generalizator care impunea o singură imagine a victimelor în spațiul public: „șase milioane de victime”, fără nume și istorii personale, fără rădăcini, incapabile să se apere și să supraviețuiască viciilor istoriei. Realitățile socio-politice de după 1967 (Războiul de Șase Zile) și, în special, după Războiul de Yom Kippur destabilizează metanarațiunea sionistă și imaginea Sabrei (nativul israelian, puternic înrădăcinat în Levant și fără complexul diasporei) de „Supra – om”. În aceste condiții, memoria victimelor Holocaustului este suprapusă eroismului armatei israeliene în lupta pentru supraviețuire. Memoria Holocaustului devine naționalizată și instrumentalizată politic pentru justificarea anumitor acțiuni militare, politice și sociale, apreciază Mooli Brog.

Odată cu turnura postmodernistă, în anii ’80, mono-perspectiva sionistă începe să fie înlocuită de narațiuni fragmentare și individuale. Istoriile personale și vocile marginale (considerate pînă acum necorespunzătoare viziunii centrale sioniste) devin o alternativă pentru narațiunea oficială. Dacă pînă acum, cu cîteva excepții (Yahiel Dinur, Aharon Appelfeld, Dan Ben Amotz, Yoram Kaniuk), Holocaustului reprezenta o temă marginală în proza israelienă, schimbarea de paradigmă reevaluează importanța temei pentru definirea identității culturale israeliene. Aceasta este conjunctura culturală în care Nava Semel publică Pălăria de sticlă, urmată în 1986 de bine-cunoscutul roman al lui David Grossman – Vezi mai jos: Dragostea.

Totuși, este esențial de menționat că în momentul în care Semel scrie Pălăria de sticlă, colecția de nuvele nu este însoțită de un program literar clar împotriva tăcerii care înconjura subiectul sau a naționalizării memoriei Holocaustului. Dimensiunea aceasta este dezvoltată ulterior, odată cu atingerea maturității artistice și publicarea în 2001, în ebraică, a romanului Rîs de șobolan, operă despre abuzul sexual asupra femeilor și copiilor în timpul Holocaustului. Într-un interviu din 2014, în cadrul mai larg al unei discuții despre studierea Holocaustului prin intermediul artei, scriitoarea mărturisește: „…cînd am început să scriu, nu am conștientizat că Holocaustul este o componentă atît adînc înrădăcinată în identitatea mea, pentru că societatea israeliană de la începutul anilor 1980 avea o imagine de sine complet diferită […] Holocaustul era un eveniment îngrozitor în istoria poporului evreu, dar noi, israelienii, am început de la zero, privim spre viitor și nu spre trecut. Cînd am început să scriu, în special Pălăria de sticlă, am conștientizat că toate personajele mele sînt fii sau fiice ai supraviețuitorilor și pentru ca aceștia să poată privi în viitor […] ei trebuiau […] să își întrebe părinții: ce ți s-a întîmplat în timpul Holocaustului? Adică, transformarea Holocaustului într-o problemă personală mai degrabă decît […] un eveniment național” (tr. n., interviul a avut loc la sediul Națiunilor Unite, în 28 aprilie 2014).

Semel a pus ea însăși această întrebare. Mimi Artzi, mama Navei Semel, s-a născut în Suceava și, mai apoi, a locuit în Transilvania aflată deja sub ocupație maghiară din 1940: „Mama mea, Mimi Artzi, care a supraviețuit Auschwitz-ului, nu vorbea despre ororile trecutului. Chiar și de Ziua Comemorării Holocaustului, ea obișnuia să închidă radioul și televizorul și să se baricadeze în spatele unui zid de tăcere” (tr. n., același interviu din 28 aprilie 2014). Singura poveste împărtășită de Mimi Artzi este cea despre Clarissa, Kapo-ul din ultimul lagăr de concentrare prin care Mimi Artzi a trecut în Germania. Clarissa, o fostă Fronthure (fronthure sau feldhure, termen care desemna o prostituată pentru trupele naziste de pe front), după cum a rememorat mama Navei Semel, a început o relație sexuală lesbiană cu ofițerul nazist aflat la conducea lagărului. În acest fel, Clarissa a reușit să salveze viața lui Mimi Artzi și a celorlalte 300 de femei din block. Nu este întîmplător că povestirea care dă titlul volumului Pălăria de sticlă este o ficționalizare a acestei amintiri. Cu toate că, cel mai probabil inconștient, prin această povestire scriitoarea nu doar deschide discuția despre abuzul sexual asupra femeilor în lagărele naziste (într-o perioadă în care subiectul Holocaustului era încă un tabu în societatea israeliană), dar și construiește premisele scriiturii sale ca vehicul literar capabil să incorporeze trauma supraviețuitorilor.

Scriitura Navei Semel nu este doar un mecanism de reflecție asupra identității israeliene. Impactul operei sale nu se rezumă doar la modificările apărute în parcursul literaturii israeliene, ci privește cadrul mai larg al literaturii universale. Mecanismele memoriei și rememorării, nucleu vizibil încă din Pălăria de sticlă, sînt dezvoltate și discutate de scriitoare în romanul Rîs de șobolan. Semel este preocupată nu doar de limitele reprezentării evenimentului Holocaustului, dar și de găsirea unei alternative pentru păstrarea vie a memoriei victimelor cînd ultimii supraviețuitori nu vor mai trăi. Soluția explorată de scriitoarea israeliană este ficțiunea: personajele sale devin reprezentări ale memoriei supraviețuitorilor, iar scriitura sa un vehicul literar capabil să dialogheze cu cititorul în vederea transmiterii memoriei evenimentului traumatic. Actul cel din urmă include o constantă negociere între ficționalizare și frînturile memoriei.


Din colaborarea Navei Semel cu compozitoarea Ella Milch-Sheriff, romanul Rîs de șobolan a fost transpus într-o operă de cameră. Premiera a avut loc în 2005, în Tel Aviv, iar în iunie 2008 spectacolul a ajuns pe Scena Mare a Teatrului Național București. Secvențe din spectacol pot fi urmărite la:

https://www.youtube.com/watch?v=m3JwSWj94pw

https://www.youtube.com/watch?v=mhoKw3MB_LE

 

Au fost traduse în limba română:

Nava Semel, Pălăria de sticlă, Hasefer, București, 2003.

Nava Semel, Povestea Gershonei, Fiat Lux, București, 1995.

Nava Semel, Mireasă pe hîrtie, Pandora, București, 2000.

Nava Semel, De cine a fost sustras spectacolul?, Hasefer, Bucureşti, 2007.

Nava Semel, Rîs de șobolan, Hasefer, București, 2014.

Nava Semel, Ha-Pamotim Shel Sheindele (Sfeșnicul lui Sheindele), Hasefer, în curs de apariție.

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. how to get more instagram followers

    18 ianuarie 2018 at 23:30

    Hello I really enjoyed reading this content

  2. best pounder ad network

    18 ianuarie 2018 at 15:23

    Hello blogger, i have to say you have hi quality articles here.
    Keep up good work !

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru