Facebook

Literatură

O viață începută de mai multe ori

Publicat

pe

La 17 septembrie s-au împlinit 28 de ani de la moartea scriitorului Ion D. Sîrbu. Să ni-l amintim înțelegîndu-i mai întîi existența. Și să-i citim opera cu gîndul la această existență.



În textul autobiografic care escortează volumul de teatru comentat Arca Bunei Speranțe (1982), Ion D. Sîrbu, autorul cărții, nota: „Mi-am început de mai multe ori viața”. Această propoziție care, parcursă cu velocitate indiferentă, ar părea un truism – oricine, împins sau constrîns de împrejurări, își poate începe de mai multe ori viața –, ascunde însă o existență cu adevărat tumefiată. Sîrbu camuflează în sintagma de mai sus trecutul său carceral, anii silnicei vacuități penitenciare. Aluzia este singura metodă pe care i-o conced scriitorului reprezentanții cenzurii pentru a-și înfățișa detenția. Nu comentez inerțial cazul. Chiar dacă, oficial, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor – instituția cenzurii, primenită, din 1975, în Comitetul pentru Presă și Tipărituri – a fost desființată în 1977, practicile de verificare ideologică a scrierilor nu au încetat. De altfel, chiar titlul textului din care am citat, „În loc de autobiografie”, sugerează un demers deghizat; adică imposibilitatea de a spune limpede niște adevăruri.

Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal va strecura și în textele sale de ficțiune antume formule esopice prin care deconspiră – ca să-l parafrazez pe Slavici – închisorile lui. De aceea, îmi permit să afirm că „matusalemicul” biografism, resuscitat bunăoară de Eugen Simion în studiul Întoarcerea autorului (1980), este un instrument de lucru prioritar în explorarea operei lui Ion D. Sîrbu. Fără o înțelegere coerentă a vieții sale – începută, așadar, de mai multe ori –, fără contextualizări politice meticuloase, hermeneutica va fi mereu restantă.

Pe de altă parte, trebuie avut permanent în vedere și riscul suprainterpretării; Matei Călinescu atrăgea atenția asupra pericolului de „a exagera importanța unor aluzii marginale poate plauzibile”, confundîndu-se exotericul anodin cu esotericul. Putem simula un exercițiu de suprainterpretare pornind de la o povestire a lui Ion D. Sîrbu, Trei cărămizi negre, din volumul Povestiri petrilene (1973). Mai precis, comentînd următorul pasaj: „Sunetul acestei sirene face parte cumva din peisajul văii. Nu poate fi definit, descris. Are ceva animalic; ceva speriat, în felul în care izbucnește. Odată, într-o seară de primăvară, în deltă [s.m./A.D.], am auzit un țipăt asemănător. Treceau pe deasupra norilor un stol de păsări mari; cred că au fost pelicani”. Un cititor care posedă oarecari instincte detectivistice ar putea identifica în seara de primăvară din Deltă o trimitere la colonia de muncă Periprava, unde a fost și Sîrbu de-a lungul închisorilor sale. Ipoteza e admisibilă. Chiar și după ivirea unui element cronologic paratextual: povestirea poartă, în volum, datarea „Cluj, 17. IV. 1956”. (Sîrbu va fi arestat la 17 septembrie 1956.) Ceea ce nu exclude posibilitatea ca scriitorul să fi adăugat ulterior referirea la Deltă. Cu atît mai mult cu cît el spune în repetate rînduri că, după arestare, manuscrisele sale au dispărut. Dar exemplul ales este prea „subțire” ca să ilustreze categoric o referință penitenciară. Nu cunoaștem – și nici nu e cazul să cunoaștem – fiecare excursie a lui Sîrbu prin țară, pentru a putea afla dacă fusese în Deltă înaintea condamnărilor. Prezentînd această situație, am intenționat să mă delimitez de un biografism maniacal și, de aici, de nesiguranța suprainterpretării.

Voi discuta altădată cîteva scrieri periferice ale lui Sîrbu care, analizate cu o comprehensiune biografistă, ating un sens proteic. Pînă atunci, poposesc puțin la titlul cel mai cunoscut al acestui scriitor, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, pe care ar merita, din punctul meu de vedere, să-l interpretăm într-un registru foiletonistic: ziarul unui ziarist fără ziar. Pentru că asta construiește, dactilografiindu-și harnic solilocviile, Ion D. Sîrbu cu fiecare „tabletă” din Jurnal…: un fel de ziar, pentru uzul posterității, de dimensiunea miniaturală a „Biletelor de papagal”. El însuși mărturisea că marea lui vocație a fost aceea de ziarist.

Trimițîndu-i volumul Arca Bunei Speranțe vechiului său prieten I. Negoițescu, aflat, din 1980, mai întîi ca bursier, apoi ca azilant politic, în Germania Federală, Sîrbu preciza că poetul Ioanichie Olteanu – component al Cercului literar – integrase însemnarea ansamblului dramatic: „Pagina de autobiografie, pe care am publicat-o în Vatra și ți-am trimis-o în vară, a apărut [în volumul Arca Bunei Speranțe, n.m./A.D.] fără nici o ștersătură; Ioanichie, care acum a citit-o, mi-a spus că ea, acea pagină, constituie poate cea mai bună din dramele din volum”.

Pe certificatul de naștere, viața lui Ion D. Sîrbu a început la 28 iunie 1919. În Valea Jiului, la Petrila. Unde n-ar fi fost de mirare să se și continue. Fiu de miner, născut într-o regiune monoindustrială, în care mineritul reprezenta proiecția identitară dominantă și o tradiție de familie, Ion D. Sîrbu a părăsit Valea Jiului, pentru a deveni, în 1940, student al Facultății clujene de Litere și Filozofie „Regele Ferdinand” (refugiată la Sibiu după ocuparea horthystă a Ardealului de Nord-Vest), sfidînd astfel traiectoria subterană preconizată de spațiul natal. Un spațiu geografic și cultural izolator. O remarcabilă cercetare de antropologie, Lumea Văii: unitatea minei, diversitatea minerilor (2002), datorată Magdalenei Crăciun, Mariei Grecu și lui Răzvan Stan, arată că localnicii zonei încearcă acut senzația unei claustrări: „Descrierea Văii se face foarte des în termeni de «groapă», «lighean», «găleată» și «văgăună». «Suntem între munți, acoperiți de ambii părți, și noi suntem jos, în vale, ca-ntr-o groapă […] »”. Cum scriam, Sîrbu a plecat din acest mediu tenebros. Este, simbolic vorbind, o despărțire de umila condiție sortită în Valea Jiului. N-aș vrea să se creadă că scriitorul provenea dintr-un ținut primitiv. În noiembrie 1929, George Enescu susținuse la Petroșani un concert de vioară, în sala – foarte aglomerată – a Casinoului Muncitoresc. (La începutul secolului al XX-lea, N. Iorga, în periplurile sale prin Ardeal și Banal, a vizitat regiunea, la acea vreme parte a Imperiului Austro-Ungar, așezînd pe hîrtie niște impresii sărăcăcioase: „Pietroșanii nu sînt un oraș, ci numai un «nagy község», o «comună mare». Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară. Așa ceva nu se aude pe aici”. Localitatea se va dezvolta însă pe parcurs.) Ceea ce țin să subliniez nu este precaritatea culturală a zonei, ci faptul că era dificil pentru un tînăr din Valea Jiului, oricît de înzestrat, să aibă o ascensiune ca a lui Ion D. Sîrbu.

Căci, la 21 de ani, fiul de miner își începea încă o dată viața, schimbînd orizontul mineresc cu atmosfera universitară. De aici, apropierea notorie de Blaga – magistrul său peste timp – și de splendida generație a Cercului literar de la Sibiu. Adeziunea lui cerchistă aducea o pată de culoare muncitorească grupării; Nicolae Balotă îi va pomeni, în memorialistică, semnalmentele sociale, clasîndu-l astfel: „singurul «proletar» dintre noi”. Din văgăuna Văii Jiului, Sîrbu ajunge lîngă cele mai strălucite tinere minți ale Literelor clujene/ sibiene. Și va mărturisi, într-un interviu acordat în 1985, că formarea sa intelectuală se datorează și privilegiatului anturaj studențesc: „Acești amici ai mei, în special Stanca, Cotruș, Doinaș au fost cei care m-au «îmblînzit» cultural, învățîndu-mă să citesc și să gîndesc, să scriu și să critic”. (În mod normal, Negoițescu nu ar fi trebuit să absenteze din lista de recunoștință. Dar cum criticul alesese exilul, numele lui nu mai putea fi vehiculat. Nu într-o lumină pozitivă.) Pe Doinaș îl vom regăsi și într-o altă ipostază – nefastă – legată de Sîrbu. Junele venit din Valea Jiului își însușește, în preajma colegilor și profesorilor săi, o erudiție fulminantă. Acumulările lui culturale transpar cel mai convingător în lejeritatea cu care, în 1952, îi va prescrie epistolar lui Deliu Petroiu un consistent model bibliografic: „O istorie a teatrului, așa cum o vrei tu, nu există (după cîte știu). Eu am consultat tratate de Joseph Gregor (Geschichte des Theater) și Dubech (Histoire universelle du Théâtre) – ambele de la Bibl. Universității. În afară de astea, în românește nu există decît o istorie a teatrului religios medieval (nu te privește) și o istorie a teatrului clujean (Buteanu; nu te privește) […] Ai în definitiv cîteva epoci clare: Teatrul antic (citește neapărat Eschil de Alice Voinescu), Evul mediu (excelent tratat în Hist. de la litt. fr. a lui Petit-Juleville), Teatrul Renașterii (un studiu de Telega, despre Lope de Vega – eventual Călinescu, Momente din Cultura Spaniolă), Teoria Comediei dell´Arte – admirabil în Gordon Craig – și unele articole ale lui Pirandello […]”.

Revenind, fiul de miner se va apropia și de moarte în tinerețe. Din cauza „cazierului” politic – era membru al unei celule comuniste studențești –, a fost trimis pe frontul de Est. Subofițerul Sârb Desideriu, ca să respectăm numele său de militar, luptă în Crimeea, la Odesa (unde descinde, în calitate de corespondent de presă, Paul Ștefan, a.k.a. „al lui Parizianu´”, din Delirul), participă la campania dezastruoasă de la Stalingrad, e luat prizonier, evadează, se întoarce per pedes apostolorum în România, traversînd un teritoriu imens, cu o „escală” spitalicească la Mariupol – s-a îmbolnăvit de tifos exantematic –, iar în preajma lui 23 august 1944 dezertează. Sergentul Sârb Desideriu supraviețuiește acestor frapante aventuri ostășești și își începe mereu și mereu viața.

România, după cel de-al Doilea Război Mondial, a intrat în sfera de influență sovietică. Ion D. Sîrbu, întors teafăr din tranșee, obține licența și, în urma unui concurs, ajunge asistentul profesorului Liviu Rusu la Catedra de Estetică și Critică literară a universității clujene.

În 1948, cînd se dezlănțuie o epocă abominabilă, care va însemna, printre altele, epurarea elitei intelectuale, tînărul conferențiar e îndepărtat din Facultate, alături de Blaga, Liviu Rusu și D. D. Roșca. Rămîne totuși în învățămînt, însă ca profesor de liceu. Predă română la Baia de Arieș și Cluj-Napoca. Sprijinit de Blaga, în 1955 se mută la București. Aici, pe cînd era redactor la revista Teatrul, s-a ivit unul dintre cele mai grave ghinioane ale vieţii sale, cu severe şi apăsătoare repercusiuni: în toamna lui 1956 a asistat la o discuţie intempestivă între Marcel Petrişor şi Ştefan Aug. Doinaş în care primul comentase euforic turbulenţele de la Budapesta, aşteptînd şi în România replicile seismului ungar. Cum-necum, această preocupare subversivă a lui Marcel Petrişor se va afla, iar el, Sîrbu, martorul lipsit de „vigilenţă”, a fost acuzat pentru „omisiune de denunţ”. Substratul acestei „vigilențe” nu are nevoie de lămuriri; îl devoalează frust și Paul Goma, în romanul autoficțional Arta refugii: „vigilență, așa-i spune acum la răutate”. Tot Paul Goma explică, într-o altă carte (Gherla-Lătești), în maniera sa tragi-comică, gravitatea unei „indolențe” de genul celeia de care se făcea vinovat Sîrbu: „cheia de boltă a societății noastre foarte multilateralică a fost și rămâne: denunțul –, o obligație, o necesitate (iar nedenunțul: o infracțiune)”. Sentinţa primită de Sîrbu? Un an de închisoare. Iar soţia de atunci a scriitorului a contribuit la majorarea pedepsei, divulgînd, în cadrul unui proces, realităţile dure conţinute de piesa de teatru SOVROM-Cărbune, care aduc o nouă incriminare. Astfel de trădări erau însă frecvente pe atunci. N. Steinhardt le-a sintetizat dureros în Jurnalul fericirii: „Da, au făcut ei [comuniștii] ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune”.

De la un an, detenţia lui Ion D. Sîrbu se prelungeşte la şapte. Peste două decenii, în 1982, îi va scrie poetei Eta Boeriu astfel despre durata recluziunii: „[…] cei şapte ani cît am făcut figuraţie în serialul «Mizerabilii» […]”. Iar lui Virgil Nemoianu, referindu-se la aceeaşi sumbră perioadă, îi va scrie că a fost la o… „universitate populară”. Altă raportare expresivă la perioada încarcerării: „În 16 Sept. 1957, eu am plecat spre ceea ce numesc eufemistic «my long journey into the night»”. Jilava, Gherla, Salcia, Grindu-Periprava – adică itinerariul său corecţional. Şapte ani de prăbușire, de maltratări şi inaniţie.

Redobîndindu-și libertatea – într-o formă „amputată” de interdicții –, în februarie 1963, cu unul dintre primele loturi de amnistiați, nu s-a putut angaja decît ca vagonetar, la mina din Petrila natală. Nu a rămas prea mult timp acolo. În ianuarie 1964, a primit postul de șef-producții la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroșani – unde, în acelaşi an, a fost angajată şi regizoarea Marietta Sadova, de-abia ieşită din detenţie, după condamnarea sa în procesul Noica-Pillat (1959). În august 1964, Sîrbu a fost transferat la Naționalul craiovean, ca secretar literar. Funcție pe care o va îndeplini pînă la pensionarea medicală, în 1973. La Craiova, Sîrbu s-a dedicat din nou scrisului. Pentru început, cîteva piese de teatru, dintre care cea mai valoroasă rămîne Arca Bunei Speranțe, marele său succes dramaturgic. O viață începută, într-adevăr, de mai multe ori.

După prăbușirea regimului comunist, literatura lui Ion D. Sîrbu, cu predilecţie cea postumă, a început să fie frecventată de numeroși cercetători. Spectaculoasa sa creație de sertar a declanşat o mare afluenţă de cronici şi eseuri, propulsîndu-l meritoriu pe autor în main-stream-ul literaturii române. Scriitorul născut în Valea Jiului, la Petrila, apărea într-o nouă dimensiune, cota acestuia crescînd substanţial, datorită romanului Adio, Europa! şi a originalei diaristici – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Opera şi biografia lui Ion D. Sîrbu au devenit subiecte de studii şi lucrări de doctorat, dar şi de cărţi propriu-zise, între care: Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv (1999), de Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (tot din 1999), de Lelia Nicolescu, Ion D. Sârbu [sic!] şi timpul romanului (2000), de Nicolae Oprea – care și-a reeditat volumul în 2015, de această dată cu grafia corectă, în titlu, a numelui scriitorului petrilean –, Ion D. Sîrbu: de veghe în noaptea totalitară (2003), de Antonio Patraș, Un om din Est (2006), de Daniel Cristea-Enache, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii (2011), de Clara Mareș.

În timpul vieţii, Sîrbu era cunoscut mai ales ca dramaturg – unul apreciat, volumul Arca bunei speranţe (1982) fiind răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române. A publicat şi proză, cea mai valoroasă fiind culegerea Şoarecele B şi alte povestiri (1983), care, de asemenea, a fost recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Aceste onoruri sînt însă doar niște aparențe statistice ale unui confort profesional. Scrierile sale întîrziau dezarmant prin edituri. Apariția celor două volume premiate a reprezentat mai mult o strategie a Securității de a-l „domestici” decît un interes concret pentru creația lui, cum demonstrează cercetătoarea Clara Mareș în studiul amintit mai devreme, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii. De altfel, Sîrbu însuși nu s-a lăsat deloc sedus de aceste subite și înșelătoare generozități.

Drept dovadă, în perioada respectivă se va dedica – desfășurînd un efort benedictin – literaturii de sertar care îl va consacra post-mortem. În 1987, el o roagă, epistolar, pe Mariana Şora, stabilită de aproape un deceniu la München, să-i transmită lui I. Negoiţescu: „mai spune-i şi asta: Cred că Sîrbu are o operă. Va fi postumă, dar va fi o operă”. Autorul Poeziei lui Eminescu era la curent cu scrierile tipărite ale colegului său din ţară, cărora le alocase cîteva prompte şi exigente comentarii. Şi totuşi, de-abia în 1987, cînd creaţia de sertar căpătase un contur încurajator, Sîrbu îi vorbeşte acestuia, prin intermediari, despre o operă. Semn că standardele volumelor publicate nu îl îndemnau să revendice un asemenea blazon. Într-o altă scrisoare, el își exprimă aceeași certitudine estetică: „Mi-e dor de Nego, aș dori să fie în țară, acum aș avea ce să-i dau să citească”.

În ultimii ani de viață, scrisul lui Ion D. Sîrbu cunoaște o disciplină cazonă. Despre travaliul creator îi va scrie, în 1985, lui Horia Stanca – fratele poetului și dramaturgului Radu Stanca –, unul dintre corespondenții săi preferați: „Îmi impun un program nemțesc de lucru: de la 9 la 2, bat la mașină; ca să las anumite texte în formă oarecum «curată»”. Ritmul galopant de lucru va fi înregistrat, într-o notă informativă din ianuarie 1987, și de un vechi colaborator al Securității doljene: „Scrie și îi e teamă că nu va mai avea zile să termine totul. Are un program foarte riguros de lucru, chiar sever” (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 5265, vol.7, f.87). Tot în 1987, după aniversarea zilei de naștere, scriitorul petrilean îi mărturisea Deliei Cotruș că îl angoasează sentimentul irosirii: „Ieri am împlinit 68 de ani, mă simt foarte stupid și ratat; îmi lipsesc 17 ani din viață, îmi lipsesc 7 cărți grele din bibliografie”. Obsesia operei lacunare e transferată și în romanul Lupul și catedrala, apărut postum, în 1995: „O singură dată m-am uitat prin ocularul unui microscop de școală, să văd și eu o picătură de apă. M-am îngrozit, era să leșin de scîrbă și spaimă. Ce am văzut eu acolo îmi revine numai în vis, cînd am febră mare, cînd sunt foarte hărțuit de amintiri sau lucrări restante”.

Sîrbu era, așadar, bîntuit de anxietăți mai mult sau mai puțin ipohondrice, cărora li se adăugau insomnii epuizante – după cum îl înștiința, într-o scrisoare din 6 februarie 1988, pe Horia Stanca: „Sufăr continuu de insomniile mele rebele” – și se grăbea să-și împlinească opera izbăvitoare. Precipitarea sa ar putea fi descrisă printr-un citat din Gheorghe Crăciun: „ultima soluție cu putință în fața ratării și a gustului amar al vieții e scrisul”. Sau îl putem avea în vedere chiar pe Ion D. Sîrbu :„Numai scrisul amețit și buimac ne salvează de disperare sau sinucidere”. Presiunea de a-și desăvîrși opera îl va împovăra tiranic pînă spre finalul vieții. Chinuit fizic și de neoplasmul orofaringian care în cele din urmă i-a fost fatal, scriitorul se gîndea din ce în ce mai resemnat la cărțile lipsă: „Sunt foarte «prins» în acest război rece pe care îl duc cu cîteva celule «reacționare» ce circulă – bănuim – prin carne, sînge, limfă. Nu știu cum sunt, cine sunt, unde vor acosta și cum: știm doar că au posibilitatea să ne ucidă un pic. Sufletul și spiritul meu ar dori să se întoarcă la masa de lucru: am pe puțin, încă 5 cărți de scris (ca să pot muri, cît de cît, onorabil)”.

Am scris cîndva pe larg despre corespondenţa lui Sîrbu, care, adunată într-o ediţie științifică omogenă (2013), profilează nu doar evaziuni culturale din „exilul” alutan – din 1964 a locuit la Craiova, unde s-a şi stins, în septembrie 1989 –, cît triste, dar eclatante demonstraţii de talent. Altfel spus, o întreprindere „propagandistică”. Nimic peiorativ în această sintagmă. Sîrbu îşi etala plenar valoarea, pe care, din motive evidente – de cenzură fie instituţională, fie autoimpusă –, nu reuşise s-o probeze decît aluziv latent în cărţile sale antume. Practic, el caută parcă să le arate corespondenţilor că posibilităţile sale scriitoriceşti depăşesc nivelul cărţilor tipărite, care, în condiţii de normalitate politică, ar fi avut altă anvergură. Nu întîmplător Nicolae Manolescu considera că scrisorile alcătuiesc „opera cea mai viabilă a lui I. D. Sârbu [sic!]”. Scrisul său oficial, de suprafaţă, a fost timorat de restrictivele directive ideologice. Abia subteranul creaţiei – în care se vor aduna, mai tîrziu, şi scrisorile – avea să-i confere statutul care i se cuvenea. Corespondența îndeplinea pentru Sîrbu și un rol terapeutic: „[…] scriu scrisori prin care revărs asupra cunoştinţelor mele o dragoste de care nu ei, ci eu am nevoie”. Asaltul epistolar confirmă condiția sa de „exilat politic interior” tipic, așa cum îl prezintă Dan Lungu: „În timp, își formează un mic grup de prieteni literari, întreținînd, eventual, schimburi epistolare”.

Epistolele – majoritatea lor – reprezintă un fel de preliminarii ale operei de sertar, delimitînd o altă etapă –  impresionantă – a creaţiei sale. Opera de sertar constituie, metaforic, un alt început al scriitorului Ion D. Sîrbu.

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru