Facebook

Literatură

O viață începută de mai multe ori

Publicat

pe

La 17 septembrie s-au împlinit 28 de ani de la moartea scriitorului Ion D. Sîrbu. Să ni-l amintim înțelegîndu-i mai întîi existența. Și să-i citim opera cu gîndul la această existență.



În textul autobiografic care escortează volumul de teatru comentat Arca Bunei Speranțe (1982), Ion D. Sîrbu, autorul cărții, nota: „Mi-am început de mai multe ori viața”. Această propoziție care, parcursă cu velocitate indiferentă, ar părea un truism – oricine, împins sau constrîns de împrejurări, își poate începe de mai multe ori viața –, ascunde însă o existență cu adevărat tumefiată. Sîrbu camuflează în sintagma de mai sus trecutul său carceral, anii silnicei vacuități penitenciare. Aluzia este singura metodă pe care i-o conced scriitorului reprezentanții cenzurii pentru a-și înfățișa detenția. Nu comentez inerțial cazul. Chiar dacă, oficial, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor – instituția cenzurii, primenită, din 1975, în Comitetul pentru Presă și Tipărituri – a fost desființată în 1977, practicile de verificare ideologică a scrierilor nu au încetat. De altfel, chiar titlul textului din care am citat, „În loc de autobiografie”, sugerează un demers deghizat; adică imposibilitatea de a spune limpede niște adevăruri.

Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal va strecura și în textele sale de ficțiune antume formule esopice prin care deconspiră – ca să-l parafrazez pe Slavici – închisorile lui. De aceea, îmi permit să afirm că „matusalemicul” biografism, resuscitat bunăoară de Eugen Simion în studiul Întoarcerea autorului (1980), este un instrument de lucru prioritar în explorarea operei lui Ion D. Sîrbu. Fără o înțelegere coerentă a vieții sale – începută, așadar, de mai multe ori –, fără contextualizări politice meticuloase, hermeneutica va fi mereu restantă.

Pe de altă parte, trebuie avut permanent în vedere și riscul suprainterpretării; Matei Călinescu atrăgea atenția asupra pericolului de „a exagera importanța unor aluzii marginale poate plauzibile”, confundîndu-se exotericul anodin cu esotericul. Putem simula un exercițiu de suprainterpretare pornind de la o povestire a lui Ion D. Sîrbu, Trei cărămizi negre, din volumul Povestiri petrilene (1973). Mai precis, comentînd următorul pasaj: „Sunetul acestei sirene face parte cumva din peisajul văii. Nu poate fi definit, descris. Are ceva animalic; ceva speriat, în felul în care izbucnește. Odată, într-o seară de primăvară, în deltă [s.m./A.D.], am auzit un țipăt asemănător. Treceau pe deasupra norilor un stol de păsări mari; cred că au fost pelicani”. Un cititor care posedă oarecari instincte detectivistice ar putea identifica în seara de primăvară din Deltă o trimitere la colonia de muncă Periprava, unde a fost și Sîrbu de-a lungul închisorilor sale. Ipoteza e admisibilă. Chiar și după ivirea unui element cronologic paratextual: povestirea poartă, în volum, datarea „Cluj, 17. IV. 1956”. (Sîrbu va fi arestat la 17 septembrie 1956.) Ceea ce nu exclude posibilitatea ca scriitorul să fi adăugat ulterior referirea la Deltă. Cu atît mai mult cu cît el spune în repetate rînduri că, după arestare, manuscrisele sale au dispărut. Dar exemplul ales este prea „subțire” ca să ilustreze categoric o referință penitenciară. Nu cunoaștem – și nici nu e cazul să cunoaștem – fiecare excursie a lui Sîrbu prin țară, pentru a putea afla dacă fusese în Deltă înaintea condamnărilor. Prezentînd această situație, am intenționat să mă delimitez de un biografism maniacal și, de aici, de nesiguranța suprainterpretării.

Voi discuta altădată cîteva scrieri periferice ale lui Sîrbu care, analizate cu o comprehensiune biografistă, ating un sens proteic. Pînă atunci, poposesc puțin la titlul cel mai cunoscut al acestui scriitor, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, pe care ar merita, din punctul meu de vedere, să-l interpretăm într-un registru foiletonistic: ziarul unui ziarist fără ziar. Pentru că asta construiește, dactilografiindu-și harnic solilocviile, Ion D. Sîrbu cu fiecare „tabletă” din Jurnal…: un fel de ziar, pentru uzul posterității, de dimensiunea miniaturală a „Biletelor de papagal”. El însuși mărturisea că marea lui vocație a fost aceea de ziarist.

Trimițîndu-i volumul Arca Bunei Speranțe vechiului său prieten I. Negoițescu, aflat, din 1980, mai întîi ca bursier, apoi ca azilant politic, în Germania Federală, Sîrbu preciza că poetul Ioanichie Olteanu – component al Cercului literar – integrase însemnarea ansamblului dramatic: „Pagina de autobiografie, pe care am publicat-o în Vatra și ți-am trimis-o în vară, a apărut [în volumul Arca Bunei Speranțe, n.m./A.D.] fără nici o ștersătură; Ioanichie, care acum a citit-o, mi-a spus că ea, acea pagină, constituie poate cea mai bună din dramele din volum”.

Pe certificatul de naștere, viața lui Ion D. Sîrbu a început la 28 iunie 1919. În Valea Jiului, la Petrila. Unde n-ar fi fost de mirare să se și continue. Fiu de miner, născut într-o regiune monoindustrială, în care mineritul reprezenta proiecția identitară dominantă și o tradiție de familie, Ion D. Sîrbu a părăsit Valea Jiului, pentru a deveni, în 1940, student al Facultății clujene de Litere și Filozofie „Regele Ferdinand” (refugiată la Sibiu după ocuparea horthystă a Ardealului de Nord-Vest), sfidînd astfel traiectoria subterană preconizată de spațiul natal. Un spațiu geografic și cultural izolator. O remarcabilă cercetare de antropologie, Lumea Văii: unitatea minei, diversitatea minerilor (2002), datorată Magdalenei Crăciun, Mariei Grecu și lui Răzvan Stan, arată că localnicii zonei încearcă acut senzația unei claustrări: „Descrierea Văii se face foarte des în termeni de «groapă», «lighean», «găleată» și «văgăună». «Suntem între munți, acoperiți de ambii părți, și noi suntem jos, în vale, ca-ntr-o groapă […] »”. Cum scriam, Sîrbu a plecat din acest mediu tenebros. Este, simbolic vorbind, o despărțire de umila condiție sortită în Valea Jiului. N-aș vrea să se creadă că scriitorul provenea dintr-un ținut primitiv. În noiembrie 1929, George Enescu susținuse la Petroșani un concert de vioară, în sala – foarte aglomerată – a Casinoului Muncitoresc. (La începutul secolului al XX-lea, N. Iorga, în periplurile sale prin Ardeal și Banal, a vizitat regiunea, la acea vreme parte a Imperiului Austro-Ungar, așezînd pe hîrtie niște impresii sărăcăcioase: „Pietroșanii nu sînt un oraș, ci numai un «nagy község», o «comună mare». Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară. Așa ceva nu se aude pe aici”. Localitatea se va dezvolta însă pe parcurs.) Ceea ce țin să subliniez nu este precaritatea culturală a zonei, ci faptul că era dificil pentru un tînăr din Valea Jiului, oricît de înzestrat, să aibă o ascensiune ca a lui Ion D. Sîrbu.

Căci, la 21 de ani, fiul de miner își începea încă o dată viața, schimbînd orizontul mineresc cu atmosfera universitară. De aici, apropierea notorie de Blaga – magistrul său peste timp – și de splendida generație a Cercului literar de la Sibiu. Adeziunea lui cerchistă aducea o pată de culoare muncitorească grupării; Nicolae Balotă îi va pomeni, în memorialistică, semnalmentele sociale, clasîndu-l astfel: „singurul «proletar» dintre noi”. Din văgăuna Văii Jiului, Sîrbu ajunge lîngă cele mai strălucite tinere minți ale Literelor clujene/ sibiene. Și va mărturisi, într-un interviu acordat în 1985, că formarea sa intelectuală se datorează și privilegiatului anturaj studențesc: „Acești amici ai mei, în special Stanca, Cotruș, Doinaș au fost cei care m-au «îmblînzit» cultural, învățîndu-mă să citesc și să gîndesc, să scriu și să critic”. (În mod normal, Negoițescu nu ar fi trebuit să absenteze din lista de recunoștință. Dar cum criticul alesese exilul, numele lui nu mai putea fi vehiculat. Nu într-o lumină pozitivă.) Pe Doinaș îl vom regăsi și într-o altă ipostază – nefastă – legată de Sîrbu. Junele venit din Valea Jiului își însușește, în preajma colegilor și profesorilor săi, o erudiție fulminantă. Acumulările lui culturale transpar cel mai convingător în lejeritatea cu care, în 1952, îi va prescrie epistolar lui Deliu Petroiu un consistent model bibliografic: „O istorie a teatrului, așa cum o vrei tu, nu există (după cîte știu). Eu am consultat tratate de Joseph Gregor (Geschichte des Theater) și Dubech (Histoire universelle du Théâtre) – ambele de la Bibl. Universității. În afară de astea, în românește nu există decît o istorie a teatrului religios medieval (nu te privește) și o istorie a teatrului clujean (Buteanu; nu te privește) […] Ai în definitiv cîteva epoci clare: Teatrul antic (citește neapărat Eschil de Alice Voinescu), Evul mediu (excelent tratat în Hist. de la litt. fr. a lui Petit-Juleville), Teatrul Renașterii (un studiu de Telega, despre Lope de Vega – eventual Călinescu, Momente din Cultura Spaniolă), Teoria Comediei dell´Arte – admirabil în Gordon Craig – și unele articole ale lui Pirandello […]”.

Revenind, fiul de miner se va apropia și de moarte în tinerețe. Din cauza „cazierului” politic – era membru al unei celule comuniste studențești –, a fost trimis pe frontul de Est. Subofițerul Sârb Desideriu, ca să respectăm numele său de militar, luptă în Crimeea, la Odesa (unde descinde, în calitate de corespondent de presă, Paul Ștefan, a.k.a. „al lui Parizianu´”, din Delirul), participă la campania dezastruoasă de la Stalingrad, e luat prizonier, evadează, se întoarce per pedes apostolorum în România, traversînd un teritoriu imens, cu o „escală” spitalicească la Mariupol – s-a îmbolnăvit de tifos exantematic –, iar în preajma lui 23 august 1944 dezertează. Sergentul Sârb Desideriu supraviețuiește acestor frapante aventuri ostășești și își începe mereu și mereu viața.

România, după cel de-al Doilea Război Mondial, a intrat în sfera de influență sovietică. Ion D. Sîrbu, întors teafăr din tranșee, obține licența și, în urma unui concurs, ajunge asistentul profesorului Liviu Rusu la Catedra de Estetică și Critică literară a universității clujene.

În 1948, cînd se dezlănțuie o epocă abominabilă, care va însemna, printre altele, epurarea elitei intelectuale, tînărul conferențiar e îndepărtat din Facultate, alături de Blaga, Liviu Rusu și D. D. Roșca. Rămîne totuși în învățămînt, însă ca profesor de liceu. Predă română la Baia de Arieș și Cluj-Napoca. Sprijinit de Blaga, în 1955 se mută la București. Aici, pe cînd era redactor la revista Teatrul, s-a ivit unul dintre cele mai grave ghinioane ale vieţii sale, cu severe şi apăsătoare repercusiuni: în toamna lui 1956 a asistat la o discuţie intempestivă între Marcel Petrişor şi Ştefan Aug. Doinaş în care primul comentase euforic turbulenţele de la Budapesta, aşteptînd şi în România replicile seismului ungar. Cum-necum, această preocupare subversivă a lui Marcel Petrişor se va afla, iar el, Sîrbu, martorul lipsit de „vigilenţă”, a fost acuzat pentru „omisiune de denunţ”. Substratul acestei „vigilențe” nu are nevoie de lămuriri; îl devoalează frust și Paul Goma, în romanul autoficțional Arta refugii: „vigilență, așa-i spune acum la răutate”. Tot Paul Goma explică, într-o altă carte (Gherla-Lătești), în maniera sa tragi-comică, gravitatea unei „indolențe” de genul celeia de care se făcea vinovat Sîrbu: „cheia de boltă a societății noastre foarte multilateralică a fost și rămâne: denunțul –, o obligație, o necesitate (iar nedenunțul: o infracțiune)”. Sentinţa primită de Sîrbu? Un an de închisoare. Iar soţia de atunci a scriitorului a contribuit la majorarea pedepsei, divulgînd, în cadrul unui proces, realităţile dure conţinute de piesa de teatru SOVROM-Cărbune, care aduc o nouă incriminare. Astfel de trădări erau însă frecvente pe atunci. N. Steinhardt le-a sintetizat dureros în Jurnalul fericirii: „Da, au făcut ei [comuniștii] ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune”.

De la un an, detenţia lui Ion D. Sîrbu se prelungeşte la şapte. Peste două decenii, în 1982, îi va scrie poetei Eta Boeriu astfel despre durata recluziunii: „[…] cei şapte ani cît am făcut figuraţie în serialul «Mizerabilii» […]”. Iar lui Virgil Nemoianu, referindu-se la aceeaşi sumbră perioadă, îi va scrie că a fost la o… „universitate populară”. Altă raportare expresivă la perioada încarcerării: „În 16 Sept. 1957, eu am plecat spre ceea ce numesc eufemistic «my long journey into the night»”. Jilava, Gherla, Salcia, Grindu-Periprava – adică itinerariul său corecţional. Şapte ani de prăbușire, de maltratări şi inaniţie.

Redobîndindu-și libertatea – într-o formă „amputată” de interdicții –, în februarie 1963, cu unul dintre primele loturi de amnistiați, nu s-a putut angaja decît ca vagonetar, la mina din Petrila natală. Nu a rămas prea mult timp acolo. În ianuarie 1964, a primit postul de șef-producții la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroșani – unde, în acelaşi an, a fost angajată şi regizoarea Marietta Sadova, de-abia ieşită din detenţie, după condamnarea sa în procesul Noica-Pillat (1959). În august 1964, Sîrbu a fost transferat la Naționalul craiovean, ca secretar literar. Funcție pe care o va îndeplini pînă la pensionarea medicală, în 1973. La Craiova, Sîrbu s-a dedicat din nou scrisului. Pentru început, cîteva piese de teatru, dintre care cea mai valoroasă rămîne Arca Bunei Speranțe, marele său succes dramaturgic. O viață începută, într-adevăr, de mai multe ori.

După prăbușirea regimului comunist, literatura lui Ion D. Sîrbu, cu predilecţie cea postumă, a început să fie frecventată de numeroși cercetători. Spectaculoasa sa creație de sertar a declanşat o mare afluenţă de cronici şi eseuri, propulsîndu-l meritoriu pe autor în main-stream-ul literaturii române. Scriitorul născut în Valea Jiului, la Petrila, apărea într-o nouă dimensiune, cota acestuia crescînd substanţial, datorită romanului Adio, Europa! şi a originalei diaristici – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Opera şi biografia lui Ion D. Sîrbu au devenit subiecte de studii şi lucrări de doctorat, dar şi de cărţi propriu-zise, între care: Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv (1999), de Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (tot din 1999), de Lelia Nicolescu, Ion D. Sârbu [sic!] şi timpul romanului (2000), de Nicolae Oprea – care și-a reeditat volumul în 2015, de această dată cu grafia corectă, în titlu, a numelui scriitorului petrilean –, Ion D. Sîrbu: de veghe în noaptea totalitară (2003), de Antonio Patraș, Un om din Est (2006), de Daniel Cristea-Enache, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii (2011), de Clara Mareș.

În timpul vieţii, Sîrbu era cunoscut mai ales ca dramaturg – unul apreciat, volumul Arca bunei speranţe (1982) fiind răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române. A publicat şi proză, cea mai valoroasă fiind culegerea Şoarecele B şi alte povestiri (1983), care, de asemenea, a fost recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Aceste onoruri sînt însă doar niște aparențe statistice ale unui confort profesional. Scrierile sale întîrziau dezarmant prin edituri. Apariția celor două volume premiate a reprezentat mai mult o strategie a Securității de a-l „domestici” decît un interes concret pentru creația lui, cum demonstrează cercetătoarea Clara Mareș în studiul amintit mai devreme, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii. De altfel, Sîrbu însuși nu s-a lăsat deloc sedus de aceste subite și înșelătoare generozități.

Drept dovadă, în perioada respectivă se va dedica – desfășurînd un efort benedictin – literaturii de sertar care îl va consacra post-mortem. În 1987, el o roagă, epistolar, pe Mariana Şora, stabilită de aproape un deceniu la München, să-i transmită lui I. Negoiţescu: „mai spune-i şi asta: Cred că Sîrbu are o operă. Va fi postumă, dar va fi o operă”. Autorul Poeziei lui Eminescu era la curent cu scrierile tipărite ale colegului său din ţară, cărora le alocase cîteva prompte şi exigente comentarii. Şi totuşi, de-abia în 1987, cînd creaţia de sertar căpătase un contur încurajator, Sîrbu îi vorbeşte acestuia, prin intermediari, despre o operă. Semn că standardele volumelor publicate nu îl îndemnau să revendice un asemenea blazon. Într-o altă scrisoare, el își exprimă aceeași certitudine estetică: „Mi-e dor de Nego, aș dori să fie în țară, acum aș avea ce să-i dau să citească”.

În ultimii ani de viață, scrisul lui Ion D. Sîrbu cunoaște o disciplină cazonă. Despre travaliul creator îi va scrie, în 1985, lui Horia Stanca – fratele poetului și dramaturgului Radu Stanca –, unul dintre corespondenții săi preferați: „Îmi impun un program nemțesc de lucru: de la 9 la 2, bat la mașină; ca să las anumite texte în formă oarecum «curată»”. Ritmul galopant de lucru va fi înregistrat, într-o notă informativă din ianuarie 1987, și de un vechi colaborator al Securității doljene: „Scrie și îi e teamă că nu va mai avea zile să termine totul. Are un program foarte riguros de lucru, chiar sever” (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 5265, vol.7, f.87). Tot în 1987, după aniversarea zilei de naștere, scriitorul petrilean îi mărturisea Deliei Cotruș că îl angoasează sentimentul irosirii: „Ieri am împlinit 68 de ani, mă simt foarte stupid și ratat; îmi lipsesc 17 ani din viață, îmi lipsesc 7 cărți grele din bibliografie”. Obsesia operei lacunare e transferată și în romanul Lupul și catedrala, apărut postum, în 1995: „O singură dată m-am uitat prin ocularul unui microscop de școală, să văd și eu o picătură de apă. M-am îngrozit, era să leșin de scîrbă și spaimă. Ce am văzut eu acolo îmi revine numai în vis, cînd am febră mare, cînd sunt foarte hărțuit de amintiri sau lucrări restante”.

Sîrbu era, așadar, bîntuit de anxietăți mai mult sau mai puțin ipohondrice, cărora li se adăugau insomnii epuizante – după cum îl înștiința, într-o scrisoare din 6 februarie 1988, pe Horia Stanca: „Sufăr continuu de insomniile mele rebele” – și se grăbea să-și împlinească opera izbăvitoare. Precipitarea sa ar putea fi descrisă printr-un citat din Gheorghe Crăciun: „ultima soluție cu putință în fața ratării și a gustului amar al vieții e scrisul”. Sau îl putem avea în vedere chiar pe Ion D. Sîrbu :„Numai scrisul amețit și buimac ne salvează de disperare sau sinucidere”. Presiunea de a-și desăvîrși opera îl va împovăra tiranic pînă spre finalul vieții. Chinuit fizic și de neoplasmul orofaringian care în cele din urmă i-a fost fatal, scriitorul se gîndea din ce în ce mai resemnat la cărțile lipsă: „Sunt foarte «prins» în acest război rece pe care îl duc cu cîteva celule «reacționare» ce circulă – bănuim – prin carne, sînge, limfă. Nu știu cum sunt, cine sunt, unde vor acosta și cum: știm doar că au posibilitatea să ne ucidă un pic. Sufletul și spiritul meu ar dori să se întoarcă la masa de lucru: am pe puțin, încă 5 cărți de scris (ca să pot muri, cît de cît, onorabil)”.

Am scris cîndva pe larg despre corespondenţa lui Sîrbu, care, adunată într-o ediţie științifică omogenă (2013), profilează nu doar evaziuni culturale din „exilul” alutan – din 1964 a locuit la Craiova, unde s-a şi stins, în septembrie 1989 –, cît triste, dar eclatante demonstraţii de talent. Altfel spus, o întreprindere „propagandistică”. Nimic peiorativ în această sintagmă. Sîrbu îşi etala plenar valoarea, pe care, din motive evidente – de cenzură fie instituţională, fie autoimpusă –, nu reuşise s-o probeze decît aluziv latent în cărţile sale antume. Practic, el caută parcă să le arate corespondenţilor că posibilităţile sale scriitoriceşti depăşesc nivelul cărţilor tipărite, care, în condiţii de normalitate politică, ar fi avut altă anvergură. Nu întîmplător Nicolae Manolescu considera că scrisorile alcătuiesc „opera cea mai viabilă a lui I. D. Sârbu [sic!]”. Scrisul său oficial, de suprafaţă, a fost timorat de restrictivele directive ideologice. Abia subteranul creaţiei – în care se vor aduna, mai tîrziu, şi scrisorile – avea să-i confere statutul care i se cuvenea. Corespondența îndeplinea pentru Sîrbu și un rol terapeutic: „[…] scriu scrisori prin care revărs asupra cunoştinţelor mele o dragoste de care nu ei, ci eu am nevoie”. Asaltul epistolar confirmă condiția sa de „exilat politic interior” tipic, așa cum îl prezintă Dan Lungu: „În timp, își formează un mic grup de prieteni literari, întreținînd, eventual, schimburi epistolare”.

Epistolele – majoritatea lor – reprezintă un fel de preliminarii ale operei de sertar, delimitînd o altă etapă –  impresionantă – a creaţiei sale. Opera de sertar constituie, metaforic, un alt început al scriitorului Ion D. Sîrbu.

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru