Facebook

Literatură

O viață începută de mai multe ori

Publicat

pe

La 17 septembrie s-au împlinit 28 de ani de la moartea scriitorului Ion D. Sîrbu. Să ni-l amintim înțelegîndu-i mai întîi existența. Și să-i citim opera cu gîndul la această existență.



În textul autobiografic care escortează volumul de teatru comentat Arca Bunei Speranțe (1982), Ion D. Sîrbu, autorul cărții, nota: „Mi-am început de mai multe ori viața”. Această propoziție care, parcursă cu velocitate indiferentă, ar părea un truism – oricine, împins sau constrîns de împrejurări, își poate începe de mai multe ori viața –, ascunde însă o existență cu adevărat tumefiată. Sîrbu camuflează în sintagma de mai sus trecutul său carceral, anii silnicei vacuități penitenciare. Aluzia este singura metodă pe care i-o conced scriitorului reprezentanții cenzurii pentru a-și înfățișa detenția. Nu comentez inerțial cazul. Chiar dacă, oficial, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor – instituția cenzurii, primenită, din 1975, în Comitetul pentru Presă și Tipărituri – a fost desființată în 1977, practicile de verificare ideologică a scrierilor nu au încetat. De altfel, chiar titlul textului din care am citat, „În loc de autobiografie”, sugerează un demers deghizat; adică imposibilitatea de a spune limpede niște adevăruri.

Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal va strecura și în textele sale de ficțiune antume formule esopice prin care deconspiră – ca să-l parafrazez pe Slavici – închisorile lui. De aceea, îmi permit să afirm că „matusalemicul” biografism, resuscitat bunăoară de Eugen Simion în studiul Întoarcerea autorului (1980), este un instrument de lucru prioritar în explorarea operei lui Ion D. Sîrbu. Fără o înțelegere coerentă a vieții sale – începută, așadar, de mai multe ori –, fără contextualizări politice meticuloase, hermeneutica va fi mereu restantă.

Pe de altă parte, trebuie avut permanent în vedere și riscul suprainterpretării; Matei Călinescu atrăgea atenția asupra pericolului de „a exagera importanța unor aluzii marginale poate plauzibile”, confundîndu-se exotericul anodin cu esotericul. Putem simula un exercițiu de suprainterpretare pornind de la o povestire a lui Ion D. Sîrbu, Trei cărămizi negre, din volumul Povestiri petrilene (1973). Mai precis, comentînd următorul pasaj: „Sunetul acestei sirene face parte cumva din peisajul văii. Nu poate fi definit, descris. Are ceva animalic; ceva speriat, în felul în care izbucnește. Odată, într-o seară de primăvară, în deltă [s.m./A.D.], am auzit un țipăt asemănător. Treceau pe deasupra norilor un stol de păsări mari; cred că au fost pelicani”. Un cititor care posedă oarecari instincte detectivistice ar putea identifica în seara de primăvară din Deltă o trimitere la colonia de muncă Periprava, unde a fost și Sîrbu de-a lungul închisorilor sale. Ipoteza e admisibilă. Chiar și după ivirea unui element cronologic paratextual: povestirea poartă, în volum, datarea „Cluj, 17. IV. 1956”. (Sîrbu va fi arestat la 17 septembrie 1956.) Ceea ce nu exclude posibilitatea ca scriitorul să fi adăugat ulterior referirea la Deltă. Cu atît mai mult cu cît el spune în repetate rînduri că, după arestare, manuscrisele sale au dispărut. Dar exemplul ales este prea „subțire” ca să ilustreze categoric o referință penitenciară. Nu cunoaștem – și nici nu e cazul să cunoaștem – fiecare excursie a lui Sîrbu prin țară, pentru a putea afla dacă fusese în Deltă înaintea condamnărilor. Prezentînd această situație, am intenționat să mă delimitez de un biografism maniacal și, de aici, de nesiguranța suprainterpretării.

Voi discuta altădată cîteva scrieri periferice ale lui Sîrbu care, analizate cu o comprehensiune biografistă, ating un sens proteic. Pînă atunci, poposesc puțin la titlul cel mai cunoscut al acestui scriitor, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, pe care ar merita, din punctul meu de vedere, să-l interpretăm într-un registru foiletonistic: ziarul unui ziarist fără ziar. Pentru că asta construiește, dactilografiindu-și harnic solilocviile, Ion D. Sîrbu cu fiecare „tabletă” din Jurnal…: un fel de ziar, pentru uzul posterității, de dimensiunea miniaturală a „Biletelor de papagal”. El însuși mărturisea că marea lui vocație a fost aceea de ziarist.

Trimițîndu-i volumul Arca Bunei Speranțe vechiului său prieten I. Negoițescu, aflat, din 1980, mai întîi ca bursier, apoi ca azilant politic, în Germania Federală, Sîrbu preciza că poetul Ioanichie Olteanu – component al Cercului literar – integrase însemnarea ansamblului dramatic: „Pagina de autobiografie, pe care am publicat-o în Vatra și ți-am trimis-o în vară, a apărut [în volumul Arca Bunei Speranțe, n.m./A.D.] fără nici o ștersătură; Ioanichie, care acum a citit-o, mi-a spus că ea, acea pagină, constituie poate cea mai bună din dramele din volum”.

Pe certificatul de naștere, viața lui Ion D. Sîrbu a început la 28 iunie 1919. În Valea Jiului, la Petrila. Unde n-ar fi fost de mirare să se și continue. Fiu de miner, născut într-o regiune monoindustrială, în care mineritul reprezenta proiecția identitară dominantă și o tradiție de familie, Ion D. Sîrbu a părăsit Valea Jiului, pentru a deveni, în 1940, student al Facultății clujene de Litere și Filozofie „Regele Ferdinand” (refugiată la Sibiu după ocuparea horthystă a Ardealului de Nord-Vest), sfidînd astfel traiectoria subterană preconizată de spațiul natal. Un spațiu geografic și cultural izolator. O remarcabilă cercetare de antropologie, Lumea Văii: unitatea minei, diversitatea minerilor (2002), datorată Magdalenei Crăciun, Mariei Grecu și lui Răzvan Stan, arată că localnicii zonei încearcă acut senzația unei claustrări: „Descrierea Văii se face foarte des în termeni de «groapă», «lighean», «găleată» și «văgăună». «Suntem între munți, acoperiți de ambii părți, și noi suntem jos, în vale, ca-ntr-o groapă […] »”. Cum scriam, Sîrbu a plecat din acest mediu tenebros. Este, simbolic vorbind, o despărțire de umila condiție sortită în Valea Jiului. N-aș vrea să se creadă că scriitorul provenea dintr-un ținut primitiv. În noiembrie 1929, George Enescu susținuse la Petroșani un concert de vioară, în sala – foarte aglomerată – a Casinoului Muncitoresc. (La începutul secolului al XX-lea, N. Iorga, în periplurile sale prin Ardeal și Banal, a vizitat regiunea, la acea vreme parte a Imperiului Austro-Ungar, așezînd pe hîrtie niște impresii sărăcăcioase: „Pietroșanii nu sînt un oraș, ci numai un «nagy község», o «comună mare». Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară. Așa ceva nu se aude pe aici”. Localitatea se va dezvolta însă pe parcurs.) Ceea ce țin să subliniez nu este precaritatea culturală a zonei, ci faptul că era dificil pentru un tînăr din Valea Jiului, oricît de înzestrat, să aibă o ascensiune ca a lui Ion D. Sîrbu.

Căci, la 21 de ani, fiul de miner își începea încă o dată viața, schimbînd orizontul mineresc cu atmosfera universitară. De aici, apropierea notorie de Blaga – magistrul său peste timp – și de splendida generație a Cercului literar de la Sibiu. Adeziunea lui cerchistă aducea o pată de culoare muncitorească grupării; Nicolae Balotă îi va pomeni, în memorialistică, semnalmentele sociale, clasîndu-l astfel: „singurul «proletar» dintre noi”. Din văgăuna Văii Jiului, Sîrbu ajunge lîngă cele mai strălucite tinere minți ale Literelor clujene/ sibiene. Și va mărturisi, într-un interviu acordat în 1985, că formarea sa intelectuală se datorează și privilegiatului anturaj studențesc: „Acești amici ai mei, în special Stanca, Cotruș, Doinaș au fost cei care m-au «îmblînzit» cultural, învățîndu-mă să citesc și să gîndesc, să scriu și să critic”. (În mod normal, Negoițescu nu ar fi trebuit să absenteze din lista de recunoștință. Dar cum criticul alesese exilul, numele lui nu mai putea fi vehiculat. Nu într-o lumină pozitivă.) Pe Doinaș îl vom regăsi și într-o altă ipostază – nefastă – legată de Sîrbu. Junele venit din Valea Jiului își însușește, în preajma colegilor și profesorilor săi, o erudiție fulminantă. Acumulările lui culturale transpar cel mai convingător în lejeritatea cu care, în 1952, îi va prescrie epistolar lui Deliu Petroiu un consistent model bibliografic: „O istorie a teatrului, așa cum o vrei tu, nu există (după cîte știu). Eu am consultat tratate de Joseph Gregor (Geschichte des Theater) și Dubech (Histoire universelle du Théâtre) – ambele de la Bibl. Universității. În afară de astea, în românește nu există decît o istorie a teatrului religios medieval (nu te privește) și o istorie a teatrului clujean (Buteanu; nu te privește) […] Ai în definitiv cîteva epoci clare: Teatrul antic (citește neapărat Eschil de Alice Voinescu), Evul mediu (excelent tratat în Hist. de la litt. fr. a lui Petit-Juleville), Teatrul Renașterii (un studiu de Telega, despre Lope de Vega – eventual Călinescu, Momente din Cultura Spaniolă), Teoria Comediei dell´Arte – admirabil în Gordon Craig – și unele articole ale lui Pirandello […]”.

Revenind, fiul de miner se va apropia și de moarte în tinerețe. Din cauza „cazierului” politic – era membru al unei celule comuniste studențești –, a fost trimis pe frontul de Est. Subofițerul Sârb Desideriu, ca să respectăm numele său de militar, luptă în Crimeea, la Odesa (unde descinde, în calitate de corespondent de presă, Paul Ștefan, a.k.a. „al lui Parizianu´”, din Delirul), participă la campania dezastruoasă de la Stalingrad, e luat prizonier, evadează, se întoarce per pedes apostolorum în România, traversînd un teritoriu imens, cu o „escală” spitalicească la Mariupol – s-a îmbolnăvit de tifos exantematic –, iar în preajma lui 23 august 1944 dezertează. Sergentul Sârb Desideriu supraviețuiește acestor frapante aventuri ostășești și își începe mereu și mereu viața.

România, după cel de-al Doilea Război Mondial, a intrat în sfera de influență sovietică. Ion D. Sîrbu, întors teafăr din tranșee, obține licența și, în urma unui concurs, ajunge asistentul profesorului Liviu Rusu la Catedra de Estetică și Critică literară a universității clujene.

În 1948, cînd se dezlănțuie o epocă abominabilă, care va însemna, printre altele, epurarea elitei intelectuale, tînărul conferențiar e îndepărtat din Facultate, alături de Blaga, Liviu Rusu și D. D. Roșca. Rămîne totuși în învățămînt, însă ca profesor de liceu. Predă română la Baia de Arieș și Cluj-Napoca. Sprijinit de Blaga, în 1955 se mută la București. Aici, pe cînd era redactor la revista Teatrul, s-a ivit unul dintre cele mai grave ghinioane ale vieţii sale, cu severe şi apăsătoare repercusiuni: în toamna lui 1956 a asistat la o discuţie intempestivă între Marcel Petrişor şi Ştefan Aug. Doinaş în care primul comentase euforic turbulenţele de la Budapesta, aşteptînd şi în România replicile seismului ungar. Cum-necum, această preocupare subversivă a lui Marcel Petrişor se va afla, iar el, Sîrbu, martorul lipsit de „vigilenţă”, a fost acuzat pentru „omisiune de denunţ”. Substratul acestei „vigilențe” nu are nevoie de lămuriri; îl devoalează frust și Paul Goma, în romanul autoficțional Arta refugii: „vigilență, așa-i spune acum la răutate”. Tot Paul Goma explică, într-o altă carte (Gherla-Lătești), în maniera sa tragi-comică, gravitatea unei „indolențe” de genul celeia de care se făcea vinovat Sîrbu: „cheia de boltă a societății noastre foarte multilateralică a fost și rămâne: denunțul –, o obligație, o necesitate (iar nedenunțul: o infracțiune)”. Sentinţa primită de Sîrbu? Un an de închisoare. Iar soţia de atunci a scriitorului a contribuit la majorarea pedepsei, divulgînd, în cadrul unui proces, realităţile dure conţinute de piesa de teatru SOVROM-Cărbune, care aduc o nouă incriminare. Astfel de trădări erau însă frecvente pe atunci. N. Steinhardt le-a sintetizat dureros în Jurnalul fericirii: „Da, au făcut ei [comuniștii] ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune”.

De la un an, detenţia lui Ion D. Sîrbu se prelungeşte la şapte. Peste două decenii, în 1982, îi va scrie poetei Eta Boeriu astfel despre durata recluziunii: „[…] cei şapte ani cît am făcut figuraţie în serialul «Mizerabilii» […]”. Iar lui Virgil Nemoianu, referindu-se la aceeaşi sumbră perioadă, îi va scrie că a fost la o… „universitate populară”. Altă raportare expresivă la perioada încarcerării: „În 16 Sept. 1957, eu am plecat spre ceea ce numesc eufemistic «my long journey into the night»”. Jilava, Gherla, Salcia, Grindu-Periprava – adică itinerariul său corecţional. Şapte ani de prăbușire, de maltratări şi inaniţie.

Redobîndindu-și libertatea – într-o formă „amputată” de interdicții –, în februarie 1963, cu unul dintre primele loturi de amnistiați, nu s-a putut angaja decît ca vagonetar, la mina din Petrila natală. Nu a rămas prea mult timp acolo. În ianuarie 1964, a primit postul de șef-producții la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroșani – unde, în acelaşi an, a fost angajată şi regizoarea Marietta Sadova, de-abia ieşită din detenţie, după condamnarea sa în procesul Noica-Pillat (1959). În august 1964, Sîrbu a fost transferat la Naționalul craiovean, ca secretar literar. Funcție pe care o va îndeplini pînă la pensionarea medicală, în 1973. La Craiova, Sîrbu s-a dedicat din nou scrisului. Pentru început, cîteva piese de teatru, dintre care cea mai valoroasă rămîne Arca Bunei Speranțe, marele său succes dramaturgic. O viață începută, într-adevăr, de mai multe ori.

După prăbușirea regimului comunist, literatura lui Ion D. Sîrbu, cu predilecţie cea postumă, a început să fie frecventată de numeroși cercetători. Spectaculoasa sa creație de sertar a declanşat o mare afluenţă de cronici şi eseuri, propulsîndu-l meritoriu pe autor în main-stream-ul literaturii române. Scriitorul născut în Valea Jiului, la Petrila, apărea într-o nouă dimensiune, cota acestuia crescînd substanţial, datorită romanului Adio, Europa! şi a originalei diaristici – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Opera şi biografia lui Ion D. Sîrbu au devenit subiecte de studii şi lucrări de doctorat, dar şi de cărţi propriu-zise, între care: Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv (1999), de Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (tot din 1999), de Lelia Nicolescu, Ion D. Sârbu [sic!] şi timpul romanului (2000), de Nicolae Oprea – care și-a reeditat volumul în 2015, de această dată cu grafia corectă, în titlu, a numelui scriitorului petrilean –, Ion D. Sîrbu: de veghe în noaptea totalitară (2003), de Antonio Patraș, Un om din Est (2006), de Daniel Cristea-Enache, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii (2011), de Clara Mareș.

În timpul vieţii, Sîrbu era cunoscut mai ales ca dramaturg – unul apreciat, volumul Arca bunei speranţe (1982) fiind răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române. A publicat şi proză, cea mai valoroasă fiind culegerea Şoarecele B şi alte povestiri (1983), care, de asemenea, a fost recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Aceste onoruri sînt însă doar niște aparențe statistice ale unui confort profesional. Scrierile sale întîrziau dezarmant prin edituri. Apariția celor două volume premiate a reprezentat mai mult o strategie a Securității de a-l „domestici” decît un interes concret pentru creația lui, cum demonstrează cercetătoarea Clara Mareș în studiul amintit mai devreme, Zidul de sticlă: Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii. De altfel, Sîrbu însuși nu s-a lăsat deloc sedus de aceste subite și înșelătoare generozități.

Drept dovadă, în perioada respectivă se va dedica – desfășurînd un efort benedictin – literaturii de sertar care îl va consacra post-mortem. În 1987, el o roagă, epistolar, pe Mariana Şora, stabilită de aproape un deceniu la München, să-i transmită lui I. Negoiţescu: „mai spune-i şi asta: Cred că Sîrbu are o operă. Va fi postumă, dar va fi o operă”. Autorul Poeziei lui Eminescu era la curent cu scrierile tipărite ale colegului său din ţară, cărora le alocase cîteva prompte şi exigente comentarii. Şi totuşi, de-abia în 1987, cînd creaţia de sertar căpătase un contur încurajator, Sîrbu îi vorbeşte acestuia, prin intermediari, despre o operă. Semn că standardele volumelor publicate nu îl îndemnau să revendice un asemenea blazon. Într-o altă scrisoare, el își exprimă aceeași certitudine estetică: „Mi-e dor de Nego, aș dori să fie în țară, acum aș avea ce să-i dau să citească”.

În ultimii ani de viață, scrisul lui Ion D. Sîrbu cunoaște o disciplină cazonă. Despre travaliul creator îi va scrie, în 1985, lui Horia Stanca – fratele poetului și dramaturgului Radu Stanca –, unul dintre corespondenții săi preferați: „Îmi impun un program nemțesc de lucru: de la 9 la 2, bat la mașină; ca să las anumite texte în formă oarecum «curată»”. Ritmul galopant de lucru va fi înregistrat, într-o notă informativă din ianuarie 1987, și de un vechi colaborator al Securității doljene: „Scrie și îi e teamă că nu va mai avea zile să termine totul. Are un program foarte riguros de lucru, chiar sever” (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 5265, vol.7, f.87). Tot în 1987, după aniversarea zilei de naștere, scriitorul petrilean îi mărturisea Deliei Cotruș că îl angoasează sentimentul irosirii: „Ieri am împlinit 68 de ani, mă simt foarte stupid și ratat; îmi lipsesc 17 ani din viață, îmi lipsesc 7 cărți grele din bibliografie”. Obsesia operei lacunare e transferată și în romanul Lupul și catedrala, apărut postum, în 1995: „O singură dată m-am uitat prin ocularul unui microscop de școală, să văd și eu o picătură de apă. M-am îngrozit, era să leșin de scîrbă și spaimă. Ce am văzut eu acolo îmi revine numai în vis, cînd am febră mare, cînd sunt foarte hărțuit de amintiri sau lucrări restante”.

Sîrbu era, așadar, bîntuit de anxietăți mai mult sau mai puțin ipohondrice, cărora li se adăugau insomnii epuizante – după cum îl înștiința, într-o scrisoare din 6 februarie 1988, pe Horia Stanca: „Sufăr continuu de insomniile mele rebele” – și se grăbea să-și împlinească opera izbăvitoare. Precipitarea sa ar putea fi descrisă printr-un citat din Gheorghe Crăciun: „ultima soluție cu putință în fața ratării și a gustului amar al vieții e scrisul”. Sau îl putem avea în vedere chiar pe Ion D. Sîrbu :„Numai scrisul amețit și buimac ne salvează de disperare sau sinucidere”. Presiunea de a-și desăvîrși opera îl va împovăra tiranic pînă spre finalul vieții. Chinuit fizic și de neoplasmul orofaringian care în cele din urmă i-a fost fatal, scriitorul se gîndea din ce în ce mai resemnat la cărțile lipsă: „Sunt foarte «prins» în acest război rece pe care îl duc cu cîteva celule «reacționare» ce circulă – bănuim – prin carne, sînge, limfă. Nu știu cum sunt, cine sunt, unde vor acosta și cum: știm doar că au posibilitatea să ne ucidă un pic. Sufletul și spiritul meu ar dori să se întoarcă la masa de lucru: am pe puțin, încă 5 cărți de scris (ca să pot muri, cît de cît, onorabil)”.

Am scris cîndva pe larg despre corespondenţa lui Sîrbu, care, adunată într-o ediţie științifică omogenă (2013), profilează nu doar evaziuni culturale din „exilul” alutan – din 1964 a locuit la Craiova, unde s-a şi stins, în septembrie 1989 –, cît triste, dar eclatante demonstraţii de talent. Altfel spus, o întreprindere „propagandistică”. Nimic peiorativ în această sintagmă. Sîrbu îşi etala plenar valoarea, pe care, din motive evidente – de cenzură fie instituţională, fie autoimpusă –, nu reuşise s-o probeze decît aluziv latent în cărţile sale antume. Practic, el caută parcă să le arate corespondenţilor că posibilităţile sale scriitoriceşti depăşesc nivelul cărţilor tipărite, care, în condiţii de normalitate politică, ar fi avut altă anvergură. Nu întîmplător Nicolae Manolescu considera că scrisorile alcătuiesc „opera cea mai viabilă a lui I. D. Sârbu [sic!]”. Scrisul său oficial, de suprafaţă, a fost timorat de restrictivele directive ideologice. Abia subteranul creaţiei – în care se vor aduna, mai tîrziu, şi scrisorile – avea să-i confere statutul care i se cuvenea. Corespondența îndeplinea pentru Sîrbu și un rol terapeutic: „[…] scriu scrisori prin care revărs asupra cunoştinţelor mele o dragoste de care nu ei, ci eu am nevoie”. Asaltul epistolar confirmă condiția sa de „exilat politic interior” tipic, așa cum îl prezintă Dan Lungu: „În timp, își formează un mic grup de prieteni literari, întreținînd, eventual, schimburi epistolare”.

Epistolele – majoritatea lor – reprezintă un fel de preliminarii ale operei de sertar, delimitînd o altă etapă –  impresionantă – a creaţiei sale. Opera de sertar constituie, metaforic, un alt început al scriitorului Ion D. Sîrbu.

 

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru