Facebook

Literatură

Sub straja lui Eckermann

Publicat

pe


Marian Dopcea

Aprilie, luna florilor de mai: carte despre Ion Negoițescu și alți prieteni de demult

Editura Eikon, București, 2017, 280 p.


De Aprilie, luna florilor de mai: carte despre Ion Negoițescu și alți prieteni de demult, volumul memorialistic al lui Marian Dopcea, am aflat dintr-o cronică pe care Nicolae Manolescu – rămas, iată, aproape de literatura contemporană, la cei 78 de ani sărbătoriți zilele trecute – a publicat-o, de curînd, în „România literară”. Un comentariu preponderent favorabil, însoțit și de cîteva legitime observații. Criticul dă însemnării și o miză polemico-moralizatoare. Nu știu cît de inspirată e această încărcătură parenetică. Deoarece, în atmosfera deloc pașnică din mediul literar, riscă să sugereze că discutarea volumului scris de Marian Dopcea ar urmări și direcții revanșarde. Nu față de autor, firește, nici față de Negoițescu, ci față de unii dintre îndîrjiții contestatari cu care s-a pricopsit, de la o vreme, președintele Uniunii Scriitorilor. În fine.

Hotărîsem, citind cronica lui Nicolae Manolescu, că voi căuta neapărat Aprilie, luna florilor de mai… la „Gaudeamus”-ul acestei toamne. Numele lui Marian Dopcea, recunosc, nu îmi spunea mare lucru. Îl zărisem prin cîteva reviste, reținusem că este al unui poet și cam atît. Despre prietenia cu Negoițescu, așezată acum, melancolizant și omagial, pe coperta unei cărți, sub două versuri suprarealiste aparținîndu-i aceluiași fruntaș al Cercului literar de la Sibiu/Cluj, nu aveam idee. Scriu asta nu pentru că ar fi fost o prietenie de răsunet, omologată ca atare de istoria literară, ci pentru că, datorită lui Ion D. Sîrbu, scriitor de prim-plan într-un clasament canonic al subsemnatului, mă preocupă biografia și, firește, opera altor „cerchiști” de vază. Între aceștia, obligatoriu, I. Negoițescu (ca să-i respectăm, filologic, semnătura de pe propriile-i cărți).

Marian Dopcea s-a născut în 1951, cînd Cercul literar încă păstra oareșce vigoare. Măcar una ideatică. Evident, era o vigoare discretă, dacă nu chiar conspirativă, manifestată fie prin întîlniri cenacliere private, fără participări numeroase, pentru că nu toți cerchiștii se găseau împreună, la Cluj, după întoarcerea Universității din refugiul sibian, fie – mai ales – prin efervescențe epistolare. Iar, mai tîrziu, după grele detenții politice, de care puțini dintre ei au fost scutiți, și după liberalizările anilor ´60, spiritul cerchist a continuat să existe. Livresc.

La liceul „Radu Negru” din Făgăraș, Marian Dopcea, băiat de la țară, al cărui tată era cititor de literatură, a avut un profesor de română admirabil: tînărul – pe atunci – Cornel Moraru, viitorul critic literar și conducător al revistei „Vatra”. Care își familiarizase elevii pasionați de literatură cu titluri esențiale. Uneori, împrumutîndu-le volume, pentru că nu toate erau disponibile în librării sau biblioteci. (Nu ale urbei, oricum surprinzător de bine aprovizionată cultural, ci ale epocii.) Lui Marian Dopcea îi va recomanda, între altele, Poezia lui Eminescu, studiul lui I. Negoițescu, apărut (abia) în 1968. De aici, de la această lectură, o grabnică și de durată idolatrizare. Pe autorul Poeziei lui Eminescu îl va întîlni, față-n față, în toamna lui 1970, la Sibiu, unde Dopcea urma studii teologice universitare (fără a le duce însă la capăt, preferînd, în 1972, Literele bucureștene). Negoițescu, sosit în Burg cu o delegație scriitoricească, alături de Nicolae Balotă și Doinaș, i-a remarcat poezia. Mai degrabă din simpatie, o simpatie vag jenată, căci junele îl contempla vrăjit, decît din considerente estetice. Și îl va îndemna să-i scrie. Pentru că nu dispunea de timpul unui mentorat poștal – deși secvențele epistolare din Aprile, luna florilor de mai… arată și asemenea răgazuri, ce-i drept, sporadice –, își „încredințează” ucenicul lui Wolf von Aichelburg, care locuia în Sibiu. Iar Dopcea începe să-l frecventeze cu devoțiune pe poetul, traducătorul, artistul plastic și compozitorul de origine austriacă (după tată), care îi va disciplina și rafina lirica. Sînt pagini remarcabile despre acest intelectual nu tocmai notoriu, și el important cerchist, și el „umblat” prin penitenciare. Marian Dopcea reconstituie unele dialoguri pe care le-au purtat în casa poetului, împărțită, după uzanțele vremurilor, cu alți locatari. Din perioada închisorii, Aichelburg i-a povestit cum își procurase un ciob și o bucată de sîrmă cu care scrijelea pe barele vopsite ale patului versuri codificate. Inițialele cuvintelor, pe care, apoi, le stiliza memorîndu-le… Între timp, Negoițescu îl scoate în lume pe novicele poet, prezentîndu-l în revista „Săptămîna”, „patronată” de Eugen Barbu, și deschizîndu-i ușile afirmării. Îl trimite la Mircea Ciobanu, redactor al editurii Cartea Românească, pentru a debuta în volum – din păcate, nu s-a putut –, i-l recomandă lui Nichita Stănescu și îl ține lîngă el, instruindu-l. De asemenea, îi aranjează debutul, în urma unui concurs, în 1976, la Albatros. Cu volumul Despărțirea de plante, „botezat” astfel de Ștefan Aug. Doinaș.

Practic, Marian Dopcea desfășoară în Aprilie, luna florilor de mai… un soi de autobiografie culturală, evocîndu-și tandru, cu certe aptitudini prozastice, magiștrii. E, ca să întrebuințez o antipatică terminologie dăscălească, un Bildungsroman. Foarte atent organizat narativ. Cu scrisori pline de farmec de la Negoițescu și Aichelburg. Cu amintiri studențești, cu instantanee ale unora dintre profesorii de Literatură română, precum Al. Piru, Ion Rotaru, Crohmălniceanu, și de Latină – specialitatea secundară a lui Marian Dopcea –, precum Gabriela Creția, Mihai Nichita, Eugen Cizek. Sînt prezenți în carte și cîțiva colegi de promoție (Dan C. Mihăilescu, Mihai Coman, Constantin Sorescu, Gabriel Tîrnăcop a.k.a. Artur Silvestri).

Autorul nu își ascunde riguroasa supunere cu care, de-a lungul studenției bucureștene, a stat sub hipnoza magistrului său: „Am preluat de la Nego, într-un spirit absolut necritic, prețuirile, antipatiile, idiosincraziile. Am devenit, datorită lui, pasionat cititor al lui Lovinescu, Vianu, Grigurcu («… e un băiat fin – ascultă-mă»). Foarte modesta lui considerație față de profesori precum I. Rotaru, G. Munteanu, Al. Piru ori Zoe Dumitrescu-Bușulenga mă contrariase, inițial, dar am înțeles curînd că e justificată”. Marian Dopcea îl va asculta pe Negoițescu și cînd acesta l-a sfătuit să nu se precipite spre textualismul propovăduit, în anii ´70, de gruparea universitară „Noii”, cu Gheorghe Iova, Emil Paraschivoiu, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun ori Constantin Stan. Nu va fi însă un anahoret. Merge la cenaclul „Junimea”, condus de Ovid. S. Crohmălniceanu (uneori îl acompaniază prin oraș pe autorul Literaturii române între cele două războaie mondiale), înfăptuiește, cu colegii de facultate Ion Tudor Iovian și Mihai Coman, revista „Arhipelag” – bineînțeles, o revistă confidențială, dactilografiată –, publică versuri în „România literară” și trăiește boem.

Scriam că acest volum este foarte atent organizat narativ. Cele 24 de capitole ale cărții cuprind și binevenite ruperi de ritm poetice sau epistolare. Se simte, însă, în împrăștierea cu care, uneori, Marian Dopcea tratează cronologia evenimențială, aerul – la singular! – de poet al autorului. De pildă, tentativa suicidară, din 23 august 1974, a lui Negoițescu e pomenită în treacăt și nu chiar la locul potrivit. Uimește, parcurgînd cîteva pagini despre un aparent indiferentism politic al criticului, ocolirea, de către autor, a gestului dramatic săvîrșit de Negoițescu în 1974… Aerul de poet se simte și în unele perspective exagerate privind asaltul ideologic al puterii în plan cultural: „Niște celebre «teze» anunțau, la începutul anilor ´70, ulterioara maoizare”. Poate că aici s-ar fi impus un rodaj al nuanței. Căci regimul de la București, în pofida oricăror samavolnicii și kitsch-uri patriotard-festivaliere precum Cîntarea României, nu a dezlănțuit o „revoluție culturală” comparabilă cu ce s-a întîmplat în China maoistă. Cîteodată, n-ar fi rău ca și hiperbola să țină cont de nuanțe…

Dar aceste mici neglijențe nu scad nicidecum meritele volumului. E interesant și, totodată, simptomatic felul în care Dopcea alege să înfățișeze momentele petrecute lîngă Negoițescu: printr-o metodă dialogică, potențînd, astfel, autenticitatea lor. Însă consemnarea sub formă de dialog a secvențelor cu pricina poate simboliza și o postură „ierarhică”. Negoițescu îi spunea, bunăoară, că Blaga aspira să aibă în preajmă un Eckermann. Deschid volumul Un roman epistolar (I. Negoițescu-Radu Stanca), publicat în 1978, și găsesc cîteva mărturii asemănătoare. În 1952, Negoițescu, devenit, cu un an în urmă, bibliotecar la filiala clujeană a Academiei R.P.R., unde lucra, pe același post, și Lucian Blaga, îi scria prietenului său de la Sibiu: „Din cînd în cînd, închipuindu-și desigur o postură Goethe-Eckermann, Blaga îmi face confidențe”. Sau în altă scrisoare din 1952: „Din ce în ce mai mult, Blaga crede că eu sunt Eckermann – și-mi spune fel de fel de lucruri!…” Deși mărturisește că s-a ferit să ajungă un Eckermann al lui Negoițescu, Marian Dopcea pare să îndeplinească, în destule pagini din Aprilie, luna florilor de mai…, tocmai această condiție. Și bine face! Pentru că avem, așa, prin loialitatea sa eckermanniană, un splendid portret în mișcare al criticului. Un critic care se considera, jucînd damnațiuni romantice, robul Istoriei literaturii române.

Mă așteptam ca Marian Dopcea să „fure” de la Negoițescu și o anumită dezinvoltură a francheții, după modelul Strajei dragonilor. Într-adevăr, cum a sesizat Nicolae Manolescu, Dopcea pare, din decență, să evite unele lucruri. Să ne înțelegem: nu fusese vorba, în așteptările mele, despre curiozități frivole, despre tentații voyeuristice. Ci doar de o mai apăsată sinceritate. Tînărul poet a intrat și el în vizorul Securității. Și a trebuit să suporte, după arestarea magistrului, în 1977, o îndelungată supraveghere. (Negoițescu se solidarizase public cu Paul Goma, fapt care îi adusese hăituiri și umilințe.) Dar aerul de poet nu-l părăsește pe autorul cărții.

E o carte străbătută de adînci semnalmente ale tristeții. După absolvirea Literelor, Marian Dopcea a nimerit profesor în județul Tulcea, la Isaccea. Unde a predat pînă la pensionare, în 2015. Timp de 23 de ani, nu a mai publicat nimic, pînă la come-back-ul editorial, în 1999, cu versuri. Între timp, și-a îmbogățit zestrea de volume. În care figurează și o antologie a literaturii Dunării de Jos. Pentru cercetătorii istoriei literare românești, Aprilie, luna florilor de mai… înseamnă, indubitabil, un document valoros. Totuși, nu pot să nu mă întreb: ce înseamnă oare această carte pentru Marian Dopcea, ce spune această carte despre Marian Dopcea? Și îmi îngădui să răspund că înseamnă împlinire și spune multă tristețe. Împlinirea unui Eckermann și tristețea unui Eckermann. În definitiv, straja fascinată a unui Eckermann.

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru