Facebook

Arte

Despre autenticitatea iluzorie a unui stil de viață alternativ

Publicat

pe

Captain Fantastic (2016), al doilea lungmetraj regizat și scenarizat de Matt Ross, relatează povestea unei familii care a decis, pe baza unor temeiuri ideologice, să trăiască departe de „genocidul” capitalist împotriva societății americane, alegînd ca alternativă o viață izolată în creierii munților, departe de normele oficiale ale colectivității în ceea ce privește stilul de viață la nivel de activități, educație, raportarea la mediul înconjurător sau relaționare. De ce genocid? Răspunsul vine statornic, ca o lozincă, pe parcursul întregului film, de la Ben (Viggo Mortensen), soțul lui Leslie (Trin Miller) și tatăl celor șase copii – Bodevan (George MacKay), Kielyr (Samantha Isler), Vespyr (Annalise Basso), Rellian (Nicholas Hamilton), Zaja (Shree Crooks), Nai (Charlie Shotwell) – acesta fiind: „Eu mereu le spun copiilor mei adevărul”. Un adevăr pe care îl socotește permanent voalat și evitat în toate dimensiunile vieții capitaliste. Constituind, prin urmare, o distrugere deliberată și sistematică a potențialului uman. Practic, ceea ce consideră Ben și Leslie că înfăptuiesc prin creșterea copiilor departe de ideea de viață standard – sau viață adevărată, așa cum o numesc rudele lor, sora lui Ben (Kathryn Hahn) și tatăl lui Leslie (Frank Langella), în momentele de conflict dintre aceștia – este o practică de accesare a adevărurilor existențiale, printr-un proces de evoluție constantă, atît pe plan intelectual, cît și fiziologic.

Filmul începe cu un cadru muntos paradisiac, incert localizat – așa cum ar fi orice formă probabilă de paradis – și ne aduce în mijlocul vînătorii unei căprioare. Înțelegem imediat că aceasta e modalitatea obișnuită a familiei de a își procura hrana, avînd deprinderi cinegetice de supraviețuire, dar și că această vînătoare, în mod particular, reprezintă ritualul tranziției de la copilărie la etapa bărbăției, a maturității, pentru Bodevan, cel mai mare dintre copiii familiei. Contrar aurei barbare care se creează în jurul personajelor prin adoptarea unui ritual tribal de ucidere a animalului, urmat de ungerea cu sîngele acestuia pe fața vînătorului și de mîncarea inimii prăzii, ceea ce surprinde în continuare este organizarea strictă a existenței copiilor. Aceștia își petrec fiecare zi făcînd antrenamente fizice solicitante, la nivelul sportivilor de performanță, apoi lecturi stabilite de tatăl lor, a căror asimilare și înțelegere sînt verificate tot de către părinte. Pe cît de admirabilă și de seducătoare pare această paradigmă a neirosirii (resurselor mediului, ale spațiului, ale corpului, intelectuale), nu poți să nu te întrebi care se presupune că ar trebui să fie scopul sau beneficiul antrenamentelor continue. Iar aici va veni Ben, probabil, să îți răspundă că acesta e modul autentic de a trăi, că forțarea zilnică a limitelor proprii reprezintă singura formă de dobîndire a adevărului și de onorare a unei existențe. Și, totuși, antrenamentul, în general, e urmat de experiența nesimulată, de experiența reală, ieșită din limitele organizării și ale programului. Or, aceasta nu pare să se afle pe ordinea de zi a lui Ben. Discuțiile dintre membrii familiei au un profund marcaj analitic, cu dezbateri pe teme politice, filosofice și literare, aspect care arată nu doar o asimilare procesată a informației, ci și dezvoltarea capacităților de analiză și sinteză ale copiilor. Nimic nu pare să conducă spre o experiență independepentă. Ceea ce te face să te întrebi dacă abordarea lui Ben nu este cumva cea a unei vieți despre „a ști”, și nu despre „a fi”.

Din peisaj lipsește Leslie, care a părăsit temporar edenul izolat, fiind internată cu tulburare bipolară într-o clinică din inima civilizației, ca un compromis față de metodele naturale și naturiste folosite în mod obișnuit de către familie. Această alegere necesară e prima fisură majoră a sistemului dizident construit de ea și de Ben. Cei doi sînt nevoiți să accepte avantajele medicinei actuale, deși refuză vehement, în stil amish, orice tip de confort de care se bucură omul modern. În ciuda tensiunilor subtile și a intimidărilor venite din partea lui Ben înspre copii –  atunci cînd le verifică acestora stadiul lecturilor și le anunță datele de examen, criza care destabilizează ritmul familiei e vestea sinuciderii lui Leslie. Contrar refuzului inițial al lui Ben de a se conforma nevoilor emoționale ale copiilor de a merge la înmormîntarea mamei lor, el acceptă, în cele din urmă, să facă un drum cu aceștia pînă în sînul civilizației. Ceea ce merită observat aici e mobilul său – acela de a nu se supune cerinței socrilor de a sta departe de înmormîntare, de a își manifesta în continuare crezul anarhic, el nefiind motivat, de fapt, de rugămințile copiilor. Un argument în plus pentru lipsa de empatie cu aceștia e și continuarea antrenamentelor obositoare, ca și cum criza morții nu ar fi avut loc. Scena escaladării pe stînci marchează aprofundarea conflictului dintre Ben și fiul său, Rellian, care, lovit fiind la mînă și în pericol real de accidentare mortală, nu este ajutat de nici un membru al familiei. Mergîndu-se, așadar, pe ideea efortului solitar, întrucît fiecare e responsabil pentru propria-i siguranță, iar antrenamentele făcute împreună nu presupun sprijinul reciproc. Această atitudine pare să trădeze o înclinare stîngist-deleuziană a lui Ben (deși pe parcursul filmului este invocat, în materie de stîngă politică, în special Chomsky, și deloc Deleuze), în particular, asupra viziunii despre „grupări”. Potrivit lui Deleuze, acestea ar trebui să se constituie precum haitele de lupi, care stau în cerc în jurul focului, însă au spatele descoperit, fiecare dintre ei fiind expus la propriul risc; riscul va veni odată cu libertatea și independența poziționării, iar nimeni nu va sta scut pentru un altul, întrucît raporturile ar trebui să fie lipsite întru totul de ierarhii. Ei bine, dacă am face o paralelă între schema deleuziană și abordarea lui Ben, am vedea că riscul există, dar nu numai că el nu e ales, ci chiar impus, iar ierarhia este, de asemenea, existentă. Prin urmare, Ben se dovedește un anarhist și un opozant al ideilor de dreapta, însă maniera prin care își manifestă rolul patern rămîne una de impunere, el nelăsînd deloc spațiu pentru liberul-arbitru pe care copiii cu siguranță îl au – de a se expune riscului ori nu.

Călătoria protagoniştilor e marcată de momente amuzante, dar și de mîhnirea părăsirii cuibului de către copii. Astfel, sînt scoase la iveală handicapurile fraților puși față în față cu marcajele societății moderne – atît de diferite de cele ale vieții din pădure – și care au anumite dizabilități în contexte sociale; ei apar uneori într-o lumină candidă – precum episodul primului sărut al lui Bodevan sau discuțiile cu verișorii despre mărci cunoscute de haine, iar alteori, dimpotrivă, încadrîndu-i în categoria unor freaks – atunci cînd refuză să doarmă în pat în casa surorii lui Ben, alegînd „confortul” gazonului de sub cerul liber. În ciuda eforturilor lui Ben de a îi ține sub tutela convingerilor anticapitaliste și cu un entuziasm maximal la criticile sale aduse confortului și micilor luxuri ale vieții moderne, cei șase frați vor începe să își investească resursele interioare întru descoperirea a ceea ce înseamnă o viață normală, la care tînjește fiecare dintre ei pe parcursul filmului. Cea mai puternică motivație e cea a lui Bodevan, care se înscrisese în secret, cu ajutorul lui Leslie, la marile universități americane, fiind acceptat la toate; actul său e privit ca unul de înaltă trădare la adresa filosofiei de viață a tatălui și, desigur, de nesupunere la nenumăratele-i norme conservatoare. Faptul că aceasta fusese și dorința secretă a lui Leslie pune și mai mult accentul pe fisura unei relații bazate pe ideologii politice și pe filosofii studiate, cu atît mai mult cu cît, dacă e să ne raportăm la filosofii invocați în film, „sfîntul” lui Ben va fi Noam Chomsky, stîngist și militant pentru dizolvarea claselor sociale, iar cel al lui Leslie, amintit în scrisoarea către mama acesteia, Platon, în a cărui Republică își visa Leslie și copiii, trăind ca niște „regi filosofi”. Cu alte cuvinte, într-un cadru ierarhizat, dar cu certitudinea că scara ierarhiei pe care aveau să se situeze aceștia era supremația, atinsă prin intelectele lor sclipitoare. Conflictul cel mai deschis al tatălui este cel cu Rellian, fiul care detestă și iubește necondiționat, care cunoaște filosofia tatălui și o respinge agresiv, dar care, în cele din urmă, renunță la posibilitatea de a trăi comod în casa bunicilor și se alătură fraților săi în trapa din autobuzul familiei, pentru a-l urma pe tatăl curmat de vina că le-a dat peste cap viețile. Oriunde ar decide acesta să meargă.

Abia în acest moment, antrenamentele fizice și intelectuale se concretizează într-o decizie liberă. Numai acum tatăl devine adevăratul căpitan fantastic, pentru că este un căpitan ales. Și nu un lider învestit cu puteri, ci un îndrumător care şi-a plecat urechea la dorințele și la nevoile copiilor, atunci cînd ei îi cer să dezgroape fraudulos corpul mamei și să o incinereze, după cum ceruse aceasta în testament. Poate prea puțin necesar a fost clișeul cîntecului și al dansurilor stîngace din jurul corpului arzînd al mamei sau poate că, pentru a îi oferi toate creditele pînă la capăt lui Matt Ross pentru acest film emoționant, am putea presupune că e și aceasta o manieră de „distracție” tribală și neracordată la obiceiurile societății actuale. Și mai reală e nevoia copiilor de a trăi integrați în societate, dar conservînd multe aspecte ale stilului de viață anterior, dintre cele care nu le pun în pericol integritatea fizică și viața; inclusiv la această nevoie se supune Ben, după ce îl conduc cu toții pe Bodevan la aeroport, fără a-i pretinde o „întoarcere la cuib”.

Dintre ultimele sfaturi pe care i le dă Ben fiului cel mare, două sînt adevărate lozinci ale sale, care apar și reapar pe parcursul filmului: „Always tell the truth” – ceea ce copiii au și făcut, rănindu-i orgoliile de unic exemplu și unic conducător – și „Power to the people, stick it to the man”, îndemn respectat, iarăși, de copiii săi, care și-au manifestat pe rînd și la intensități diferite dizidența față de autoritatea paternă. De pildă, ne raportăm la momentele de apropiere de bunici, la exprimarea unei reale curiozități față de societatea americană ori la încercările de accesare a acesteia.

Captain Fantastic spune, deci, pe un ton melancolic, povestea unui erou care, pentru egoismul manifestat față de propria-i familie, în favoarea consolidării unui sistem de valori închis, ajunge să fie demitizat și coborît de pe piedestal, recîștigîndu-și titlul nu prin puterea ideilor, ci prin aceea a emoțiilor și a apropierii autentice. Totodată, filmul atrage atenția și asupra eticii (sau a lipsei acesteia) în alegerea unui stil de viață radicalist. Perspectiva asupra paradisului izolării trece de la idealizare la ideea că acesta poate fi o formă de punere în primejdie a dezvoltării copilului.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru