Facebook

Reportaj

Faust coboară doar în mahala

Publicat

pe

Pe Valentin Răduțiu l-am ascultat și văzut pentru prima oară în 2015, pe 9 octombrie, la București. Era seara în care se deschidea stagiunea de concerte la Sala Radio. Sub bagheta dirijorului Julien Salemkour, Orchestra Națională Radio avea să vrăjească publicul cu puțin Ceaikovski și puțin Mahler. Solistul anunțat pe afiș, violoncelistul Valentin Răduțiu, un tînăr neamț, născut în 1986, cu origini românești (aflam din scurta prezentare biografică inclusă în caietul-program), urma să interpreteze, alături de o orchestră pe care o cunoșteam deja bine, Variațiunile pe o temă Rococo pentru violoncel și orchestră, op. 33 ale lui Ceaikovski. Nici unul dintre toate aceste detalii nu m-ar fi putut determina să prevăd ceea ce aveam să ascult și, mai ales, culmea!, să văd.

După primul moment al serii, Voyevoda – baladă simfonică, op. 78, lucrare inspirată lui Ceaikovski de poezia lui Adam Mickiewicz, o lucrare pe care compozitorul rus a renegat-o imediat după prima audiție, socotind-o un „gunoi”, s-a arătat pe scenă un alt fel de „renegat”: violoncelistul Valentin Răduțiu. Felul puțin distrat în care căuta cu privirea sala sau plafonul, o eleganță reținută, aproape sincopată aș spune, pletele discrete, toate îi dădeau un aer romantic și preconizau o apariție cel puțin interesantă. Și poate las impresia că scriu ficțiune, dar, pentru mine, în seara aceea, ficțiunea chiar s-a întruchipat pe scena Sălii Radio. Din clipa în care Valentin Răduțiu a început să descînte violoncelul, nu m-am putut gîndi decît la Adrian Leverkühn. Dacă personajul lui Thomas Mann ar fi coborît din poveste direct în realitate, ar fi purtat chipul lui Valentin Răduțiu. Măiestria și, totodată, naturalețea, interpretarea impecabilă și ceva pe deasupra, de deasupra, dădeau senzația că este „posedat”. De asta mi-l imaginam pe Adrian Leverkühn. Detașarea cu care artistul zdrobea limitele cuminți ale muzicii m-a făcut, preț de cîteva minute bune, să mă simt o spectatoare bulversată, care asistă mai degrabă la punerea în scenă a mitului faustic. Ca memento al acelei seri, la finalul concertului, am cumpărat, de la standul editurii Casa Radio, albumul de jazz Remembering the rain, apărut chiar în acel an, la Hänssler Classic, în Germania. Valentin Răduțiu la violoncel, Benjamin Schaefer la pian și Marcus Rieck la tobe. Un trio în care „clasicul” violoncel se completează armonios cu instrumentele obișnuite ale jazz-ului, cum sînt pianul și tobele.

Sub cupola Ateneului, cu ochii mari

Amintirea unei experiențe atît de personale – dar nu sînt, oare, toate așa, atunci cînd ne place cu adevărat ceva? – a constituit motivul pentru care mi-am cumpărat din timp bilet la un concert din seria de recitaluri și concerte camerale de la Festivalul Internațional „George Enescu”, ajuns, în această toamnă, la cea de-a XXIII-a ediție. Este vorba despre concertul susținut de Orchestra Filarmonicii Cehe, pe data de 6 septembrie a.c., la Ateneu. Repertoriul includea Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27 „Săteasca” a lui Enescu, Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol major op. 107 al lui Șostakovici și Simfonia a VIII-a în Sol major op. 88 a cehului Dvořák. Dirijorul avea să fie Jiří Bělohlávek, iar solistul Valentin Răduțiu. Și abia așteptam să văd din nou magia întîmplîndu-se.

Ajunsă cu vreo 20 minute înainte de ora 17, cînd trebuia să înceapă concertul, am căutat cu privirea, cum fac mereu, standul sau persoana de la care pot lua programul zilei. Îmi place să colecționez aceste broșuri. Printre doamne elegante, îmbrăcate cu rochii de seară, potrivindu-se foarte bine în decorul fastuos al foaierului, dar mai puțin bine cu normele vestimentare ale după-amiezii, am reușit, cu chiu, cu vai, să reperez o angajată care purta în brațe un teanc de cărțulii. Întrebînd-o dacă de la dumneaei pot procura programul concertului, mi-a indicat cu privirea teancul și mi-a spus că nu există decît un program al întregului festival. Dacă aș fi avut abonament, ar fi avut sens să-l cumpăr, altfel nu. Am găsit, în schimb, pe o masă de lîngă intrare, suplimentul corespunzător acelei zile de festival, tipărit sub tutela „României libere”. L-am luat și m-am îndreptat spre sală întrucîtva dezamăgită, cu gîndul la nedreptatea făcută tuturor spectatorilor care, dorindu-și programul pentru o zi, două, trei, sînt obligați să-l achiziționeze pe cel al întregului festival.

Forfota dinaintea începerii concertului era una oarecum tipică. Oameni care își ocupaseră locurile și discutau între ei, și oameni care se aplecau agitați la marginile rîndurilor, doar-doar și-ar putea identifica scaunele. În dreapta mea au stat niște tineri, cel mai probabil studenți la Conservator, judecînd după instrumentele pe care le înghesuiau între ei. Îmbrăcați casual și voioși, consultau, pe telefon, itinerarul de audiții pe care și-l propuseseră. De altfel, acești tineri entuziaști, viitori muzicieni, au fost singurii care s-au mișcat ritmic pe tot parcursul concertului, însoțind discret muzica lui Enescu, a lui Șostakovici, a lui Dvořák. În spate, un cuplu de ruși dotați cu aparate foto performante împingeau obiectivele cînd în stînga, cînd în dreapta capului meu, încercînd să surprindă cît mai multe cadre ale interiorului, tavanul, pereții, scena încă goală. Foarte multe persoane, cu telefoanele, cu tabletele chiar fotografiau sala insistent. Dar poate cei mai insistenți erau fotografii „oficiali” al căror obiectiv îl simt, nu de puține ori, de-a dreptul agresiv. În așteptarea Orchestrei Filarmonicii Cehe, am apucat să citesc cîteva pagini ale „Ziarului Festivalului Internațional «George Enescu»”, realizat, cum am spus, de o echipă a „României libere”. Am aflat chiar atunci, nu mă informasem dinainte, că dirijorul Jiří Bělohlávek s-a stins din viață pe 31 mai și că a fost înlocuit la pupitru, numai la București, de Cristian Măcelaru, român, 37 de ani, născut la Timișoara, dar stabilit în Statele Unite ale Americii. (Cu acest prilej, tînărul dirijor a debutat pe scena festivalului, conducînd, în două seri consecutive, Orchestra Filarmonicii Cehe.) Doar primele rînduri le-am citit atunci din interviul pe care Cristina Comandașu (realizatoarea emisiunii În universul muzicii, de la Radio România Muzical) l-a luat lui Cristian Măcelaru, hotărîtă să-l parcurg integral, pe liniște, acasă. Am mai răsfoit puțin ziarul și am găsit un alt dialog, același intervievator, alt intervievat: Valentin Răduțiu. Am citit cîteva răspunsuri ale violoncelistului și m-am oprit fix în punctul în care acesta mărturisea importanța pe care o pot avea familiaritatea unui loc, o anumită atmosferă, aspecte care „cumva contribuie și ele la interpretare în momentul concertului”. Aplauzele au pornit timid, ca de obicei, și au crescut în intensitate din ce în ce mai mult, pînă la apariția pe scenă a dirijorului. Și undeva, între aplauze și orchestră, un bătrînel simpatic se rătăcise printre muzicienii din primul rînd, dar și-a găsit repede drumul înapoi.

Dirijorul Cristian Măcelaru și Orchestra Filarmonicii Cehe, pe scena Ateneului Român, în 6 septembrie 2017

Săteasca este, probabil, una dintre cele mai cunoscute compoziții ale lui Enescu. Și ușor recognoscibile. Pentru urechile începătoare într-ale muzicii clasice, motivele folclorice românești sînt facil de depistat. Povestea muzicală pe care o spune Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27 este povestea lui George Enescu tînăr, copil, o poveste autobiografică despre care s-a tot scris. Un moment aparte al interpretării a fost acela în care dirijorul nu conducea, de fapt, pe nimeni. Cu gesturi largi și pătimașe, Cristian Măcelaru dirija sisific o orchestră care își depusese deja armele. Muzicienii, cu instrumentele în brațe sau sprijinite de picioare, se uitau uneori la public, alteori în gol. Din culise, o muzică domoală, melancolică răzbătea sfios pînă dincolo de scenă. Metafora dirijorului care aduce muzica de undeva, de departe, din trecut poate, deși are la îndemînă o orchestră întreagă este una cît se poate de ingenioasă. Dar, observînd reacțiile persoanelor din jurul meu, cele a căror expresie o puteam descifra lesne, nu am întîlnit nici măcar un zîmbet complice, nu cu mine, ci cu acestă idee. Poate că lumea știa deja „poanta” și nu mai avea haz. Sau poate că e nevoie de ceva mai spectaculos decît atît, asemeni finalului Simfoniei nr. 45 a lui Haydn, pentru ca publicul să guste atari scenografii muzicale. Mi-am plimbat în continuare privirea pe sub cupola Ateneului și, dintr-o dată, am recunoscut ceva familiar. Scaunele pe care stăteau membrii orchestrei. Scheletul lor metalic, simplist, fără brațe, cu spetează de lemn ceva mai lată decît o palmă deschisă, din care răsar patru buburuze metalice, probabil șuruburile de îmbinare ale celor două structuri. În fiecare instituție din țară am văzut, pe undeva, cîndva, printr-un colț, un asemenea scaun fabricat, cu siguranță, înainte de ’89. Așa cum am regăsit, peste ani, în grădinița pe care am frecventat-o, aceleași scăunele verzi, dintotdeauna parcă acolo. Cu ceva mai bine de un deceniu în urmă, clădirea Ateneului a fost renovată, dar nu au fost înlocuite, se pare, și aceste scaune. Poate sînt mai comode, poate nici nu are importanță. Dar atunci, în momentul nostalgic al Suitei nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27, mi-am dat seama de existența simultană, în acel cadru, a trei timpuri de istorie românească: timpul cîntat, cel al sfîrșitului de secol XIX, timpul prezent, cel al telefoanelor și aparatelor de fotografiat performante, și timpul trecut. Cel al scaunelor.

Tot din „timpul scaunelor” a venit, pe scena Ateneul Român, și Șostakovici, cu al lui Concert nr. 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol major op. 107. Cu violoncelistul Valentin Răduțiu sub lumina reflectoarelor. Între paranteze fie spus, niște reflectoare destul de prost amplasate. Pe tot parcursul audiției m-am întrebat dacă bietul violonist din dreapta scenei, pe care îl vedeam clar din locul meu, nu era deranjat de lumina albastră care-i juca în păr și pe spate. Șostakovici a compus acest concert special pentru cunoscutul violoncelist Mstislav Rostropovici, al cărui elev a fost și David Geringas, alături de care Valentin Răduțiu a învățat concertul. Unul dintre poeții care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu relatează că meșteșugarul Necuvintelor i-ar fi spus cîndva următoarele: „Bătrîne, eu l-am cunoscut pe Eminescu. Eu l-am întîlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întîlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui Arghezi l-am privit pe Eminescu”. Asta credeam și eu despre Valentin Răduțiu, că l-a privit în ochi pe Șostakovici. Interpretarea a fost una excelentă, dar departe de a-mi aduce în minte vreun Adrian, vreun Faust. Am așteptat și am tot așteptat dezlănțuirea debordantă de talent care mă impresionase, în 2015, la Sala Radio, cînd același violoncelist a cîntat Variațiunile unui alt rus.

Pauza m-a găsit nu atît dezamăgită, pentru că asistasem la niște momente muzicale de excepție, cît întrebîndu-mă dacă așteptările mele nu erau fanteziste. Gîndurile mi-au zburat repede în altă parte, deoarece văzusem unul, două, trei, patru programe pentru concertul din acea zi în mîinile unor persoane. Nu puteam pricepe prin ce magie au reușit să facă rost de ele. Așa că am luat-o de la capăt. În foaierul aglomerat, am căutat cu privirea, cum fac mereu, standul sau persoana de la care pot lua programul zilei. Îmi place să colecționez aceste broșuri. Ei bine, aceeași doamnă cu care discutasem, cea care îmi spusese că are doar programe ale întregului festival, ținea în aceleași brațe, sub același teanc de cărțulii, și ceea ce-mi doream încă dinainte să intru în sală. Cînd am întrebat-o dacă-mi poate oferi și mie un program, a părut aproape enervată că-i descoperisem trucul. Am ieșit victorioasă, în sfîrșit!, la o țigară. În cele cîteva minute petrecute la intrare, în spațiul amenajat pentru fumători, am avut ocazia să asist la mai mult de cîteva poze pe care un tînăr i le făcea unei domnișoare sprijinite de una dintre coloanele Ateneului, apoi în spatele ei, ivindu-și doar capul, lîngă, peste, îmbrățișînd coloana și tot așa. Am reintrat în sală amuzată, curioasă să ascult muzica unui compozitor pe care nu-l știam prea bine.

Antonín Dvořák. S-a născut pe 8 septembrie 1841, iar includerea în repertoriul Orchestrei Filarmonicii Cehe a Simfoniei a VIII-a în Sol major op. 88 a reprezentat o frumoasă evocare a lui, la 176 de ani (fără două zile) de la naștere. Românul Cristian Măcelaru, dirijor malgré lui, s-a descurcat de minune. Nu știu în ce măsură publicul era familiarizat cu Dvořák sau dacă a reușit să și-l apropie. Știu însă că eu l-am trecut în playlist. Totuși, poate că prezența, pe scenă, a lui Jiří Bělohlávek ar fi încărcat și mai mult simbolistica momentului. Un grup de muzicieni cehi, dirijați de un ceh, cîntînd o simfonie a unui compozitor la fel de ceh. În centrul dichisit al Bucureștilor.

Cînd merg la Sala Radio, o iau încetișor pe Buzești, apoi pe Berzei și fac stînga pe Berthelot. Nu de puține ori ocolesc mormane de gunoaie, simt mirosuri greu de suportat și mă întristez la vederea clădirilor vechi lăsate în paragină, cu rufe întinse la uscat pe sîrme atîrnate la ferestrele unor locatari incognito. Dar știu că, o dată depășită zona cu iz de mahala, ajung în locul în care și Faust apare cîteodată.

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru