Facebook

Reportaj

Faust coboară doar în mahala

Publicat

pe

Pe Valentin Răduțiu l-am ascultat și văzut pentru prima oară în 2015, pe 9 octombrie, la București. Era seara în care se deschidea stagiunea de concerte la Sala Radio. Sub bagheta dirijorului Julien Salemkour, Orchestra Națională Radio avea să vrăjească publicul cu puțin Ceaikovski și puțin Mahler. Solistul anunțat pe afiș, violoncelistul Valentin Răduțiu, un tînăr neamț, născut în 1986, cu origini românești (aflam din scurta prezentare biografică inclusă în caietul-program), urma să interpreteze, alături de o orchestră pe care o cunoșteam deja bine, Variațiunile pe o temă Rococo pentru violoncel și orchestră, op. 33 ale lui Ceaikovski. Nici unul dintre toate aceste detalii nu m-ar fi putut determina să prevăd ceea ce aveam să ascult și, mai ales, culmea!, să văd.

După primul moment al serii, Voyevoda – baladă simfonică, op. 78, lucrare inspirată lui Ceaikovski de poezia lui Adam Mickiewicz, o lucrare pe care compozitorul rus a renegat-o imediat după prima audiție, socotind-o un „gunoi”, s-a arătat pe scenă un alt fel de „renegat”: violoncelistul Valentin Răduțiu. Felul puțin distrat în care căuta cu privirea sala sau plafonul, o eleganță reținută, aproape sincopată aș spune, pletele discrete, toate îi dădeau un aer romantic și preconizau o apariție cel puțin interesantă. Și poate las impresia că scriu ficțiune, dar, pentru mine, în seara aceea, ficțiunea chiar s-a întruchipat pe scena Sălii Radio. Din clipa în care Valentin Răduțiu a început să descînte violoncelul, nu m-am putut gîndi decît la Adrian Leverkühn. Dacă personajul lui Thomas Mann ar fi coborît din poveste direct în realitate, ar fi purtat chipul lui Valentin Răduțiu. Măiestria și, totodată, naturalețea, interpretarea impecabilă și ceva pe deasupra, de deasupra, dădeau senzația că este „posedat”. De asta mi-l imaginam pe Adrian Leverkühn. Detașarea cu care artistul zdrobea limitele cuminți ale muzicii m-a făcut, preț de cîteva minute bune, să mă simt o spectatoare bulversată, care asistă mai degrabă la punerea în scenă a mitului faustic. Ca memento al acelei seri, la finalul concertului, am cumpărat, de la standul editurii Casa Radio, albumul de jazz Remembering the rain, apărut chiar în acel an, la Hänssler Classic, în Germania. Valentin Răduțiu la violoncel, Benjamin Schaefer la pian și Marcus Rieck la tobe. Un trio în care „clasicul” violoncel se completează armonios cu instrumentele obișnuite ale jazz-ului, cum sînt pianul și tobele.

Sub cupola Ateneului, cu ochii mari

Amintirea unei experiențe atît de personale – dar nu sînt, oare, toate așa, atunci cînd ne place cu adevărat ceva? – a constituit motivul pentru care mi-am cumpărat din timp bilet la un concert din seria de recitaluri și concerte camerale de la Festivalul Internațional „George Enescu”, ajuns, în această toamnă, la cea de-a XXIII-a ediție. Este vorba despre concertul susținut de Orchestra Filarmonicii Cehe, pe data de 6 septembrie a.c., la Ateneu. Repertoriul includea Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27 „Săteasca” a lui Enescu, Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol major op. 107 al lui Șostakovici și Simfonia a VIII-a în Sol major op. 88 a cehului Dvořák. Dirijorul avea să fie Jiří Bělohlávek, iar solistul Valentin Răduțiu. Și abia așteptam să văd din nou magia întîmplîndu-se.

Ajunsă cu vreo 20 minute înainte de ora 17, cînd trebuia să înceapă concertul, am căutat cu privirea, cum fac mereu, standul sau persoana de la care pot lua programul zilei. Îmi place să colecționez aceste broșuri. Printre doamne elegante, îmbrăcate cu rochii de seară, potrivindu-se foarte bine în decorul fastuos al foaierului, dar mai puțin bine cu normele vestimentare ale după-amiezii, am reușit, cu chiu, cu vai, să reperez o angajată care purta în brațe un teanc de cărțulii. Întrebînd-o dacă de la dumneaei pot procura programul concertului, mi-a indicat cu privirea teancul și mi-a spus că nu există decît un program al întregului festival. Dacă aș fi avut abonament, ar fi avut sens să-l cumpăr, altfel nu. Am găsit, în schimb, pe o masă de lîngă intrare, suplimentul corespunzător acelei zile de festival, tipărit sub tutela „României libere”. L-am luat și m-am îndreptat spre sală întrucîtva dezamăgită, cu gîndul la nedreptatea făcută tuturor spectatorilor care, dorindu-și programul pentru o zi, două, trei, sînt obligați să-l achiziționeze pe cel al întregului festival.

Forfota dinaintea începerii concertului era una oarecum tipică. Oameni care își ocupaseră locurile și discutau între ei, și oameni care se aplecau agitați la marginile rîndurilor, doar-doar și-ar putea identifica scaunele. În dreapta mea au stat niște tineri, cel mai probabil studenți la Conservator, judecînd după instrumentele pe care le înghesuiau între ei. Îmbrăcați casual și voioși, consultau, pe telefon, itinerarul de audiții pe care și-l propuseseră. De altfel, acești tineri entuziaști, viitori muzicieni, au fost singurii care s-au mișcat ritmic pe tot parcursul concertului, însoțind discret muzica lui Enescu, a lui Șostakovici, a lui Dvořák. În spate, un cuplu de ruși dotați cu aparate foto performante împingeau obiectivele cînd în stînga, cînd în dreapta capului meu, încercînd să surprindă cît mai multe cadre ale interiorului, tavanul, pereții, scena încă goală. Foarte multe persoane, cu telefoanele, cu tabletele chiar fotografiau sala insistent. Dar poate cei mai insistenți erau fotografii „oficiali” al căror obiectiv îl simt, nu de puține ori, de-a dreptul agresiv. În așteptarea Orchestrei Filarmonicii Cehe, am apucat să citesc cîteva pagini ale „Ziarului Festivalului Internațional «George Enescu»”, realizat, cum am spus, de o echipă a „României libere”. Am aflat chiar atunci, nu mă informasem dinainte, că dirijorul Jiří Bělohlávek s-a stins din viață pe 31 mai și că a fost înlocuit la pupitru, numai la București, de Cristian Măcelaru, român, 37 de ani, născut la Timișoara, dar stabilit în Statele Unite ale Americii. (Cu acest prilej, tînărul dirijor a debutat pe scena festivalului, conducînd, în două seri consecutive, Orchestra Filarmonicii Cehe.) Doar primele rînduri le-am citit atunci din interviul pe care Cristina Comandașu (realizatoarea emisiunii În universul muzicii, de la Radio România Muzical) l-a luat lui Cristian Măcelaru, hotărîtă să-l parcurg integral, pe liniște, acasă. Am mai răsfoit puțin ziarul și am găsit un alt dialog, același intervievator, alt intervievat: Valentin Răduțiu. Am citit cîteva răspunsuri ale violoncelistului și m-am oprit fix în punctul în care acesta mărturisea importanța pe care o pot avea familiaritatea unui loc, o anumită atmosferă, aspecte care „cumva contribuie și ele la interpretare în momentul concertului”. Aplauzele au pornit timid, ca de obicei, și au crescut în intensitate din ce în ce mai mult, pînă la apariția pe scenă a dirijorului. Și undeva, între aplauze și orchestră, un bătrînel simpatic se rătăcise printre muzicienii din primul rînd, dar și-a găsit repede drumul înapoi.

Dirijorul Cristian Măcelaru și Orchestra Filarmonicii Cehe, pe scena Ateneului Român, în 6 septembrie 2017

Săteasca este, probabil, una dintre cele mai cunoscute compoziții ale lui Enescu. Și ușor recognoscibile. Pentru urechile începătoare într-ale muzicii clasice, motivele folclorice românești sînt facil de depistat. Povestea muzicală pe care o spune Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27 este povestea lui George Enescu tînăr, copil, o poveste autobiografică despre care s-a tot scris. Un moment aparte al interpretării a fost acela în care dirijorul nu conducea, de fapt, pe nimeni. Cu gesturi largi și pătimașe, Cristian Măcelaru dirija sisific o orchestră care își depusese deja armele. Muzicienii, cu instrumentele în brațe sau sprijinite de picioare, se uitau uneori la public, alteori în gol. Din culise, o muzică domoală, melancolică răzbătea sfios pînă dincolo de scenă. Metafora dirijorului care aduce muzica de undeva, de departe, din trecut poate, deși are la îndemînă o orchestră întreagă este una cît se poate de ingenioasă. Dar, observînd reacțiile persoanelor din jurul meu, cele a căror expresie o puteam descifra lesne, nu am întîlnit nici măcar un zîmbet complice, nu cu mine, ci cu acestă idee. Poate că lumea știa deja „poanta” și nu mai avea haz. Sau poate că e nevoie de ceva mai spectaculos decît atît, asemeni finalului Simfoniei nr. 45 a lui Haydn, pentru ca publicul să guste atari scenografii muzicale. Mi-am plimbat în continuare privirea pe sub cupola Ateneului și, dintr-o dată, am recunoscut ceva familiar. Scaunele pe care stăteau membrii orchestrei. Scheletul lor metalic, simplist, fără brațe, cu spetează de lemn ceva mai lată decît o palmă deschisă, din care răsar patru buburuze metalice, probabil șuruburile de îmbinare ale celor două structuri. În fiecare instituție din țară am văzut, pe undeva, cîndva, printr-un colț, un asemenea scaun fabricat, cu siguranță, înainte de ’89. Așa cum am regăsit, peste ani, în grădinița pe care am frecventat-o, aceleași scăunele verzi, dintotdeauna parcă acolo. Cu ceva mai bine de un deceniu în urmă, clădirea Ateneului a fost renovată, dar nu au fost înlocuite, se pare, și aceste scaune. Poate sînt mai comode, poate nici nu are importanță. Dar atunci, în momentul nostalgic al Suitei nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27, mi-am dat seama de existența simultană, în acel cadru, a trei timpuri de istorie românească: timpul cîntat, cel al sfîrșitului de secol XIX, timpul prezent, cel al telefoanelor și aparatelor de fotografiat performante, și timpul trecut. Cel al scaunelor.

Tot din „timpul scaunelor” a venit, pe scena Ateneul Român, și Șostakovici, cu al lui Concert nr. 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol major op. 107. Cu violoncelistul Valentin Răduțiu sub lumina reflectoarelor. Între paranteze fie spus, niște reflectoare destul de prost amplasate. Pe tot parcursul audiției m-am întrebat dacă bietul violonist din dreapta scenei, pe care îl vedeam clar din locul meu, nu era deranjat de lumina albastră care-i juca în păr și pe spate. Șostakovici a compus acest concert special pentru cunoscutul violoncelist Mstislav Rostropovici, al cărui elev a fost și David Geringas, alături de care Valentin Răduțiu a învățat concertul. Unul dintre poeții care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu relatează că meșteșugarul Necuvintelor i-ar fi spus cîndva următoarele: „Bătrîne, eu l-am cunoscut pe Eminescu. Eu l-am întîlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întîlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui Arghezi l-am privit pe Eminescu”. Asta credeam și eu despre Valentin Răduțiu, că l-a privit în ochi pe Șostakovici. Interpretarea a fost una excelentă, dar departe de a-mi aduce în minte vreun Adrian, vreun Faust. Am așteptat și am tot așteptat dezlănțuirea debordantă de talent care mă impresionase, în 2015, la Sala Radio, cînd același violoncelist a cîntat Variațiunile unui alt rus.

Pauza m-a găsit nu atît dezamăgită, pentru că asistasem la niște momente muzicale de excepție, cît întrebîndu-mă dacă așteptările mele nu erau fanteziste. Gîndurile mi-au zburat repede în altă parte, deoarece văzusem unul, două, trei, patru programe pentru concertul din acea zi în mîinile unor persoane. Nu puteam pricepe prin ce magie au reușit să facă rost de ele. Așa că am luat-o de la capăt. În foaierul aglomerat, am căutat cu privirea, cum fac mereu, standul sau persoana de la care pot lua programul zilei. Îmi place să colecționez aceste broșuri. Ei bine, aceeași doamnă cu care discutasem, cea care îmi spusese că are doar programe ale întregului festival, ținea în aceleași brațe, sub același teanc de cărțulii, și ceea ce-mi doream încă dinainte să intru în sală. Cînd am întrebat-o dacă-mi poate oferi și mie un program, a părut aproape enervată că-i descoperisem trucul. Am ieșit victorioasă, în sfîrșit!, la o țigară. În cele cîteva minute petrecute la intrare, în spațiul amenajat pentru fumători, am avut ocazia să asist la mai mult de cîteva poze pe care un tînăr i le făcea unei domnișoare sprijinite de una dintre coloanele Ateneului, apoi în spatele ei, ivindu-și doar capul, lîngă, peste, îmbrățișînd coloana și tot așa. Am reintrat în sală amuzată, curioasă să ascult muzica unui compozitor pe care nu-l știam prea bine.

Antonín Dvořák. S-a născut pe 8 septembrie 1841, iar includerea în repertoriul Orchestrei Filarmonicii Cehe a Simfoniei a VIII-a în Sol major op. 88 a reprezentat o frumoasă evocare a lui, la 176 de ani (fără două zile) de la naștere. Românul Cristian Măcelaru, dirijor malgré lui, s-a descurcat de minune. Nu știu în ce măsură publicul era familiarizat cu Dvořák sau dacă a reușit să și-l apropie. Știu însă că eu l-am trecut în playlist. Totuși, poate că prezența, pe scenă, a lui Jiří Bělohlávek ar fi încărcat și mai mult simbolistica momentului. Un grup de muzicieni cehi, dirijați de un ceh, cîntînd o simfonie a unui compozitor la fel de ceh. În centrul dichisit al Bucureștilor.

Cînd merg la Sala Radio, o iau încetișor pe Buzești, apoi pe Berzei și fac stînga pe Berthelot. Nu de puține ori ocolesc mormane de gunoaie, simt mirosuri greu de suportat și mă întristez la vederea clădirilor vechi lăsate în paragină, cu rufe întinse la uscat pe sîrme atîrnate la ferestrele unor locatari incognito. Dar știu că, o dată depășită zona cu iz de mahala, ajung în locul în care și Faust apare cîteodată.

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru