Facebook

REPORTAJ

Toate pînzele sus!

Publicat

pe

Pînzele nu sînt de păianjen. Sau poate sînt ale unui păianjen. Ale unui păianjen fără demnități științifice. Unul care își țese, pe nevăzute, pînzăria. Și țese și țese și țese. Așa, pe nevăzute. Am fost, cînd eram în clasa a IV-a, într-o excursie școlară, la Curtea de Argeș și Barajul Vidraru. Excursie care a durat o zi. Am plecat dimineață, din fața școlii, și ne-am întors seara, tot în fața școlii. Rețin mai degrabă niște secvențe din acel drum. Decorul autumnal – era prin octombrie-noiembrie –, Monumentul Electricității, lucrare a sculptorului Constantin Popovici, albastrul adînc și calm al lacului, Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Ar mai fi și mașinuța Burago pe care șoferul autocarului i-a oferit-o unei colege, Andreescu Oana Steluța, pentru că aceasta a semnalat cel mai prompt diferența dintre Arcul de Triumf din București și modelul din Paris. Steagul, acesta era răspunsul pe care îl aștepta șoferul. Mda, inscripțiile sau dimensiunile nu aveau cum să conteze. Așa că mașinuța a căpătat-o, pe merit, Andreescu Oana Steluța. Foarte bine! Oricum, descoperisem fotbalul, nu mă mai îndeletniceam eu cu mașinuțe la 10 ani… Om fi oprit, în Curtea de Argeș, și la Mănăstire? S-ar putea. De fapt, era un itinerar obigatoriu. Și totuși, nu-mi amintesc decît Biserica Domnească. Mă gîndesc că, dacă am vizitat Mănăstirea, trebuie să fi ținut minte ceva. Prea țin minte cum un coleg spunea, la Vidraru, că vede vîrful Omu, ca tocmai de la Mănăstire să nu țin minte nimic…

Sînt în trenul de Curtea de Argeș. Un tren cameleonic. De la București la Pitești circulă cu rang de accelerat. Mă rog, de Interregio, ca să folosesc terminologia feroviară în vigoare. O terminologie care, mi-am tot exprimat acest fix nostalgizant, îmi displace. Pentru că nu are pic de farmec, de originalitate… Și compromite pretențiile stilistice. Să încercăm un exercițiu: sînt în trenul Interregio de Curtea de Argeș. Dintr-o dată, s-a dus orice șarm narativ! În schimb, dacă scriu că sînt în acceleratul de Curtea de Argeș e altceva! Lăsînd la o parte revendicările estetizante, să clarific de ce acest tren este cameleonic. De la București la Pitești, circulă, cum scriam, cu rang de accelerat. Oprește doar în gările mai acătării, orășenești sau vag orășenești: la Titu, la Găești, la Călinești și Golești. De la Pitești la Curtea de Argeș, același tren își schimbă condiția, devenind personal. Mă rog, Regio Expres.

Atmosferă feroviară

Trenul e cam aglomerat. Am prins un loc bun, la doi pași de cabina mecanicului. Sînt, așadar, într-un automotor Diesel. Cînd au apărut aceste trenuri, prin anii 2000, li s-a spus „săgeata albastră”. Porecla nu s-a impus. Viteza cu care, din motive de infrastructură învechită, sînt constrînse să circule automotoarele nu prea încurajează ambiția velocității. Pentru cine nu încearcă pasiuni feroviare, trebuie spus că un automotor, spre deosebire de trenurile clasice, are aspect fusiform. Locomotiva e totuna cu vagonul, iar vagoanele nu sînt compartimentate. Cabina mecanicului aduce cu o carlingă. Fără puzderia de butoane și ecrane ale avioanelor. În trenul cu care am călătorit spre Curtea de Argeș, ușa „carlingii” era de sticlă. Prin urmare, se putea cuprinde, din apropierea acesteia, un alt peisaj. Unul „înaintat”.

Mecanicul poartă un pulover gri oarecare, cum vezi numai prin bazaruri, la prețuri modice. Pe dedesubt, are o cămașă cu gulerele apretate. Genul de persoană care și-ar cumpăra îmbrăcăminte de firmă doar de la magazinele second-hand. Fără să bănuiască, bineînțeles, cît ar putea să coste acele haine cu etichetă originală la purtător. Mi-l imaginez locuind într-un apartament de bloc din Crîngași, mergînd de ani de zile să se tundă la aceeași frizerie de cartier, lăsînd ciubuc cîte doi lei, însoțindu-și tăcut consoarta la piață și, dacă ar fi microbist, ținînd neapărat cu Rapidul. Salută impiegații ridicînd mîna dreaptă. La fel cum îi salută și pe ceferiștii care se nimeresc prin cantoane. Salutul i se întoarce tot așa. Acest protocol este respectat în fiecare stație și la fiecare canton. Este, de asemenea, îndeplinit cînd, pe o altă linie, apare un tren. Ca de la mecanic la mecanic. Pe la 12, mecanicul mănîncă niște felii de pîine. Controlorul, un tip civilizat, durduliu, trecut prin viață, cu mustață stufoasă, cenușie, avînd cascheta așezată neglijent, intră de cîteva ori în cabina mecanicului. Prin tren, pînă la Titu, nu prea ar avea ce să mai facă. A văzut deja biletele tuturor călătorilor. Așa că își îngăduie cîteva reprize de taclale cu mecanicul.

În fața mea, o tînără parcurge silitoare paginile unui manual. Nu poate să fie decît un manual, după numeroasele sublinieri cu markerul. Pagini ticsite de albastru, de roz, de verde și galben. Arunc, discret, cîteva priviri spre filele colorate. Deslușesc doar două titluri de capitole, asupra cărora tînăra întîrzie cu destulă conștiinciozitate: „Biosinteza trigliceridelor” și „Metabolismul aminoacizilor și proteinelor”. Peste ceva vreme, cînd fata a închis cartea, descopăr, de pe copertă, și domeniul pe care îl studiază atît de sîrguincios: biochimie dentară.

Cum se numesc locuitorii din Titu?

Mecanicul își salută omologul dintr-o altă „săgeată”. Într-o oră, trenul ajunge la Titu. Îmi amintesc un reportaj antologic al lui Cornel Nistorescu: „Mică enciclopedie pentru o duminică la Titu”. Curată literatură! Textul a apărut în volumul Proprietarul de iluzii, din 1988. „Mică enciclopedie pentru o duminică la Titu” poate sta oricînd în vecinătatea bijuteriei „175 de minute la Mizil”. De altfel, Nistorescu îl caută pe Geo Bogza chiar în cuprinsul prozei. Vrea să-i trimită acestuia o telegramă din Titu, pastișînd gestul magistrului… Îl salută pe Geo Bogza ca un mecanic de locomotivă cînd dă peste un omolog. Un singur obiectiv ocolește ziaristul de la „Flacăra” în preumblările sale prin urbea dîmbovițeană: biserica. Tocmai într-o duminică! Altminteri, bîntuie mai peste tot în aparent anostul orășel, pe o ploaie sîcîitoare, desfășoară un impresionant hei-rup al actualității din Titu, află pînă și scorul meciului cu Videle, intră într-un hotel, într-o braserie, notează, notează, notează…

La Titu, mecanicul își ia de pe bordul automotorului pachetul de țigări și închide cu cheia, tacticos, ușa de sticlă. Apoi, vîră cheia în buzunarul pantalonilor. Are o înălțime de jocheu. Îl întreb, căutînd puțin dialog, dacă stăm mai mult în Titu. Cîteva minute. (I.L. Caragiale, C.F.R., 1899: în gară la Titu, Mița, conform scenariului imaginat de soțul rătăcitor prin berării, mînca gogoși la madam Mari…) Să zicem că mecanicul locuiește, într-adevăr, în Crîngași și că ține cu Rapidul. Coboară la peron. Fumează slimuri. Nu prea am întîlnit ceferiști care să se încurce cu asemenea țigarete delicate. De obicei, pe ceferiști mi-i închipui amatori de tutun tare, aspru. Stereotip căpătat din filmele cu ilegaliști… Gata și pauza! Și totuși, o întrebare: cum se numesc locuitorii din Titu?

Pitești-Curtea de Argeș, „cu gări ca locuințele de vară ale unor mari bogătași…”

Lîngă tînăra care învață de zor la biochimie dentară, o altă domnișoară. Cam de aceeași vîrstă. Și tot studentă. Dar fără îndeletniciri „acumulative” pe durata călătoriei. De pe la Găești, pornește o lungă conversație telefonică. Va tăifăsui, pînă la Pitești, vrute și nevrute, cu o amică. Are, lîngă picioare, o sacoșă din care se ivesc petale de orhidee. Un ghivechi pe care, îi spune prietenei sale, i-l duce mamei. Acasă, la Curtea de Argeș. Unde nu știe la ce oră va ajunge trenul, ca să-i comunice prietenei. „Exegeza” biletului, căreia îi dedică mai bine de un minut, o încurcă. Abandonează cercetarea spunîndu-i amicei că pe tichet nu e trecută nici o oră… La Pitești, unde trenul staționează aproape un sfert de oră, tînăra studioasă coboară. Se schimbă și mecanicul de locomotivă. Se schimbă și rangul trenului. Care, din accelerat, devine personal. Mai exact, din IR 1785, RE 9531. Controlorul cu mustață stufoasă și cenușie rămîne. Trei stații despart Piteștii de Curtea de Argeș: Bascov, Merișani – gara unui Bocet de adult al lui Emil Brumaru, „în gară la Merișani, cad castane din castani” –, Băiculești. (Halta Pitești Nord n-o mai pun la socoteală.) Trei stații, 38 de kilometri și 40 de minute între Pitești și Curtea de Argeș. Trei stații care alcătuiesc vechiul traseu regal. Cochetăria acestor gări evocă alte vremuri. Cîteva impresii despre gările dintre Pitești și Curtea de Argeș putem citi în volumul lui N. Iorga, Drumuri și orașe din România. Cartea a fost publicată în 1903. Peste 12 ani, a urmat o a doua ediție, apărută la editura Librăriei bucureștene Pavel Suru (ediția din care voi și cita mai jos). În capitolul consacrat călătoriilor prin Țara Românească, savantul-peregrin descrie și Curtea de Argeș. Iată, așadar, „instantaneele” lui feroviare:

Calea ferată e cea vestită prin luxul ei, cu gări ca locuințele de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.

N. Iorga amintește „luxul” gărilor dintre Pitești și Curtea de Argeș și cînd scrie despre un voiaj la Iași:

Spre Prut pleacă o linie ferată de tot nouă, care unește Dorohoiul cu Iașii, o linie de cantoane frumoase și gări scumpe, care se poate lua la întrecere cu linia, mult mai mică, dintre Pitești și Curtea de Argeș.

Din păcate, cochetăria acestor gări, înălțate, după cum notează N. Iorga, „cu bani de împrumut”, e tot mai vitregită.

Fantoma lui Wilhelm al II-lea

Gara din Curtea de Argeș a însemnat cîndva un splendid monument arhitectural. Un monument arhitectural construit la sfîrșitul secolului al XIX-lea, o dată cu calea ferată Pitești – Curtea de Argeș. Lăsat de izbeliște de C.F.R. La fel cum au fost lăsate și alte clădiri feroviare importante. Am scris aici, în trenul nostru, chiar în acest an, despre gara din Mărășești și despre cea din Hunedoara. Dacă la Mărășești sau la Hunedoara nimeni nu caută să ascundă paragina, la Curtea de Argeș s-a încercat, de ochii lumii, camuflajul: în decembrie 2017, cînd au avut loc funeraliile Regelui Mihai I, al cărui catafalc a fost adus în oraș, cu trenul, pentru a se păstra, astfel, un vechi ceremonial monarhic, gara avea să fie acoperită de pînze de mari dimensiuni, ilustrînd grafic, la scară reală, clădirea! Pînze care îi mascau degradarea, pentru a fi înfățișată strălucitoare, ca odinioară. Au trecut, de atunci, peste 4 luni. Pînzele au rămas. Vor rămîne, probabil, multă vreme să întrețină, în absența unor imperioase lucrări de renovare, iluzia conservării.

Călătorii care au coborît din tren se risipesc repede. Pe un geam al gării, citesc că, din Curtea de Argeș, biletele se eliberează numai în tren. Sala de așteptare, unde funcționau cîndva ghișeele, este închisă. Într-o altă epocă, în această sală impunătoare, luminată de un somptuos candelabru, se organizau baluri. Tot aici, în această sală, a poposit, la 20 septembrie 1917, în plin război, Împăratul german Wilhelm al II-lea…

Scrutînd interiorul prin sticla prăfuită a ferestrelor, îți poți imagina, cu puțin efort cinematografico-livresc, atmosfera sindrofiilor de altădată, precum și momentele vizitei împărătești. Îți poți imagina, cu puțin efort speculativ, și o destinație muzeală, care să „panorameze” chiar trecutul încărcat de istorie al edificiului. Se pot găsi, fără mari dificultăți, soluții ca aceste gări de patrimoniu, cum sînt cele din Curtea de Argeș, Mărășești sau Hunedoara, să aibă altă soartă decît anchilozarea în paragină. Cît despre cosmetizări cu pînze, ar fi cazul să părăsim această dezolantă mentalitate a improvizației.

Identități culturale „bulevardiere”

O plimbare pe corso. Acest corso se cheamă bulevardul Basarabilor. Începe de la Biserica Domnească „Sf. Nicolae” și statuia lui Basarab I și se sfîrșește abia la Catedrala Arhiepiscopală Regală, de lîngă curtea Mănăstirii. Echivalentul unei „Hauptstrasse”, străjuite de arbori și, rutier, cu sens unic, spre Mănăstire. Zăresc, deasupra intrării într-un bloc, o fostă identitate a arterei cu blazon voievodal de astăzi: „Bulevardul R.S.R.”. Adică Bulevardul Republicii Socialiste România. Reminiscență politico-administrativă a regimului ceaușist. Artera a avut și alte identități. De pildă, pînă la instalarea comunismului, s-a numit Carol I.

Primăria municipiului este, bineînțeles, la bulevard. Pe firma instituției, o carte de vizită onorifică: „oraș regal”. Nu e un moft, nu e nici un slogan turistic; în 2014, Curtea de Argeș a primit acest titlu în numele Regelui Mihai I, de la Principesa Margareta. Poate că simbolicul – deocamdată – „protectorat” îi va impulsiona și pe reprezentanții Casei Regale să sprijine restaurarea gării. Mai ales că gara din Curtea de Argeș e socotită, în conștiința publică, „Gara Regală”… Pe bună dreptate, altminteri, deoarece ctitorirea gării i se datorează lui Carol I. Ceva mai încolo, hotelul Posada. Categorisit cu trei stele. Posada. Prin clasa a IV-a aș fi spus din prima 1330. Cu sau fără miza vreunei mașinuțe Burago… Astăzi, cifrele se aliniează ceva mai poticnit. Un soi de link istoriografic. Între titulatura hotelului și cea – actuală – a bulevardului. Clădirea pare să aibă două corpuri, construite secvențial. În colțul din dreapta al corpului cu patru etaje, care, pesemne, reprezintă cea dintîi etapă a stabilimentului, se înalță un fel de bloc. Modelul ferestrelor, precum și dispunerea balcoanelor – lipite unele de altele, tipic arhitecturii hoteliere – ale acestui „bloc” indică o prelungire a primului corp. Totuși, rufele puse la uscat sau plantele care se văd la unele etaje te derutează, sugerînd niște locuințe private. Întreb un cuplu de pensionari care se odihnește pe o bancă din preajmă dacă blocul acela a fost dintotdeauna bloc, sau a aparținut hotelului. Ei îl știu de bloc… Mă va lămuri, mai tîrziu, proprietara pensiunii în care m-am cazat. „Blocul” este, de fapt, parte a hotelului Posada. Așa a fost construit, către sfîrșitul anilor ´70, întregind baza.

E plăcut să flanezi pe bulevardul Basarabilor. Cu case mai noi sau mai vechi – unele din urmă veritabile atracții arhitecturale, precum Vila Rozelor sau Casa Chiriță – cu blocuri drăguțe, cu verdeață, cu Centrul de Cultură și Arte „George Topîrceanu”, cu Biblioteca Municipală, statornicită într-o clădire splendidă, la rîndul ei atracție arhitecturală. Nu lipsesc nici magazinele, restaurantele, sucursalele bancare, saloanele cosmetice, florăriile, cofetăriile, farmaciile și alte „înzestrări” citadine. Spre capătul bulevardului, pe partea dreaptă a acestuia, în direcția de mers către Mănăstire, ușor retrasă, flancată de brazi, o clădire impozantă, în stil neo-românesc, care găzduiește Liceul Tehnologic Forestier. (Seamănă destul de bine cu celebrul palat de la Șosea al Muzeului Țăranului Român.) Aici, în perioada interbelică, a fost Seminarul Teologic, unde – citesc pe o plăcuță – a predat limba franceză, între 1935 și 1937, Eugen Ionescu. Mai este, în Curtea de Argeș, un edificiu asemănător, care adăpstește tot o instituție de învățămînt: Colegiul Național „Vlaicu Vodă”, situat pe strada Negru Vodă, în celălalt capăt al localității, care coboară la Muzeul Municipal, spre a se uni, în dreptul Bisericii Domnești, cu bulevardul Basarabilor. Unul dintre elevii acestui liceu a fost prozatorul șaizecist Nicolae Velea. Înapoi în postmodernitate: seara, restaurantele și cafenelele de pe bulevardul Basarabilor sînt pline. Într-o pizzerie, nu mai era nici un loc liber. Tineri, familii, turiști. Se eliberează o masă. Fotografii sepia, înrămate, care te poartă prin alte timpuri ale orașului Curtea de Argeș, broderii cu motive populare, un acvariu cu peștișori… Și prețuri decente.

Muzeograful voluntar născut în muzeu

După o vizită la Mănăstire, mă întorc pe același bulevard al Basarabilor, schimbînd trotuarul. Intru în curtea Bisericii Domnești. Lîngă mine apare un tînăr cu alură și vestimentație de montaniard. Pare să fie ghid. Se apucă să-mi înșire, brusc, informații despre monument. Poartă un ecuson din care aflu că este voluntar. Mai aflu, de pe același ecuson, și numele său. Îl cheamă Lucian Piele. Nu prea agreez desfășurările ghizilor, care au, de cele mai multe ori, tendința de a-ți recita cu aviditate pagini întregi de monografii. Lucian Piele e, totuși, rezonabil. Mi-l imaginez cu un rucsac voluminos în spinare, colindînd versanții Făgărașului. Notam, doar, că are alură de montaniard. Mai are și vestimentație de montaniard. Doar pantofii nu se potrivesc ținutei. În rest, totul „regulamentar”: geacă, fes, fular, polar, pantaloni de drumeție. Cum masivul Făgăraș e față de Curtea de Argeș cam ca Snagovul de București, presupun că a străbătut fiecare curmătură a muntelui. Dar Lucian Piele nu colindă Făgărașul, ci Muzeul Municipal. Care se găsește chiar în vecinătatea Bisericii Domnești. Vizavi. Astfel, sînt convocat la un tur pe fast-forward. E sîmbătă seara, programul pentru public s-a încheiat de vreo oră. Falsul montaniard mă invită înăuntru. Aprinde luminile. O expoziție a artistului fotograf Doru Dădălău, de la Tîrgu Jiu, care surprinde obiceiul pițărăilor (colindători) din ținutul Gorjului. Lucian Piele cunoaște pe de rost sălile Muzeului Municipal. Știe ce e mai de efect în fiecare vitrină. Prima monedă bătută în Țara Românească. Fotografia de la funeraliile Regelui Ferdinand, cu Mihai I la vîrsta Spielhosen-ului. Nu ai cînd să te plictisești prin sălile muzeului. „Ghidul” posedă și o dicție bună. O dicție de crainic radiofonic. Nici prea vitezistă, nici prea melcoidă. Pare că a exersat-o. „Culege” turiștii din curtea Bisericii Domnești și îi îndrumă prin Muzeu. Este o strategie de a populariza Muzeul Municipal, destul de sărac în „clientelă”. Pe oaspeții străini îi ademenește în engleză. Cînd nu familiarizează turiștii cu istoria Bisericii sau îi plimbă prin Muzeu, se ocupă și de parcare. Parcarea e a Primăriei. Iar falsul montaniard taie bilete. Vine în fiecare zi, aici, la Biserica Domnească. De pe la 8 dimineața. Iarna, cînd sînt zăpezi, ceva mai tîrziu. Vara se strîng cei mai mulți turiști. Cînd se înserează, pornește, de la panoul electric, reflectoarele amplasate în curtea Bisericii, spre a o lumina. De stins, le stinge paznicul, în zori. Speră că, peste cîteva luni, va deveni supraveghetor la muzeu. A ucenicit, de prin 2014, pe lîngă Marius Achim, muzeograful instituției, acompaniindu-l cînd îi conducea pe vizitatori. Cum ar veni, a furat meserie. Din mers, din auzite. A absolvit Facultatea de Inginerie Economică Industrială. La Pitești. Majoritatea colegilor săi lucrează acum la Uzinele Dacia. Nu l-a tentat această „încadrare”. Din cauza unor probleme de sănătate. Monitoarele îl obosesc. Preferă voluntariatul. Și își dorește să devină, cît de curînd, angajat, cu acte în regulă, al Muzeului Municipal. Nu vrea să lucreze „la prafuri”. „Prafurile” desemnînd, colocvial, fabrica Dr. Oetker din oraș. Una dintre filialele românești ale companiei germane de aditivi alimentari. Deocamdată, Lucian Piele se descurcă destul de greu. Nu în meserie. Turiștii pe care îi duce la Muzeu obișnuiesc să-i lase niște bani pentru prestația de ghid. Știe, cum scriam, tainele „ghidajului”. Mai știe și un truc de a-și cîștiga simpatia oaspeților. La finalul turului, se „echipează” cu tot soiul de armuri, de la coif la scut și paloș, îi echipează și pe vizitatori așijderea, și fac o fotografie împreună… Îl întreb dacă e născut în Curtea de Argeș. Da, s-a născut aici. Aici, în Muzeu! Clădirea care adăpostește astăzi Muzeul a fost, pînă în anii ´80, spitalul orășenesc. Într-adevăr, văzusem, în raita de mai devreme, o fotografie a avocatului și senatorului Daniel Sterescu, care a finanțat, tot la sfîrșitul veacului al XIX-lea, ridicarea spitalului. Voluntarul s-a născut, așadar, în 1982, la maternitatea de aici. Peste doi ani, în clădire avea să fie organizat Muzeul Municipal. Îl mai întreb pe Lucian Piele dacă, în copilărie, a prins vreo descindere a lui Nicolae Ceaușescu în Curtea de Argeș. Nu-și amintește o asemenea vizită. L-am lăsat pe falsul montaniard la Biserica Domnească. Ne vom mai intersecta peste vreo oră, într-un supermarket. Ce mică e Curtea de Argeș…

Tipare ale orașului

Duminică, în Curtea de Argeș, chioșcurile de ziare sînt deschise. La fix! Am obiceiul de a citi presa județeană. Așa că mă aprovizionez cu niște ziare de la un chioșc din piață. Zăresc pe tejghea, printre tabloide și integrame, revista de cultură „Curtea de la Argeș”. O publicație lunară, întemeiată și condusă de reputatul matematician Gheorghe Păun, membru al Academiei Române, care trăiește în oraș. 32 de pagini, hîrtie bună, conținut divers, 5 lei. Publicația a intrat în cel de-al IX-lea an de existență, ajungînd, în acest martie, la numărul 88. Are o tentă naționalistă. Vizibilă nu doar prin grafica tricoloră de pe frontispiciu. Gheorghe Păun, în editorialul său, „Apelul de la Paris”, discută, cu solidaritate, despre o declarație din octombrie 2017, semnată de 13 filozofi europeni îngrijorați de soarta Bătrînului Continent. Și leagă respectivul documentul de Apelul din februarie 2017 al academicienilor români. Între altele, redactorul-șef al mensualului argeșean evidențiază, pornind de la cele două apeluri amintite, „diversiunea corectitudinii politice” și „mitul falimentar al multiculturalismului”. Răsfoind publicația, dau peste un text despre o carte a octogenarului Dan Zamfirescu, unul dintre corifeii protocronismului. Și un „arheolog” benedictin al literaturii române vechi. Pe care îl văd mai mereu la Biblioteca Academiei. Are „biroul” la manuscrise. E chiar un birou. Pe masă sînt împrăștiate tot felul de ustensile mai mult sau mai puțin filologice: lupă, foarfecă, lipici, plicuri… Și alte „acareturi”. Cartea se intitulează Împotriva distrugerii României. Iar recenzia, scrisă de Mihai Golescu (ziarist piteștean, autor al unei interesante cărți de convorbiri cu Mihai Ungheanu), poartă titlul elocvent „O carte curajoasă”. Am luat, de la chioșc, și un ziar local. Argeș Expres. Cotidianul independent de informare și atitudine al zonei Curtea de Argeș, cum se recomandă. Cam subțirel și cu o independență nițel „îngălbenită”. 8 pagini, 1 leu. Ziarul e de vineri. Nu contează. Pe prima pagină, într-o casetă publicitară, ni se semnalează „evenimentul primăverii 2018 la Curtea de Argeș”: inaugurarea, în 28 martie, a magazinului „Ursul Panda – China Mega Shop”. Amenajat în incinta fostei fabrici de mobilă din oraș…

Apa care a salvat mariajul unei femei din Giurgiu

Ies la stadion. Lîngă ceea ce ar fi trebuit să fie tribuna oficială, rufe întinse la uscat pe o sîrmă. Bănci de lemne. În urmă cu vreo zece ani, Curtea de Argeș a avut echipă de fotbal în Divizia A. Internațional se numea clubul. Meciurile de acasă le disputa în… deplasări județene, la Pitești sau Mioveni. Propriul stadion nu îndeplinea rigorile de licențiere pentru prima ligă. Cineva aleargă pe pistă. Ajung, traversînd aleile unui parc, la Fîntîna lui Manole. Cu un acoperiș de șindrilă cam dărăpănat. Intru în vorbă cu un pensionar care umple niște bidoane.

Apa, bag seama, îmi scoate în cale personaje. Și în Bumbești-Jiu, în gară, am întîlnit un pensionar care aducea apă de la izvor. Cel întîlnit în Curtea de Argeș, la Fîntîna lui Manole, îmi spune, cumva amuzat, că apa curge din conductele orașului. Aflu că a fost ofițer și că a sosit aici cu soția. Cei doi locuiesc în Pitești și vin cam o dată la 3 săptămîni în Curtea de Argeș. Cu mașina, ca să ia apă. De șofat, șofează domnul. Femeia, care a fost infiermieră, spune că această apă e miraculoasă. Însă trebuie să și crezi în puterea ei. A apei. Și să ai, neapărat, credință în Dumnezeu. În preajma soției, ofițerul își schimbă atitudinea față de izvor, încuviințînd docil spusele doamnei. La o adică, de ce n-ar curge apă miraculoasă prin conductele orașului? Consoarta ofițerului își dezvoltă pledoaria. Ascult cuminte. A cunoscut la Olănești o femeie din Giurgiu care avea necazuri cu bărbatul. Se certau, erau în prag de divorț. Fosta infiermieră a îndemnat-o pe colega de tratament să-i dea soțului apă de la Fîntîna lui Manole. S-au întîlnit peste un an, din nou, în pomenita stațiune. Între timp, după ce-i strecurase bărbatului apă cu pipeta în mîncare, femeia din Giurgiu scăpase de necazurile conjugale. Soția ofițerului mă sfătuiește să nu plec fără o sticlă cu apă de la fîntînă. Și mă mai sfătuitește ca, din în cînd, să dau cîte ceva de pomană. Niște biscuiți, niște eugenii. Îi întreb pe cei doi soți dacă au participat și la liturghia de la Mănăstire. De data asta, nu. Merg, cînd pot, în pelerinaje. Au fost și în Grecia. Își drămuiesc pensia în așa fel încît să îi ajute și pe copii – au trei – și să pună deoparte și pentru excursiile bisericești. Înainte de a ne despărți, doamna îmi împărtășește un secret culinar: pentru ca preparatele să-i iasă gustoase, toarnă și puțin mir în mîncare. Soțul aprobă. Și apoi, braț la braț, se duc, pe aleea de pietriș, spre mașină.

Muzeograful cu carte de vizită

Mă întorc la Muzeul Municipal. Turul „clandestin” de sîmbătă seară a fost unul precipitat. Aș fi vrut să întîrzii ceva mai mult în clădire. Aș fi vrut să-mi procur și un bilet, pentru a-l adăuga colecției de suvenire din călătorii. Nu trece un minut și Lucian Piele se înființează zîmbitor la „post”. Era la Biserică, m-a reperat cînd intrasem. Îi zic că vreau să mai cutreier o dată Muzeul, dar într-un „ritm” așezat, ca să-mi și notez unele lucruri. Și îi zic că vreau să achiziționez bilet. Îmi întinde unul pe care scrie „gratuit”. Ok, dar la acest Muzeu nu se vînd bilete? Nu mă împac cu „favoritismele”. Urcă pînă la etaj, ca să-i ceară muzeografului Marius Achim. Coboară împreună. Nici muzeograful, un domn undeva pe la 40 de ani, îmbrăcat lejer, cu hanorac, cămașă și blugi, nu mă ajută cu biletul… Ca să nu se cheme că intru fraudulos, hotărăsc să cumpăr de la Lucian Piele trei vederi. Trei vederi pe care sînt reproduse fresce din Biserica Domnească. Vitrina în care sînt ilustrate „laice” e încuiată. Iar cheia este la o colegă. Of! Marius Achim îmi spune că are niște treburi la Casa Norocea. Am fost acolo? N-am fost. Așa că pornim spre Casa Norocea, cale de vreo 5 minute, pe strada Victor Ștefănescu. O stradă liniștită, de lîngă Biserica Domnească, în stînga bulevardului.

Dacă „discipolul” muzeografului era, în calitate de ghid, oarecum „indulgent”, Marius Achim te asaltează cu informații. Se simte imediat deosebirea dintre un novice autodidact, cum este voluntarul, și un specialist, cum este muzeograful „titular”, care etalează vaste cunoștințe de istoriografie. Nu am fost cîtuși de puțin „menajat”. Marius Achim mi-a spus de toate, de la chestiuni arhitecturale pînă la opinii despre starea societății și considerații despre Biserica Ortodoxă Română. Cîteva cuvinte despre biografia celui al cărui nume îl poartă casa. Restauratorul și artistul plastic Dumitru Norocea (1880-1964) s-a născut pe meleaguri gorjene. A studiat pictura la București, îmbogățindu-și instrucția în Occident, la Ravena și Paris, unde a deprins tehnicile restaurării. A petrecut un timp și la Athos, pentru a aprofunda arta bizantină. În 1914, datorită reputației sale, e chemat la Curtea de Argeș, ca să refacă frescele Bisericii Domnești. Avea să se stabilească aici, iar în anii 1922-1923 și-a ridicat casa, gîndită arhitectural de proprietarul ei. Nu întîmplător, aceasta împrumută elemente ale culelor oltenești. După moartea sa, vila a fost transformată în muzeu etnografic. De altfel, la parter, sînt expoziții tipice acestor muzee. Pe care, mai mult din complezență decît dintr-o mare curiozitate, le-am văzut. Nici amfitrionul nu era, totuși, prea atașat de uneltele, vasele de ceramică și costumele țărănești care populau vitrinele.  Dar, chiar și cu această rundă de etnografie, Casa Norocea merită, fără îndoială, vizitată. Pe îndelete. La etaj, unde există și un luminator, sînt tablouri ale artistului. Și documente și obiecte ale sale. Cel mai important lucru pe care l-am aflat de la Marius Achim este că se pregătește publicarea memoriilor lui Dumitru Norocea. Doi ghizi, unul oficial, care îmi înmînează și o carte de vizită, celălalt aspirant. Amîndoi își fac treaba cu o rară dedicație.

Cardul TrenPlus și cazul tren minus…

Luni dimineață, devreme, am pornit spre București. Cu trenul de 6:50. Pentru că în gară nu se vînd bilete, iar foarte mulți călători sînt studenți, controlorul trebuie să copieze manual datele din legitimațiile și buletinele acestora. Și mai trebuie să le distribuie și locurile… Pe care nu le poate împărți la nimereală. Din Pitești se dau altele. Distribuite computerizat. Prin urmare, controlorul își rostuiește misiunea încă dinainte de plecarea trenului. În mare încurcătură îl pune cardul TrenPlus, care acordă reducere de 25%, timp de un an, la oricîte drumuri. Însă discount-ul se poate obține numai în stațiile care eliberează bilete! Superiorii de la C.F.R. nu au luat în calcul această situație la închiderea casieriei din Curtea de Argeș. N-ar fi fost deloc complicat să o prevină. Trebuia fixat și tariful pentru posesorii de card TrenPlus. În așa fel încît  „nașul” să poată încasa, fără probleme, banii. Cum îi încasează, tot în tren, de la cei care plătesc prețul întreg. Confruntat în premieră cu o atare situație, controlorul, după oareșce chibzuiri, hotărăște ca pasagerii care au card TrenPlus să își cumpere bilet din Pitești, unde trenul stă vreun sfert de oră. În gara Pitești, surpriză: nu mai sînt locuri pentru București! La același tren care a plecat din Curtea de Argeș. Sînt, însă, microbuze, peste drum de gară… A se ghici și cine a pățit această aventură!

Am stat în Curtea de Argeș o zi și jumătate. Să fi fost și la Mănăstire în excursia din clasa a IV-a? Nu am recunoscut acum nimic care să ridice cît de cît pînzele. Deși, cum să fi ajuns la Curtea de Argeș și să nu fi vizitat Mănăstirea? Nici n-am pe cine să întreb. Dar niște pînze parcă s-ar ridica. Și parcă mă văd prin curtea Mănăstirii. Parcă. Într-o lumină de după-amiază aurie.

Îi întind șoferului de microbuz banii. Privirea îmi alunecă pe o bancnotă de 1 leu. Și rămîne acolo ceva vreme.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în care ei cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă ne poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedea, în anii ’30, determinat de 10 „ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru