Facebook

SPECIAL

Două texte inedite de Veronica Porumbacu

Publicat

pe

În interviul acordat de curînd revistei noastre, pianistul Viniciu Moroianu amintește perioada petrecută, în copilărie și adolescență, la Studioul de creație „Freamăt” al Palatului Pionierilor. Acolo funcționa și un cerc literar, de care, din 1970, de la înființare, se ocupa poeta Veronica Porumbacu. Pe lîngă studiul pianului, Viniciu Moroianu a scris proză. Legende și povești. Iar în 1976 a publicat, la editura Litera din București, o cărticică: Diezul de aur. Volumul ar fi trebuit să apară cu un an mai devreme, la editura Palatului Pionierilor, prefațat de Veronica Porumbacu. (Artistul păstrează macheta acelei cărți, în care Cuvîntul înainte poartă două semnături: una notorie, a poetei, și una, mai puțin cunoscută, a lui Mircea Claudiu Vodă, diriguitor, la rîndul său, al „Freamătului”.) La editura Litera, Diezul de aur a beneficiat însă de o prefață scrisă de… prozatorul Alexandru Mitru, textul poetei rămînînd, pînă acum, inedit. Așa cum a rămas și un alt text, de mai mari dimensiuni, pe care Veronica Porumbacu i l-a consacrat tînărului artist. (Mai multe amănunte despre istoricul acestor restituiri puteți afla aici.) Portretul Veronicăi Porumbacu a fost realizat, special pentru revista noastră, cu amabilitate, de artistul plastic Ioan Bompa, căruia îi mulțumim.



Cuvînt înainte

 

Pe autorul acestor legende și povestiri înmănunchiate sub un titlu generic „Diezul de aur”, l-am cunoscut acum patru ani, cînd nu împlinise bine nouă, la cenaclul literar al studioului de creație pionieresc FREAMĂT. Ca elev la școala primară, Viniciu Moroianu compunea sonate, scria legende și povestiri și le ilustra, nu o dată, singur. Era un copil dăruit cu multiple talente, fără nimic din înfumurarea care însoțește de multe ori conștiința acestor daruri, cu o plăcere neștirbită a jocurilor copilărești: și azi mai păstrăm o fotografie a sa în culori, încins cu o cunună de pene, aidoma căpeteniilor de piei-roșii, descinzînd în stradă parcă direct din cărțile lui Karl May. În zestrea compozițiilor sale, a ajuns la op. 60.

În mapele, în „catastifele”, cum le spune seriilor lui de povestiri, s-au adunat peste 200 de „fantezii”. Cum e în pragul adolescenței, cînd drumul lui pare să-l ducă, neabătut, pe tărîmul muzicii, bornele de hotar ale copilăriei, aceste mărturii ale unei imaginații efervescente, în care, și statistic, motivele de inspirație sînt muzicale: „diezul de aur”, păsările cîntătoare, pomii cîntători, toate împreună pot forma o mică feerie a copilăriei, de care Viniciu Moroianu se desparte, nu rîzînd, ci… fantazînd. O feerie care a văzut lumina tiparului în lumea pionierească, la Palatul Pionierilor, unde au fost îndrăgite legendele, ca și autorul lor, și de către colegii de vîrstă, și de către profesorii sub ochii cărora a crescut, în orele extra-școlare. Și care sînt bucuroși să lase FREAMĂTULUI aceste „amintiri din copilăria” lui Viniciu Moroianu.

Veronica Porumbacu 



 

ȘI COPIII-MINUNE SÎNT COPII

 

În 1971, a deschis ușa studioului nostru Viniciu Moroianu, trimis de profesoara lui de pian, muzicologa Marta Paladi.

„Pe mine mă uimește cît de matur parcurge un text, oricît de greu”, ne spusese ea înainte de a ne fi făcut cunoștința. „Închipuiți-vă cum ați reacționa descoperind un școlar din clasa a III-a elementară, în stare să citească și să interpreteze un cînt din Dante. Viniciu are și un tușeu neobișnuit de sigur, de pianist înnăscut și o intuiție precisă a atmosferă unei noi bucăți muzicale. Și Doru Popovici, profesorul lui de armonie, se miră nu o dată de soluțiile orchestrale ale puștiului care, la nouă ani, a terminat Sonata a III-a pentru pian. „Vi-l trimit, convinsă că i-ar prii legătura cu publicul infantil. De curînd, i-am citit cîteva legende, pe care merită să vă aruncați ochii. Poate că are nevoie și de un contact cu un cerc literar”.

Așa am ajuns să-l poftim în studio pe Viniciu Moroianu, un băiețaș zvelt, aproape firav, cu o figură isteață, un profil delicat și o pereche de ochi care absorb în ei toate invizibilele culori ale sunetelor, interiorizîndu-le. Cu o voce poticnită uneori de emoție, începe să citească: o desfășurare firească de miracole, o imaginație de copil care își povestește sieși ori celorlalți destăinuirile plantelor, zburătoarelor, rîurilor, semnelor muzicale, încîntat că lumea îi vorbește într-o limbă pe care o înțelege și că făpturile necuvîntătoare l-au ales tocmai pe el martorul celor mai intime confidențe. Grefierul florilor, păsărilor, șipotelor, cărora le înregistrează uneori în chip de vignete melodiile – arii definitorii –, își deapănă cu glas subțire – subliniem faptul, căci, în 1971, mai are încă pînă la schimbarea vocii – istoria Diezului de aur, în timp ce eu îi cercetez – și chiar îi „fur” trăsăturile, cucerită de stilul colorat și ritmat al legendelor, și de concepția etică, dacă se poate spune astfel, a unui autor de 9 ani, după care un diez nu acceptă în ruptul capului să orneze muzica oamenilor haini, fie chiar regi, iar muzicienii înșiși își părăsesc protectorii, cînd aceștia vor să rechiziționeze arta exclusiv pentru ei.

Se înțelege ușor pentru ce am ținut să aflăm mai multe despre viața și „evoluția” băiatului. Mama lui, arhitecta Veronica Moroianu, ne-a rezumat-o în cîteva date: ANTECEDENTELE: prima fetiță a familiei a decedat curînd după naștere. Al doilea copil s-a îmbolnăvit la cîteva luni de o gripă virotică, localizată la creier, ale cărei sechele i-au reclamat atîta vreme și energie încît a trebuit să renunțe la arhitectură. La doi ani după nașterea acestui copil, a apărut Viniciu, înzestrat, compensatoriu parcă, peste măsura obișnuită.

Aceleași date aveam să le citim și în versiunea mezinului, pe care l-am poftit, un an mai tîrziu, să ne explice, în scris, ce l-a făcut să-și noteze legendele. El ne-a răspuns printr-o confesiune amplă, pe care am suspendat-o către sfîrșit. Sperăm că autorul ei nu ne va lua în nume de rău apucătura de profesori ori… istorici literari, interesați chiar și de manuscrisele abandonate, dar sîntem convinși că nu puține pasaje ale textului îl definesc mai exact decît am reușit s-o facem noi înșine.

„Mi-am propus să-mi scriu eu însumi biografia – spune el într-un CUVÎNT ÎNAINTE (!) – fiindcă am avut o copilărie foarte bogată și frumoasă și n-aș crede pe nimeni în stare a spune tot ce spun eu în această carte (sic!). Nu știu dacă va fi reușită, deoarece o încep la vîrsta de 10 ani… Eu m-am străduit ca să exprim cît mai pe larg ce-am avut de spus și aș dori din tot sufletul ca, atunci cînd o citiți, gîndurile să vă poarte departe de tot, în casa unde am copilărit: Lirei 3 (să mai ziceți că nu există coincidențe, n.n.) și unde ne-am mutat mai tîrziu […]

1. Răsărit

Eram în cer printre îngeri, cînd o barză călătoare, pe data de 7 iulie 1962 m-a adus în casa tatălui meu, arhitectul și muzicianul Mihail Moroianu (fratele compozitorului Bogdan Moroianu) și a Veronicăi Moroianu, născut la Cluj, în 1921. Am apărut pe lume cu inimioară pe frunte. Cînd a văzut-o, Tata a zis: «Îți va purta noroc!». Și așa a fost.

Încă din copilărie, îmi plăceau poveștile și muzica. Mai ales cea clasică, în special Mozart, Haidn (sic!), Beethoven, precum și Bach (…) Mai tîrziu mi-au plăcut Șubert (sic!), Wagner și alții.

Cînd compun (nu spun ca să mă laud) nu am nevoie de liniște absolută. Poate să fie oricît zgomot, pe mine nu mă deranjează. Și la compoziție nu mă folosesc atît de mult de pian. Armonia (înainte de a o face) îmi sună în ureche. Așa cum se spune că o aud surzii. Uneori, îl și invidiam pe Beethoven: «Bine că e surd, el poate să se concentreze!». Pe atunci aveam 9 ani și simțeam nevoia să-l cunosc, dar pe urmă mi-am dat seama că a murit și mi-a părut extraordinar de rău.

………………………………….

Mult îmi place muzica și mă gîndesc cît de adevărate sînt vorbele compozitorului Dinu Lipatti: «Nu vă serviți de muzică, serviți-o!».

………………………………….

La vîrsta de 4 ani și 4 luni, spune mama, i-am povestit prima legendă a liliacului, pe care s-a grăbit s-o noteze: «A fost odată un drum pe care creștea un liliac. Cînd nu erau oamenii acolo, era numai un boboc, care s-a deschis și s-a făcut un liliac adevărat. Într-o zi, pasă-mi-te, a venit un urs rău de tot și a păpat liliacul și gata povestea».

De atunci și pînă am învățat să scriu, îmi plăcea să-i înșir mamei legendele.

………………………………….

Mai tîrziu, la vîrsta de 5 ani, am început să dirijez, cum mă pricepeam, «Eine kleine Nachtmusik».

………………………………….

În casa părintească, am fost doi frați și o soră. Sora noastră (cea mai mare), pe care chema Elza Daria, s-a născut în 1958 și, după cîte am auzit, s-a îmbolnăvit și fără măcar să o vedem, a murit după 2 săptămîni și 3 zile. Cu doi ani după aceea, s-a născut fratele meu (mijlociul), pe care îl cheamă Elizeu Paul Darie. La 9 luni s-a îmbolnăvit de encefalită și s-a dat peste cap. Dar mama nu s-a lăsat. Dacă a văzut că băiatul se forțează să mănînce, să vorbească, să meargă, ea și-a spus că l-am putea învăța să facă și toate celelalte lucruri, într-un cuvînt, «să-l facem sănătos» și a început o luptă pe viață și pe moarte pentru recuperarea lui Elizeu.

Peste doi ani, m-am născut eu. Fiind prea mic, n-am înțeles situația. Eu îl socoteam pe Elizeu un copil normal și-mi spuneam că nu vorbește fiindcă se gîndește la ceva, cine știe?, la o floare, la o compoziție, la o poveste. Și dacă era așa, atunci am început să-i desenez și lui la ce credeam că se gîndește și îi arătam. Căci pe atunci îi desenam mamei «Ilustrate tablouri» de ziua ei și ziua ei socoteam că e în fiecare zi, și le semnam Niniti. Niniti e un nume inventat de mine, deși aveam și alte nume de botez: Viniciu, Lucian, Alois. Dar de atunci am cerut să mi se spună, cînd mi se vorbea, toate numele, adică Viniciu, Niniti, Lucian, Alois. Ba, mai tîrziu, mi-am mai inventat alte două: Arpin și Logod, pe care ceream să le țină minte ceilalți. Numele de familie n-avea rost să mi se repete, căci, îmi ziceam, e un nume dat. Și-apoi, ce? N-am 6 nume?… Elizeu, cînd se uita la noi, cînd se plictisea. Atunci m-am gîndit să-l distrez cu o compoziție. Aveam noi un armonium cam stricat, dar în casa noastră cînta mereu radio. Și Elizeu obișnuia să cînte după el muzică ușoară, mimînd, ori, uneori, chiar forțîndu-se să vorbească versurile. Și eu am încercat să-i cînt cîntecele care-i plăceau.

Tot atunci (adică nu la 4 ani, în apropiere de 5), îmi inventasem doi prieteni: Siniti și Fanan. Unul era în Franța, altul în Cehoslovacia. Veneau de patru ori pe an la mine, eu luam o mașină închipuită și îi așteptam la gară. Ei îmi aduceau în dar, totdeauna, cîte o poveste «compusă» de ei! (De fapt, tot mine) Și, peste cîteva zile, plecau. Și-mi băteam capul cum să mi se strice mașina, să întîrzie trenul etc. După plecarea lor, [îi] spuneam poveștile lui Elizeu.

La 3 ani, am învățat să scriu, cu cuburi, numele meu pe covor, cu litere de tipar: NIN/ITI sau N/INI/TI” și, de atunci, nu mi-au mai plăcut celelalte nume și am rugat pe toți să mă strige numai așa. Părinții m-au abonat la «Luminița» și «Arici Pogonici» și, la 5 ani, am cîștigat, la concursul «Cel mai cuminte și mai bun copil», un avion și o marionetă – Moș Gerilă…

În acel timp, dirijam toată săptămîna, după disc, «Eine kleine Nachtmusic» (sic). Duminica dimineața (la ora 6) mă trezeam, popîndău, și răsuceam butonul radioului închipuit și cîntam Mica serenadă a lui Mozart, pe care o învățasem pe dinafară, și îi trezeam pe toți din somn, apoi veneam în camera tatei și ne jucam împreună pînă la ora 8. După mesele cînd trebuia să stau culcat, tăiam niște «ninsori», niște fulgi, din etichetele de pe cumpărături, închise într-un dulăpior numai al meu.

………………………………….

La 6 ani, am fost dat la o grădiniță cu o educatoare (…) extraordinar de drăguță. La început, nu mi-a plăcut la grădiniță. Pe urmă, atît mi-am îndrăgit colegii, încît odată l-am sărutat pe unul cu varicelă și m-am întors acasă bolnav. Fulgerător a trecut și la Elizeu boala. Revenind la grădiniță, m-am întors cu un pojar, care, bineînțeles, a trecut și la fratele meu. Mama era disperată. Din cauza pojarului, Elizeu s-a îmbolnăvit și mai rău și a început să demonteze țarcurile, să spargă geamurile, să-și rupă hainele, să nu mai mănînce nimic, să dea înapoi tot. Părinții au chemat tot felul de doctori (…) Unul spunea: «N-avem ce face, e ne-re-cu-pe-ra-bil». Altul: «Să-i deschidem cutia craniană, să vedem ce are înăuntru». Mama i-a amintit zicala: «De ce să omori ursul? Ca să vezi de ce mormăie?» și a refuzat. Alți doctori l-au îndopat cu calmante (…) Mama a intrat în corespondență cu medici din străinătate, pînă ce a descoperit, în Filadelfia, America de Sud (sic), un centru care se ocupă de copii cu leziuni celebrale (sic), cum era Elizeu. Și, cu ajutorul tratamentului, Elizeu a început să meargă, mîniile i-au dispărut, e iar cuminte, blînd, ascultător, dulce. De înțeles, înțelege, deși nu știe să vorbească încă, învață să socotească. Toată casa s-a liniștit. Eu îi fac deseori ninsori și mă joc aruncîndu-i o «Steaua zăpezii» din carton, pe care o decupez din «Arici Pogonici». Îi cînt cîntecele preferate și el se distrează grozav. Iar mama, care îi mai trece prin sită toate mîncărurile, fiindcă mestecă greu, visează că își va reveni complet”.

2. „Pe culmile Everestului” [capitolul se referă la mutarea într-o nouă locuință, n.r.]

………………………………….

Odată ce ne-am liniștit cu Elizeu, am început să scriu povești. Tata mi-a cumpărat un «catastif» în care să mi le scriu singur. La început, îmi spunea prima frază și eu continuam (…)

De ex.: „Într-un sat de munte, trăia odată o biată bătrînă bolnavă. Nu avea cine să-i aducă de mîncare”. Eu am scris: Într-o zi s-a gîndit: Ia să plec în lume, să-mi caut norocul. Dar cînd a dat să se scoale din pat, n-a mai putut. Ce să facă? A început să plîngă atît de tare, că o șopîrlă care se plimba pe sub patul bătrînei a întrebat-o: De ce plîngi? „De ce să nu plîng, verde șopîrlă, că sînt bolnavă și singură și necăjită”. Atîta tot.

Am ținut să dăm in extenso prima „carte” a lui Viniciu, repudiată de autorul însuși, pentru că legendele i se pot citi risipite în culegeri (Fraged anotimp, de ex.) și în placheta apărută (Diezul de aur). Dar, cum i s-a născut darul de povestitor, cum a început să fie preocupat de muzică, asta ne-o spune el însuși mai bine decît am putut reproduce noi. De aceea, vom mai transcrie aici o felicitare de LA MULȚI ANI, adresată, în 1973, mamei lui, care conține, desenată în două culori, …legenda muzicii:

„Copii și tu, mamă, am să vă spun acum o poveste… Ce zic eu poveste? O legendă. A cui? A acelui «lucru», care, pentru mine, este totul: MUZICA. Ce-nseamnă legenda? Legenda înfățișează cum s-au făcut, cine și de ce, și cînd au existat unele obiecte, ființe etc. cu denumire specifică. Legendele pot fi adevărate și neadevărate. Ei bine! Legenda mea nu este nici adevărată, nici neadevărată. Nu mă credeți? Ei, o să vedeți din cele ce urmează.

Cică, într-o vreme, nu exista muzica pe pămînt. Nu exista și pace. Nici nu se auzise de semitonuri, portative, chei, măsuri… Și erau triști milioanele de oameni de pe această planetă.

Totuși, muzica era descoperită nu de oameni, ci de pești.

Apropo! Copii, mamă, ați văzut spectacolul DELFIN ´73? La circ? În perioada 8 martie – 8 aprilie? Ei bine, acolo era un delfin, Moxi, care știa să cînte!!! Să cînte!!! De necrezut! Și totuși, știa!!

Delfinii cîntau de mult timp. Datorită lor, în vechime, omul a descoperit muzica. Deci, ați văzut, copii, povestea mea nu e nici adevărată, nici neadevărată. Un fel de ADE-NEADEVĂRATĂ!”

Am reprodus-o aici, pentru interesul lui Viniciu față de muzică. N-am publicat-o, însă, printre încercările lui literare, cum e și firesc. El are legende mai bine scrise. Dar ceea ce mai poate atesta scrisoarea e dragostea pentru mama căreia îi dedicase, de altfel, un lied, pe versuri proprii. Cînd ni le-a prezentat în cenaclu, l-am invitat să explice copiilor ce e un lied.

„O melodie cu cuvinte, adică nu numai muzică. Deși există lieduri și fără cuvinte. Uneori, versurile trezesc doar sunete, armonii. Așa mi s-a întîmplat cu prima încercare de a exprima ce am simțit auzind «Foșnetul pădurii», de colega mea, Mihaela Zăvoianu.”

Cînd am primit, de la Ioana Ricus – inimoasa redactoare a editurii Ion Creangă, toate „catastifele” lui Viniciu Moroianu, ne-am apucat să le citim din fir în păr. Subiectele: diverse. Numărul: peste două sute. Unii copii gîndesc în imagini, Viniciu în melosuri și povești. Cu ecouri din clasicii genului: Ispirescu, Grimm, Andersen și… Al. Mitru. Tocmai de aceea, l-am pus în legătură cu povestitorul marilor mituri ale lumii, pe înțelesul copiilor. Și, prin acest lanț al simpatiilor, mai curînd decît al slăbiciunilor, a ajuns povestitorul nostru să-i prefațeze, peste cinci ani, cărticica intitulată „Diezul de aur”, înmănunchiind, la sfatul nostru, numai legendele, mai ales cu subiect muzical și înfățișare de produse ale artei naive. Apoi am solicitat să le ilustreze o studentă la Institutul „Grigorescu”, Mihaela Constantin, care colaborase, cu cîțiva ani în urmă, la prezentarea plachetei noastre „Decolare în zori”. Și, timp de trei luni de zile, Mihaela a tălmăcit în desene adecvate poveștile lui Niniti.

Plăcută digresiune în viitorul copilului care, între timp, adăuga opus-uri la sonatele scrise, noi lieduri pe versurile cantabile citite în cenaclu. Așa s-a născut melodia sa, la bacovianul „Amurg antic”, la poezia „Pentru pace mă rog”, de Magda Isanos, și muzica de fond la „Cîntecul păsărilor”, din „Surîsul Hiroșimei”.

Cum să „umbli” cu un asemenea copil? Uneori, simțeam și noi față de el teama Martei Paladi. În ce direcție să-l îndemni să persevereze? Temeri explicabile, oțioase însă. El însuși a ales, dovadă, răspunsurile la un microinterviu al T.V., din ianuarie 1976, luat băiatului care, după propriile spuse, „a pornit în lume de mînă cu muzica și poveștile”. „Ce preocupări ai azi?”, a fost întrebat. Răspunsul a sunat fără nici o ezitare: „Muzica. Sub toate aspectele ei: interpretare, compoziție, dirijorat, audiere. În acest domeniu, sînt într-o perioadă de căutări, încercînd o sinteză între muzică și literatură. Am credința că mă voi dedica muzicii. Iar literatura va rămîne pentru mine, poate, un violon d´Ingres. Ori voi căuta s-o integrez în muzica: lied-uri, librete de operă. În orice caz, și în muzică, deviza mea este: inspirație, muncă, dăruire”.

Nouă, care continuăm a-i fi auditori la concerte, ne va rămîne în memorie concertul în Re minor de Bach, cîntat în Sala mică a Palatului, cu orchestra Școlii de muzică. Demult, îl auzisem în interpretarea lui Gieseking. Și, fără a ne hazarda în comparații deplasate, putem afirma fără greș că, închizînd ochii, n-am fi știut că solistul care comunica perfect cu orchestra era un copil de 14 ani. Care citește, însă, cum înghit alți elevi romane de aventuri, opere, concerte de Bach, Mozart, Beethoven, Wagner, Enescu, Skriabin, Schumann – un copil cu o cultură muzicală vastă, o memorie neverosimilă, o sete de a asculta muzica și la concerte, și acasă, unde cel mai de preț colț e discoteca, îmbogățită sistematic de părinți. Un copil pe care compozitorul clujean Dan Voiculescu (noi înșine l-am pus în legătură cu el) îl privește cu toată seriozitatea: „O fantezie muzicală și o finețe a gîndirii fac să se nască, sub condeiul lui, imagini surprinzător de bine conturate (…) Autorul, care și-a însușit organic limbajul romatinc (…) nu improvizează, ci scrie responsabil și conștient (…), are tendința de a construi muzica”. Însemnările privesc și simfonia lui Viniciu, așternută dintr-o răsuflare „de bucurie, în ziua cînd medicii au afirmat că Elizeu e recuperabil”.

O precizare finală: copilul n-a fost niciodată frustrat de joc. În 1972, de Anul Nou, am primit din partea lui o felicitare scrisă pe verso-ul pozei ce o păstrez printre cele mai dragi amintiri de la „Freamăt”: Niniti, cu fruntea încinsă de o coroană de pene, în chip de Piele Roșie.

Veronica Porumbacu

Februarie 1977

Viniciu Moroianu și mama sa, în 1970

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru