Facebook

Editorial

Maistrul Mârza, inginerii și doctorii

Publicat

pe


Pixul negru


Moda asta cu masteranzi, doctoranzi, doctori în orice, doctor să fii, chiar dacă nu ai aplicat nici o secundă în materia respectivă, a făcut carieră și… cariere concomitent cu scăderea calităţii învăţămîntului, valorii şcolii generale, liceului; o dată cu inflaţia facultăţilor de cartier, de apartament, aceste nenorocite sereleuri de îmbogăţit şmecheri, cu doctorate luate pe bani, mai înainte cu un ceas de a conferi doctorate altor şmecheri cu bani. Avem mai multe universităţi și facultăți decît cămine culturale şi şcoli la sate… Dar, s-au molipsit şi universităţile de stat, care, multe, sînt chiar numai de… stat. După absolvirea unor facultăţi inventate, fanteziste, exotice, cu profile fără corespondență în nomenclatorul de calificări și meserii, numai pentru a justifica înfiinţarea unor noi catedre pentru… profii doar puțin mai vîrstnici decît studenții lor. Frecventate de toate decoltatele şi dezbrăcatele cu poze în tabloide sau animatoare în emisiuni tv deşuchiate şi în cluburi de noapte, care după absolvire sînt la fel de goale şi la cap… Iar universităţile astea îşi fac glorie din numărul studenţilor, nu din calitatea şi utilitatea absolvenţilor. Nişte umbre pămîntului.

…Pe timpul cînd nu se plagia în draci și, categoric, se învăţa mult mai mult, se învăţa serios şi generaţiile de elevi erau chiar educate să înveţe, să facă studii superioare, să-şi formeze cultură profesională şi generală, doctorii apăreau rar şi erau la mare cinste şi onoare, se bucurau de stimă şi un respect deosebit. Ba, o vreme, aduceau și un surplus la salariul de încadrare! Pînă la momentul în care tovarăşei Elena Ceauşescu i s-a năzărit că vrea să fie doctor, în chimie, apoi academician. Moment care a produs multă mîhnire şi chiar o dezamăgire profesorului Ştefan Pascu, fost decan la Istorie-Filozofie, apoi rector al U.B.B. (Universitatea Babeș-Bolyai). Pentru că a ajuns academician deodată cu „tovarăşa”. Ticăloşia e boală veche, dacă nu chiar religie pentru unii… Ca să dea greutate făcăturii cu „tovarăşa”, cineva mai cu limba lată a zis să fie adusă în Academie împreună cu profesorul Pascu. Care chiar s-a simţit jignit, pe bună dreptate, şi nici nu s-a mai prea văzut, după aceea, în public… Tovarăşa pretindea să fie adresată cu toate titlurile: academician-profesor-doctor-inginer, nebăgînd la cap că titlul suprem, academician, le cuprinde pe toate celelalte… De-atunci s-a lăţit moda, s-a diluat  onoarea de a obţine titluri academice, dar s-a cizelat tehnica de obţinere… Nu se plagia! Se comandau lucrări integrale de doctorat! Mai întîi se obţineau, tot la comandă, diplome de licenţă. Pe la noi, la Hunedoara, singura şcoală superioară era Institutul de Mine Petroşani, pînă la înfiinţarea Institutului de Subingineri Hunedoara. Pînă atunci, deci, I.M.P. rezolva problema cu studiile superioare în judeţ. Promoţii întregi de ingineri minieri au fost asimilate  de nenumăratele unităţi miniere din Valea Jiului, din judeţ și din întreaga țară. Nu a existat mină în România fără ingineri de la I.M.P. – acum nu mai există mine… Iar dacă premierul de tristă amintire Petre Roman nu ar fi semnat, ca premier interimar!, la repezeală, pe şi în genunchi, tratatul cu UE, încă nefăcut public, prin care ne obligam să închidem minele, ca să ne pierdem independenţa energetică (şi combinatele siderurgice deopotrivă!), probabil că azi am fi avut la fiecare gură de mină o facultate! După modelul sereleurilor de învăţămînt despre care vorbeam mai înainte…

Pe-atunci, la Mina Aninoasa, din Valea Jiului, maistrul minier Ioan Mârza se afirma nu numai prin munca grea din subteran, cît prin felul aparte, nemineresc, în care vorbea şi se comporta, ce şi cum vorbea, de îi impresiona şi pe şefii săi ingineri. El, doar un maistru, dar făcut la rigoare, cu şcoală de maiştri-conducători minieri absolvită cu brio; se afirma şi în limbaj, vocabular, şi în scris, atrăgînd atenţia celor de la personal, de la partid, ajungînd într-un final la ziarul local „Steagul roşu”. Iar după 1970 la noi, la judeţ, titular al secţiei politico-economice a ziarului „Drumul socialismului”. Dar maistrul nu ne lăsa să-i spunem „maestru”, aşa cum era în fapt, ci numai maistru, cum era el calificat  „la bază”.

În cariera sa de ziarist, maistrul a fost făcătorul, la propriu, al vreo 16 ingineri minieri, numărul nu e exact, întrucît atunci cînd i-a numărat, pentru curiozitatea noastră, nu era sigur dacă a uitat pe cineva, sau mai mulţi… Şi al primului doctor în „organizare de partid”, din ţară! Plecat de aici, mai precis de la Hunedoara! Observaţi, însă, că şi atunci se… purtau „ştiinţe” inventate, ca şi azi, că organizarea de partid nu era o ştiinţă, dar doctorii în aşa ceva s-au înmulţit! După ce ziaristul, maistrul minier Ioan Mârza l-a lansat pe primul: Constantin Dumitrescu! Fostul secretar la comitetul municipal de partid Hunedoara a atras imediat, ca „doctor în organizarea de partid”, atenţia „tovarăşei”, iar „tovarăşul” l-a promovat repede în C.C., la Bucureşti! Unde, după o vreme, a ajuns viceprimarul Capitalei, în mandatul lui Ion Dincă „Te-leagă”, socrul lui Nicolae Badea de la Dinamo şi al lui Puiu Popoviciu, omul de casă al lui Traian Băsescu şi de… casa fiicei sale mari – acum, londonez liber! După care, refuzînd promovarea ca prim-secretar la Vaslui, din cauza soţiei blonde, tot o blondă, tradiţie la primăria Capitalei, C. Dumitrescu a ajuns directorul fabricii de ulei din Oradea, mai apoi a fost iertat şi a ajuns vicepreședinte la Consiliul popular judeţean Bihor.

Dar maistrul Mârza se afla şi în spatele unor cadre didactice, titulare sau asociate, la Academia „Ştefan Gheorghiu”, cărora le trimitea seară de seară, cu acceleratul de noapte, prelegerile susținute a doua zi de „profesori” în faţa studenţilor…

Sigur, aici nu contestă nimeni valoarea, prestigiul şcolii de ingineri minieri din Petroşani, unitate de elită a învăţămîntului superior din România! Dar, ca şi azi, profitorii vremii, „tovarăşii cu munci de răspundere”,  evident, la partid, dar numai de la anumite niveluri ale ierarhiei de partid, care nu aveau studii superioare, că nu mai ţinea chestia cu funcții înalte fără studii, ca pe timpul lui Gheorghiu-Dej, auzeau de maistrul Mârza şi ne pomeneam cu el detaşat la vila 7, „casa de creație”, de la Geoagiu-Băi, la stors creierii pentru o lucrare de licenţă în minerit pentru tovarăşul secretar… Dar fiecare teză a maistrului era originală, nu aceeaşi pentru cei 16 sau nu ştiu cîţi „licenţiaţi”…

Aici nu intră și numeroşii absolvenţi de I.M.P. rugbişti sau fotbalişti, la Ştiinţa (echipa de rugbby) şi la Jiul (echipa de fotbal), care erau… mai studenţi decît tovarăşii „cu munci de răspundere” la partid. Şi, îmi amitesc că la meciul de pomină Jiul-Poli Iaşi, din 25 mai 1975, cînd a luat foc vechiul stadion, din lemn, de la un muc de ţigară căzut în crăpătura dintre scîndurile tribunei, ticsită cu coji de seminţe uscate, cînd arbitrul Gheorghe Limona a întrerupt jocul şi a strigat: „La vestiare!”, Alexandru Naghi, pe care presa l-a botezat N. Alexandru, s-a speriat: „Proiectul meu de diplomă e acolo!”. Dar, răutăţile, tot ca azi, pentru mascarea abuzurilor de partid, muşcau şi-n studenţii sportivi din Valea Jiului. Nava-amiral a presei de-atunci, „Scînteia”, chiar titra la un moment dat cam așa: „Judecînd după numărul inginerilor, Bucureştiul pare a fi cel mai mare bazin minier din ţară”. Cu referire directă la absolvenţii de I.M.P. foşti rugbişti la Ştiinţa, veniţi din Capitală tocmai pentru a face studii. Ziarul omitea însă faptul că mai ales rugbiştii sînt sportivi de calitate, că rugbiul este un sport de elită, practicat predominant de intelectuali, că era „sportul golanilor practicat de gentelmani”. Iar  rugbistul de la Știința Petroșani Mircea Ortelecan, de pildă, confirmă: s-a pensionat ca profesor universitar la U.S.A.M.V. Cluj!

Nici fotbaliştii, la încheierea studiilor și carierei pe gazon, nu se făceau de rîs în posturile de ingineri și-n funcțiile deținute la minele unde au fost angajaţi, aproape fără excepţie! Și nu pot uita cum tatăl fotbalistului și viitorului antrenor Mihai Stoichiță îmi spunea, cînd fiul său era prin anul II, că l-a adus la Petroșani ca să-și facă o carieră inginerească respectabilă.  Priviți-i, ascultați-i pe Mihai Stoichiță, pe Gheorghe Mulțescu! Au cuvintele la ei. Chiar mai mult decît actualul ministru al Educației…

Nici rugbiştii, nici fotbaliştii „de Petroşani” nu erau ingineri sau doctori „făcuţi” de maistrul Ioan Mârza, ziarist de clasă, maestru al nostru, Dumnezeu să-l odihnească! E mare păcat că redacţiile de azi nu au aşa maiștri… maeștri în ziaristică!

…Iar morala poveștii ăsteia este că moda școlirii pe scurtătură a „cadrelor de bază” nu e nouă. Ci doar perfecționată. Ca toate perfecționările aduse moștenirilor comuniste ticăloase! Diferența e că treaba maistrului o fac… profii. Ajunși și ei, prea mulți, profi tot pe scurtătură… Cel mai celebru: Gabriel Oprea!

Şi iartă-i, Doamne, maistrului Mârza păcatul de a fi produs ingineri şi doctori, şi măcar pentru demnitatea că lui nu şi-a… procurat nici o diplomă de inginer, şi, cu atît mai puţin, de doctor!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru