Facebook

Editorial

Maistrul Mârza, inginerii și doctorii

Publicat

pe


Pixul negru


Moda asta cu masteranzi, doctoranzi, doctori în orice, doctor să fii, chiar dacă nu ai aplicat nici o secundă în materia respectivă, a făcut carieră și… cariere concomitent cu scăderea calităţii învăţămîntului, valorii şcolii generale, liceului; o dată cu inflaţia facultăţilor de cartier, de apartament, aceste nenorocite sereleuri de îmbogăţit şmecheri, cu doctorate luate pe bani, mai înainte cu un ceas de a conferi doctorate altor şmecheri cu bani. Avem mai multe universităţi și facultăți decît cămine culturale şi şcoli la sate… Dar, s-au molipsit şi universităţile de stat, care, multe, sînt chiar numai de… stat. După absolvirea unor facultăţi inventate, fanteziste, exotice, cu profile fără corespondență în nomenclatorul de calificări și meserii, numai pentru a justifica înfiinţarea unor noi catedre pentru… profii doar puțin mai vîrstnici decît studenții lor. Frecventate de toate decoltatele şi dezbrăcatele cu poze în tabloide sau animatoare în emisiuni tv deşuchiate şi în cluburi de noapte, care după absolvire sînt la fel de goale şi la cap… Iar universităţile astea îşi fac glorie din numărul studenţilor, nu din calitatea şi utilitatea absolvenţilor. Nişte umbre pămîntului.

…Pe timpul cînd nu se plagia în draci și, categoric, se învăţa mult mai mult, se învăţa serios şi generaţiile de elevi erau chiar educate să înveţe, să facă studii superioare, să-şi formeze cultură profesională şi generală, doctorii apăreau rar şi erau la mare cinste şi onoare, se bucurau de stimă şi un respect deosebit. Ba, o vreme, aduceau și un surplus la salariul de încadrare! Pînă la momentul în care tovarăşei Elena Ceauşescu i s-a năzărit că vrea să fie doctor, în chimie, apoi academician. Moment care a produs multă mîhnire şi chiar o dezamăgire profesorului Ştefan Pascu, fost decan la Istorie-Filozofie, apoi rector al U.B.B. (Universitatea Babeș-Bolyai). Pentru că a ajuns academician deodată cu „tovarăşa”. Ticăloşia e boală veche, dacă nu chiar religie pentru unii… Ca să dea greutate făcăturii cu „tovarăşa”, cineva mai cu limba lată a zis să fie adusă în Academie împreună cu profesorul Pascu. Care chiar s-a simţit jignit, pe bună dreptate, şi nici nu s-a mai prea văzut, după aceea, în public… Tovarăşa pretindea să fie adresată cu toate titlurile: academician-profesor-doctor-inginer, nebăgînd la cap că titlul suprem, academician, le cuprinde pe toate celelalte… De-atunci s-a lăţit moda, s-a diluat  onoarea de a obţine titluri academice, dar s-a cizelat tehnica de obţinere… Nu se plagia! Se comandau lucrări integrale de doctorat! Mai întîi se obţineau, tot la comandă, diplome de licenţă. Pe la noi, la Hunedoara, singura şcoală superioară era Institutul de Mine Petroşani, pînă la înfiinţarea Institutului de Subingineri Hunedoara. Pînă atunci, deci, I.M.P. rezolva problema cu studiile superioare în judeţ. Promoţii întregi de ingineri minieri au fost asimilate  de nenumăratele unităţi miniere din Valea Jiului, din judeţ și din întreaga țară. Nu a existat mină în România fără ingineri de la I.M.P. – acum nu mai există mine… Iar dacă premierul de tristă amintire Petre Roman nu ar fi semnat, ca premier interimar!, la repezeală, pe şi în genunchi, tratatul cu UE, încă nefăcut public, prin care ne obligam să închidem minele, ca să ne pierdem independenţa energetică (şi combinatele siderurgice deopotrivă!), probabil că azi am fi avut la fiecare gură de mină o facultate! După modelul sereleurilor de învăţămînt despre care vorbeam mai înainte…

Pe-atunci, la Mina Aninoasa, din Valea Jiului, maistrul minier Ioan Mârza se afirma nu numai prin munca grea din subteran, cît prin felul aparte, nemineresc, în care vorbea şi se comporta, ce şi cum vorbea, de îi impresiona şi pe şefii săi ingineri. El, doar un maistru, dar făcut la rigoare, cu şcoală de maiştri-conducători minieri absolvită cu brio; se afirma şi în limbaj, vocabular, şi în scris, atrăgînd atenţia celor de la personal, de la partid, ajungînd într-un final la ziarul local „Steagul roşu”. Iar după 1970 la noi, la judeţ, titular al secţiei politico-economice a ziarului „Drumul socialismului”. Dar maistrul nu ne lăsa să-i spunem „maestru”, aşa cum era în fapt, ci numai maistru, cum era el calificat  „la bază”.

În cariera sa de ziarist, maistrul a fost făcătorul, la propriu, al vreo 16 ingineri minieri, numărul nu e exact, întrucît atunci cînd i-a numărat, pentru curiozitatea noastră, nu era sigur dacă a uitat pe cineva, sau mai mulţi… Şi al primului doctor în „organizare de partid”, din ţară! Plecat de aici, mai precis de la Hunedoara! Observaţi, însă, că şi atunci se… purtau „ştiinţe” inventate, ca şi azi, că organizarea de partid nu era o ştiinţă, dar doctorii în aşa ceva s-au înmulţit! După ce ziaristul, maistrul minier Ioan Mârza l-a lansat pe primul: Constantin Dumitrescu! Fostul secretar la comitetul municipal de partid Hunedoara a atras imediat, ca „doctor în organizarea de partid”, atenţia „tovarăşei”, iar „tovarăşul” l-a promovat repede în C.C., la Bucureşti! Unde, după o vreme, a ajuns viceprimarul Capitalei, în mandatul lui Ion Dincă „Te-leagă”, socrul lui Nicolae Badea de la Dinamo şi al lui Puiu Popoviciu, omul de casă al lui Traian Băsescu şi de… casa fiicei sale mari – acum, londonez liber! După care, refuzînd promovarea ca prim-secretar la Vaslui, din cauza soţiei blonde, tot o blondă, tradiţie la primăria Capitalei, C. Dumitrescu a ajuns directorul fabricii de ulei din Oradea, mai apoi a fost iertat şi a ajuns vicepreședinte la Consiliul popular judeţean Bihor.

Dar maistrul Mârza se afla şi în spatele unor cadre didactice, titulare sau asociate, la Academia „Ştefan Gheorghiu”, cărora le trimitea seară de seară, cu acceleratul de noapte, prelegerile susținute a doua zi de „profesori” în faţa studenţilor…

Sigur, aici nu contestă nimeni valoarea, prestigiul şcolii de ingineri minieri din Petroşani, unitate de elită a învăţămîntului superior din România! Dar, ca şi azi, profitorii vremii, „tovarăşii cu munci de răspundere”,  evident, la partid, dar numai de la anumite niveluri ale ierarhiei de partid, care nu aveau studii superioare, că nu mai ţinea chestia cu funcții înalte fără studii, ca pe timpul lui Gheorghiu-Dej, auzeau de maistrul Mârza şi ne pomeneam cu el detaşat la vila 7, „casa de creație”, de la Geoagiu-Băi, la stors creierii pentru o lucrare de licenţă în minerit pentru tovarăşul secretar… Dar fiecare teză a maistrului era originală, nu aceeaşi pentru cei 16 sau nu ştiu cîţi „licenţiaţi”…

Aici nu intră și numeroşii absolvenţi de I.M.P. rugbişti sau fotbalişti, la Ştiinţa (echipa de rugbby) şi la Jiul (echipa de fotbal), care erau… mai studenţi decît tovarăşii „cu munci de răspundere” la partid. Şi, îmi amitesc că la meciul de pomină Jiul-Poli Iaşi, din 25 mai 1975, cînd a luat foc vechiul stadion, din lemn, de la un muc de ţigară căzut în crăpătura dintre scîndurile tribunei, ticsită cu coji de seminţe uscate, cînd arbitrul Gheorghe Limona a întrerupt jocul şi a strigat: „La vestiare!”, Alexandru Naghi, pe care presa l-a botezat N. Alexandru, s-a speriat: „Proiectul meu de diplomă e acolo!”. Dar, răutăţile, tot ca azi, pentru mascarea abuzurilor de partid, muşcau şi-n studenţii sportivi din Valea Jiului. Nava-amiral a presei de-atunci, „Scînteia”, chiar titra la un moment dat cam așa: „Judecînd după numărul inginerilor, Bucureştiul pare a fi cel mai mare bazin minier din ţară”. Cu referire directă la absolvenţii de I.M.P. foşti rugbişti la Ştiinţa, veniţi din Capitală tocmai pentru a face studii. Ziarul omitea însă faptul că mai ales rugbiştii sînt sportivi de calitate, că rugbiul este un sport de elită, practicat predominant de intelectuali, că era „sportul golanilor practicat de gentelmani”. Iar  rugbistul de la Știința Petroșani Mircea Ortelecan, de pildă, confirmă: s-a pensionat ca profesor universitar la U.S.A.M.V. Cluj!

Nici fotbaliştii, la încheierea studiilor și carierei pe gazon, nu se făceau de rîs în posturile de ingineri și-n funcțiile deținute la minele unde au fost angajaţi, aproape fără excepţie! Și nu pot uita cum tatăl fotbalistului și viitorului antrenor Mihai Stoichiță îmi spunea, cînd fiul său era prin anul II, că l-a adus la Petroșani ca să-și facă o carieră inginerească respectabilă.  Priviți-i, ascultați-i pe Mihai Stoichiță, pe Gheorghe Mulțescu! Au cuvintele la ei. Chiar mai mult decît actualul ministru al Educației…

Nici rugbiştii, nici fotbaliştii „de Petroşani” nu erau ingineri sau doctori „făcuţi” de maistrul Ioan Mârza, ziarist de clasă, maestru al nostru, Dumnezeu să-l odihnească! E mare păcat că redacţiile de azi nu au aşa maiștri… maeștri în ziaristică!

…Iar morala poveștii ăsteia este că moda școlirii pe scurtătură a „cadrelor de bază” nu e nouă. Ci doar perfecționată. Ca toate perfecționările aduse moștenirilor comuniste ticăloase! Diferența e că treaba maistrului o fac… profii. Ajunși și ei, prea mulți, profi tot pe scurtătură… Cel mai celebru: Gabriel Oprea!

Şi iartă-i, Doamne, maistrului Mârza păcatul de a fi produs ingineri şi doctori, şi măcar pentru demnitatea că lui nu şi-a… procurat nici o diplomă de inginer, şi, cu atît mai puţin, de doctor!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru