Facebook

SPECIAL

3 opinii despre situația din Spania

Publicat

pe

Pentru că ne interesează, așa cum am anunțat de la bun început, subiectele și provocările incandescente ale postmodernității pe care o trăim, nu puteam ignora, în aceste zile, situația tensionată din Spania. În numărul curent, colaboratoarea noastră Cristiana Grosu a analizat, acoperind perspective complexe, criza provocată de referendumul catalan care a avut loc la 1 octombrie 2017. Am încercat, de asemenea, să obținem și cîteva opinii ale unor persoane apropiate de spațiul cultural spaniol. Ne-au răspuns, prin e-mail, trei tineri intelectuali. Mariam Fuentes și Manuel García Gonzáles, amîndoi din Almería, și Victor Mocioiu, din București. Publicăm, în acest grupaj, opiniile lor, mulțumindu-le pentru solicitudine și fiind convinși că nici o părere nu are nevoie de prestigiul numelui ca să fie exprimată.



Mariam Fuentes

În loc să pășim împreună înainte

Urmăresc cu tristețe ceea ce se întîmplă în țara mea. Situația nu a fost tratată cu înțelepciune de guvernul spaniol, dar, în mod clar, nici acțiunile militanților pentru independența Cataloniei nu au fost corecte. Să nu-ți pese suficient de adevăratele probleme sociale – cum ar fi nesfîrșitele liste de așteptare pentru operații, în spitale – doar ca să continui să sprijini această revendicare ilegală a independenței…

E trist să văd felul în care lumea aceasta în care trăim continuă să așeze frontiere între oameni, în loc să pășim înainte, mai puternici, împreună.


Victor Mocioiu

Amintiri de la un alt referendum catalan

Scurt pe doi: nu sînt foarte la curent cu ce se întîmplă momentan în Catalonia/Spania, dar pot scrie despre experiențele mele de cînd locuiam în Barcelona. Iar pentru asta, un mini-intro: am locuit trei ani și jumătate în Capitala Cataluniei, între 2013 și 2016. Nu la cules căpșune, ci la studii. O consider a doua mea casă, pentru că acolo am trăit o a doua tinerețe. Anii de studenție ar zice unii, însă eu cred că a fost mai mult decît atît.

Îmi amintesc cu mare drag cum fiecare cartier are stema sa și unele au chiar o sărbătoare proprie. Îmi amintesc de parcul Guell și dealurile de deasupra, prin care alergam. Îmi amintesc de cafenelele ascunse de eternul tumult turistic. Îmi amintesc cum luam autobuzul spre Barceloneta la 6 dimineața, ca să fac baie în mare înainte de a merge la cursuri. Îmi amintesc turnurile umane pe care le-am văzut adesea la facultate, turnuri organizate de cluburile de castellari. Dar, mai ales, îmi amintesc de nenumăratele steaguri „independiste” afișate la ferestrele locuințelor.

Ei bine, toate mai de sus le-am asimilat ca atare – un avantaj al locului, dar steagurile m-au pus pe gînduri, alături de limba aceea care se vorbea pe lîngă spaniolă și care seamănă tare mult cu româna la auz. Mi-am întrebat colegii de unde pînă unde toate astea și așa au început să curgă rîuri de păreri, opinii și detalii despre… situație – s-o numim astfel. Așa am aflat că limba catalană este diferită de cea spaniolă – deși mie nu-mi sună chiar atît de diferit – și că folosirea ei a fost interzisă cît timp Franco s-a găsit la putere. Dar catalanii au păstrat-o, o vorbeau pe ascuns, clandestin, între patru pereți. Tot așa am aflat că populația din Catalonia cotizează la buget mai mult decît primește înapoi. Le spun catalani și nu spanioli pentru că ei asta se consideră: catalani. Și uite așa, cu aceste mici detalii aflate la scurt timp după venirea mea în frumoasa Barcelona, iată că are loc și un referendum pentru separarea Cataloniei de Spania… Undeva în 2014. (https://en.wikipedia.org/wiki/Catalan_self-determination_referendum,_2014)

Ce s-a întîmplat în urma acelui referendum? Mai nimic. Catalonia a rămas în Spania, catalanii au rămas la fel de înverșunați, iar colegilor spanioli puțin le-a păsat de strădaniile acestora. Din fericire, și Barcelona a rămas neschimbată – un oraș care petrece mai tot timpul, fiind asaltat de turiști (ghiris, cum le zic spaniolii). Bineînțeles că Barcelona a rămas neschimbată – are un momentum, un renume prea mare. Am să mă duc în curînd să văd ce mai face și dacă s-a schimbat în ultimul an de cînd n-am mai fost acolo.


Manuel García Gonzáles

O problemă legată de a vrea mereu mai mulți bani

Zilele acestea, în Spania, toată lumea vorbește despre Catalonia. Spania este cu adevărat o țară neobișnuită. Avem multe „culturi” diferite care trăiesc în aceeași țară. Nu mă gîndesc doar la Catalonia; Țara Bascilor este un alt exemplu perfect.

Nu cu foarte mult timp în urmă, în Spania am avut dictatură. Deși a fost urmată de o perioadă de tranziție, iar în 1978 a fost creată Constituția, multe dintre răni nu s-au vindecat cu totul. Parțial, au rămas ca o moștenire. Dintotdeauna catalanii au avut poveștile și visurile lor legate de dorința de a fi o țară în sine. Iar aici, în Spania, Țării Bascilor sau Cataloniei le-a fost recunoscută  identitatea. Limba, cultura și identitatea lor sînt respectate. Mai mult, au propria poliție, chiar dacă subordonată poliției naționale, sau propriul statut de autonomie.

Pentru mine, e o problemă legată de a vrea mereu mai mulți bani. De a primi mai mult de la stat și de plăti mai puțin. De a fi „mai” privilegiați decît sînt deja. La toate acestea se adaugă criza economică pe care o traversăm și care a dus la intensificarea mișcărilor radicale pentru independență. Acele partide care acum nici măcar nu guvernează cu o majoritate au creat sloganul „Spania ne fură”, tensionînd lucrurile extrem, așa cum nu s-a mai întîmplat niciodată în deceniile din urmă.

Aici, în Spania, nimeni nu crede că vor deveni independenți cei din Catalonia. În primul rînd, pentru că referendumul este ilegal și contravine Constituției din 1978, iar în al doilea rînd, pentru că nu toată lumea din Catalonia își dorește independența cu adevărat.

Este, într-adevăr, o situație dificilă, dar eu cred că în cele din urmă nu se va întîmpla nimic de acest fel.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru