Facebook

SPECIAL

Acceleratul catalan: în cadență spre Independență!

Publicat

pe

„Naționalismul este un înlocuitor pentru visele pierdute, o reacție la dezamăgirea în fața neîmplinirii unor speranțe și aspirații mai mari. Naționalismul este un factor ce complică situațiile și un catalizator pentru alte dezvoltări.” (Antony Smith)

„Dorești ca regiunea Catalonia să fie un stat independent?” Aceasta a fost întrebarea care a aprins inimile și mințile miilor de semnatari ai petițiilor pentru una dintre cele mai dure forme de partaj politico-economico-social din ultima jumătate de secol. Cel mai recent vot de autodeterminare venit din cea mai dezvoltată regiune a Spaniei întruchipează simbolul spiritului naționalist. Tendința de etnicizare catalană este percepută ca o sursă de instabilitate, dar și ca act de mîndrie etnică. Cu toate că în Europa contemporană se caută soluții pentru evitarea secesiunii substatale, prin intermediul protectoratului etnocultural, se remarcă revigorarea unor idei naționaliste în cadrul unei Uniuni Europene paralizate în fața unor mișcări secesionist-naționaliste tot mai frecvente.

Care este raportul de forțe în cazul triumviratului națiune-stat-naționalism în cazul situației din Catalonia? În ce măsură este văzut catalanismul drept o formă de naționalism și care este scopul reactivării sentimentului apartenenței la etnia catalană? Ce imbold a determinat minoritatea catalană din cadrul statului spaniol să devină încrezătoare și să solicite independența?

Recunoscut de către specialiști ca un fenomen major al istoriei europene a secolului al XIX-lea și al primei jumătăți a secolului XX, ca un factor hotărîtor al evoluției generale a societăților timpului modern, naționalismul reprezintă o realitate extrem de complexă, care trebuie analizată din multiple perspective. Este cunoscut faptul că, de aproape două secole, națiunile s-au înmulțit, afirmat și impus într-o mișcare continuă, opunîndu-se marilor imperii și spărgînd dominațiile lor.

Națiunea – un refugiu colectiv

Înainte de a începe o discuţie despre naţionalism, este necesară evidenţierea conceptului primordial, cel al naţiunii. O distincţie conceptuală de bază între naţiune, stat şi naţionalism trebuie efectuată. Ce este naţiunea? Multe definiţii au fost aşternute pe hîrtie, însă, dintre toate, cea mai plauzibilă şi mai demnă de menţionat mi s-a părut remarca lui Ernest Renan pe care Raoul Girardet a evidenţiat-o sugestiv în lucrarea sa, Naţionalism şi Naţiune: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. (…) O națiune este o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor care s-au făcut și de cele pe care suntem dispuși să le facem încă. Ea presupune un trecut; ea se rezumă totuși în prezent printr-un fapt tangibil: consimțămîntul, dorința clar exprimată de a construi o viață comună”.

Iată o definiţie atotcuprinzătoare şi sugestivă care poate fi completată cu următoarea afirmaţie: „Pe durata realizării sale, Națiunea face din provincii diferite un ansamblu armonios: o singură țară pentru un singur popor, animat de o singură credință și țintind spre același scop”. Nimic mai concludent decît aceste afirmaţii general-valabile în toate studiile de specialitate care analizează fenomenul naţionalismului. În fidelitatea față de principiile sale esențiale, națiunea devine un refugiu și o formă de solidaritate care implică apartenența la o comunitate.

În sens larg, principalele puncte de vedere ale paradigmei moderniste susținute de către teoreticienii construirii națiunii arătau că națiunile erau în mod esențial comunități teritoriale și politice, suverane, limitate, bazate pe coeziune, în care cetățenii erau egali din punct de vedere legal. Din îmbinarea lor cu statele moderne, au apărut ceea ce numim astăzi statele-națiune unitare. Națiunile pot fi comunități care vor să se mențină, într-un fel de plebiscit cotidian, continuu, autoafirmator, așa cum suținea Renan. Este necesară definirea națiunii în termenii epocii naționalismului. Abia atunci, în condițiile specifice ale epocii, națiunile pot fi definite ca produs atît al voinței, cît și al culturii.

Date fiind exploziile conflictelor etnice și sentimentelor naționaliste pretutindeni în lume, putem oare să fim siguri de stabilitatea unei comunități internaționale de state suverane? Naționalismul ar trebui privit asemeni unei forțe care erupe în istorie, ca o formă specific modernă a politicii care poate fi înțeleasă doar în relație cu evoluția statului modern de la originile sale și pînă în prezent. Tema suveranității este fundamentală în ideologia naționalismelor popoarelor care luptă pentru independența lor. Această suveranitate consacră dreptul lor de a decide în mod liber pentru propria soartă, iar cîștigarea acestei suveranității constituie obiectivul suprem al luptei lor. Temă care se regăseşte şi se pliază pe fundamentele ideologice ale naţionalismului catalan, alături de tema unităţii, cea referitoare la istorie, la voinţa de putere şi la tema alienării în raport cu o putere dominantă. Catalanii cred cu convingere că se pot afirma ca naţiune distinctă în plan politic şi cultural. Sub ce formă apare naţionalismul în Spania şi cum a apărut acesta în cazul regiunii Catalonia?

Spania se confruntă cu problema naționalistă; independenţa catalană devine mai curînd o obsesie. Perspectiva unei revendicări cu caracter etnic, conducînd la dislocarea și fărîmițarea statului stabilit din punct de vedere politic, nu poate fi exclusă. Se poate afirma că orice asumare a conștiinței naționaliste presupune, în mod obligatoriu și conștient, și o asumare a unui trecut istoric. Astfel, pornind de la revendicarea autonomiei unei culturi aparținătoare a unui trecut glorios, naționaliștii s-au străduit să legitimeze revendicarea independenței și a unității teritoriale. În acest context, naționalismul s-a afirmat în mediile asociate în modul cel mai direct progresului economic. Astfel s-au constituit zone de repliere identitară, izolate în interiorul teritoriului național. Treptat, naţionalismul catalan a devenit o doctrină care afirmă faptul că etnia catalană reprezintă o naţiune de-sine-stătătoare, care manifestă o dorinţă latentă de unitate culturală. Unul dintre argumentele solide ale naţionaliştilor catalani este cel istoric. Trecutul oferă adesea lecţii din care oamenii ar trebui să extragă învăţăminte importante. O scurtă prezentare istorică a regiunii este necesară pentru conturarea unei viziuni de ansamblu a situaţiei din provincia catalană.

Sagrada Barcelona

Este cunoscut faptul că dezvoltarea galopantă a industriei și crearea unuia dintre cele mai renumite centre culturale din Europa asigură Cataloniei locul în viața economică și culturală europeană. Capitala provinciei catalane, Barcelona, este al doilea oraș al Spaniei ca mărime după Madrid (rivalul său secular), fiind şi unul dintre cele mai vechi orașe. Datorită dezvoltării dinamice și perseverente a industriei, regiunea catalană ocupă primul loc în domeniul industriei și comerțelui în Peninsula Iberică. Din punct de vedere economic, industria textilă, de autoturisme, siderurgică și electronică ocupă locurile fruntașe. Nu trebuie omis nici portul comercial (aici se transbordează produse chimice, combustibili și produse alimentare). În vechime, Centrul Antic Barcino s-a aflat, pe rînd, sub stăpînirea ibericilor, cartaginezilor și romanilor. În secolul al III-lea î.Hr., Barcelona a fost un centru economic important în bazinul Mării Mediterane. În perioada sa de înflorire, respectiv în secolul al XIV-lea, Barcelona a concurat cu orașe precum Genova și Veneția. Și-a pierdut importanța economică atunci cînd, după descoperirea Lumii Noi, nu a avut acces la relațiile de comerț cu noile teritorii descoperite, însă și-a redobîndit statutul în secolul al XIX-lea, datorită revoluției industriale. În anul 1932, în Barcelona a luat ființă reședința guvernului autonom al Cataloniei (sub denumirea de Generalitat) iar, în timpul războiului civil (1936-1939), Barcelona a fost una dintre cele mai importante fortărețe republicane în lupta cu armatele generalului Franco.

Conform cronicilor catalane, provincia trebuie să-şi recîştige independenţa pierdută. Deşi teritoriul actual a fost dintotdeauna parte a Iberiei, el a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri de triburi iberice. A fost, pe rînd, parte din Hispania Romană, din regatul vizigot şi din ținutul Al-Andalus. La sfîrşitul secolului al X-lea, teritoriul Barcelonei a devenit autonom, apoi a fost integrat în regatul Aragonului, rămînînd loial regelui şi Coroanei spaniole pînă la unirea Castiliei cu Aragonul. Istoria descrie că rădăcinile naţionalismului catalan nu sînt recente, ci datează încă din vremea în care catalanii s-au răsculat împotriva Madridului, în timpul ultimei părţi a Războiului de Treizeci de ani din secolul al XVII-lea.

Treptat, ecourile strigătelor separatiste au continuat să răsune şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în timpul celei de-a doua Republici (1932) şi al Războiului Civil din Spania (1936). Victoria generalului Francisco Franco a contribuit decisiv la prăbuşirea tuturor năzuinţelor de independenţă ale catalanilor. Absolut toate simbolurile identitare au fost suprimate, iar limba, emblema regională, a fost interzisă în instituţiile publice. De îndată ce dictatorul Franco a murit, iar monarhia constituţională a fost declarată forma principală de conducere, s-a dezvoltat un regim autonom pentru toate regiunile Spaniei. Trebuie precizat şi faptul că în regatul spaniol există mai multe naţiuni, printre care se numără Ţara Bascilor şi Catalonia, ambele avînd o tradiţie istorică de autonomie, cu limbă şi cultură proprie. Dacă separatiştii basci au continuat o luptă armată împotriva Spaniei, naţionaliştii catalani au folosit o tactică a non-violenţei şi a dialogului pentru atingerea obiectivelor separaționiste. Întregul context a reprezentat baza revendicărilor naţionaliste catalane.

Limba catalană – un cîntec de lebădă

Unul dintre țelurile naționalismului catalan este obținerea și menținerea identității culturale, adică a sentimentului unei moșteniri culturale distincte, al personalității unei anumite populații. Fără o astfel de identitate colectivă nu poate exista, din punctul de vedere al unui naționalist, o națiune autentică și dezvoltată. Catalanismul s-a manifestat încă de timpuriu ca o reacție a unei regiuni avansate economic împotriva conducerii politice a centrului mai puţin dezvoltat. În Europa, istoria și limba au devenit cruciale. În lumina noilor descoperiri, naționalismele mobilizatoare de masă sînt hotărîte să ofere istorii naționale și limbi modernizate. Strigătul naţionalist s-a desprins dintr-o venerație a limbii catalane. Aceasta și-a regăsit demnitatea literară cu poeziile lui Verdaguer, Maragall Aribau, Rubio i Ors. Mai apoi, lucrările lui Bofarull, Fontanals și Balaguer au atras atenția asupra trecutului catalan. Acest curent intelectual și-a pus amprenta asupra unui întreg popor, nu a rămas o operă de grup ori de almanah. Aceasta se datorează faptului că pămîntul, rasa și limba conturează o Catalonie.

Practic, recucerirea limbii urmează mai curînd, decît să preceadă, entuziasmul politic față de autonomie. După această introspecţie în nucleul naţionalismului catalan se mai poate adăuga şi faptul că, la început, acesta nu a optat pentru deplina independență statală. Majoritatea catalanilor au refuzat să susțină mișcările și partidele care militau pentru independență, obținînd, în schimb un grad înalt de autonomie socială, culturală și economică în cadrul granițelor lor. Cu timpul însă, lucrurile s-au precipitat, evoluînd treptat spre o tendință fățișă de independență. Astfel, în ziua de astăzi se poate afirma că adevărata problemă nu constă în aceste elemente distinctive (geografie, etnie, limbă, istorie), ci în motivele pentru care un anumit mediu, într-un anumit moment, le consideră semnificative. Motivele sînt duble: pe de o parte, slăbiciunea statului spaniol și, pe de altă parte, deosebirile crescînde dintre structura socială a regiunii catalane și cea a restului țării.

De unde această discrepanță? Încă din vechime, în Catalonia exista o burghezie activă, precum și o mulțime de pături sociale înstărite, cu respect față de muncă, de economie, de efort personal, interesate de protecționism, de libertate politică, de creșterea puterii de cumpărare. În restul Spaniei, dominante erau modurile de viață arhaice: țăranul cultiva pămîntul strict pentru traiul zilnic, nu pentru a face negoț, hidalgo pentru a nu decade, își cauta refugiul în armată, iar burghezul madrilen care se ocupa cu administrația și cu politica condamna libertatea politică și protecționismul. Iată două structuri, două psihologii, care polemizează una cu cealaltă. Astfel se explică evoluția catalanismului: de la un regionalism intelectual, el trece la autonomism, iar după 1898, la naționalitate. În anul 1906, partidul Solidaritatea catalană obține victoria în alegeri. Primul partid catalan a purtat numele de Liga Regionalistă și îi reunea pe savanții bogați, dar și pe industriași, țărani ori comercianți catolici. „O industrie textilă s-a dezvoltat mai ales în Catalonia. O excelentă industrie de tricotaje, variate industrii de prelucrare a pielii, fabrici de hîrtie, de plută, tipografii, ateliere de mecanică fină… aceste capitaluri fiind aproape singura de acest fel în Spania, catalanii consideră că ei reprezintă munca națională.”, scria Pierre Vilar în lucrarea sa, Istoria Spaniei, tradusă în română de Marian Ștefănescu. Industriașii catalani organizează asociații, au organele lor de presă, fac întruniri, au locuri în Parlament. Ei denunță politica dusă de Madrid și povara unei Spanii sărace. Catalanii ar dori să preia conducerea economiei spaniole. Împotriva lor sînt conservatorii și liberalii, care condamnă egoismul industrial catalan. Astfel, procesul de industrializare este grefat pe aspecte politice importante: probleme externe, regionalism și mișcări sociale. Mai apoi, catalanismul a inclus și opoziția de tip democratic și burghez, reunind pe micii proprietari, slujbași și pe intelectualii modești.

În prezent, cîştigarea independenţei, chiar şi printr-un proces paşnic şi democratic, ar putea stîrni controverse pentru restul Spaniei. Drumul independenţei sigure este presărat cu incertitudini pentru catalani, pentru spanioli, dar şi pentru Uniunea Europeană. Unul dintre scenariile optimiste văd capacitatea regiunii de a supravieţui şi de a prospera. Partea mai puţin benefică a independenţei ar putea reprezenta scăderea semnificativă a PIB-ului, relocarea afacerilor, creşterea exponenţială a deficitului public şi impactul devastator al părăsirii zonei euro în calitate de stat separatist. În cazul în care obţinerea independenţei ar fi un succes pentru Catalonia, s-ar crea cu siguranţă un precedent în Spania, iar alte etnii ar fi tentate să urmeze acest exemplu temerar. Acesta este cazul regiunilor supradezvoltate, naționalismul pe criterii entice apărînd în zone mai avansate economic asemeni Cataloniei şi Țării Bascilor.

Pas cu pas spre capăt de linie: de la concesi(un)e la secesiune

La momentul înlăturării dictaturii, Spania nu a dorit ca Ţara Bascilor şi Catalonia să aibă un regim preferenţial. Totuşi, puterea centrală a făcut o concesie, oferind catalanilor posibilitatea auto-guvernării, creînd mai apoi aşa-numitul statut al autonomiilor, care a constat în divizarea Spaniei în „guverne autonome”. Catalanii şi bascii au crezut cu convingere că aceea era o idee formidabilă, deoarece le oferea suficiente libertăţi şi competenţe menite a facilita dezvoltarea celor două naţiuni.

În cazul acestei regiuni, naționalismul etnic s-a transformat treptat într-o formă de naționalism separatist, o formă de mîndrie etnică. Catalanii sînt interesați de pămînt, dar nu numai din rațiuni politice și economice. Dacă la început ei aclamau că nu-i interesează pămîntul, că ei au nevoie doar de locurile sacre ale strămoșilor, acum ei sînt interesați în egală măsură de dimensiunile sale culturale și istorice și productive deopotrivă; au nevoie de un trecut pe care să-l folosească și de o cultură înrădăcinată. De ce tocmai cultură? Deoarece aceasta a reprezentat reazemul pornirilor revoluţionare. În astfel de circumstanțe, intelectualii de ambele părți ale liniei de demarcație culturală au reușit să transforme conflictele etnice în mișcări naționaliste și au cerut separarea de unitatea politică existentă.

Într-o primă fază, naţionalismul a fost privit drept o cauză a elitelor catalane. În timpul dictaturii lui Franco, numai o mică parte dintre cercurile de intelectuali şi activişti politici clandestini s-a angajat în menţinerea componentelor esenţiale ale identităţii catalane, dedicîndu-şi efortul în principal cultivării culturii catalane de tip înalt. Naţionalismul acestei naţiuni fără ţară apare în interiorul statelor-naţiuni deja formate, înzestrate cu propriul sistem educaţional, un sistem media propriu: „Naționalismul, afirmă Gellner, este funcţional pentru societatea industrială. În plus, identitatea națională este pur și simplu identificarea cetățenilor cu o cultură înaltă, publică, urbană, iar națiunea este expresia acelei culturi în sfera socială și politică. Naționalismul poate fi considerat o aspirație de a obține și păstra o astfel de cultură înaltă (adică o cultură literară, publică, transmisă printr-un sistem educațional de masă, standardizat și academic supravegheat și deservit de specialiști) și a o face congruentă cu statul”.

Astfel de revendicări ideologice reprezintă o constantă a vieţii cotidiene din regiunea Catalonia. Săptămîna trecută a reprezentat un nou moment de răscruce pentru catalani. La 1 octombrie 2017, sute de mii de oameni au format un lanţ uman pentru a cere separarea Cataloniei de Spania. Atît organizatorii şi sponsorii evenimentului, cît şi guvernul regional catalan au afirmat la unison că dorinţa lor de a atrage atenţia opiniei publice a însemnat o reală surpriză, ba mai mult, chiar o „misiune îndeplinită”.

Aceştia descriu năzuinţa pentru independenţă a regiunii ca pe un tren care accelerează şi care nu se opreşte decît în momentul în care va ajunge la staţia finală numită independenţă. Mulţi comentatori, dar şi lideri politici naţionalişti au avertizat Madridul să se ferească de acceleratul catalan şi să lase drumul liber spre independenţă, pentru a evita orice fel de coliziune nedorită între cei doi poli ai Spaniei, pentru a nu exista riscuri de „deraiere” a trenului ce merge în ritm galopant în direcţia libertăţii. Mişcarea de independenţă catalană a adunat şi continuă să adune o seamă de susţinători, printre care se numără importanți activişti şi politicieni catalani. De exemplu, avocatul Joan Ignasi Garcia, primar al oraşului Vilanova i la Geltrú şi membru al Partidului Socialist din Catalonia afirma: „Noi, catalanii, i-am lăsat pe spanioli să se ocupe de toate îndatoririle noastre publice corespunzătoare unui stat independent. Noi îi plătim ca să-i lăsăm să ne distrugă legile, îi plătim ca ei să ne îngrădească accesul la lumea întreagă, îi plătim pentru ca ei să interzică accesul culturii şi a limbii noastre în marea arenă internaţională şi îi plătim ca să se amestece în treburile interne ale Cataloniei, cum ar fi educaţia. Din momentul în care Catalonia devine stat european, noi ne vom crea propria Curte Constituţională, armata noastră, poliţia noastră şi alte instituţii aferente. Vom avea infrastructură proprie, căi ferate proprii, aeroporturi, vom promova limba şi cultura catalană, vom avea politicienii noştri în Europa, ambasadori, consulate, traducători, oameni de afaceri…Catalanii sînt pregătiţi să spună lumii întregi clar şi răspicat: Ne dorim un stat catalan. Ne-am dori să cerem sprijinul moral al tuturor naţiunilor democratice ale lumii, rugîndu-le să recunoască statul catalan în ziua decisivă în care ne vom proclama independenţa din Parlamentul Catalan. În acelaşi timp, am dori, de asemenea, ca poporul spaniol să ne sprijine în demersul nostru, să sprijine deciziile nostre democratice şi să convingă guvernul să nu întîrzie recunoaşterea independenţei Cataloniei; aşteptăm cu nerăbdare o nouă eră a prieteniei înlăuntrul Uniunii Europene, un loc în care fiecare naţiune are un statut aparte”. (Am citit discursul lui Joan Ignasi Garcia în ediția online a cotidianului catalan La Vanguardia.)

Pe de o parte, foarte mulţi comentatori au comparat situaţia din Catalonia cu luptele anti-coloniale din Africa sau Asia de la începutul secolului al XX-lea. Însă, dintr-un punct de vedere obiectiv, comparaţia este exagerată. Pot fi consideraţi catalanii asupriţi şi exploataţi de către Spania? Catalonia este în prezent una dintre cele mai bogate comunităţi autonome şi are una dintre cele mai bogate economii ale întregii Spanii. Oriunde în acestă regiune se poate observa cu uşurinţă faptul că serviciile publice, educaţia şi dezvoltarea industrială se află la cote mai înalte decît în orice alte ţinuturi spaniole autonome.

Cu siguranţă, aici se poate întîlni şi cea mai înfloritoare şi mai vibrantă viaţă culturală. Mai mult, veniturile fiscale colectate în Catalonia sînt vitale pentru buna funcţionare a guvernului spaniol. Într-un editorial din La Vanguardia se afirma vehement că PIB-ul pe cap de locuitor în Catalonia este cu 18% mai ridicat decît cel al Spaniei. Ceea ce, sublinia editorialistul, este colosal. Una dintre cele mai populare argumente din retorica naţionalistă este: „Spania fură de la noi” (‘Espanya ens roba’). Toate partidele naţionaliste catalane, în frunte cu ERC-ul şi ICV-ul au suţinut că cea mai mare parte a impozitelor colectate în regiune ar trebui să rămînă în acel loc. (Am extras și adaptat informaţii de pe www.mientrastanto.org.)

De asemenea, motivul principal al independenţei este libertatea. Catalanii suţin vehement că ei sînt captivi în interiorul Spaniei, asemeni locuitorilor din Valencia, Galicia sau Madrid. Deşi există un sistem bilingv în teorie, iar limba catalană se vorbeşte în mod curent în regiune, catalanii se plîng că au doar două ore de catalană pe săptămînă, în restul timpului fiind obligaţi să vorbească în limba oficială a statului spaniol, castiliana. O Catalonie independentă ar deveni un stat mult mai centralizat decît actuala Spanie. Barcelona ar putea găzdui aproape jumătate din populaţia spaniolă şi niciun alt oraş nu ar putea să-i fie rival sau să-i contrabalanseze influenţa.

Independenţa ar putea însemna o economie mai bună prin încurajarea dezvoltării regionale şi a dreptului de a păstra bogăţia locală strict la nivel regional (cum este cazul staţiunilor turistice de la malul mării ori al simbolului sportiv reprezentat de clubul de fotbal al Barcelonei, ori cazul fascinantei creaţii arhitectonice a lui Gaudi, Sagrada Familia), acest lucru implicînd un standard ridicat al calităţii vieţii, dar şi libertatea care irumpe dintr-o serie de constrîngeri impuse de stat, favorizîndu-se astfel descentralizarea şi autodeterminarea.

Aşadar, catalanii sînt pregătiţi să se expună tuturor riscurilor ce decurg dintr-o mişcare secesionistă de independenţă, ca formă de expresie profund naţionalistă, spunînd lumii întregi cu toată convingerea că îşi doresc un stat numai al lor. Prin însăși complexitatea sa, exemplul catalan oferă multe învățăminte. Europa a fost martora multor evenimente decisive, iar Spania nu este iertată în această privinţă. Deşi tendinţa este de a ocoli secesiunea în Europa contemporană, prin căutarea unor soluţii de tipul regionalizării şi apropierii etnice între grupuri care fac parte din state diferite, totuşi, Catalonia doreşte libertatea propriilor decizii şi deplină independenţă statală. Vor reuși oare catalanii? Cum va arăta ziua de mîine pentru aceștia? Timpul va îmbrăca haina inamicului ori a aliatului…Que Sera, Sera!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„«România literară» e parte din mine”

Publicat

pe


Interviu-Express


10 octombrie 1968: apare primul număr al României literare, revistă care înlocuiește Gazeta literară, întemeiată în 1954.

10 octombrie 2018: România literară împlinește 50 de ani.

Criticul literar Gabriel Dimisianu ne-a acordat un interviu despre anii pe care i-a petrecut în redacțiile Gazetei literare și României literare. În 1968, avea 32 de ani și era redactor-șef adjunct al proaspetei Românii literare. În 2018, are 82 de ani și continuă să publice în România literară, deținînd rubrica „Lecturi libere”.



Alexandru Dumitriu: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, se împlinesc, în acest octombrie, 50 de ani de cînd există săptămînalul România literară. Mai exact, 50 de ani de cînd Gazeta literară a devenit România literară. Ați fost, la începuturile noii reviste, redactor-șef adjunct, sub conducerea poetului Geo Dumitrescu. Și ați rămas în această funcție vreme îndelungată. Cum a fost pregătită trecerea la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce-mi vine întîi în minte este chiar faptul că au trecut atît de mulți ani! 50 de ani înseamnă ceva covîrșitor… Sigur că îmi amintesc de acele momente. A fost o perioadă în care a existat Gazeta literară, apărută în 1954, pe cînd eram student. A fost un moment, chiar și pentru atunci, de emulație și de speranță că se va întîmplă și în cultură ceva bun. În cazul Gazetei literare, modelul era de inspirație sovietică: Literaturnaia Gazeta. Dar pentru cei de atunci, pentru cei care ne interesam de literatură a fost un fapt pozitiv. Cu toate că revistele de atunci, și Contemporanul, și care mai erau, erau încă marcate grav de tot de sociologism, de dogmatismul epocii. Însă chiar simplul fapt că apărea o revistă consacrată numai literaturii fusese, pentru noi, un semn bun, era ceva care ne încuraja.

August 1968. Speranțe că va fi mai bine

Alexandru Dumitriu: Apariția României literare este anunțată în Gazeta literară încă din iulie ’68. A fost, apoi, momentul Cehoslovacia…

Gabriel Dimisianu: Da, sigur că august ´68 a fost un moment de încurajare a mișcării național-culturale. S-a întrevăzut atunci că dependența exclusivă față de ce venea dinspre Răsărit și dinspre Moscova poate fi atenuată, pentru a se face loc unei afirmări naționale în cultură. Eram foarte tineri și orice mișcare în acest sens ne încuraja, ne dădea speranțe că va fi mai bine…

Alexandru Dumitriu: Păstrați primul număr al României literare?

Gabriel Dimisianu: Nu cred că îl mai am. Ce pot să mai spun că am este amintirea unei epoci. Așadar, înainte de România literară fusese Gazeta literară, la care am lucrat. Vreo doi ani am lucrat și la revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, care era o revistă a studențimii. Cred că era publicația cea mai deschisă către înnoire în acei ani. M-am reîntors la Gazeta literară, de care eram deja legat printr-o serie de prieteni, colegi care erau încă acolo. Mă refer la Valeriu Cristea, la Lucian Raicu, la Marcel Mihalaș. Toți au fost și în echipa Gazetei.

În tipografiile altei epoci

Andreea Teliban: Despre perioada în care ați îndeplinit funcția de corector la Gazeta literară notați, între altele, în Amintiri și portrete literare: „Primele zile din săptămînă le petreceam aproape întregi în tipografie, inhalînd, fără limite, fum de țigară și emanațiile cu miros dulceag ale plumbului topit”. Fumați, ați fumat vreodată?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Am fumat mai bine de 20 de ani. Dar am deja 20 și ceva de ani de cînd nu mai fumez. Într-o zi, m-am hotărît să renunț.

Andreea Teliban: Fumatul a fost, în cazul dvs., un viciu căpătat în urma „maratoanelor” tipografice?

Gabriel Dimisianu: Nu, fumam – pe ascuns – încă din copilărie! De la 13-14 ani…

Andreea Teliban: Credeam că a fost o contaminare în tipografie…

Gabriel Dimisianu: Nu, tipografia, mă rog, mi-a dat senzația unei suprasaturări în această privință! Fuma toată lumea, ce era acolo era greu de suportat. Dar eram tineri… Într-o zi am hotărît să mă las de fumat. Mi-am dobîndit admirația soției, care nu credea că sînt în stare de așa ceva. Am făcut-o!

Andreea Teliban: Care era atmosfera în tipografie?

Gabriel Dimisianu: Mă refer la sediul Gazetei literare și al altor publicații din strada Brezoianu, unde funcționa atunci, în primul rînd, Informația Bucureștiului. Acolo, la etajul 2 sau 3, aveam și noi, cei de la Gazeta literară, un spațiu, care era al corecturii, ocupat de cei cinci corectori: Matei Călinescu, Modest Morariu și cu mine și doi cu mai veche experiență gazetărească, Ionel Marinescu și Mircea Popescu, care erau din vechea gardă, ca să zic așa. Acolo se tipărea Gazeta literară și eram în contact imediat cu tipografia. Era un spațiu cu geamuri, în care se afla corectura. Erau și alții, de la alte publicații. Ziarele, revistele se tipăreau la linotip. Azi e cu totul altfel. Tehnica despre care vorbesc aparține altei epoci…

Săptămîna începe joi

Alexandru Dumitriu: Se ignoră uneori eforturile din spatele revistei, eforturile redacționale. Cît de solicitantă este această muncă, mai ales pentru un redactor-șef adjunct?

Gabriel Dimisianu: Încă o dată spun: nu pot să mă refer decît la o epocă diferită, care, și sub raportul tehnicii, e altfel decît azi. Atunci erau trei instanțe, ca să spun așa: una era redacția, alta corectura și, în fine, tipografia. Noi, cei din redacție, primeam textele colaboratorilor, care atunci erau dactilografiate, le corectam, le vedea conducerea publicației și mergeau la tipografie. Revista se tipărea la linotip, paginile reveneau în redacție, apoi urma corectura, mă rog, erau mai multe etape pînă se structura revista. O dădeam din nou tipografilor și ei se ocupau de apariția revistei. Joi dimineața așteptam cu nerăbdare să apară, să vedem cum a ieșit, după ce participasem la configurarea ei. În fiecare săptămînă aveam acest program.

Andreea Teliban: Așteptarea revistei din rotative presupunea o noapte albă?

Gabriel Dimisianu: Revista se tipărea miercuri seara, dar nu așteptam noi acolo, în tipografie. Ne îndeplinisem treburile și o vedeam a doua zi, la chioșc, sau cînd veneam în redacție și răsfoiam primele exemplare.

La redacție, ca acasă…

Andreea Teliban: Sediul redacției României literare a fost, pe rînd, pe Ana Ipătescu, în Casa Scînteii, în Casa Monteoru și, acum, pe Calea Victoriei. De care dintre aceste adrese vă leagă cele mai frumoase amintiri?

Soții Gabriel și Georgeta Dimisianu acasă, la București, în octombrie 2018

Gabriel Dimisianu: De toate mă leagă ceva, dar în mod special mă leagă multe de sediul din Ana Ipătescu 15. Azi mi se pare că acolo e o ambasadă. Ei, acolo, la primul etaj, funcționa Gazeta literară, era și Luceafărul la etajul celălalt, iar la parter era Viața românească. La subsol era o încăpere în care am locuit eu cu soția mea 5 sau 6 ani. Acolo a fost locuința noastră! Eram foarte aproape de locul de muncă, urcam o scară! Iar soția mea mergea cîteva zeci de metri, ea lucra la E.S.P.L.A. [Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, n.r.], care era tot pe Ana Ipătescu. Erau acolo cele trei redacții pe care le-am amintit. Foarte aproape, în Calea Victoriei, era sediul Casei Scriitorilor, instituție-anexă a Uniunii. Erau mai multe instituții care țineau de Uniunea Scriitorilor. Sediul Uniunii a fost în Kiseleff, pe vremea președinției lui Beniuc și a lui Stancu, pe urmă s-a mutat în Calea Victoriei.

Andreea Teliban: Cît timp ați locuit în subsolul din Apa Ipătescu, vă beați cafeaua acasă sau în redacție, la etaj?

Gabriel Dimisianu: Și acasă, și în redacție… Beam multe cafele pe atunci! Mă rog, era un spațiu în care m-am simțit bine și, în același timp, sigur, cu dezavantajul faptului că prietenii scriitori simțeau nevoia să treacă și pe la noi, să ne bată în ușă, înainte de a urca la redacție. Era simpatic! Aveam numeroși prieteni. Mulți, din nefericire, nu mai sînt în viață. Asta e…

Din toate generațiile

Alexandru Dumitriu: Au fost situații cînd v-ați gîndit să părăsiți revista?

Gabriel Dimisianu: Nu, m-am simțit bine la revistă. Cum spuneam, prietenii mei cei mai buni, pe care i-am amintit, erau acolo. Mă simțeam bine, lucram. Ceea ce făceam era în asentiment cu aspirațiile mele, cu dorințele mele de a face o revistă la care totdeauna am ținut și, cît am putut, atîția ani, am realizat-o.

Alexandru Dumitriu: Nu v-a încercat nici sentimentul uzurii fiind „prins” săptămînă de săptămînă în această activitate?

Gabriel Dimisianu: Nu. Mă simțeam foarte bine. Mai ales că revista era, mă rog, făcută de cîțiva redactori, dar la compunerea ei participau mulți alți scriitori, din toate generațiile, și tineri, și mai puțini tineri, și clasici, cîți mai erau în viață în acei ani. Scriau pentru România literară și era un motiv de satisfacție să obțin texte de la acești scriitori.

Alexandru Dumitriu: Ați păstrat, ca documente de istorie literară, aceste manuscrise sau dactilograme?

Gabriel Dimisianu: Nu. Apăreau în revistă. Nu mai știu ce s-a întîmplat cu manuscrisele.

O publicație culturală trebuie să pună în lumină noutățile valoroase

Alexandru Dumitriu: De ce calități credeți că este nevoie pentru a conduce o revistă literară?

Gabriel Dimisianu: Mi-e greu să spun care sînt condițiile de azi. Cred că e foarte important ca realizatorii unei reviste să fie cu adevărat pasionați de cultură, de literatură și să dobîndească – dacă nu au avut de mai înainte – o experiență gazetărească. Probabil că astăzi această experiență se deosebește de aceea pe care o știu eu. Dar, în mare, tot cam același lucru trebuie să fie.

Alexandru Dumitriu: Ce nu ar trebui să lipsească unei reviste culturale?

Gabriel Dimisianu: Sînt cîteva structuri fără de care nu poate exista o asemenea publicație: partea de critică, opinia critică a revistei, care se manifestă prin cronica literară, prin articole de recenzare a aparițiilor curente. Noutățile valoroase trebuie să fie puse în lumină de o publicație, nu se poate altfel. Acesta este rostul principal: să distingă în ce apare, în ce se întîmplă în lumea literară, în lumea editorială ce e valoare. Mă rog, dacă se confirmă sau nu se confirmă, asta e altceva. Cei care lucrează în redacțiile culturale trebuie să facă acest lucru: să discearnă, să aleagă din ce apare ce cred ei că e valoros. Rămîne de văzut dacă reușesc sau nu…

Nu întotdeauna am scris despre ce aș fi vrut

Andreea Teliban: Ați menționat importanța criticii pentru o revistă culturală. Obișnuiați să alegeți dumneavoastră cărțile despre care scriați?

Gabriel Dimisianu: Sigur că da! Era o posibilitate de a interveni în procesul literar. Nu totdeauna alegeai sau ajungeai să scrii despre ce voiai să scrii cu adevărat. În orice redacție sînt împrejurări, sînt necesități interne cărora trebuie să le faci față. Dar, în general, cărțile despre care am scris, într-un fel sau altul, bine sau rău, exprimă o opțiune personală. Nu totdeauna am scris însă despre ce voiam neapărat să scriu. Sînt împrejurări, într-o redacție, cum spun, de care trebuie ținut cont.

Andreea Teliban: Vă amintiți un astfel de episod?

Gabriel Dimisianu: Ei, nu-mi mai amintesc lucruri foarte îndepărtate. S-au întîmplat, bineînțeles. N-aș putea să vă exemplific acum. Dar erau scriitori impuși cumva atenției de puterea de atunci. Prin faptul că acei scriitori făceau niște concesii, făceau niște servicii puterii politice. Sigur că noi, criticii, nu eram dispuși să îi primim cu brațele deschise, cum ni se cerea s-o facem. Erau scriitori agreați de putere, de regimul de atunci și mai puțin sau chiar deloc de critica literară, care încerca să exprime un punct de vedere propriu și să discearnă între ce e bun și ce e rău. Se înșela sau nu – asta s-a văzut în timp. Erau scriitori care făceau jocul puterii de atunci și, mă rog, care nu conveneau criticii propriu-zise. Dar au fost și multe concesii făcute. Pentru că, pentru a fi prezent, în acea epocă, în reviste, în ziare nu se prea putea fără a face unele concesii. Din nefericire. Nu se prea putea. În ce constau aceste concesii? În a scrie despre un autor pe care îl prețuiai mai puțin. Pe cît am putut, pe cît m-au ținut puterile, m-am ferit să fac concesii prea multe. Nu pot să spun că nu am făcut. Ar fi să nu spun adevărul.

Lupta cu organele de control. Cedări sau necedări

Alexandru Dumitriu: Pot apărea dezavantaje într-o funcție de conducere a unei reviste? Care ar fi ele?

Gabriel Dimisianu: Da. Sînt dezavantaje și avantaje. Avantajele erau că încercam să impunem o perspectivă, lucrări valoroase. În măsura în care noi înșine le depistam și erau cu adevărat niște valori. Dezavantaje? Da, pentru că orice opinie critică sau selecție pe care o faci într-o publicație e văzută de unii într-un fel și de alții altfel. De unii e văzută bine, de alții nu-i văzută bine. Asta e! Ce poți să faci?!

Alexandru Dumitriu: Ați trecut, ca redactor-șef adjunct, și prin alte situații incomode. Mă gîndesc la inevitabilele „șicane” politico-ideologice. Scrieți, de pildă, în Amintiri și portrete literare, că un interviu cu Salvador Dalí, publicat în revistă, a deranjat „forurile”, iar Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, vă „mustrase”. Cît de frecvente erau asemenea chemări la ordine?

Gabriel Dimisianu: Erau destul de multe, pentru că o publicație, ca să apară, trebuia să obțină anumite aprobări. Toate paginile revistei mergeau la Direcția Presei, la cenzură, de unde se întorceau cu niște observații de care redacția trebuia să țină cont. Interveneau discuții, mă rog, cedări sau necedări. Era un întreg proces. Apariția unei publicații nu era simplă și nu se petrecea numai prin ceea ce făceau cei care o alcătuiau în redacție. Erau și intervențiile acestor foruri, cum li se spunea, de control și, în ultimă instanță, de aprobare. Erau chiar mai multe. Depindea și de cine edita o publicație. Dacă o edita Consiliul Culturii, dacă o edita știu eu cine… Interveneau mai multe perspective asupra a ceea ce urma să apară. Dar, în ultimă instanță, era avizul Secției de Presă a Comitetului Central și al Direcției Presei, care era cenzura propriu-zisă. După ce se obțineau aceste avize, apărea și revista! Și era o întreagă – cum să spun? – luptă cu aceste organe de control și de aprobare. Erau redactori profesioniști, care duceau de ani de zile asemenea lupte și reușeau mai mult sau mai puțin. Am avut, cînd am intrat în lumea literară, exemplul unor oameni dedicați unor asemenea lupte, ca șefii mei de atunci, Paul Georgescu sau S. Damian, despre care știam că duc această luptă pentru a publica materiale convenabile sau cît de cît interesante.

Revista avea un public sigur și atașat

Alexandru Dumitriu: Ați avut legitimație de presă?

Gabriel Dimisianu: Cred că am avut, da.

Alexandru Dumitriu: V-a fost de folos, ați întrebuințat-o în vreo situație?

Gabriel Dimisianu: La ce să-mi folosească?! Am fost și membru al Uniunii Ziariștilor, pentru că Uniunea Scriitorilor avea relații cu Uniunea Ziariștilor. Erau scriitori care aveau mai multe relații cu gazetăria, ca Radu Cosașu sau Mihai Stoian, legați mai mult decît mine de publicistică.

Andreea Teliban: În perioada în care ați lucrat la România literară, ați primit la redacție scrisori din partea cititorilor, scrisori dedicate dvs. personal?

Gabriel Dimisianu: Oi fi primit, nu mai știu! Revista era, într-adevăr, foarte citită în anumite medii, în cele culturale, literare, studențești. Erau cititori printre cadrele didactice care scriau și în revistă. Aveam un public sigur și atașat. Or fi fost și scrisori, nu mai știu…

Dincolo de uzine și de macarale…

Andreea Teliban: La rubrica Poșta redacției, ca să rămînem în zona scrisorilor, în numărul 6 al României literare, apar niște îndemnuri încurajatoare către Mihai Ursachi, care era, la acea vreme, necunoscut ca poet. Știți și alte nume care și-au încercat „norocul”, ca să zic așa, la Poșta redacției în România literară?

Gabriel Dimisianu: Cred că Poșta redacției era ținută atunci, în ’68, chiar de Geo Dumitrescu. Cîndva a și semnat-o.

Andreea Teliban:  În exemplul acesta nu era nici o semnătură.

Gabriel Dimisianu: S-ar putea să fi fost Geo Dumitrescu. Dacă lansarea acestui nume e de atunci, înseamnă că ea a avut girul lui Geo Dumitrescu. Ceea ce nu e puțin lucru…

Andreea Teliban: Nu cunoașteți și alte nume care să se fi lansat în revistă?

Gabriel Dimisianu: Cred că sînt mulți, n-aș putea să-i spun acum. În primul rînd sînt poeții care erau în cercul Gazetei literare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, care au și apărut, în același an, 1960, mi se pare, cu volumașele lor de debut, în colecția „Luceafărul”, de la E.S.P.L.A. Niște cărți pe care cine le citește azi cred că le aruncă… Deși, cu mai multă atenție, se poate vedea în fiecare talentul de poet. În anumite structuri, în anumite imagini, într-o anumită noutate. Dar, altfel, sînt și acolo clișeele de atunci, cu uzine, macarale… Le găsim și la acești poeți care, ulterior, s-au debarasat de asemenea clișee și s-au afirmat ca poeți importanți. Mă refer, încă o dată spun, la Nichita Stănescu, la Ilie Constantin, la Cezar Baltag, puțin după aceea la Blandiana, care s-au afirmat din ce în ce mai puternic și mai personalizat în acea epocă.

Inventivitatea lui Geo Dumitrescu

Andreea Teliban: Între rubricile României literare apare, încă din primul număr, o secțiune de rebus, cu un careu conceput de Tudor Mușatescu.

Gabriel Dimisianu: Tudor Mușatescu?!

Andreea Teliban: Da… S-a organizat chiar și un concurs de rebus, anunțat în numărul 5 al revistei. Cu premii în cărți, însoțite de autografe, lucrări de artă pe care le oferea Fondul Plastic, abonamente anuale la România literară… Aceasta e pagina…

Gabriel Dimisianu: Asta e foarte interesant. Nu mai țin minte! Da, asta e pagina de „Varietăți”. „Odisee”, de Tudor Mușatescu… Da! Cred că e reprodus de cine știe unde… Concurs de jocuri… „Pescuitorul de perle” era urmărită de mulți. Interesant!

Andreea Teliban: Era o revistă care se deschidea către cititori și prin rubrici mai puțin „sobre”.

Gabriel Dimisianu: Cum să nu?! Acuma văd, reamintindu-mi! Am și uitat unele lucruri.

Alexandru Dumitriu: Între rubricile mai puțin „sobre” era și cronica de fotbal, situată mereu pe ultima pagină, a 32-a.

Gabriel Dimisianu: Ținută parcă de Barbu, nu?

Alexandru Dumitriu: Pînă în decembrie ’68, da, de Eugen Barbu. După care titularul ei va deveni Fănuș Neagu. Cum vedeți o rubrică sportivă în România literară?

Gabriel Dimisianu: Erau, în primul rînd, puncte de vedere ale redactorului-șef, Geo Dumitrescu, care era foarte deschis. El venea din epoca Războiului cu o anumită experiență de presă, era și un om plin de farmec la care, noi, tinerii, țineam foarte mult, ni se părea că e de-al nostru, deși el era cu cel puțin 20 de ani mai în vîrstă și trecuse prin multe deja. Era foarte inventiv și foarte deschis către propuneri, către idei… Datorită lui, revista s-a îmbogățit cu aceste rubrici, cuvinte încrucișate, cronică de fotbal… Avînd și partea serioasă, „gravă”, cu studii, dar și aceste manifestări ludice, spre a le spune astfel. Țineam atunci, ca oricine, de altfel, ca revista să fie citită în cercuri mai largi decît cele strict ale noastre, de literați, teoreticieni… Ăsta a fost profilul României literare, de gazetă deschisă. Nu doar teorie și texte literare, ci și această deschidere spre diverse fronturi de interes.

Alexandru Dumitriu: V-a „ispitit” vreodată cronica de sport?

Gabriel Dimisianu: Nu! Îl citeam cu plăcere pe Fănuș, îl citeam cu plăcere pe Mazilu, care a scris și el cronică de fotbal. Îi citeam pentru că aveau un anumit farmec, nu pentru ce spuneau ei despre meciuri. Deși nu eram asportiv. Nu-i citeam pentru că emiteau niște adevăruri despre sport, ci pentru cum scriau.

Am încercat să ținem o linie bună în cultură

Andreea Teliban: Care a fost textul pe care l-ați scris cu cea mai mare greutate de cînd sînteți la România literară?

Gabriel Dimisianu: Ce pot să spun? E o activitate de cîteva zeci de ani… Au fost și momente complicate, dificile. Astăzi e cu totul altfel decît era atunci. Dar și atunci erau momente bune, le ziceam noi, și momente rele. Momente de relativă deschidere culturală și momente de închidere. Asta ținea de evenimente, de cine venea la conducerea unor instituții care aveau un cuvînt de spus aici. Ceea ce făceam noi era să încercăm să ținem o linie bună în cultură. Cît am reușit se poate vedea. Ce mai pot să spun acum, după atîția ani? Totul trebuie raportat la epocă și la împrejurările de atunci. Au fost momente bune – bune relativ – și momente rele. Cînd am intrat eu în lumea literară, în ’58-’59, se simțeau reacțiile de după ce se întîmplase în Ungaria. Revoluția din ’56 a avut ca efect la noi o deschidere către ce era acolo și, în același timp, a fost și o înăsprire. Dej era foarte supărat pe ce se întîmplă în cultură. Și a închis multe direcții.

Alexandru Dumitriu: Au fost închiși și scriitori…

Gabriel Dimisianu: După care iar au urmat o relativă deschidere și relaxare a controlului politic… Așa am dus-o. Epoci la care trebuia să te adaptezi, pentru că altfel nu se putea. În anii ’56-57, era o oarecare deschidere. După care a urmat o reacție la aceste deschideri! Iar în ’71 au fost așa-numitele „teze din iulie” ale lui Ceaușescu, care au însemnat un moment rău pentru cultură. Dar nu au reușit, totuși, să distrugă chiar tot. Au existat posibilități de menținere a ce se cîștigase în anii de liberalizare.

Texte care corespundeau unor cerințe politice

Alexandru Dumitriu: Dacă ați amintit aceste perioade sinuoase, în România literară vor apărea o vreme, începînd cu al doilea său număr, fragmente inedite din Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Poate fi interpretată restituirea săptămînală a jurnalului scris de mentorul „Junimii” și ca un manifest estetic pe care și-l asuma revista? Sau, în orice caz, ca o direcție estetică?

Gabriel Dimisianu: Fără îndoială! Și era o cucerire, atunci, a unui spațiu cultural. Militam pentru valoarea literară prin raportarea la Maiorescu, care a însemnat ce a însemnat în cultura română. Recunoașterea valorii se făcea prin această raportare la Maiorescu, la maiorescianism, la „Junimea”, la junimism. Toate acestea erau nu numai niște fapte de istorie literară. Referirea la ele și comentarea lor erau un fel de a atrage și pentru actualitate sentimentul valorii, al esteticului. Era și o formă polemică. Pentru că nu era chiar simplu, atunci, cum s-ar părea azi, să militezi pentru valoare și estetic. Dimpotrivă. Se cerea oficial slujirea unei politici, a politicii de partid. Era foarte complicat, nu era simplu deloc. Și dacă apăreau niște texte de acest fel, în mai toate revistele în care apăreau, erau acceptate pentru că în alte pagini erau și niște texte conformiste față de linia oficială… Nu cred că există numere chiar din România literară a acelor ani total „curate”. Erau și texte care corespundeau unor cerințe politice. Nu se putea altfel, nu ar fi apărut altfel nimic! Ceea ce astăzi poate să creeze nemulțumiri față de ce era atunci și o privire critică, dar, examinînd din interior epoca, nu pot să spun decît că nu se putea altfel.

Șansa unor conduceri bune

Alexandru Dumitriu: În Amintiri și portrete literare, i-ați evocat pe doi dintre „șefii” de dinainte de 1989 ai României literare: Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Geo Dumitrescu a fost redactor-șef din 1968 pînă în 1970, George Ivașcu din 1971 pînă în 1988, cînd a plecat din această lume. Între cei doi, a mai fost, un an, și prozatorul Nicolae Breban. Dacă la Geo Dumitrescu și la Ivașcu am remarcat, din portretele dvs., autoritarismul cu care conduceau revista, cum era Nicolae Breban ca redactor-șef?

Gabriel Dimisianu: El a fost redactor-șef o perioadă mai scurtă. Era așa cum se știe: un om atît de plin de sine încît nu observa în revistă decît ce-l interesa pe el. Însă am lucrat bine împreună. A fost o perioadă în care el era plecat în Franța. Ce pot să spun? Era de partea binelui, de partea noastră. E adevărat că, spre surpriza multora, a avut o ascensiune politică foarte rapidă. Ne-am trezit cu el membru în Comitetul Central! Numai că nu a durat prea mult această apartenență.

Alexandru Dumitriu: Au fost atitudinile pe care le-a avut în 1971…

Gabriel Dimisianu: Așa! În care se referea critic la „teze” și, implicit, la Ceaușescu… Nu se putea accepta așa ceva!

Alexandru Dumitriu: Apropo de tendințele să nu le spun dictatoriale, cît severe de conducere pe care le arătau Geo Dumitrescu și George Ivașcu. Disciplina e drumul pe care trebuie să meargă o revistă culturală pentru a se impune și a-și păstra o ținută? E nevoie de disciplină?

Gabriel Dimisianu: Eu cred că nici nu se poate fără! Nu se poate fără, pentru că altfel lucrurile se dispersează. O revistă este, totuși, o instituție care, pentru a funcționa, trebuie să fie condusă. Sigur, condusă bine sau condusă rău, condusă de un om luminat sau de un înapoiat. Eu cred că la România literară am avut șansa unor conduceri bune. Cu, mă rog, inerente scăpări. În general, au fost oameni de bine, oameni care știau ce este literatura, erau ei înșiși scriitori, nu aveau complexe… Așa a funcționat revista de-a lungul multor ani. Și nu e vorba numai despre conducere, ci și despre cei care compuneau redacția, care și-au creat – cei mai mulți dintre ei – un destin personal și au reprezentat ceva pentru literatură. Mă gîndesc la Lucian Raicu, la Valeriu Cristea și la atîția alții, care au fost mai întîi în redacția Gazetei literare și pe urmă a României literare. Au fost și perioade mai grele, mai complicate – pe atunci conducerile revistelor erau încredințate unor oameni foarte disciplinați și foarte ascultători. De pildă, perioada cu Tiberiu Utan… Dar, în esență, toți au acționat pentru valoare și pentru binele cultural. Făcînd și concesii. Nu se putea altfel.

Alexandru Dumitriu: Felul în care l-ați descris pe Geo Dumitrescu în calitate de redactor-șef, de fapt, în care l-ați cunoscut, sever în redacție, afectuos în afara ei, seamănă cu ce scria poetul Ion Brad despre anii petrecuți alături de Geo Dumitrescu la Almanahul literar din Cluj.

Gabriel Dimisianu: La fel era?!

Alexandru Dumitriu: La fel. Drastic în redacție, seara…

Gabriel Dimisianu: Seara la distracție! A fost la înființarea revistei și a rămas pînă în 1970. Înainte de a fi fost în conducerea acestei reviste, își crease un mediu de simpatizanți, de oameni care țineau la el. Nu era un om venit de „deasupra”, ci din interiorul lumii literare, al vieții literare. Era simpatizat. Și pe drept cuvînt, cred eu. Avea și inteligență, și umor, și talent. Deși nu a scris foarte mult, ce a scris a avut ecou în lumea literară, toată generația poetică de după Război e marcată de stilul lui ludic și de felul lui de a scrie.

Adrian Păunescu la „România literară”

Alexandru Dumitriu: L-ați avut, un timp, subaltern la România literară pe poetul Adrian Păunescu, cu care ați fost coleg, înainte, la revista Amfiteatru.

Gabriel Dimisianu: Da! Și la Amfiteatru mi-era subaltern!

Alexandru Dumitriu: Ce rol a avut Adrian Păunescu în redacția României literare?

Gabriel Dimisianu: Pe atunci, redacțiile erau compuse dintr-un număr mare de membri. Cei din redacții se puteau manifesta destul de liber. Iar el a fost simpatizat. Unii îl consideră egoist și egolatru. Era și asta, dar era și generos. Poate chiar din impulsul de a i se mulțumi și de a se vedea admirat de cei cărora le făcea bine. Făcea bine unuia sau altuia, în măsura în care putea, bineînțeles. Era și o formă de autoprețuire, dar efectiv a făcut foarte mult bine, a ajutat pe foarte mulți, le-a dat slujbe, cît s-a putut…

Alexandru Dumitriu: A fost importantă participarea lui la bunul mers al revistei?

Gabriel Dimisianu: Nu putea să nu fie importantă! Oriunde era, Adrian își impunea prezența. L-am avut coleg, pentru un timp, și la revista Amfiteatru, condusă, cum spuneam, de Ion Băieșu… Apoi, am fost împreună la România literară. Unde nu pot spune că am avut dificultăți. M-am înțeles cu el, alții nu.

Alexandru Dumitriu: Preda la timp materialele?

Gabriel Dimisianu: Cred că da! Chiar prea repede și prea multe!

Alexandru Dumitriu: Cum se face că nu v-a luat un interviu?

Gabriel Dimisianu: Păi de ce să-mi ia?! A, pentru că a făcut interviuri cu scriitori?

Alexandru Dumitriu: Pe care le-a și adunat în volumul Sub semnul întrebării

Gabrie Dimisianu: Asta numai el ar fi putut să spună.

Alexandru Dumitriu: Ați fi fost de acord să vă ia un interviu?

Gabriel Dimisianu: Da. Dar eram foarte apropiați, poate și de asta, eram prieteni. Erau nopți pe care le petreceam împreună…

Raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții

Andreea Teliban: Spuneți că Adrian Păunescu era simpatizat în redacție. Era cineva antipatizat?

Gabriel Dimisianu: Nu mai am acum reprezentarea întregii redacții. Au fost ani, au fost serii… În general, cei care au fost în redacția Gazetei literare și a României literare erau un nucleu de tineri care s-au și împrietenit. Îi amintesc încă o dată pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Marcel Mihalaș… Ne și împrietenisem, nu eram numai colegi. Mai erau în redacție, aduse într-un fel sau altul, mai vechi, mai noi, și personaje cu care nu ne înțelegeam. Mă rog, n-are rost să le amintesc acum. Țineau de altă orientare literară. Hai, totuși, să spun: Al. Oprea, Ion Lăncrănjan… Nu aveam cu ei, literar vorbind, nimic comun, dimpotrivă. Dar s-a întîmplat să lucrăm în aceeași redacție o perioadă. Nu era simplu. Ei antipatizau grupul de critici, criticii nu-i simpatizau. Dar așa era pe atunci: oamenii nu se adunau în asemenea colective redacționale după afinități, că nu se putea! S-a întîmplat, se întîmpla ca, alcătuindu-se aceste grupuri, unii să se împrietenească și să se înțeleagă. Alții, nu. Așa era atunci.

Alexandru Dumitriu: Deși amintiți în memorialistica dvs. că Geo Dumitrescu a convocat un lot de „albatrosiști” în redacția României literare, la începuturi.

Gabriel Dimisianu: Da, da.

Alexandru Dumitriu: Și ar fi vrut să-l „coopteze” printre colaboratori chiar pe Virgil Ierunca…

Gabriel Dimisianu: Așa este. Dar Ierunca n-avea cum să colaboreze. Nu se putea.

Alexandru Dumitriu: Însă reiese că autorul Libertății de a trage cu pușca a avut și o anumită libertate în organizarea redacției…

Gabriel Dimisianu: Cum să nu? A avut, a avut. Și Caraion era din aceeași lume. Mai erau și alții, mai puțin cunoscuți.

Alexandru Dumitriu: Existau rivalități între România literară și alte reviste?

Gabriel Dimisianu: Da. De pildă, între România literară și Luceafărul nu era o înțelegere perfectă.

Alexandru Dumitriu: În ce perioadă?

Gabriel Dimisianu: Mai mereu! În anii ’60, ’70, ’80. Grupul de la România literară avea afinități și comunica bine cu grupul de la Steaua. De asemenea, cu un grup de la Timișoara, unde era Mircea Mihăieș, de la Iași, cu Al. Călinescu… În fiecare dintre aceste centre de cultură aveam niște raporturi mai bune cu unii și mai puțin bune cu alții. Dar asta se întîmplă în orice societate, în orice lume.

O emblemă angajantă

Andreea Teliban: Cînd vorbiți despre România literară, vorbiți despre perioadele revistei.

Gabriel Dimisianu: Da.

Andreea Teliban: Ce părere aveți despre faptul că revista are, de cîțiva ani, și un format online?

Gabriel Dimisianu: Păi cred că nu se putea altfel! N-ar fi putut să nu țină seama de această realitate.

Andreea Teliban: Folosiți Internetul, vedeți revista pe site?

Gabriel Dimisianu: Sînt total incompetent aici! N-am de-a face cu Internetul. Soția mea se ocupă de această zonă.

Andreea Teliban: Ce înseamnă astăzi revista România literară?

Gabriel Dimisianu: E foarte bine că există. N-aș putea să spun ceva sigur despre revistă. E bine că apare, e bine că există.

Andreea Teliban: Credeți că va mai exista încă 50 de ani?

Gabriel Dimisianu: Ce-aș putea să spun?! Îmi cereți să fac prevestiri? În orice caz, îi urez să existe, să țină! O Românie literară a fost și-n secolul al XIX-lea, a fost și-n secolul XX, de ce n-ar fi și mai departe?

Andreea Teliban: Chiar în textul programatic din primul număr, revista se revendică de la vechea Românie literară, din 1855…

Gabriel Dimisianu: A lui Alecsandri…

Andreea Teliban: Și de la cea a lui Rebreanu și Cezar Petrescu, din anii ’30 ai secolului trecut.

Gabriel Dimisianu: Sigur, este angajantă această emblemă. Așa cred. Sper să existe în continuare, să intereseze măcar în anumite zone.

În apropiere, „România literară”

Alexandru Dumitriu: Ne-ați spus la unul dintre telefoanele care au premers această întîlnire să vă căutăm marți, pe seară, după ce veniți de la revistă.

Gabriel Dimisianu: Mă mai duc, da.

Alexandru Dumitriu: În fiecare marți?

Gabriel Dimisianu: Nu chiar în fiecare marți. La două săptămîni. Pentru că la două săptămîni am un text în România literară și, cu această ocazie, mă duc să-mi citesc textul în pagină, să-l revăd, cum făceam totdeauna cu ce scriam.

Alexandru Dumitriu: E o nostalgie această „vizită de lucru”?

Gabriel Dimisianu: Poate și asta, dar și o deprindere pe care cred că o au toți cei care au lucrat prin redacții. Marți e și ziua în care ei scot revista propriu-zisă.

Alexandru Dumitriu: De la chioșcuri n-o luați niciodată?

Gabriel Dimisianu: Ba o iau. Și cînd mă duc la redacție, mai am un exemplar acolo!

Alexandru Dumitriu: S-a întîmplat să ajungeți, prin țară, într-un loc mai „ascuns”, și să fiți surprins că găsiți revista acolo?

Gabriel Dimisianu: Nu-mi amintesc de o asemenea împrejurare, dar m-aș bucura să fie în cît mai multe locuri. De fapt, nu mai știu exact cum stau lucrurile cu revistele azi, cum știam acum 20 de ani, pentru că e altceva…

Alexandru Dumitriu: Să zicem, atunci, acum 20 de ani. Vă amintiți să fi ajuns undeva, să zic la Babadag…

Gabriel Dimisianu: Într-o provincie îndepărtată?

Alexandru Dumitriu: Sau apropiată…

Gabriel Dimisianu: Și să fiu luat prin surprindere că găsesc acolo România literară?

Alexandru Dumitriu: Da.

Gabriel Dimisianu: Nu mai știu. Unde-am fost eu, unde-am stat, unde-am existat, în apropiere se afla și România literară. Și la Neptun, și în Brăila mea natală, aici, la București, ce să mai vorbesc… Mi-e apropiată această publicație. Nu mă văd fără ea. Într-un fel sau altul, sper să existe în continuare. Și pentru mine, pentru că e parte din mine.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru