Facebook

SPECIAL

Acceleratul catalan: în cadență spre Independență!

Publicat

pe

„Naționalismul este un înlocuitor pentru visele pierdute, o reacție la dezamăgirea în fața neîmplinirii unor speranțe și aspirații mai mari. Naționalismul este un factor ce complică situațiile și un catalizator pentru alte dezvoltări.” (Antony Smith)

„Dorești ca regiunea Catalonia să fie un stat independent?” Aceasta a fost întrebarea care a aprins inimile și mințile miilor de semnatari ai petițiilor pentru una dintre cele mai dure forme de partaj politico-economico-social din ultima jumătate de secol. Cel mai recent vot de autodeterminare venit din cea mai dezvoltată regiune a Spaniei întruchipează simbolul spiritului naționalist. Tendința de etnicizare catalană este percepută ca o sursă de instabilitate, dar și un act de mîndrie etnică. Cu toate că în Europa contemporană se caută soluții pentru evitarea secesiunii substatale, prin intermediul protectoratului etnocultural, se remarcă revigorarea unor idei naționaliste în cadrul unei Uniuni Europene paralizate în fața unor mișcări secesionist-naționaliste tot mai frecvente.

Care este raportul de forțe în cazul triumviratului națiune-stat-naționalism în cazul situației din Catalonia? În ce măsură este văzut catalanismul drept o formă de naționalism și care este scopul reactivării sentimentului apartenenței la etnia catalană? Ce imbold a determinat minoritatea catalană din cadrul statului spaniol să devină încrezătoare și să solicite independența?

Recunoscut de către specialiști ca un fenomen major al istoriei europene a secolului al XIX-lea și al primei jumătăți a secolului XX, ca un factor hotărîtor al evoluției generale a societăților timpului modern, naționalismul reprezintă o realitate extrem de complexă, care trebuie analizată din multiple perspective. Este cunoscut faptul că, de aproape două secole, națiunile s-au înmulțit, afirmat și impus într-o mișcare continuă, opunîndu-se marilor imperii și spărgînd dominațiile lor.

Națiunea – un refugiu colectiv

Înainte de a începe o discuţie despre naţionalism, este necesară evidenţierea conceptului primordial, cel al naţiunii. O distincţie conceptuală de bază între naţiune, stat şi naţionalism trebuie efectuată. Ce este naţiunea? Multe definiţii au fost aşternute pe hîrtie, însă, dintre toate, cea mai plauzibilă şi mai demnă de menţionat mi s-a părut remarca lui Ernest Renan pe care Raoul Girardet a evidenţiat-o sugestiv în lucrarea sa, Naţionalism şi Naţiune: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. (…) O națiune este o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor care s-au făcut și de cele pe care suntem dispuși să le facem încă. Ea presupune un trecut; ea se rezumă totuși în prezent printr-un fapt tangibil: consimțămîntul, dorința clar exprimată de a construi o viață comună”.

Iată o definiţie atotcuprinzătoare şi sugestivă care poate fi completată cu următoarea afirmaţie: „Pe durata realizării sale, Națiunea face din provincii diferite un ansamblu armonios: o singură țară pentru un singur popor, animat de o singură credință și țintind spre același scop”. Nimic mai concludent decît aceste afirmaţii general-valabile în toate studiile de specialitate care analizează fenomenul naţionalismului. În fidelitatea față de principiile sale esențiale, națiunea devine un refugiu și o formă de solidaritate care implică apartenența la o comunitate.

În sens larg, principalele puncte de vedere ale paradigmei moderniste susținute de către teoreticienii construirii națiunii arătau că națiunile erau în mod esențial comunități teritoriale și politice, suverane, limitate, bazate pe coeziune, în care cetățenii erau egali din punct de vedere legal. Din îmbinarea lor cu statele moderne, au apărut ceea ce numim astăzi statele-națiune unitare. Națiunile pot fi comunități care vor să se mențină, într-un fel de plebiscit cotidian, continuu, autoafirmator, așa cum suținea Renan. Este necesară definirea națiunii în termenii epocii naționalismului. Abia atunci, în condițiile specifice ale epocii, națiunile pot fi definite ca produs atît al voinței, cît și al culturii.

Date fiind exploziile conflictelor etnice și sentimentelor naționaliste pretutindeni în lume, putem oare să fim siguri de stabilitatea unei comunități internaționale de state suverane? Naționalismul ar trebui privit asemeni unei forțe care erupe în istorie, ca o formă specific modernă a politicii care poate fi înțeleasă doar în relație cu evoluția statului modern de la originile sale și pînă în prezent. Tema suveranității este fundamentală în ideologia naționalismelor popoarelor care luptă pentru independența lor. Această suveranitate consacră dreptul lor de a decide în mod liber pentru propria soartă, iar cîștigarea acestei suveranității constituie obiectivul suprem al luptei lor. Temă care se regăseşte şi se pliază pe fundamentele ideologice ale naţionalismului catalan, alături de tema unităţii, cea referitoare la istorie, la voinţa de putere şi la tema alienării în raport cu o putere dominantă. Catalanii cred cu convingere că se pot afirma ca naţiune distinctă în plan politic şi cultural. Sub ce formă apare naţionalismul în Spania şi cum a apărut acesta în cazul regiunii Catalonia?

Spania se confruntă cu problema naționalistă; independenţa catalană devine mai curînd o obsesie. Perspectiva unei revendicări cu caracter etnic, conducînd la dislocarea și fărîmițarea statului stabilit din punct de vedere politic, nu poate fi exclusă. Se poate afirma că orice asumare a conștiinței naționaliste presupune, în mod obligatoriu și conștient, și o asumare a unui trecut istoric. Astfel, pornind de la revendicarea autonomiei unei culturi aparținătoare a unui trecut glorios, naționaliștii s-au străduit să legitimeze revendicarea independenței și a unității teritoriale. În acest context, naționalismul s-a afirmat în mediile asociate în modul cel mai direct progresului economic. Astfel s-au constituit zone de repliere identitară, izolate în interiorul teritoriului național. Treptat, naţionalismul catalan a devenit o doctrină care afirmă faptul că etnia catalană reprezintă o naţiune de-sine-stătătoare, care manifestă o dorinţă latentă de unitate culturală. Unul dintre argumentele solide ale naţionaliştilor catalani este cel istoric. Trecutul oferă adesea lecţii din care oamenii ar trebui să extragă învăţăminte importante. O scurtă prezentare istorică a regiunii este necesară pentru conturarea unei viziuni de ansamblu a situaţiei din provincia catalană.

Sagrada Barcelona

Este cunoscut faptul că dezvoltarea galopantă a industriei și crearea unuia dintre cele mai renumite centre culturale din Europa asigură Cataloniei locul în viața economică și culturală europeană. Capitala provinciei catalane, Barcelona, este al doilea oraș al Spaniei ca mărime după Madrid (rivalul său secular), fiind şi unul dintre cele mai vechi orașe. Datorită dezvoltării dinamice și perseverente a industriei, regiunea catalană ocupă primul loc în domeniul industriei și comerțelui în Peninsula Iberică. Din punct de vedere economic, industria textilă, de autoturisme, siderurgică și electronică ocupă locurile fruntașe. Nu trebuie omis nici portul comercial (aici se transbordează produse chimice, combustibili și produse alimentare). În vechime, Centrul Antic Barcino s-a aflat, pe rînd, sub stăpînirea ibericilor, cartaginezilor și romanilor. În secolul al III-lea î.Hr., Barcelona a fost un centru economic important în bazinul Mării Mediterane. În perioada sa de înflorire, respectiv în secolul al XIV-lea, Barcelona a concurat cu orașe precum Genova și Veneția. Și-a pierdut importanța economică atunci cînd, după descoperirea Lumii Noi, nu a avut acces la relațiile de comerț cu noile teritorii descoperite, însă și-a redobîndit statutul în secolul al XIX-lea, datorită revoluției industriale. În anul 1932, în Barcelona a luat ființă reședința guvernului autonom al Cataloniei (sub denumirea de Generalitat) iar, în timpul războiului civil (1936-1939), Barcelona a fost una dintre cele mai importante fortărețe republicane în lupta cu armatele generalului Franco.

Conform cronicilor catalane, provincia trebuie să-şi recîştige independenţa pierdută. Deşi teritoriul actual a fost dintotdeauna parte a Iberiei, el a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri de triburi iberice. A fost, pe rînd, parte din Hispania Romană, din regatul vizigot şi din ținutul Al-Andalus. La sfîrşitul secolului al X-lea, teritoriul Barcelonei a devenit autonom, apoi a fost integrat în regatul Aragonului, rămînînd loial regelui şi Coroanei spaniole pînă la unirea Castiliei cu Aragonul. Istoria descrie că rădăcinile naţionalismului catalan nu sînt recente, ci datează încă din vremea în care catalanii s-au răsculat împotriva Madridului, în timpul ultimei părţi a Războiului de Treizeci de ani din secolul al XVII-lea.

Treptat, ecourile strigătelor separatiste au continuat să răsune şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în timpul celei de-a doua Republici (1932) şi al Războiului Civil din Spania (1936). Victoria generalului Francisco Franco a contribuit decisiv la prăbuşirea tuturor năzuinţelor de independenţă ale catalanilor. Absolut toate simbolurile identitare au fost suprimate, iar limba, emblema regională, a fost interzisă în instituţiile publice. De îndată ce dictatorul Franco a murit, iar monarhia constituţională a fost declarată forma principală de conducere, s-a dezvoltat un regim autonom pentru toate regiunile Spaniei. Trebuie precizat şi faptul că în regatul spaniol există mai multe naţiuni, printre care se numără Ţara Bascilor şi Catalonia, ambele avînd o tradiţie istorică de autonomie, cu limbă şi cultură proprie. Dacă separatiştii basci au continuat o luptă armată împotriva Spaniei, naţionaliştii catalani au folosit o tactică a non-violenţei şi a dialogului pentru atingerea obiectivelor separaționiste. Întregul context a reprezentat baza revendicărilor naţionaliste catalane.

Limba catalană – un cîntec de lebădă

Unul dintre țelurile naționalismului catalan este obținerea și menținerea identității culturale, adică a sentimentului unei moșteniri culturale distincte, al personalității unei anumite populații. Fără o astfel de identitate colectivă nu poate exista, din punctul de vedere al unui naționalist, o națiune autentică și dezvoltată. Catalanismul s-a manifestat încă de timpuriu ca o reacție a unei regiuni avansate economic împotriva conducerii politice a centrului mai puţin dezvoltat. În Europa, istoria și limba au devenit cruciale. În lumina noilor descoperiri, naționalismele mobilizatoare de masă sînt hotărîte să ofere istorii naționale și limbi modernizate. Strigătul naţionalist s-a desprins dintr-o venerație a limbii catalane. Aceasta și-a regăsit demnitatea literară cu poeziile lui Verdaguer, Maragall Aribau, Rubio i Ors. Mai apoi, lucrările lui Bofarull, Fontanals și Balaguer au atras atenția asupra trecutului catalan. Acest curent intelectual și-a pus amprenta asupra unui întreg popor, nu a rămas o operă de grup ori de almanah. Aceasta se datorează faptului că pămîntul, rasa și limba conturează o Catalonie.

Practic, recucerirea limbii urmează mai curînd, decît să preceadă, entuziasmul politic față de autonomie. După această introspecţie în nucleul naţionalismului catalan se mai poate adăuga şi faptul că, la început, acesta nu a optat pentru deplina independență statală. Majoritatea catalanilor au refuzat să susțină mișcările și partidele care militau pentru independență, obținînd, în schimb un grad înalt de autonomie socială, culturală și economică în cadrul granițelor lor. Cu timpul însă, lucrurile s-au precipitat, evoluînd treptat spre o tendință fățișă de independență. Astfel, în ziua de astăzi se poate afirma că adevărata problemă nu constă în aceste elemente distinctive (geografie, etnie, limbă, istorie), ci în motivele pentru care un anumit mediu, într-un anumit moment, le consideră semnificative. Motivele sînt duble: pe de o parte, slăbiciunea statului spaniol și, pe de altă parte, deosebirile crescînde dintre structura socială a regiunii catalane și cea a restului țării.

De unde această discrepanță? Încă din vechime, în Catalonia exista o burghezie activă, precum și o mulțime de pături sociale înstărite, cu respect față de muncă, de economie, de efort personal, interesate de protecționism, de libertate politică, de creșterea puterii de cumpărare. În restul Spaniei, dominante erau modurile de viață arhaice: țăranul cultiva pămîntul strict pentru traiul zilnic, nu pentru a face negoț, hidalgo pentru a nu decade, își cauta refugiul în armată, iar burghezul madrilen care se ocupa cu administrația și cu politica condamna libertatea politică și protecționismul. Iată două structuri, două psihologii, care polemizează una cu cealaltă. Astfel se explică evoluția catalanismului: de la un regionalism intelectual, el trece la autonomism, iar după 1898, la naționalitate. În anul 1906, partidul Solidaritatea catalană obține victoria în alegeri. Primul partid catalan a purtat numele de Liga Regionalistă și îi reunea pe savanții bogați, dar și pe industriași, țărani ori comercianți catolici. „O industrie textilă s-a dezvoltat mai ales în Catalonia. O excelentă industrie de tricotaje, variate industrii de prelucrare a pielii, fabrici de hîrtie, de plută, tipografii, ateliere de mecanică fină… aceste capitaluri fiind aproape singura de acest fel în Spania, catalanii consideră că ei reprezintă munca națională.”, scria Pierre Vilar în lucrarea sa, Istoria Spaniei, tradusă în română de Marian Ștefănescu. Industriașii catalani organizează asociații, au organele lor de presă, fac întruniri, au locuri în Parlament. Ei denunță politica dusă de Madrid și povara unei Spanii sărace. Catalanii ar dori să preia conducerea economiei spaniole. Împotriva lor sînt conservatorii și liberalii, care condamnă egoismul industrial catalan. Astfel, procesul de industrializare este grefat pe aspecte politice importante: probleme externe, regionalism și mișcări sociale. Mai apoi, catalanismul a inclus și opoziția de tip democratic și burghez, reunind pe micii proprietari, slujbași și pe intelectualii modești.

În prezent, cîştigarea independenţei, chiar şi printr-un proces paşnic şi democratic, ar putea stîrni controverse pentru restul Spaniei. Drumul independenţei sigure este presărat cu incertitudini pentru catalani, pentru spanioli, dar şi pentru Uniunea Europeană. Unul dintre scenariile optimiste văd capacitatea regiunii de a supravieţui şi de a prospera. Partea mai puţin benefică a independenţei ar putea reprezenta scăderea semnificativă a PIB-ului, relocarea afacerilor, creşterea exponenţială a deficitului public şi impactul devastator al părăsirii zonei euro în calitate de stat separatist. În cazul în care obţinerea independenţei ar fi un succes pentru Catalonia, s-ar crea cu siguranţă un precedent în Spania, iar alte etnii ar fi tentate să urmeze acest exemplu temerar. Acesta este cazul regiunilor supradezvoltate, naționalismul pe criterii entice apărînd în zone mai avansate economic asemeni Cataloniei şi Țării Bascilor.

Pas cu pas spre capăt de linie: de la concesi(un)e la secesiune

La momentul înlăturării dictaturii, Spania nu a dorit ca Ţara Bascilor şi Catalonia să aibă un regim preferenţial. Totuşi, puterea centrală a făcut o concesie, oferind catalanilor posibilitatea auto-guvernării, creînd mai apoi aşa-numitul statut al autonomiilor, care a constat în divizarea Spaniei în „guverne autonome”. Catalanii şi bascii au crezut cu convingere că aceea era o idee formidabilă, deoarece le oferea suficiente libertăţi şi competenţe menite a facilita dezvoltarea celor două naţiuni.

În cazul acestei regiuni, naționalismul etnic s-a transformat treptat într-o formă de naționalism separatist, o formă de mîndrie etnică. Catalanii sînt interesați de pămînt, dar nu numai din rațiuni politice și economice. Dacă la început ei aclamau că nu-i interesează pămîntul, că ei au nevoie doar de locurile sacre ale strămoșilor, acum ei sînt interesați în egală măsură de dimensiunile sale culturale și istorice și productive deopotrivă; au nevoie de un trecut pe care să-l folosească și de o cultură înrădăcinată. De ce tocmai cultură? Deoarece aceasta a reprezentat reazemul pornirilor revoluţionare. În astfel de circumstanțe, intelectualii de ambele părți ale liniei de demarcație culturală au reușit să transforme conflictele etnice în mișcări naționaliste și au cerut separarea de unitatea politică existentă.

Într-o primă fază, naţionalismul a fost privit drept o cauză a elitelor catalane. În timpul dictaturii lui Franco, numai o mică parte dintre cercurile de intelectuali şi activişti politici clandestini s-a angajat în menţinerea componentelor esenţiale ale identităţii catalane, dedicîndu-şi efortul în principal cultivării culturii catalane de tip înalt. Naţionalismul acestei naţiuni fără ţară apare în interiorul statelor-naţiuni deja formate, înzestrate cu propriul sistem educaţional, un sistem media propriu: „Naționalismul, afirmă Gellner, este funcţional pentru societatea industrială. În plus, identitatea națională este pur și simplu identificarea cetățenilor cu o cultură înaltă, publică, urbană, iar națiunea este expresia acelei culturi în sfera socială și politică. Naționalismul poate fi considerat o aspirație de a obține și păstra o astfel de cultură înaltă (adică o cultură literară, publică, transmisă printr-un sistem educațional de masă, standardizat și academic supravegheat și deservit de specialiști) și a o face congruentă cu statul”.

Astfel de revendicări ideologice reprezintă o constantă a vieţii cotidiene din regiunea Catalonia. Săptămîna trecută a reprezentat un nou moment de răscruce pentru catalani. La 1 octombrie 2017, sute de mii de oameni au format un lanţ uman pentru a cere separarea Cataloniei de Spania. Atît organizatorii şi sponsorii evenimentului, cît şi guvernul regional catalan au afirmat la unison că dorinţa lor de a atrage atenţia opiniei publice a însemnat o reală surpriză, ba mai mult, chiar o „misiune îndeplinită”.

Aceştia descriu năzuinţa pentru independenţă a regiunii ca pe un tren care accelerează şi care nu se opreşte decît în momentul în care va ajunge la staţia finală numită independenţă. Mulţi comentatori, dar şi lideri politici naţionalişti au avertizat Madridul să se ferească de acceleratul catalan şi să lase drumul liber spre independenţă, pentru a evita orice fel de coliziune nedorită între cei doi poli ai Spaniei, pentru a nu exista riscuri de „deraiere” a trenului ce merge în ritm galopant în direcţia libertăţii. Mişcarea de independenţă catalană a adunat şi continuă să adune o seamă de susţinători, printre care se numără importanți activişti şi politicieni catalani. De exemplu, avocatul Joan Ignasi Garcia, primar al oraşului Vilanova i la Geltrú şi membru al Partidului Socialist din Catalonia afirma: „Noi, catalanii, i-am lăsat pe spanioli să se ocupe de toate îndatoririle noastre publice corespunzătoare unui stat independent. Noi îi plătim ca să-i lăsăm să ne distrugă legile, îi plătim ca ei să ne îngrădească accesul la lumea întreagă, îi plătim pentru ca ei să interzică accesul culturii şi a limbii noastre în marea arenă internaţională şi îi plătim ca să se amestece în treburile interne ale Cataloniei, cum ar fi educaţia. Din momentul în care Catalonia devine stat european, noi ne vom crea propria Curte Constituţională, armata noastră, poliţia noastră şi alte instituţii aferente. Vom avea infrastructură proprie, căi ferate proprii, aeroporturi, vom promova limba şi cultura catalană, vom avea politicienii noştri în Europa, ambasadori, consulate, traducători, oameni de afaceri…Catalanii sînt pregătiţi să spună lumii întregi clar şi răspicat: Ne dorim un stat catalan. Ne-am dori să cerem sprijinul moral al tuturor naţiunilor democratice ale lumii, rugîndu-le să recunoască statul catalan în ziua decisivă în care ne vom proclama independenţa din Parlamentul Catalan. În acelaşi timp, am dori, de asemenea, ca poporul spaniol să ne sprijine în demersul nostru, să sprijine deciziile nostre democratice şi să convingă guvernul să nu întîrzie recunoaşterea independenţei Cataloniei; aşteptăm cu nerăbdare o nouă eră a prieteniei înlăuntrul Uniunii Europene, un loc în care fiecare naţiune are un statut aparte”. (Am citit discursul lui Joan Ignasi Garcia în ediția online a cotidianului catalan La Vanguardia.)

Pe de o parte, foarte mulţi comentatori au comparat situaţia din Catalonia cu luptele anti-coloniale din Africa sau Asia de la începutul secolului al XX-lea. Însă, dintr-un punct de vedere obiectiv, comparaţia este exagerată. Pot fi consideraţi catalanii asupriţi şi exploataţi de către Spania? Catalonia este în prezent una dintre cele mai bogate comunităţi autonome şi are una dintre cele mai bogate economii ale întregii Spanii. Oriunde în acestă regiune se poate observa cu uşurinţă faptul că serviciile publice, educaţia şi dezvoltarea industrială se află la cote mai înalte decît în orice alte ţinuturi spaniole autonome.

Cu siguranţă, aici se poate întîlni şi cea mai înfloritoare şi mai vibrantă viaţă culturală. Mai mult, veniturile fiscale colectate în Catalonia sînt vitale pentru buna funcţionare a guvernului spaniol. Într-un editorial din La Vanguardia se afirma vehement că PIB-ul pe cap de locuitor în Catalonia este cu 18% mai ridicat decît cel al Spaniei. Ceea ce, sublinia editorialistul, este colosal. Una dintre cele mai populare argumente din retorica naţionalistă este: „Spania fură de la noi” (‘Espanya ens roba’). Toate partidele naţionaliste catalane, în frunte cu ERC-ul şi ICV-ul au suţinut că cea mai mare parte a impozitelor colectate în regiune ar trebui să rămînă în acel loc. (Am extras și adaptat informaţii de pe www.mientrastanto.org.)

De asemenea, motivul principal al independenţei este libertatea. Catalanii suţin vehement că ei sînt captivi în interiorul Spaniei, asemeni locuitorilor din Valencia, Galicia sau Madrid. Deşi există un sistem bilingv în teorie, iar limba catalană se vorbeşte în mod curent în regiune, catalanii se plîng că au doar două ore de catalană pe săptămînă, în restul timpului fiind obligaţi să vorbească în limba oficială a statului spaniol, castiliana. O Catalonie independentă ar deveni un stat mult mai centralizat decît actuala Spanie. Barcelona ar putea găzdui aproape jumătate din populaţia spaniolă şi niciun alt oraş nu ar putea să-i fie rival sau să-i contrabalanseze influenţa.

Independenţa ar putea însemna o economie mai bună prin încurajarea dezvoltării regionale şi a dreptului de a păstra bogăţia locală strict la nivel regional (cum este cazul staţiunilor turistice de la malul mării ori al simbolului sportiv reprezentat de clubul de fotbal al Barcelonei, ori cazul fascinantei creaţii arhitectonice a lui Gaudi, Sagrada Familia), acest lucru implicînd un standard ridicat al calităţii vieţii, dar şi libertatea care irumpe dintr-o serie de constrîngeri impuse de stat, favorizîndu-se astfel descentralizarea şi autodeterminarea.

Aşadar, catalanii sînt pregătiţi să se expună tuturor riscurilor ce decurg dintr-o mişcare secesionistă de independenţă, ca formă de expresie profund naţionalistă, spunînd lumii întregi cu toată convingerea că îşi doresc un stat numai al lor. Prin însăși complexitatea sa, exemplul catalan oferă multe învățăminte. Europa a fost martora multor evenimente decisive, iar Spania nu este iertată în această privinţă. Deşi tendinţa este de a ocoli secesiunea în Europa contemporană, prin căutarea unor soluţii de tipul regionalizării şi apropierii etnice între grupuri care fac parte din state diferite, totuşi, Catalonia doreşte libertatea propriilor decizii şi deplină independenţă statală. Vor reuși oare catalanii? Cum va arăta ziua de mîine pentru aceștia? Timpul va îmbrăca haina inamicului ori a aliatului…Que Sera, Sera!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru