Facebook

SPECIAL

Acceleratul catalan: în cadență spre Independență!

Publicat

pe

„Naționalismul este un înlocuitor pentru visele pierdute, o reacție la dezamăgirea în fața neîmplinirii unor speranțe și aspirații mai mari. Naționalismul este un factor ce complică situațiile și un catalizator pentru alte dezvoltări.” (Antony Smith)

„Dorești ca regiunea Catalonia să fie un stat independent?” Aceasta a fost întrebarea care a aprins inimile și mințile miilor de semnatari ai petițiilor pentru una dintre cele mai dure forme de partaj politico-economico-social din ultima jumătate de secol. Cel mai recent vot de autodeterminare venit din cea mai dezvoltată regiune a Spaniei întruchipează simbolul spiritului naționalist. Tendința de etnicizare catalană este percepută ca o sursă de instabilitate, dar și un act de mîndrie etnică. Cu toate că în Europa contemporană se caută soluții pentru evitarea secesiunii substatale, prin intermediul protectoratului etnocultural, se remarcă revigorarea unor idei naționaliste în cadrul unei Uniuni Europene paralizate în fața unor mișcări secesionist-naționaliste tot mai frecvente.

Care este raportul de forțe în cazul triumviratului națiune-stat-naționalism în cazul situației din Catalonia? În ce măsură este văzut catalanismul drept o formă de naționalism și care este scopul reactivării sentimentului apartenenței la etnia catalană? Ce imbold a determinat minoritatea catalană din cadrul statului spaniol să devină încrezătoare și să solicite independența?

Recunoscut de către specialiști ca un fenomen major al istoriei europene a secolului al XIX-lea și al primei jumătăți a secolului XX, ca un factor hotărîtor al evoluției generale a societăților timpului modern, naționalismul reprezintă o realitate extrem de complexă, care trebuie analizată din multiple perspective. Este cunoscut faptul că, de aproape două secole, națiunile s-au înmulțit, afirmat și impus într-o mișcare continuă, opunîndu-se marilor imperii și spărgînd dominațiile lor.

Națiunea – un refugiu colectiv

Înainte de a începe o discuţie despre naţionalism, este necesară evidenţierea conceptului primordial, cel al naţiunii. O distincţie conceptuală de bază între naţiune, stat şi naţionalism trebuie efectuată. Ce este naţiunea? Multe definiţii au fost aşternute pe hîrtie, însă, dintre toate, cea mai plauzibilă şi mai demnă de menţionat mi s-a părut remarca lui Ernest Renan pe care Raoul Girardet a evidenţiat-o sugestiv în lucrarea sa, Naţionalism şi Naţiune: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. (…) O națiune este o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor care s-au făcut și de cele pe care suntem dispuși să le facem încă. Ea presupune un trecut; ea se rezumă totuși în prezent printr-un fapt tangibil: consimțămîntul, dorința clar exprimată de a construi o viață comună”.

Iată o definiţie atotcuprinzătoare şi sugestivă care poate fi completată cu următoarea afirmaţie: „Pe durata realizării sale, Națiunea face din provincii diferite un ansamblu armonios: o singură țară pentru un singur popor, animat de o singură credință și țintind spre același scop”. Nimic mai concludent decît aceste afirmaţii general-valabile în toate studiile de specialitate care analizează fenomenul naţionalismului. În fidelitatea față de principiile sale esențiale, națiunea devine un refugiu și o formă de solidaritate care implică apartenența la o comunitate.

În sens larg, principalele puncte de vedere ale paradigmei moderniste susținute de către teoreticienii construirii națiunii arătau că națiunile erau în mod esențial comunități teritoriale și politice, suverane, limitate, bazate pe coeziune, în care cetățenii erau egali din punct de vedere legal. Din îmbinarea lor cu statele moderne, au apărut ceea ce numim astăzi statele-națiune unitare. Națiunile pot fi comunități care vor să se mențină, într-un fel de plebiscit cotidian, continuu, autoafirmator, așa cum suținea Renan. Este necesară definirea națiunii în termenii epocii naționalismului. Abia atunci, în condițiile specifice ale epocii, națiunile pot fi definite ca produs atît al voinței, cît și al culturii.

Date fiind exploziile conflictelor etnice și sentimentelor naționaliste pretutindeni în lume, putem oare să fim siguri de stabilitatea unei comunități internaționale de state suverane? Naționalismul ar trebui privit asemeni unei forțe care erupe în istorie, ca o formă specific modernă a politicii care poate fi înțeleasă doar în relație cu evoluția statului modern de la originile sale și pînă în prezent. Tema suveranității este fundamentală în ideologia naționalismelor popoarelor care luptă pentru independența lor. Această suveranitate consacră dreptul lor de a decide în mod liber pentru propria soartă, iar cîștigarea acestei suveranității constituie obiectivul suprem al luptei lor. Temă care se regăseşte şi se pliază pe fundamentele ideologice ale naţionalismului catalan, alături de tema unităţii, cea referitoare la istorie, la voinţa de putere şi la tema alienării în raport cu o putere dominantă. Catalanii cred cu convingere că se pot afirma ca naţiune distinctă în plan politic şi cultural. Sub ce formă apare naţionalismul în Spania şi cum a apărut acesta în cazul regiunii Catalonia?

Spania se confruntă cu problema naționalistă; independenţa catalană devine mai curînd o obsesie. Perspectiva unei revendicări cu caracter etnic, conducînd la dislocarea și fărîmițarea statului stabilit din punct de vedere politic, nu poate fi exclusă. Se poate afirma că orice asumare a conștiinței naționaliste presupune, în mod obligatoriu și conștient, și o asumare a unui trecut istoric. Astfel, pornind de la revendicarea autonomiei unei culturi aparținătoare a unui trecut glorios, naționaliștii s-au străduit să legitimeze revendicarea independenței și a unității teritoriale. În acest context, naționalismul s-a afirmat în mediile asociate în modul cel mai direct progresului economic. Astfel s-au constituit zone de repliere identitară, izolate în interiorul teritoriului național. Treptat, naţionalismul catalan a devenit o doctrină care afirmă faptul că etnia catalană reprezintă o naţiune de-sine-stătătoare, care manifestă o dorinţă latentă de unitate culturală. Unul dintre argumentele solide ale naţionaliştilor catalani este cel istoric. Trecutul oferă adesea lecţii din care oamenii ar trebui să extragă învăţăminte importante. O scurtă prezentare istorică a regiunii este necesară pentru conturarea unei viziuni de ansamblu a situaţiei din provincia catalană.

Sagrada Barcelona

Este cunoscut faptul că dezvoltarea galopantă a industriei și crearea unuia dintre cele mai renumite centre culturale din Europa asigură Cataloniei locul în viața economică și culturală europeană. Capitala provinciei catalane, Barcelona, este al doilea oraș al Spaniei ca mărime după Madrid (rivalul său secular), fiind şi unul dintre cele mai vechi orașe. Datorită dezvoltării dinamice și perseverente a industriei, regiunea catalană ocupă primul loc în domeniul industriei și comerțelui în Peninsula Iberică. Din punct de vedere economic, industria textilă, de autoturisme, siderurgică și electronică ocupă locurile fruntașe. Nu trebuie omis nici portul comercial (aici se transbordează produse chimice, combustibili și produse alimentare). În vechime, Centrul Antic Barcino s-a aflat, pe rînd, sub stăpînirea ibericilor, cartaginezilor și romanilor. În secolul al III-lea î.Hr., Barcelona a fost un centru economic important în bazinul Mării Mediterane. În perioada sa de înflorire, respectiv în secolul al XIV-lea, Barcelona a concurat cu orașe precum Genova și Veneția. Și-a pierdut importanța economică atunci cînd, după descoperirea Lumii Noi, nu a avut acces la relațiile de comerț cu noile teritorii descoperite, însă și-a redobîndit statutul în secolul al XIX-lea, datorită revoluției industriale. În anul 1932, în Barcelona a luat ființă reședința guvernului autonom al Cataloniei (sub denumirea de Generalitat) iar, în timpul războiului civil (1936-1939), Barcelona a fost una dintre cele mai importante fortărețe republicane în lupta cu armatele generalului Franco.

Conform cronicilor catalane, provincia trebuie să-şi recîştige independenţa pierdută. Deşi teritoriul actual a fost dintotdeauna parte a Iberiei, el a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri de triburi iberice. A fost, pe rînd, parte din Hispania Romană, din regatul vizigot şi din ținutul Al-Andalus. La sfîrşitul secolului al X-lea, teritoriul Barcelonei a devenit autonom, apoi a fost integrat în regatul Aragonului, rămînînd loial regelui şi Coroanei spaniole pînă la unirea Castiliei cu Aragonul. Istoria descrie că rădăcinile naţionalismului catalan nu sînt recente, ci datează încă din vremea în care catalanii s-au răsculat împotriva Madridului, în timpul ultimei părţi a Războiului de Treizeci de ani din secolul al XVII-lea.

Treptat, ecourile strigătelor separatiste au continuat să răsune şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în timpul celei de-a doua Republici (1932) şi al Războiului Civil din Spania (1936). Victoria generalului Francisco Franco a contribuit decisiv la prăbuşirea tuturor năzuinţelor de independenţă ale catalanilor. Absolut toate simbolurile identitare au fost suprimate, iar limba, emblema regională, a fost interzisă în instituţiile publice. De îndată ce dictatorul Franco a murit, iar monarhia constituţională a fost declarată forma principală de conducere, s-a dezvoltat un regim autonom pentru toate regiunile Spaniei. Trebuie precizat şi faptul că în regatul spaniol există mai multe naţiuni, printre care se numără Ţara Bascilor şi Catalonia, ambele avînd o tradiţie istorică de autonomie, cu limbă şi cultură proprie. Dacă separatiştii basci au continuat o luptă armată împotriva Spaniei, naţionaliştii catalani au folosit o tactică a non-violenţei şi a dialogului pentru atingerea obiectivelor separaționiste. Întregul context a reprezentat baza revendicărilor naţionaliste catalane.

Limba catalană – un cîntec de lebădă

Unul dintre țelurile naționalismului catalan este obținerea și menținerea identității culturale, adică a sentimentului unei moșteniri culturale distincte, al personalității unei anumite populații. Fără o astfel de identitate colectivă nu poate exista, din punctul de vedere al unui naționalist, o națiune autentică și dezvoltată. Catalanismul s-a manifestat încă de timpuriu ca o reacție a unei regiuni avansate economic împotriva conducerii politice a centrului mai puţin dezvoltat. În Europa, istoria și limba au devenit cruciale. În lumina noilor descoperiri, naționalismele mobilizatoare de masă sînt hotărîte să ofere istorii naționale și limbi modernizate. Strigătul naţionalist s-a desprins dintr-o venerație a limbii catalane. Aceasta și-a regăsit demnitatea literară cu poeziile lui Verdaguer, Maragall Aribau, Rubio i Ors. Mai apoi, lucrările lui Bofarull, Fontanals și Balaguer au atras atenția asupra trecutului catalan. Acest curent intelectual și-a pus amprenta asupra unui întreg popor, nu a rămas o operă de grup ori de almanah. Aceasta se datorează faptului că pămîntul, rasa și limba conturează o Catalonie.

Practic, recucerirea limbii urmează mai curînd, decît să preceadă, entuziasmul politic față de autonomie. După această introspecţie în nucleul naţionalismului catalan se mai poate adăuga şi faptul că, la început, acesta nu a optat pentru deplina independență statală. Majoritatea catalanilor au refuzat să susțină mișcările și partidele care militau pentru independență, obținînd, în schimb un grad înalt de autonomie socială, culturală și economică în cadrul granițelor lor. Cu timpul însă, lucrurile s-au precipitat, evoluînd treptat spre o tendință fățișă de independență. Astfel, în ziua de astăzi se poate afirma că adevărata problemă nu constă în aceste elemente distinctive (geografie, etnie, limbă, istorie), ci în motivele pentru care un anumit mediu, într-un anumit moment, le consideră semnificative. Motivele sînt duble: pe de o parte, slăbiciunea statului spaniol și, pe de altă parte, deosebirile crescînde dintre structura socială a regiunii catalane și cea a restului țării.

De unde această discrepanță? Încă din vechime, în Catalonia exista o burghezie activă, precum și o mulțime de pături sociale înstărite, cu respect față de muncă, de economie, de efort personal, interesate de protecționism, de libertate politică, de creșterea puterii de cumpărare. În restul Spaniei, dominante erau modurile de viață arhaice: țăranul cultiva pămîntul strict pentru traiul zilnic, nu pentru a face negoț, hidalgo pentru a nu decade, își cauta refugiul în armată, iar burghezul madrilen care se ocupa cu administrația și cu politica condamna libertatea politică și protecționismul. Iată două structuri, două psihologii, care polemizează una cu cealaltă. Astfel se explică evoluția catalanismului: de la un regionalism intelectual, el trece la autonomism, iar după 1898, la naționalitate. În anul 1906, partidul Solidaritatea catalană obține victoria în alegeri. Primul partid catalan a purtat numele de Liga Regionalistă și îi reunea pe savanții bogați, dar și pe industriași, țărani ori comercianți catolici. „O industrie textilă s-a dezvoltat mai ales în Catalonia. O excelentă industrie de tricotaje, variate industrii de prelucrare a pielii, fabrici de hîrtie, de plută, tipografii, ateliere de mecanică fină… aceste capitaluri fiind aproape singura de acest fel în Spania, catalanii consideră că ei reprezintă munca națională.”, scria Pierre Vilar în lucrarea sa, Istoria Spaniei, tradusă în română de Marian Ștefănescu. Industriașii catalani organizează asociații, au organele lor de presă, fac întruniri, au locuri în Parlament. Ei denunță politica dusă de Madrid și povara unei Spanii sărace. Catalanii ar dori să preia conducerea economiei spaniole. Împotriva lor sînt conservatorii și liberalii, care condamnă egoismul industrial catalan. Astfel, procesul de industrializare este grefat pe aspecte politice importante: probleme externe, regionalism și mișcări sociale. Mai apoi, catalanismul a inclus și opoziția de tip democratic și burghez, reunind pe micii proprietari, slujbași și pe intelectualii modești.

În prezent, cîştigarea independenţei, chiar şi printr-un proces paşnic şi democratic, ar putea stîrni controverse pentru restul Spaniei. Drumul independenţei sigure este presărat cu incertitudini pentru catalani, pentru spanioli, dar şi pentru Uniunea Europeană. Unul dintre scenariile optimiste văd capacitatea regiunii de a supravieţui şi de a prospera. Partea mai puţin benefică a independenţei ar putea reprezenta scăderea semnificativă a PIB-ului, relocarea afacerilor, creşterea exponenţială a deficitului public şi impactul devastator al părăsirii zonei euro în calitate de stat separatist. În cazul în care obţinerea independenţei ar fi un succes pentru Catalonia, s-ar crea cu siguranţă un precedent în Spania, iar alte etnii ar fi tentate să urmeze acest exemplu temerar. Acesta este cazul regiunilor supradezvoltate, naționalismul pe criterii entice apărînd în zone mai avansate economic asemeni Cataloniei şi Țării Bascilor.

Pas cu pas spre capăt de linie: de la concesi(un)e la secesiune

La momentul înlăturării dictaturii, Spania nu a dorit ca Ţara Bascilor şi Catalonia să aibă un regim preferenţial. Totuşi, puterea centrală a făcut o concesie, oferind catalanilor posibilitatea auto-guvernării, creînd mai apoi aşa-numitul statut al autonomiilor, care a constat în divizarea Spaniei în „guverne autonome”. Catalanii şi bascii au crezut cu convingere că aceea era o idee formidabilă, deoarece le oferea suficiente libertăţi şi competenţe menite a facilita dezvoltarea celor două naţiuni.

În cazul acestei regiuni, naționalismul etnic s-a transformat treptat într-o formă de naționalism separatist, o formă de mîndrie etnică. Catalanii sînt interesați de pămînt, dar nu numai din rațiuni politice și economice. Dacă la început ei aclamau că nu-i interesează pămîntul, că ei au nevoie doar de locurile sacre ale strămoșilor, acum ei sînt interesați în egală măsură de dimensiunile sale culturale și istorice și productive deopotrivă; au nevoie de un trecut pe care să-l folosească și de o cultură înrădăcinată. De ce tocmai cultură? Deoarece aceasta a reprezentat reazemul pornirilor revoluţionare. În astfel de circumstanțe, intelectualii de ambele părți ale liniei de demarcație culturală au reușit să transforme conflictele etnice în mișcări naționaliste și au cerut separarea de unitatea politică existentă.

Într-o primă fază, naţionalismul a fost privit drept o cauză a elitelor catalane. În timpul dictaturii lui Franco, numai o mică parte dintre cercurile de intelectuali şi activişti politici clandestini s-a angajat în menţinerea componentelor esenţiale ale identităţii catalane, dedicîndu-şi efortul în principal cultivării culturii catalane de tip înalt. Naţionalismul acestei naţiuni fără ţară apare în interiorul statelor-naţiuni deja formate, înzestrate cu propriul sistem educaţional, un sistem media propriu: „Naționalismul, afirmă Gellner, este funcţional pentru societatea industrială. În plus, identitatea națională este pur și simplu identificarea cetățenilor cu o cultură înaltă, publică, urbană, iar națiunea este expresia acelei culturi în sfera socială și politică. Naționalismul poate fi considerat o aspirație de a obține și păstra o astfel de cultură înaltă (adică o cultură literară, publică, transmisă printr-un sistem educațional de masă, standardizat și academic supravegheat și deservit de specialiști) și a o face congruentă cu statul”.

Astfel de revendicări ideologice reprezintă o constantă a vieţii cotidiene din regiunea Catalonia. Săptămîna trecută a reprezentat un nou moment de răscruce pentru catalani. La 1 octombrie 2017, sute de mii de oameni au format un lanţ uman pentru a cere separarea Cataloniei de Spania. Atît organizatorii şi sponsorii evenimentului, cît şi guvernul regional catalan au afirmat la unison că dorinţa lor de a atrage atenţia opiniei publice a însemnat o reală surpriză, ba mai mult, chiar o „misiune îndeplinită”.

Aceştia descriu năzuinţa pentru independenţă a regiunii ca pe un tren care accelerează şi care nu se opreşte decît în momentul în care va ajunge la staţia finală numită independenţă. Mulţi comentatori, dar şi lideri politici naţionalişti au avertizat Madridul să se ferească de acceleratul catalan şi să lase drumul liber spre independenţă, pentru a evita orice fel de coliziune nedorită între cei doi poli ai Spaniei, pentru a nu exista riscuri de „deraiere” a trenului ce merge în ritm galopant în direcţia libertăţii. Mişcarea de independenţă catalană a adunat şi continuă să adune o seamă de susţinători, printre care se numără importanți activişti şi politicieni catalani. De exemplu, avocatul Joan Ignasi Garcia, primar al oraşului Vilanova i la Geltrú şi membru al Partidului Socialist din Catalonia afirma: „Noi, catalanii, i-am lăsat pe spanioli să se ocupe de toate îndatoririle noastre publice corespunzătoare unui stat independent. Noi îi plătim ca să-i lăsăm să ne distrugă legile, îi plătim ca ei să ne îngrădească accesul la lumea întreagă, îi plătim pentru ca ei să interzică accesul culturii şi a limbii noastre în marea arenă internaţională şi îi plătim ca să se amestece în treburile interne ale Cataloniei, cum ar fi educaţia. Din momentul în care Catalonia devine stat european, noi ne vom crea propria Curte Constituţională, armata noastră, poliţia noastră şi alte instituţii aferente. Vom avea infrastructură proprie, căi ferate proprii, aeroporturi, vom promova limba şi cultura catalană, vom avea politicienii noştri în Europa, ambasadori, consulate, traducători, oameni de afaceri…Catalanii sînt pregătiţi să spună lumii întregi clar şi răspicat: Ne dorim un stat catalan. Ne-am dori să cerem sprijinul moral al tuturor naţiunilor democratice ale lumii, rugîndu-le să recunoască statul catalan în ziua decisivă în care ne vom proclama independenţa din Parlamentul Catalan. În acelaşi timp, am dori, de asemenea, ca poporul spaniol să ne sprijine în demersul nostru, să sprijine deciziile nostre democratice şi să convingă guvernul să nu întîrzie recunoaşterea independenţei Cataloniei; aşteptăm cu nerăbdare o nouă eră a prieteniei înlăuntrul Uniunii Europene, un loc în care fiecare naţiune are un statut aparte”. (Am citit discursul lui Joan Ignasi Garcia în ediția online a cotidianului catalan La Vanguardia.)

Pe de o parte, foarte mulţi comentatori au comparat situaţia din Catalonia cu luptele anti-coloniale din Africa sau Asia de la începutul secolului al XX-lea. Însă, dintr-un punct de vedere obiectiv, comparaţia este exagerată. Pot fi consideraţi catalanii asupriţi şi exploataţi de către Spania? Catalonia este în prezent una dintre cele mai bogate comunităţi autonome şi are una dintre cele mai bogate economii ale întregii Spanii. Oriunde în acestă regiune se poate observa cu uşurinţă faptul că serviciile publice, educaţia şi dezvoltarea industrială se află la cote mai înalte decît în orice alte ţinuturi spaniole autonome.

Cu siguranţă, aici se poate întîlni şi cea mai înfloritoare şi mai vibrantă viaţă culturală. Mai mult, veniturile fiscale colectate în Catalonia sînt vitale pentru buna funcţionare a guvernului spaniol. Într-un editorial din La Vanguardia se afirma vehement că PIB-ul pe cap de locuitor în Catalonia este cu 18% mai ridicat decît cel al Spaniei. Ceea ce, sublinia editorialistul, este colosal. Una dintre cele mai populare argumente din retorica naţionalistă este: „Spania fură de la noi” (‘Espanya ens roba’). Toate partidele naţionaliste catalane, în frunte cu ERC-ul şi ICV-ul au suţinut că cea mai mare parte a impozitelor colectate în regiune ar trebui să rămînă în acel loc. (Am extras și adaptat informaţii de pe www.mientrastanto.org.)

De asemenea, motivul principal al independenţei este libertatea. Catalanii suţin vehement că ei sînt captivi în interiorul Spaniei, asemeni locuitorilor din Valencia, Galicia sau Madrid. Deşi există un sistem bilingv în teorie, iar limba catalană se vorbeşte în mod curent în regiune, catalanii se plîng că au doar două ore de catalană pe săptămînă, în restul timpului fiind obligaţi să vorbească în limba oficială a statului spaniol, castiliana. O Catalonie independentă ar deveni un stat mult mai centralizat decît actuala Spanie. Barcelona ar putea găzdui aproape jumătate din populaţia spaniolă şi niciun alt oraş nu ar putea să-i fie rival sau să-i contrabalanseze influenţa.

Independenţa ar putea însemna o economie mai bună prin încurajarea dezvoltării regionale şi a dreptului de a păstra bogăţia locală strict la nivel regional (cum este cazul staţiunilor turistice de la malul mării ori al simbolului sportiv reprezentat de clubul de fotbal al Barcelonei, ori cazul fascinantei creaţii arhitectonice a lui Gaudi, Sagrada Familia), acest lucru implicînd un standard ridicat al calităţii vieţii, dar şi libertatea care irumpe dintr-o serie de constrîngeri impuse de stat, favorizîndu-se astfel descentralizarea şi autodeterminarea.

Aşadar, catalanii sînt pregătiţi să se expună tuturor riscurilor ce decurg dintr-o mişcare secesionistă de independenţă, ca formă de expresie profund naţionalistă, spunînd lumii întregi cu toată convingerea că îşi doresc un stat numai al lor. Prin însăși complexitatea sa, exemplul catalan oferă multe învățăminte. Europa a fost martora multor evenimente decisive, iar Spania nu este iertată în această privinţă. Deşi tendinţa este de a ocoli secesiunea în Europa contemporană, prin căutarea unor soluţii de tipul regionalizării şi apropierii etnice între grupuri care fac parte din state diferite, totuşi, Catalonia doreşte libertatea propriilor decizii şi deplină independenţă statală. Vor reuși oare catalanii? Cum va arăta ziua de mîine pentru aceștia? Timpul va îmbrăca haina inamicului ori a aliatului…Que Sera, Sera!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru