Facebook

SPECIAL

Acceleratul catalan: în cadență spre Independență!

Publicat

pe

„Naționalismul este un înlocuitor pentru visele pierdute, o reacție la dezamăgirea în fața neîmplinirii unor speranțe și aspirații mai mari. Naționalismul este un factor ce complică situațiile și un catalizator pentru alte dezvoltări.” (Antony Smith)

„Dorești ca regiunea Catalonia să fie un stat independent?” Aceasta a fost întrebarea care a aprins inimile și mințile miilor de semnatari ai petițiilor pentru una dintre cele mai dure forme de partaj politico-economico-social din ultima jumătate de secol. Cel mai recent vot de autodeterminare venit din cea mai dezvoltată regiune a Spaniei întruchipează simbolul spiritului naționalist. Tendința de etnicizare catalană este percepută ca o sursă de instabilitate, dar și un act de mîndrie etnică. Cu toate că în Europa contemporană se caută soluții pentru evitarea secesiunii substatale, prin intermediul protectoratului etnocultural, se remarcă revigorarea unor idei naționaliste în cadrul unei Uniuni Europene paralizate în fața unor mișcări secesionist-naționaliste tot mai frecvente.

Care este raportul de forțe în cazul triumviratului națiune-stat-naționalism în cazul situației din Catalonia? În ce măsură este văzut catalanismul drept o formă de naționalism și care este scopul reactivării sentimentului apartenenței la etnia catalană? Ce imbold a determinat minoritatea catalană din cadrul statului spaniol să devină încrezătoare și să solicite independența?

Recunoscut de către specialiști ca un fenomen major al istoriei europene a secolului al XIX-lea și al primei jumătăți a secolului XX, ca un factor hotărîtor al evoluției generale a societăților timpului modern, naționalismul reprezintă o realitate extrem de complexă, care trebuie analizată din multiple perspective. Este cunoscut faptul că, de aproape două secole, națiunile s-au înmulțit, afirmat și impus într-o mișcare continuă, opunîndu-se marilor imperii și spărgînd dominațiile lor.

Națiunea – un refugiu colectiv

Înainte de a începe o discuţie despre naţionalism, este necesară evidenţierea conceptului primordial, cel al naţiunii. O distincţie conceptuală de bază între naţiune, stat şi naţionalism trebuie efectuată. Ce este naţiunea? Multe definiţii au fost aşternute pe hîrtie, însă, dintre toate, cea mai plauzibilă şi mai demnă de menţionat mi s-a părut remarca lui Ernest Renan pe care Raoul Girardet a evidenţiat-o sugestiv în lucrarea sa, Naţionalism şi Naţiune: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. (…) O națiune este o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor care s-au făcut și de cele pe care suntem dispuși să le facem încă. Ea presupune un trecut; ea se rezumă totuși în prezent printr-un fapt tangibil: consimțămîntul, dorința clar exprimată de a construi o viață comună”.

Iată o definiţie atotcuprinzătoare şi sugestivă care poate fi completată cu următoarea afirmaţie: „Pe durata realizării sale, Națiunea face din provincii diferite un ansamblu armonios: o singură țară pentru un singur popor, animat de o singură credință și țintind spre același scop”. Nimic mai concludent decît aceste afirmaţii general-valabile în toate studiile de specialitate care analizează fenomenul naţionalismului. În fidelitatea față de principiile sale esențiale, națiunea devine un refugiu și o formă de solidaritate care implică apartenența la o comunitate.

În sens larg, principalele puncte de vedere ale paradigmei moderniste susținute de către teoreticienii construirii națiunii arătau că națiunile erau în mod esențial comunități teritoriale și politice, suverane, limitate, bazate pe coeziune, în care cetățenii erau egali din punct de vedere legal. Din îmbinarea lor cu statele moderne, au apărut ceea ce numim astăzi statele-națiune unitare. Națiunile pot fi comunități care vor să se mențină, într-un fel de plebiscit cotidian, continuu, autoafirmator, așa cum suținea Renan. Este necesară definirea națiunii în termenii epocii naționalismului. Abia atunci, în condițiile specifice ale epocii, națiunile pot fi definite ca produs atît al voinței, cît și al culturii.

Date fiind exploziile conflictelor etnice și sentimentelor naționaliste pretutindeni în lume, putem oare să fim siguri de stabilitatea unei comunități internaționale de state suverane? Naționalismul ar trebui privit asemeni unei forțe care erupe în istorie, ca o formă specific modernă a politicii care poate fi înțeleasă doar în relație cu evoluția statului modern de la originile sale și pînă în prezent. Tema suveranității este fundamentală în ideologia naționalismelor popoarelor care luptă pentru independența lor. Această suveranitate consacră dreptul lor de a decide în mod liber pentru propria soartă, iar cîștigarea acestei suveranității constituie obiectivul suprem al luptei lor. Temă care se regăseşte şi se pliază pe fundamentele ideologice ale naţionalismului catalan, alături de tema unităţii, cea referitoare la istorie, la voinţa de putere şi la tema alienării în raport cu o putere dominantă. Catalanii cred cu convingere că se pot afirma ca naţiune distinctă în plan politic şi cultural. Sub ce formă apare naţionalismul în Spania şi cum a apărut acesta în cazul regiunii Catalonia?

Spania se confruntă cu problema naționalistă; independenţa catalană devine mai curînd o obsesie. Perspectiva unei revendicări cu caracter etnic, conducînd la dislocarea și fărîmițarea statului stabilit din punct de vedere politic, nu poate fi exclusă. Se poate afirma că orice asumare a conștiinței naționaliste presupune, în mod obligatoriu și conștient, și o asumare a unui trecut istoric. Astfel, pornind de la revendicarea autonomiei unei culturi aparținătoare a unui trecut glorios, naționaliștii s-au străduit să legitimeze revendicarea independenței și a unității teritoriale. În acest context, naționalismul s-a afirmat în mediile asociate în modul cel mai direct progresului economic. Astfel s-au constituit zone de repliere identitară, izolate în interiorul teritoriului național. Treptat, naţionalismul catalan a devenit o doctrină care afirmă faptul că etnia catalană reprezintă o naţiune de-sine-stătătoare, care manifestă o dorinţă latentă de unitate culturală. Unul dintre argumentele solide ale naţionaliştilor catalani este cel istoric. Trecutul oferă adesea lecţii din care oamenii ar trebui să extragă învăţăminte importante. O scurtă prezentare istorică a regiunii este necesară pentru conturarea unei viziuni de ansamblu a situaţiei din provincia catalană.

Sagrada Barcelona

Este cunoscut faptul că dezvoltarea galopantă a industriei și crearea unuia dintre cele mai renumite centre culturale din Europa asigură Cataloniei locul în viața economică și culturală europeană. Capitala provinciei catalane, Barcelona, este al doilea oraș al Spaniei ca mărime după Madrid (rivalul său secular), fiind şi unul dintre cele mai vechi orașe. Datorită dezvoltării dinamice și perseverente a industriei, regiunea catalană ocupă primul loc în domeniul industriei și comerțelui în Peninsula Iberică. Din punct de vedere economic, industria textilă, de autoturisme, siderurgică și electronică ocupă locurile fruntașe. Nu trebuie omis nici portul comercial (aici se transbordează produse chimice, combustibili și produse alimentare). În vechime, Centrul Antic Barcino s-a aflat, pe rînd, sub stăpînirea ibericilor, cartaginezilor și romanilor. În secolul al III-lea î.Hr., Barcelona a fost un centru economic important în bazinul Mării Mediterane. În perioada sa de înflorire, respectiv în secolul al XIV-lea, Barcelona a concurat cu orașe precum Genova și Veneția. Și-a pierdut importanța economică atunci cînd, după descoperirea Lumii Noi, nu a avut acces la relațiile de comerț cu noile teritorii descoperite, însă și-a redobîndit statutul în secolul al XIX-lea, datorită revoluției industriale. În anul 1932, în Barcelona a luat ființă reședința guvernului autonom al Cataloniei (sub denumirea de Generalitat) iar, în timpul războiului civil (1936-1939), Barcelona a fost una dintre cele mai importante fortărețe republicane în lupta cu armatele generalului Franco.

Conform cronicilor catalane, provincia trebuie să-şi recîştige independenţa pierdută. Deşi teritoriul actual a fost dintotdeauna parte a Iberiei, el a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri de triburi iberice. A fost, pe rînd, parte din Hispania Romană, din regatul vizigot şi din ținutul Al-Andalus. La sfîrşitul secolului al X-lea, teritoriul Barcelonei a devenit autonom, apoi a fost integrat în regatul Aragonului, rămînînd loial regelui şi Coroanei spaniole pînă la unirea Castiliei cu Aragonul. Istoria descrie că rădăcinile naţionalismului catalan nu sînt recente, ci datează încă din vremea în care catalanii s-au răsculat împotriva Madridului, în timpul ultimei părţi a Războiului de Treizeci de ani din secolul al XVII-lea.

Treptat, ecourile strigătelor separatiste au continuat să răsune şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în timpul celei de-a doua Republici (1932) şi al Războiului Civil din Spania (1936). Victoria generalului Francisco Franco a contribuit decisiv la prăbuşirea tuturor năzuinţelor de independenţă ale catalanilor. Absolut toate simbolurile identitare au fost suprimate, iar limba, emblema regională, a fost interzisă în instituţiile publice. De îndată ce dictatorul Franco a murit, iar monarhia constituţională a fost declarată forma principală de conducere, s-a dezvoltat un regim autonom pentru toate regiunile Spaniei. Trebuie precizat şi faptul că în regatul spaniol există mai multe naţiuni, printre care se numără Ţara Bascilor şi Catalonia, ambele avînd o tradiţie istorică de autonomie, cu limbă şi cultură proprie. Dacă separatiştii basci au continuat o luptă armată împotriva Spaniei, naţionaliştii catalani au folosit o tactică a non-violenţei şi a dialogului pentru atingerea obiectivelor separaționiste. Întregul context a reprezentat baza revendicărilor naţionaliste catalane.

Limba catalană – un cîntec de lebădă

Unul dintre țelurile naționalismului catalan este obținerea și menținerea identității culturale, adică a sentimentului unei moșteniri culturale distincte, al personalității unei anumite populații. Fără o astfel de identitate colectivă nu poate exista, din punctul de vedere al unui naționalist, o națiune autentică și dezvoltată. Catalanismul s-a manifestat încă de timpuriu ca o reacție a unei regiuni avansate economic împotriva conducerii politice a centrului mai puţin dezvoltat. În Europa, istoria și limba au devenit cruciale. În lumina noilor descoperiri, naționalismele mobilizatoare de masă sînt hotărîte să ofere istorii naționale și limbi modernizate. Strigătul naţionalist s-a desprins dintr-o venerație a limbii catalane. Aceasta și-a regăsit demnitatea literară cu poeziile lui Verdaguer, Maragall Aribau, Rubio i Ors. Mai apoi, lucrările lui Bofarull, Fontanals și Balaguer au atras atenția asupra trecutului catalan. Acest curent intelectual și-a pus amprenta asupra unui întreg popor, nu a rămas o operă de grup ori de almanah. Aceasta se datorează faptului că pămîntul, rasa și limba conturează o Catalonie.

Practic, recucerirea limbii urmează mai curînd, decît să preceadă, entuziasmul politic față de autonomie. După această introspecţie în nucleul naţionalismului catalan se mai poate adăuga şi faptul că, la început, acesta nu a optat pentru deplina independență statală. Majoritatea catalanilor au refuzat să susțină mișcările și partidele care militau pentru independență, obținînd, în schimb un grad înalt de autonomie socială, culturală și economică în cadrul granițelor lor. Cu timpul însă, lucrurile s-au precipitat, evoluînd treptat spre o tendință fățișă de independență. Astfel, în ziua de astăzi se poate afirma că adevărata problemă nu constă în aceste elemente distinctive (geografie, etnie, limbă, istorie), ci în motivele pentru care un anumit mediu, într-un anumit moment, le consideră semnificative. Motivele sînt duble: pe de o parte, slăbiciunea statului spaniol și, pe de altă parte, deosebirile crescînde dintre structura socială a regiunii catalane și cea a restului țării.

De unde această discrepanță? Încă din vechime, în Catalonia exista o burghezie activă, precum și o mulțime de pături sociale înstărite, cu respect față de muncă, de economie, de efort personal, interesate de protecționism, de libertate politică, de creșterea puterii de cumpărare. În restul Spaniei, dominante erau modurile de viață arhaice: țăranul cultiva pămîntul strict pentru traiul zilnic, nu pentru a face negoț, hidalgo pentru a nu decade, își cauta refugiul în armată, iar burghezul madrilen care se ocupa cu administrația și cu politica condamna libertatea politică și protecționismul. Iată două structuri, două psihologii, care polemizează una cu cealaltă. Astfel se explică evoluția catalanismului: de la un regionalism intelectual, el trece la autonomism, iar după 1898, la naționalitate. În anul 1906, partidul Solidaritatea catalană obține victoria în alegeri. Primul partid catalan a purtat numele de Liga Regionalistă și îi reunea pe savanții bogați, dar și pe industriași, țărani ori comercianți catolici. „O industrie textilă s-a dezvoltat mai ales în Catalonia. O excelentă industrie de tricotaje, variate industrii de prelucrare a pielii, fabrici de hîrtie, de plută, tipografii, ateliere de mecanică fină… aceste capitaluri fiind aproape singura de acest fel în Spania, catalanii consideră că ei reprezintă munca națională.”, scria Pierre Vilar în lucrarea sa, Istoria Spaniei, tradusă în română de Marian Ștefănescu. Industriașii catalani organizează asociații, au organele lor de presă, fac întruniri, au locuri în Parlament. Ei denunță politica dusă de Madrid și povara unei Spanii sărace. Catalanii ar dori să preia conducerea economiei spaniole. Împotriva lor sînt conservatorii și liberalii, care condamnă egoismul industrial catalan. Astfel, procesul de industrializare este grefat pe aspecte politice importante: probleme externe, regionalism și mișcări sociale. Mai apoi, catalanismul a inclus și opoziția de tip democratic și burghez, reunind pe micii proprietari, slujbași și pe intelectualii modești.

În prezent, cîştigarea independenţei, chiar şi printr-un proces paşnic şi democratic, ar putea stîrni controverse pentru restul Spaniei. Drumul independenţei sigure este presărat cu incertitudini pentru catalani, pentru spanioli, dar şi pentru Uniunea Europeană. Unul dintre scenariile optimiste văd capacitatea regiunii de a supravieţui şi de a prospera. Partea mai puţin benefică a independenţei ar putea reprezenta scăderea semnificativă a PIB-ului, relocarea afacerilor, creşterea exponenţială a deficitului public şi impactul devastator al părăsirii zonei euro în calitate de stat separatist. În cazul în care obţinerea independenţei ar fi un succes pentru Catalonia, s-ar crea cu siguranţă un precedent în Spania, iar alte etnii ar fi tentate să urmeze acest exemplu temerar. Acesta este cazul regiunilor supradezvoltate, naționalismul pe criterii entice apărînd în zone mai avansate economic asemeni Cataloniei şi Țării Bascilor.

Pas cu pas spre capăt de linie: de la concesi(un)e la secesiune

La momentul înlăturării dictaturii, Spania nu a dorit ca Ţara Bascilor şi Catalonia să aibă un regim preferenţial. Totuşi, puterea centrală a făcut o concesie, oferind catalanilor posibilitatea auto-guvernării, creînd mai apoi aşa-numitul statut al autonomiilor, care a constat în divizarea Spaniei în „guverne autonome”. Catalanii şi bascii au crezut cu convingere că aceea era o idee formidabilă, deoarece le oferea suficiente libertăţi şi competenţe menite a facilita dezvoltarea celor două naţiuni.

În cazul acestei regiuni, naționalismul etnic s-a transformat treptat într-o formă de naționalism separatist, o formă de mîndrie etnică. Catalanii sînt interesați de pămînt, dar nu numai din rațiuni politice și economice. Dacă la început ei aclamau că nu-i interesează pămîntul, că ei au nevoie doar de locurile sacre ale strămoșilor, acum ei sînt interesați în egală măsură de dimensiunile sale culturale și istorice și productive deopotrivă; au nevoie de un trecut pe care să-l folosească și de o cultură înrădăcinată. De ce tocmai cultură? Deoarece aceasta a reprezentat reazemul pornirilor revoluţionare. În astfel de circumstanțe, intelectualii de ambele părți ale liniei de demarcație culturală au reușit să transforme conflictele etnice în mișcări naționaliste și au cerut separarea de unitatea politică existentă.

Într-o primă fază, naţionalismul a fost privit drept o cauză a elitelor catalane. În timpul dictaturii lui Franco, numai o mică parte dintre cercurile de intelectuali şi activişti politici clandestini s-a angajat în menţinerea componentelor esenţiale ale identităţii catalane, dedicîndu-şi efortul în principal cultivării culturii catalane de tip înalt. Naţionalismul acestei naţiuni fără ţară apare în interiorul statelor-naţiuni deja formate, înzestrate cu propriul sistem educaţional, un sistem media propriu: „Naționalismul, afirmă Gellner, este funcţional pentru societatea industrială. În plus, identitatea națională este pur și simplu identificarea cetățenilor cu o cultură înaltă, publică, urbană, iar națiunea este expresia acelei culturi în sfera socială și politică. Naționalismul poate fi considerat o aspirație de a obține și păstra o astfel de cultură înaltă (adică o cultură literară, publică, transmisă printr-un sistem educațional de masă, standardizat și academic supravegheat și deservit de specialiști) și a o face congruentă cu statul”.

Astfel de revendicări ideologice reprezintă o constantă a vieţii cotidiene din regiunea Catalonia. Săptămîna trecută a reprezentat un nou moment de răscruce pentru catalani. La 1 octombrie 2017, sute de mii de oameni au format un lanţ uman pentru a cere separarea Cataloniei de Spania. Atît organizatorii şi sponsorii evenimentului, cît şi guvernul regional catalan au afirmat la unison că dorinţa lor de a atrage atenţia opiniei publice a însemnat o reală surpriză, ba mai mult, chiar o „misiune îndeplinită”.

Aceştia descriu năzuinţa pentru independenţă a regiunii ca pe un tren care accelerează şi care nu se opreşte decît în momentul în care va ajunge la staţia finală numită independenţă. Mulţi comentatori, dar şi lideri politici naţionalişti au avertizat Madridul să se ferească de acceleratul catalan şi să lase drumul liber spre independenţă, pentru a evita orice fel de coliziune nedorită între cei doi poli ai Spaniei, pentru a nu exista riscuri de „deraiere” a trenului ce merge în ritm galopant în direcţia libertăţii. Mişcarea de independenţă catalană a adunat şi continuă să adune o seamă de susţinători, printre care se numără importanți activişti şi politicieni catalani. De exemplu, avocatul Joan Ignasi Garcia, primar al oraşului Vilanova i la Geltrú şi membru al Partidului Socialist din Catalonia afirma: „Noi, catalanii, i-am lăsat pe spanioli să se ocupe de toate îndatoririle noastre publice corespunzătoare unui stat independent. Noi îi plătim ca să-i lăsăm să ne distrugă legile, îi plătim ca ei să ne îngrădească accesul la lumea întreagă, îi plătim pentru ca ei să interzică accesul culturii şi a limbii noastre în marea arenă internaţională şi îi plătim ca să se amestece în treburile interne ale Cataloniei, cum ar fi educaţia. Din momentul în care Catalonia devine stat european, noi ne vom crea propria Curte Constituţională, armata noastră, poliţia noastră şi alte instituţii aferente. Vom avea infrastructură proprie, căi ferate proprii, aeroporturi, vom promova limba şi cultura catalană, vom avea politicienii noştri în Europa, ambasadori, consulate, traducători, oameni de afaceri…Catalanii sînt pregătiţi să spună lumii întregi clar şi răspicat: Ne dorim un stat catalan. Ne-am dori să cerem sprijinul moral al tuturor naţiunilor democratice ale lumii, rugîndu-le să recunoască statul catalan în ziua decisivă în care ne vom proclama independenţa din Parlamentul Catalan. În acelaşi timp, am dori, de asemenea, ca poporul spaniol să ne sprijine în demersul nostru, să sprijine deciziile nostre democratice şi să convingă guvernul să nu întîrzie recunoaşterea independenţei Cataloniei; aşteptăm cu nerăbdare o nouă eră a prieteniei înlăuntrul Uniunii Europene, un loc în care fiecare naţiune are un statut aparte”. (Am citit discursul lui Joan Ignasi Garcia în ediția online a cotidianului catalan La Vanguardia.)

Pe de o parte, foarte mulţi comentatori au comparat situaţia din Catalonia cu luptele anti-coloniale din Africa sau Asia de la începutul secolului al XX-lea. Însă, dintr-un punct de vedere obiectiv, comparaţia este exagerată. Pot fi consideraţi catalanii asupriţi şi exploataţi de către Spania? Catalonia este în prezent una dintre cele mai bogate comunităţi autonome şi are una dintre cele mai bogate economii ale întregii Spanii. Oriunde în acestă regiune se poate observa cu uşurinţă faptul că serviciile publice, educaţia şi dezvoltarea industrială se află la cote mai înalte decît în orice alte ţinuturi spaniole autonome.

Cu siguranţă, aici se poate întîlni şi cea mai înfloritoare şi mai vibrantă viaţă culturală. Mai mult, veniturile fiscale colectate în Catalonia sînt vitale pentru buna funcţionare a guvernului spaniol. Într-un editorial din La Vanguardia se afirma vehement că PIB-ul pe cap de locuitor în Catalonia este cu 18% mai ridicat decît cel al Spaniei. Ceea ce, sublinia editorialistul, este colosal. Una dintre cele mai populare argumente din retorica naţionalistă este: „Spania fură de la noi” (‘Espanya ens roba’). Toate partidele naţionaliste catalane, în frunte cu ERC-ul şi ICV-ul au suţinut că cea mai mare parte a impozitelor colectate în regiune ar trebui să rămînă în acel loc. (Am extras și adaptat informaţii de pe www.mientrastanto.org.)

De asemenea, motivul principal al independenţei este libertatea. Catalanii suţin vehement că ei sînt captivi în interiorul Spaniei, asemeni locuitorilor din Valencia, Galicia sau Madrid. Deşi există un sistem bilingv în teorie, iar limba catalană se vorbeşte în mod curent în regiune, catalanii se plîng că au doar două ore de catalană pe săptămînă, în restul timpului fiind obligaţi să vorbească în limba oficială a statului spaniol, castiliana. O Catalonie independentă ar deveni un stat mult mai centralizat decît actuala Spanie. Barcelona ar putea găzdui aproape jumătate din populaţia spaniolă şi niciun alt oraş nu ar putea să-i fie rival sau să-i contrabalanseze influenţa.

Independenţa ar putea însemna o economie mai bună prin încurajarea dezvoltării regionale şi a dreptului de a păstra bogăţia locală strict la nivel regional (cum este cazul staţiunilor turistice de la malul mării ori al simbolului sportiv reprezentat de clubul de fotbal al Barcelonei, ori cazul fascinantei creaţii arhitectonice a lui Gaudi, Sagrada Familia), acest lucru implicînd un standard ridicat al calităţii vieţii, dar şi libertatea care irumpe dintr-o serie de constrîngeri impuse de stat, favorizîndu-se astfel descentralizarea şi autodeterminarea.

Aşadar, catalanii sînt pregătiţi să se expună tuturor riscurilor ce decurg dintr-o mişcare secesionistă de independenţă, ca formă de expresie profund naţionalistă, spunînd lumii întregi cu toată convingerea că îşi doresc un stat numai al lor. Prin însăși complexitatea sa, exemplul catalan oferă multe învățăminte. Europa a fost martora multor evenimente decisive, iar Spania nu este iertată în această privinţă. Deşi tendinţa este de a ocoli secesiunea în Europa contemporană, prin căutarea unor soluţii de tipul regionalizării şi apropierii etnice între grupuri care fac parte din state diferite, totuşi, Catalonia doreşte libertatea propriilor decizii şi deplină independenţă statală. Vor reuși oare catalanii? Cum va arăta ziua de mîine pentru aceștia? Timpul va îmbrăca haina inamicului ori a aliatului…Que Sera, Sera!

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru