Facebook

SPECIAL

Un idol

Publicat

pe


La 18 octombrie, actrița Olga Tudorache a trecut la cele veșnice. Împlinise, la 11 octombrie, 88 de ani. Rămîne, în urma acestei Doamne a scenei românești, o carieră artistică impresionantă. Și mai rămîne un model de discreție și seriozitate profesională. Sînt cuvinte care descriu nedrept de puțin ce înseamnă această pierdere.

Am căutat-o, la plecarea Olgăi Tudorache, pe actrița Cristina Deleanu. Rugînd-o să ne încredințeze cîteva momente și gînduri care o leagă de unul dintre idolii săi. Căci, după cum mărturisea Cristina Deleanu într-un interviu mai vechi, asta a reprezentat, în tinerețe, Olga Tudorache pentru dumneaei. Am primit, foarte repede, trei pagini scrise de mînă, purtînd titlul de mai sus. Trei pagini care ar putea să fie și începutul unui nou volum sentimental-memorialistic al distinsei autoare, după Și totuși, actorul…, din 2013 (trenul nostru)


Eram studentă. Sînt mai mult de 50 de ani de atunci. Pentru mine, anii studenției, ca și cei ai începuturilor artistice, nu se uită. Toate sînt încă proaspete, la locul lor, cum au fost cînd s-au întîmplat. Dacă am putut naște un strop de curiozitate vreunui cititor prin spusele de mai sus, am să mă explic. Vă spun acum, cînd sînt de mult la vîrsta pensiei, dar nu m-am desprins încă de profesia mea: este vorba de un timp al elanului nestăvilit, al privirii limpezi asupra propriului viitor, al dragostei de viață, al onestității, al curajului, în fond. Cum să uiți clipele care au contribuit, înmulțindu-se, la nașterea ta ca om?

După mulți ani de experiență, mi-am dat seama că, de fapt, noi, cei de-atunci, încercam, inconștienți poate, să devenim asemeni celor pe care-i admiram pe scenă și pentru care năvăleam, la sfîrșitul cursurilor, aproape în fiecare seară, în teatre. Cu inima bătînd deplasată din locul ei, intram și eu să-i văd pe ei, pe cei pe care-i iubeam necondiționat și pe locul cărora voiam să mă aflu. Mai corect spus, alături de care voiam să mă aflu…

Dar cum avea să fie? Ceasuri de întrebări, de neliniști, de ambiții, de temeri, de incertitudini. Toate au venit tiptil și au confecționat hainele unui student silitor și disciplinat. Adevărul este că pînă să te descoperi – ca și-n viață, nu? – vrei să fii ca altul, să ai un model, ca să devii, la rîndu-ți, model. Asta era pe-atunci. Nu știu cum mai este astăzi. Dar nu cred că mai încearcă prea mulți sentimentul. În fine, poate da! Și, cum nu se putea să fii la fel ca altul (alta), încercai să te substitui unui idol. Al meu a devenit, pentru o vreme, Olga Tudorache. Am găsit-o pe scenă vie, energică, sigură pe puterea ei de a se exprima, frumoasă dar și puțin dură.

În anul al III-lea (pe-atunci, cursurile pentru actori durau patru ani), am primit, de la profesorul meu, George Carabin, să joc un act din piesa sovietică Nila Toboșara – scuze că nu mai țin minte autorul. Minunat este că tocmai o văzusem pe Olga Tudorache excelînd în acest rol pe scena Teatrului Tineretului de-atunci – astăzi sala Teatrului de Comedie. O văzusem de mai multe ori și, firește, m-am gîndit că aș putea să fiu EA! Vă închipuiți că, în contextul acelor ani, personajul unei piese sovietice era de-a dreptul o eroină. La propriu. Nila Toboșara era puternică, dominată de spirit de sacrificiu. Ei bine, Olga Tudorache era perfectă! Și frumoasă, și cu un trup splendid. Iar vîrsta ei era în jurul a treizeci, treizeci și trei de ani. Ce-i nostim e că purta la un moment dat în scenă un costum de baie întreg, negru, atrăgător – fapt pe care l-am preluat și eu la școală. Parcă eram în pielea ei!

Dar asta a fost tot!

O amintire puternică, însă un drum total diferit. Calea mea a fost alta, ca gen. Viața nu ne-a adus alături în nici un film, nici în teatru, nici măcar în radio sau televiziune. Ciudat, nu? Aproape că nu ne-am cunoscut.

Personalitatea, unicitatea ei au făcut ca Olga Tudorache să țîșnească pînă în vîrful ierarhiei actorilor. A fost cu adevărat unică. Am continuat să o contemplu dar ceva inexplicabil m-a reținut amar de ani să mă apropii. Amintirea care mi-a marcat o clipă a vieții a rămas în urmă, ușor prăfuită, iar realitatea a devenit vis pînă în clipa în care Idolul meu a mutat visul într-o stea.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru