Facebook

SPECIAL

O convorbire inedită cu poetul și gazetarul Victor Niță (1941-2017)

Publicat

pe


In memoriam


S-a stins, în dimineața zilei de 31 octombrie, într-un spital din București, poetul și gazetarul Victor Niță. Împlinise, la 26 octombrie, de Sfîntul Dumitru, 76 de ani. În acte, ar fi împlinit această vîrstă abia pe 6 noiembrie, cînd a fost oficial înregistrată nașterea sa. De ce așa de tîrziu? În 1941, cînd s-a născut Victor Niță – pe plaiuri moldave, în comuna vasluiană Grivița –, erau timpuri grele, în vara acelui an România intrase în Război, iar părinții nu știau dacă pruncul va trăi. A trăit. În vremea cumplitei secete postbelice, familia lui a plecat la Hunedoara. De atunci, Victor Niță se va atașa de acele meleaguri unde și-a petrecut o parte din copilărie, adolescența și alte vîrste tinere. Și unde se întorcea întotdeauna cu plăcere. S-a întors definitiv, în această toamnă. Pe 3 noiembrie, a fost înmormîntat în cimitrul hunedorean Popa Șapcă.

Absolvent al Literelor bucureștene (1968), a devenit, în 1974, ziarist – de linia întîi – la revista „Flacăra”, condusă, între 1973 și 1985, de poetul Adrian Păunescu. A rămas la această publicație pînă în 1988, cînd s-a transferat la „Sportul”. După 1989, a lucrat în mai multe redacții, la „Ora”, „Expres”, „Evenimentul zilei” sau „Cotidianul”. În 1984, a publicat, la Albatros, volumul de versuri Turnul Neboisa (numele unei fortărețe a Castelului Corvineștilor). Iar în 2002, cartea de literatură pentru copii De-ar fi toată viața vară!, ilustrată de soția sa, artistul plastic Lucia Niță-Martin.

L-am cunoscut pe Victor Niță într-o redacție, unde ne-am aflat, pentru puțin timp, împreună. Nu mi-a fost greu să mă apropii de el. Fire blîndă, senină, jovială, răspîndea bunătate și prietenie. Ne-am întîlnit, din cînd în cînd, peste ani, cu prilejuri documentaristice. Mi-a acordat mai multe interviuri. Toamna trecută începusem o serie de convorbiri despre atmosfera socio-culturală a Hunedoarei anilor ´50-´60. Victor Niță era, în acea perioadă, adolescent și frecventa cenaclul literar „Flacăra”, întemeiat în 1956 la Hunedoara și condus de poeții Iv. Martinovici și Dan Constantinescu. O lume aproape uitată, cu farmecul ei. Cu ziarul „Uzina noastră” – organ al Comitetului Orășenesc P.M.R. Hunedoara și al Sfatului Popular Orășenesc –, care găzduia și creațiile membrilor cenaclului. În acest ziar, pe care l-am parcurs la Biblioteca Academiei, Iv. Martinovici publica, în octombrie 1957, textul „Elev, boxer și scriitor”, consacrat lui Victor Niță. Un text care a contat decisiv în formarea regretatului poet și ziarist. Și de la care am pornit, anul trecut, o serie de convorbiri ajunse, iată, postume.

Public acum, în memoria lui Victor Niță, cîteva fragmente din discuțiile noastre, pe care a apucat să le vadă transcrise. Ar fi trebuit ca aceste discuții să însemne o recuperare de istorie culturală a vieții dintr-un important centru industrial. Sînt și așa ceva, sînt și un omagiu.

Coincidența face ca dialogul de mai jos să se fi desfășurat pe 30 octombrie 2016. Nu bănuiam atunci că, peste numai un an și o zi, Victor Niță va pleca dintre noi.

Dumnezeul să-l odihnească și să-l aibă în sfînta Sa pază!



Tocmai ați revăzut un text din 1957 al poetului Iv. Martinovici, în care acesta semnala, cu entuziasm, talentul elevului Victor Niță, după o lectură la cenaclul hunedorean Flacăra. V-a spus că are de gînd să scrie despre dvs.?

– Nu mi-a spus nimic, cu atît mai mult cu cît eu venisem la cenaclu doar ca să văd despre ce e vorba și am promis că voi aduce niște texte. „Sînt foarte curios!”, mi-a spus. Am adus textele, niște basme, am citit și a apărut articolul.

Erați, în toamna lui ´57, elev în clasa a VII-a.

– Eram elev în clasa a VII-a, da, pentru că întrerupsesem școala doi ani. Am revenit, pentru că toată lumea îmi spunea să termin școala, cum era normal. Nu se admitea să n-am măcar șapte clase. Așa că m-am dus din nou la școală.

Ulterior apariției textului semnat de Martinovici, „Uzina noastră” vă găzduiește din ce în ce mai frecvent versurile.

– Între timp, participînd la ședințele cenaclului, descoperisem cîte ceva despre poezie. M-a fascinat realmente faptul că am scris atît de multe poezii – toate foarte, foarte proaste! – și, de fapt, poezia era cu totul altceva decît ce-mi închipuiam eu pe atunci. M-am apropiat de poezie ca un copil care găsește o comoară.

De ce priviți atît de drastic acum acele poezii ale începutului? Nu cred, citindu-le, că nivelul lor e așa precar…

– Mă refer la poeziile scrise înainte de cele apărute în „Uzina noastră”. Scrisesem mult, pe dealuri, pe unde umblam eu. Aveam un caiet mare, i l-am dat lui Nicuță Tănase să-l citească, Nicuță, care nu se pricepea nici el la poezie, nu cred că l-a citit, dar m-a îndemnat să merg la cenaclul Flacăra, că acolo aveam să aflu multe lucruri.

Întîlnirea cu Nicuță Tănase

Nicuță Tănase atinsese deja o oarecare notorietate, romanul său, Derbedeii, fusese discutat, ce mai făcea la Hunedoara?

– Venea din cînd în cînd la Hunedoara, unde avea în continuare mulți prieteni. Se și căsătorise cu o fată din oraș. Era adulat și se simțea foarte bine, îi pria să vină aici. Stătea cîte o lună, două.

Am descoperit că a debutat, în 1949, în primul număr al ziarului „Uzina noastră”.

– Atunci veniseră foarte-foarte mulți brigadieri în oraș, printre care se număra și el. Începeau marile construcții siderurgice. Combinatul, care avea patru furnale mici, își construia oțelăria nouă, apăreau marile furnale – unul singur făcea cît cele patru mici. Apoi s-a ridicat alt furnal, care făcea de zece ori mai mult decît alea patru vechi! Și tot așa.

Cum de v-ați gîndit să apelați tocmai la Nicuță Tănase?

– La vremea aia nu întîlnisem un scriitor adevărat. Pentru mine era pur și simplu un zeu! Și pentru mulți alții. Unde-l văzusem prima dată? Venise la clubul muncitoresc „Sahia”, unde era o bibliotecă. Acolo l-am văzut. Toată lumea s-a dat deoparte în fața lui și el pășea printre ei, adresîndu-se cîte unui cunoscut: „Ce faci, ce faci?”. Discuții de-astea, poante! Mi-a zis cineva că e Nicuță Tănase. Auzisem de el, îi citisem pe nerăsuflate romanul Derbedeii, despre brigadierii Hunedoarei, din care și el făcuse parte, cum am zis. Voiam să-i dau poeziile, ca să-mi spună dacă e ceva de capul meu sau nu.

V-ați apropiat cu timiditate de el?

– Cu enormă timiditate! Am stat pînă a isprăvit toate discuțiile cu ăia și tot umblam după el cu caietul. La ieșire, l-am urmărit cîțiva pași, am fugit în fața lui și pe urmă m-am apropiat de el ca și cum aș fi venit din altă parte…

– Și cum s-a purtat?

– Firesc. Ca un om mare cu un copilaș. Deși nu prea eram chiar un copilaș, întrucît deja aveam la activ vreo cîteva meciuri de box și alte mărețe aventuri ale vieții mele! Nu mai eram un copilaș… Dar m-am apropiat de el cum se apropie cineva de-un idol. S-a purtat cu blîndețe, i-am dat poeziile și a zis: „Bun, dă-mi-le! O să le citesc și o să-ți spun ce cred despre ele”. Și mi-a spus să merg la cenaclu. Nimic altceva. La cenaclu, am început să aflu că tot ce scrisesem n-avea nici cea mai mică valoare. Erau poezii cum, de altfel, aveam să primesc eu însumi, peste ani, la revista „Flacăra”, unde m-am ocupat un timp de păstorirea rubricii „Curier literar”. Din țară soseau, pe adresa redacției, tone de poezii. Atunci mi-am dat seama că și eu am scris poezii din alea. Eram cînd mai indulgent, cînd mai supărat: „Categoric nu!” sau veșnica recomandare „Mai trimiteți!”.

Pentru un copil de 15-16 ani

Ce-ați simțit citind articolul lui Iv. Martinovici?

– O surpriză colosală și, nepricepînd exact despre ce-ar fi vorba, deja mă simțeam important. Cînd, de fapt, la școală nu se știa, colegii habar n-aveau. Mama a citit și a zis: „Ei, de-ale tale!”. M-am cam tuflit repede cînd am văzut că n-a fost un ecou care să mă scoată în fața lumii. Că eram atît de dornic să fiu văzut și altfel, nu doar ca un rău! Credeam că o să-și schimbe lumea părerea… Trebuia să mai aștept!

– Nici profesorii n-au fost impresionați, n-a existat vreun ecou în cancelarie?

– Ba în cancelarie mi se pare că a fost un ecou. Dar fără să se uite nimeni altfel la mine. Ceva mai tîrziu, peste un an, la admiterea în liceu, la examenul de limba română, profesorul mi-a zis ca, în loc să rezolv subiectul primit, să scriu o compunere despre furtună, că afară începuse să tune. Și am scris o compunere poetică despre furtună! Un profesor foarte iubit, Precupescu, care mă prețuia, deși nu-i fusesem elev. Știa însă că scriu poezie, că sînt pe la cenaclu…

Participa și el la ședințe?

– Nu venea. În schimb, venea unul dintre ziariștii importanți ai Hunedoarei, Mircea Enescu, soțul profesoarei mele de Română, care îi mai povestea acesteia despre mine. Și atunci, față de alți profesori din școala generală, doamna Enescu mă aprecia și m-a pus să citesc poveștile în orele de dirigenție – că mi-a fost și dirigintă –, după ce am fost scos în lume de Iv. Martinovici. Ce chestie! Un articol care a schimbat toată viața mea. Nu e cine știe ce… Un articolaș, o nimica toată, dar, pentru copil de 15-16 ani, un astfel de articol poate conta enorm. Mie, ți-am spus, mi-a schimbat viața. Nici astăzi nu m-am dezmeticit din schimbarea asta!

Cenaclul strîngea intelectualitatea orașului

Iv. Martinovici (stînga) și Victor Niță

Care era atmosfera la cenaclu?

– Ne întîlneam, de obicei, joi după-amiază, pe la ora 5, într-una dintre sălile redacției „Uzina noastră”, care era un ziar mărunt, despre combinat și despre viața orașului. Se stabilea din timp cine citește, cel care citea își dactilografia în 4-5 exemplare poeziile. Proză se citea mai rar. Înainte de a începe ședința propriu-zisă, unul dintre cei mai în vîrstă sau mai pricepuți trebuia să facă un fel de prezentare despre starea la zi a presei literare: ce-a mai apărut în „Gazeta literară”, în „Contemporanul”, în „Tribuna” și prin alte reviste. După lectură, porneau comentariile: „Versul ăsta mi-a plăcut, ăsta nu mi-a plăcut!”. Era o ucenicie cam primitivă. În afară de Dan Constantinescu și Iv. Martinovici, care aveau un discurs elaborat, ceilalți eram abia veniți la porțile poeziei. Dar, indiferent de vîrstă, funcționa o prietenie teribilă între membrii cenaclului, cu respectul cuvenit lui Dan, lui Iv. De multe ori, după ședințe erau audiții muzicale. La Spitalul din Hunedoara veniseră medici de la Cluj, de la București, proaspeți absolvenți ai facultății. Aduseseră discuri – Beethoveen, Ceaikovski, Brahms, Bach… Făceam un fel de audiție muzicală. Înainte de audiție, medicul sau avocatul – căci veneau și avocați, cenaclul strîngea încet-încet partea mai artistică a orașului, intelectualitatea – făceau prezentări ale compozitorului, ale lucrărilor pe care urma să le ascultăm. Pentru noi, ăștia care veniserăm nepregătiți, a început să se deschidă lumea prin aceste întîlniri. Se organizau și expoziții de pictură. În oraș exista un bun cerc de artă plastică, pe care îl conducea Emil Brandis. Uneori, cînd aveam ședințe, pictorii aduceau tablouri, pe care, la final, le duceau înapoi în atelierele lor. Erau tineri artiști de valoare la Hunedoara, ca Liviu Lăzărescu, care avea să devină mai tîrziu asistenul lui Baba, sau Ștefan Bertalan. Iarăși, dintre noi se ridicase un tînăr artist plastic înzestrat, Gheorghe Coclitu, mai mic decît mine, care era foarte fericit să-și expună lucrările. Asta era atmosfera, o atmosferă de camaraderie. Era o extraordinară relație între toți cei care alcătuiam un nucleu artistic al orașului. Prietenie adevărată era! S-au ridicat nume importante din Hunedoara acelor timpuri. Actrița Dorina Lazăr era elevă de-a lui Martinovici la liceu. Cred că sînt suficiente nume ca să descriu ce se întîmpla în acea vreme la Hunedoara. Nu întîmplător, Hunedoara era un oraș pomenit zilnic la Radio, ca și Cotele Apelor Dunării! Erau atît de harnici reporterii hunedoreni încît nu era zi în care să nu se vorbească de două-trei ori despre nu știu ce șarjă au mai dat muncitorii… Se făcea o propagandă teribilă acestui oraș care număra cîteva mii de locuitori în 1947-1948 și care, peste zece ani, ajunsese la aproape 40.000.

Alături de Nichita Stănescu și Ilie Constantin

– Afluență pomenită și în romanul lui Nicuță Tănase, Derbedeii.

– Pentru că aici se ridica acest combinat! Era pusă mai de demult baza siderurgică, a industriei siderurgiei, și cum comuniștii au zis că vor face un adevărat colos siderurgic, asta s-a întîmplat, asta au făcut. Întîi și-ntîi, au venit brigadierii. Parte din ei fuseseră la Bumbești-Livezeni, unde au construit calea ferată. Cînd s-a terminat șantierul de pe defileul Jiului, au fost transferați la Hunedoara. Veniseră din toate părțile țării și îmi aduc aminte că pe străzile orașului puteai să auzi și moldovenește, și maramureșenește, și oltenește. Toate dialectele erau prezente! Însă, cu timpul, toți au fost obligați să vorbească limba română propusă de radio și de ziare. Așa se face că cei mai mulți și-au pierdut propriul grai și au devenit vorbitori de limbă română STAS! Aici se întîmpla ceva. Au venit Radu Cosașu, Romulus Rusan, venise înaintea lor Vasile Nicorovici, care scrisese 400 de zile în orașul flăcărilor, carte care m-a copleșit, pentru că era plină de metafore. Ceea ce eu căutam în poezie. Vasile Nicorovici era un ziarist care ducea reportajul spre literatură. Veniseră scriitori de la Cluj, venise Doina Sălăjan, o poetă foarte bună…

Apropo de aceste vizite: am găsit, tot în „Uzina noastră”, o descindere la Hunedoara a mai multor scriitori, în decembrie ´58: Dan Deșliu, Victor Tulbure, Nicolae Tăutu, Tiberiu Utan, Ion Brad, Teodor Balș și Aurel Martin. Și dvs., dacă vă mai amintiți, ați fost la acel eveniment. Citez din ziar: „Meritoriu este faptul că, alături de poeții cu renume ce ne-au vizitat, au citit din creațiile lor și cîteva elemente talentate – Victor Niță, Stoian Ciucescu, Iv. Martinovici și Dan Constantinescu – din rîndul membrilor cenaclului literar «Flacăra» din localitate”.

– Ne-au adus pe lîngă ei… Două vizite mari au fost, pentru mine, cele ale lui Nichita și Ilie Constantin, cu care am împărțit multe întîmplări. Nichita mă rugase să-i fac cunoștință cu o blondă din corul Combinatului, pe care o plăcea. Era încîntat! Îi spunea că are părul blond ca șpanul… Ilie Constantin n-a vrut să doarmă la Casa de Oaspeți și am înnoptat împreună la părinții mei, înghesuindu-ne în același pat. Voia să vorbim, ne știam destul de bine, eu eram un nimeni, el era vestit. Se îndrăgostise de o colegă de-a mea de liceu, venea la ore! Profesorii erau uimiți cînd îl vedeau. Era de la „Scînteia”! Și venise pentru ea.

O figură aparte: Dan Constantinescu

Victor Niță (stînga) și Dan Constantinescu

Mi-ați vorbit adesea despre Dan Constantinescu, care, din cîte înțeleg, reprezenta autoritatea simbolică a cenaclului hunedorean. Fusese, în studenție, unul dintre componenții Cercului literar de la Sibiu. Cum era el?

– O figură aparte! Era foarte atras de cultura orientală, chineză și indiană, în mod special, și de cea japoneză, evident. Puțin cam afectat psihic. Mi-a mărturisit că a avut o criză de nervi în clipa în care a auzit, într-o seară, în lagărul cu prizonieri sovietici, cîntecele rusești și, cum el pregătea lucrarea de licență despre poezia lui Bacovia, în care descoperise, calculate și cu formule geometrice, niște alternanțe fonetice cu totul deosebite, veritabile mantre poetice, toate lucrurile astea l-au apăsat și a venit la Hunedoara, unde se născuse. Dinspre partea mamei erau oameni importanți ai comunității românești, Nicoară se numeau. Bunicul lui a fost unul dintre juzi, judecătorii comitatului. Iar doamna Zoe, mama lui, în 1918, a ieșit pe străzile Hunedoarei cu steagul românesc. Taică-su era profesor de limbă română, din Brăila, venit în Hunedoara după 1918 și care a fost directorul școlii de ucenici. Ăsta era Dan Constantinescu din punct de vedere genealogic. Între timp Dan, cu chiu cu vai, a reușit să iasă din anonimatul în care se scufundaseră mulți în acea perioadă, neavînd nici o pată politică. Dan era curat-curat! Lucra în Combinat, la Biblioteca tehnică a Combinatului, o clădire cu birouri mari, cu cărți în germană, engleză, franceză, italiană. Și el cam stăpînea foarte bine aceste limbi, traducea tot felul de lucruri despre șuruburi!

Vă părea apăsat de condiția în care se găsea, de această slujbă?

– Nu, nu, o trata ca pe o joacă. Avea de tradus în fiecare zi vreo 30-40 de pagini, le traducea ușor. Mai era lîngă el cineva, care scria ce traducea el. Cornel Nistorescu are, în Proprietarul de iluzii, un reportaj despre cabinetul tehnic al Combinatului. Dan venea cu vioara, era în orchestră…

În ce orchestră!?

– În orchestra semi-simfonică a Combinatului! Fără bani.

Lua în serios rostul lui în această orchestră, mergea la repetiții?

– Da, da, da! Chiar foarte serios! Era mîndru că făcea parte din orchestră. Umbla toată ziua cu vioara după el, eu după el, el după mine, cu vioara, ne plimbam prin oraș… Mama era foarte mirată: „Ce cauți tu lîngă ăsta cu scripca!?”. Venea la mine acasă și ținea să mănînce borș făcut de mama, îi plăcea cum gătea mama, moldovenește.

Era căsătorit?

– În vremea aia nu era, mai tîrziu s-a căsătorit el cu Mihaela. Nașii de căsătorie au fost Ștefan Aug. Doinaș și Irinel Liciu. Bine, de Dan Constantinescu se leagă sosirea în Hunedoara a unor altfel de artiști, cum a fost Dimitrie Stelaru, despre care am vorbit. Venise și un pictor foarte interesant, Sorin Ionescu, care locuise în București, pe strada Speranței, unde, cînd au fost eliberați deținuții politici, în ´64 atunci, veniseră doi mari pianiști, Alexandru Demetriad și încă nu mai știu cine. Tot la Dan Constantinescu a venit maestrul Petre Bodeuț, un dansator de clasă mondială. Veniseră și doi-trei elevi de-ai lui, dansatori, care mai apoi au plecat în Grecia cu prima ocazie. Tot acolo auzisem de Floria Capsali, de Trixy Checais, de Oleg Danovski, dansatori de mare clasă ai României interbelice.

Exerciții poetice

Întorcîndu-ne la Dan Constantinescu, avea o personalitate puternică?

– Da, era un tip respectat pentru cultura lui, pentru talentul lui, că era și un poet de o mare acuratețe, foarte bun. Era foarte simpatic, avea o casă frumoasă, în care putea găzdui oaspeți, era amabil, putea purta o conversație pe orice temă culturală. Acest domn Dan Constantinescu a pus ochii pe mine – acum e timpul să spun – și poate n-aș fi căzut în ghearele poeziei dacă nu era el. Dan traducea Rilke, Elegiile Duineze. Le avea scrise de mînă, îmi citea, ascultam…

Unde se întîmpla asta?

– La el acasă, pe strada 6 martie, la numărul 20! Veneam acolo după-amiază, că dimineața eram la școală, și ne apucam să citim. „Nițișor – așa îmi spunea –, aici cum ți se pare?” Spunea că am un simț al limbii, că nimeream la fix cuvîntul pe care îl căuta, chiar dacă nu știam întotdeauna ce înseamnă. Mă laud! Dar făceam aceste exerciții cu el, la Rilke, la Sonetele către Orfeu, apoi la traducerea fantasticelor haiku-uri – el a publicat o carte de haiku-uri pe care o delegație românească, dacă nu chiar Ceaușescu, cînd a făcut o vizită în Japonia, i-a oferit-o Împăratului. Sînt cîteva sute de haiku-uri. Nu că mi-am adus vreo contribuție, dar le-am citit pentru prima dată și am văzut zbaterea cu care au fost traduse, chinul, că sînt teribil de dificil de tradus aceste haiku-uri. Nu le traducea din japoneză, sigur că nu, dar avea și versiuni în engleză, germană și franceză și le compara, încercînd să le aducă în română. El lucra între timp și la Tao Te Ching, Calea regilor. Pentru mine a însemnat foarte mult să fiu în preajma lui în toți acești ani. În ´74, am plecat la București, la revista „Flacăra”. Cînd avea drum la București, trecea și pe la mine, să-mi arate ce mai lucrase; că stăteam în gazdă sau că aveam apartamențelul înghesuit din Militari, venea și stătea la mine, ne aprovizionam și citeam… Pînă a plecat în Germania. Mai fusese în străinătate de vreo două-trei ori, în Italia, marea lui iubire, și visa să ajungă în Grecia, unde n-a ajuns. Dar a ajuns în Germania, împreună cu soția lui, cu Pușa.

V-a trimis vederi din călătoriile lui?

– Da. Am primit din Italia. Ne scrisese pe o vedere o poezie despre Francisc de Assisi. Era fascinat, copleșit de Assisi. Pentru mine a însemnat enorm acest om, Dan Constantinescu. Enorm!

Simțeați diferența de vîrstă dintre el și dvs.? Vă despărțeau 20 de ani și îmi spuneați că venea la dvs. acasă, ca un coleg de școală.

– Chiar ca un coleg de școală! Mai tîrziu venea la noi acasă, la soția mea și la mine, casele noastre fiind apropiate. El făcea dese plimbări pe valea Zlaștiului și trecea pe lîngă noi.

Solitar?

– Pînă să se înfiripe acest cenaclu, era solitar. Cenaclul l-a readus în lume. A găsit și un prăpădit ca mine, pe care s-a apucat să-l educe. Și m-a educat, slavă Domnului! Trebuie să spun că, pe lîngă Dan, a mai muncit zdravăn la șlefuirea bolovanului care era subsemnatul și Vlahos Sotiris, poet grec, de meserie contabil. Apoi, a mai muncit Neculai Chirică, avocat, fost căpitan în armata regală, rănit pe frontul sovietic, lăsat la vatră, ieșean de locul lui, care venise la Hunedoara ca avocat la primărie. Și care a prins un mare drag de mine și tot încerca să mă smulgă de sub tutela lui Dan. Eram disputat! Aveau mult timp liber și trebuia să arate cuiva ce scriau. Culai a tradus Villon. „De ce să-ți citească Dan ce scrie el? Mai bine să asculți ce-am lucrat eu!” A tradus și sonetele lui Shakespeare. Villon și Shakespeare.

Toți aveau grijă de mine

Bănuiesc că în Hunedoara acelor ani nici nu erau mulți tineri care să se îndrepte spre literatură.

– E adevărat. Eram puțini. Unii s-au și pierdut pe drum. De pildă, un anume Clement Negruț, care a fost trimis la o școală de partid și apoi a devenit prim-secretar la Petroșani…

– Și sechestrat, în august ´77, la Lupeni, cînd a fost greva minerilor.

– Da. Apoi un altul, Cornel Cristache, contabil, normator în Combinat, a făcut Filozofia și a plecat la Brașov. Un altul a murit. Un altul, Mircea Tuța, care se apucase de teatru, din prozator devenise dramaturg și a scris vreo două-trei piese, între care una s-a dat și la radio. Mare lucru! Mi se pare că Dan Puican i-a regizat-o. Din păcate, a ajuns – nu știu de ce – la închisoare și a ieșit tocmai cînd terminasem facultatea și m-am întors în Hunedoara. Așa că s-au pierdut mulți. Din cei vechi rămăsesem eu. Eram disputat de Dan și de Culai. Și de Martinovici, care era mai domnos și s-a ocupat intens de mine, soția lui, Puia, pregătindu-mă la franceză vreo trei-patru luni.

În școală ce limbă ați învățat?

– Tot franceza. Și rusa, evident! Numai că față de cei din clasa mea aveam o pregătire foarte serioasă la franceză, datorită soției lui Iv Martinovici.

Plăteați aceste meditații?

– Nu, nici vorbă! Era plăcerea lui Iv., ca să pot citi în franceză. Toți aveau grijă de mine. Nici acum nu știu de ce erau atît de amabili.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru