Facebook

SPECIAL

O convorbire inedită cu poetul și gazetarul Victor Niță (1941-2017)

Publicat

pe


In memoriam


S-a stins, în dimineața zilei de 31 octombrie, într-un spital din București, poetul și gazetarul Victor Niță. Împlinise, la 26 octombrie, de Sfîntul Dumitru, 76 de ani. În acte, ar fi împlinit această vîrstă abia pe 6 noiembrie, cînd a fost oficial înregistrată nașterea sa. De ce așa de tîrziu? În 1941, cînd s-a născut Victor Niță – pe plaiuri moldave, în comuna vasluiană Grivița –, erau timpuri grele, în vara acelui an România intrase în Război, iar părinții nu știau dacă pruncul va trăi. A trăit. În vremea cumplitei secete postbelice, familia lui a plecat la Hunedoara. De atunci, Victor Niță se va atașa de acele meleaguri unde și-a petrecut o parte din copilărie, adolescența și alte vîrste tinere. Și unde se întorcea întotdeauna cu plăcere. S-a întors definitiv, în această toamnă. Pe 3 noiembrie, a fost înmormîntat în cimitrul hunedorean Popa Șapcă.

Absolvent al Literelor bucureștene (1968), a devenit, în 1974, ziarist – de linia întîi – la revista „Flacăra”, condusă, între 1973 și 1985, de poetul Adrian Păunescu. A rămas la această publicație pînă în 1988, cînd s-a transferat la „Sportul”. După 1989, a lucrat în mai multe redacții, la „Ora”, „Expres”, „Evenimentul zilei” sau „Cotidianul”. În 1984, a publicat, la Albatros, volumul de versuri Turnul Neboisa (numele unei fortărețe a Castelului Corvineștilor). Iar în 2002, cartea de literatură pentru copii De-ar fi toată viața vară!, ilustrată de soția sa, artistul plastic Lucia Niță-Martin.

L-am cunoscut pe Victor Niță într-o redacție, unde ne-am aflat, pentru puțin timp, împreună. Nu mi-a fost greu să mă apropii de el. Fire blîndă, senină, jovială, răspîndea bunătate și prietenie. Ne-am întîlnit, din cînd în cînd, peste ani, cu prilejuri documentaristice. Mi-a acordat mai multe interviuri. Toamna trecută începusem o serie de convorbiri despre atmosfera socio-culturală a Hunedoarei anilor ´50-´60. Victor Niță era, în acea perioadă, adolescent și frecventa cenaclul literar „Flacăra”, întemeiat în 1956 la Hunedoara și condus de poeții Iv. Martinovici și Dan Constantinescu. O lume aproape uitată, cu farmecul ei. Cu ziarul „Uzina noastră” – organ al Comitetului Orășenesc P.M.R. Hunedoara și al Sfatului Popular Orășenesc –, care găzduia și creațiile membrilor cenaclului. În acest ziar, pe care l-am parcurs la Biblioteca Academiei, Iv. Martinovici publica, în octombrie 1957, textul „Elev, boxer și scriitor”, consacrat lui Victor Niță. Un text care a contat decisiv în formarea regretatului poet și ziarist. Și de la care am pornit, anul trecut, o serie de convorbiri ajunse, iată, postume.

Public acum, în memoria lui Victor Niță, cîteva fragmente din discuțiile noastre, pe care a apucat să le vadă transcrise. Ar fi trebuit ca aceste discuții să însemne o recuperare de istorie culturală a vieții dintr-un important centru industrial. Sînt și așa ceva, sînt și un omagiu.

Coincidența face ca dialogul de mai jos să se fi desfășurat pe 30 octombrie 2016. Nu bănuiam atunci că, peste numai un an și o zi, Victor Niță va pleca dintre noi.

Dumnezeul să-l odihnească și să-l aibă în sfînta Sa pază!



Tocmai ați revăzut un text din 1957 al poetului Iv. Martinovici, în care acesta semnala, cu entuziasm, talentul elevului Victor Niță, după o lectură la cenaclul hunedorean Flacăra. V-a spus că are de gînd să scrie despre dvs.?

– Nu mi-a spus nimic, cu atît mai mult cu cît eu venisem la cenaclu doar ca să văd despre ce e vorba și am promis că voi aduce niște texte. „Sînt foarte curios!”, mi-a spus. Am adus textele, niște basme, am citit și a apărut articolul.

Erați, în toamna lui ´57, elev în clasa a VII-a.

– Eram elev în clasa a VII-a, da, pentru că întrerupsesem școala doi ani. Am revenit, pentru că toată lumea îmi spunea să termin școala, cum era normal. Nu se admitea să n-am măcar șapte clase. Așa că m-am dus din nou la școală.

Ulterior apariției textului semnat de Martinovici, „Uzina noastră” vă găzduiește din ce în ce mai frecvent versurile.

– Între timp, participînd la ședințele cenaclului, descoperisem cîte ceva despre poezie. M-a fascinat realmente faptul că am scris atît de multe poezii – toate foarte, foarte proaste! – și, de fapt, poezia era cu totul altceva decît ce-mi închipuiam eu pe atunci. M-am apropiat de poezie ca un copil care găsește o comoară.

De ce priviți atît de drastic acum acele poezii ale începutului? Nu cred, citindu-le, că nivelul lor e așa precar…

– Mă refer la poeziile scrise înainte de cele apărute în „Uzina noastră”. Scrisesem mult, pe dealuri, pe unde umblam eu. Aveam un caiet mare, i l-am dat lui Nicuță Tănase să-l citească, Nicuță, care nu se pricepea nici el la poezie, nu cred că l-a citit, dar m-a îndemnat să merg la cenaclul Flacăra, că acolo aveam să aflu multe lucruri.

Întîlnirea cu Nicuță Tănase

Nicuță Tănase atinsese deja o oarecare notorietate, romanul său, Derbedeii, fusese discutat, ce mai făcea la Hunedoara?

– Venea din cînd în cînd la Hunedoara, unde avea în continuare mulți prieteni. Se și căsătorise cu o fată din oraș. Era adulat și se simțea foarte bine, îi pria să vină aici. Stătea cîte o lună, două.

Am descoperit că a debutat, în 1949, în primul număr al ziarului „Uzina noastră”.

– Atunci veniseră foarte-foarte mulți brigadieri în oraș, printre care se număra și el. Începeau marile construcții siderurgice. Combinatul, care avea patru furnale mici, își construia oțelăria nouă, apăreau marile furnale – unul singur făcea cît cele patru mici. Apoi s-a ridicat alt furnal, care făcea de zece ori mai mult decît alea patru vechi! Și tot așa.

Cum de v-ați gîndit să apelați tocmai la Nicuță Tănase?

– La vremea aia nu întîlnisem un scriitor adevărat. Pentru mine era pur și simplu un zeu! Și pentru mulți alții. Unde-l văzusem prima dată? Venise la clubul muncitoresc „Sahia”, unde era o bibliotecă. Acolo l-am văzut. Toată lumea s-a dat deoparte în fața lui și el pășea printre ei, adresîndu-se cîte unui cunoscut: „Ce faci, ce faci?”. Discuții de-astea, poante! Mi-a zis cineva că e Nicuță Tănase. Auzisem de el, îi citisem pe nerăsuflate romanul Derbedeii, despre brigadierii Hunedoarei, din care și el făcuse parte, cum am zis. Voiam să-i dau poeziile, ca să-mi spună dacă e ceva de capul meu sau nu.

V-ați apropiat cu timiditate de el?

– Cu enormă timiditate! Am stat pînă a isprăvit toate discuțiile cu ăia și tot umblam după el cu caietul. La ieșire, l-am urmărit cîțiva pași, am fugit în fața lui și pe urmă m-am apropiat de el ca și cum aș fi venit din altă parte…

– Și cum s-a purtat?

– Firesc. Ca un om mare cu un copilaș. Deși nu prea eram chiar un copilaș, întrucît deja aveam la activ vreo cîteva meciuri de box și alte mărețe aventuri ale vieții mele! Nu mai eram un copilaș… Dar m-am apropiat de el cum se apropie cineva de-un idol. S-a purtat cu blîndețe, i-am dat poeziile și a zis: „Bun, dă-mi-le! O să le citesc și o să-ți spun ce cred despre ele”. Și mi-a spus să merg la cenaclu. Nimic altceva. La cenaclu, am început să aflu că tot ce scrisesem n-avea nici cea mai mică valoare. Erau poezii cum, de altfel, aveam să primesc eu însumi, peste ani, la revista „Flacăra”, unde m-am ocupat un timp de păstorirea rubricii „Curier literar”. Din țară soseau, pe adresa redacției, tone de poezii. Atunci mi-am dat seama că și eu am scris poezii din alea. Eram cînd mai indulgent, cînd mai supărat: „Categoric nu!” sau veșnica recomandare „Mai trimiteți!”.

Pentru un copil de 15-16 ani

Ce-ați simțit citind articolul lui Iv. Martinovici?

– O surpriză colosală și, nepricepînd exact despre ce-ar fi vorba, deja mă simțeam important. Cînd, de fapt, la școală nu se știa, colegii habar n-aveau. Mama a citit și a zis: „Ei, de-ale tale!”. M-am cam tuflit repede cînd am văzut că n-a fost un ecou care să mă scoată în fața lumii. Că eram atît de dornic să fiu văzut și altfel, nu doar ca un rău! Credeam că o să-și schimbe lumea părerea… Trebuia să mai aștept!

– Nici profesorii n-au fost impresionați, n-a existat vreun ecou în cancelarie?

– Ba în cancelarie mi se pare că a fost un ecou. Dar fără să se uite nimeni altfel la mine. Ceva mai tîrziu, peste un an, la admiterea în liceu, la examenul de limba română, profesorul mi-a zis ca, în loc să rezolv subiectul primit, să scriu o compunere despre furtună, că afară începuse să tune. Și am scris o compunere poetică despre furtună! Un profesor foarte iubit, Precupescu, care mă prețuia, deși nu-i fusesem elev. Știa însă că scriu poezie, că sînt pe la cenaclu…

Participa și el la ședințe?

– Nu venea. În schimb, venea unul dintre ziariștii importanți ai Hunedoarei, Mircea Enescu, soțul profesoarei mele de Română, care îi mai povestea acesteia despre mine. Și atunci, față de alți profesori din școala generală, doamna Enescu mă aprecia și m-a pus să citesc poveștile în orele de dirigenție – că mi-a fost și dirigintă –, după ce am fost scos în lume de Iv. Martinovici. Ce chestie! Un articol care a schimbat toată viața mea. Nu e cine știe ce… Un articolaș, o nimica toată, dar, pentru copil de 15-16 ani, un astfel de articol poate conta enorm. Mie, ți-am spus, mi-a schimbat viața. Nici astăzi nu m-am dezmeticit din schimbarea asta!

Cenaclul strîngea intelectualitatea orașului

Iv. Martinovici (stînga) și Victor Niță

Care era atmosfera la cenaclu?

– Ne întîlneam, de obicei, joi după-amiază, pe la ora 5, într-una dintre sălile redacției „Uzina noastră”, care era un ziar mărunt, despre combinat și despre viața orașului. Se stabilea din timp cine citește, cel care citea își dactilografia în 4-5 exemplare poeziile. Proză se citea mai rar. Înainte de a începe ședința propriu-zisă, unul dintre cei mai în vîrstă sau mai pricepuți trebuia să facă un fel de prezentare despre starea la zi a presei literare: ce-a mai apărut în „Gazeta literară”, în „Contemporanul”, în „Tribuna” și prin alte reviste. După lectură, porneau comentariile: „Versul ăsta mi-a plăcut, ăsta nu mi-a plăcut!”. Era o ucenicie cam primitivă. În afară de Dan Constantinescu și Iv. Martinovici, care aveau un discurs elaborat, ceilalți eram abia veniți la porțile poeziei. Dar, indiferent de vîrstă, funcționa o prietenie teribilă între membrii cenaclului, cu respectul cuvenit lui Dan, lui Iv. De multe ori, după ședințe erau audiții muzicale. La Spitalul din Hunedoara veniseră medici de la Cluj, de la București, proaspeți absolvenți ai facultății. Aduseseră discuri – Beethoveen, Ceaikovski, Brahms, Bach… Făceam un fel de audiție muzicală. Înainte de audiție, medicul sau avocatul – căci veneau și avocați, cenaclul strîngea încet-încet partea mai artistică a orașului, intelectualitatea – făceau prezentări ale compozitorului, ale lucrărilor pe care urma să le ascultăm. Pentru noi, ăștia care veniserăm nepregătiți, a început să se deschidă lumea prin aceste întîlniri. Se organizau și expoziții de pictură. În oraș exista un bun cerc de artă plastică, pe care îl conducea Emil Brandis. Uneori, cînd aveam ședințe, pictorii aduceau tablouri, pe care, la final, le duceau înapoi în atelierele lor. Erau tineri artiști de valoare la Hunedoara, ca Liviu Lăzărescu, care avea să devină mai tîrziu asistenul lui Baba, sau Ștefan Bertalan. Iarăși, dintre noi se ridicase un tînăr artist plastic înzestrat, Gheorghe Coclitu, mai mic decît mine, care era foarte fericit să-și expună lucrările. Asta era atmosfera, o atmosferă de camaraderie. Era o extraordinară relație între toți cei care alcătuiam un nucleu artistic al orașului. Prietenie adevărată era! S-au ridicat nume importante din Hunedoara acelor timpuri. Actrița Dorina Lazăr era elevă de-a lui Martinovici la liceu. Cred că sînt suficiente nume ca să descriu ce se întîmpla în acea vreme la Hunedoara. Nu întîmplător, Hunedoara era un oraș pomenit zilnic la Radio, ca și Cotele Apelor Dunării! Erau atît de harnici reporterii hunedoreni încît nu era zi în care să nu se vorbească de două-trei ori despre nu știu ce șarjă au mai dat muncitorii… Se făcea o propagandă teribilă acestui oraș care număra cîteva mii de locuitori în 1947-1948 și care, peste zece ani, ajunsese la aproape 40.000.

Alături de Nichita Stănescu și Ilie Constantin

– Afluență pomenită și în romanul lui Nicuță Tănase, Derbedeii.

– Pentru că aici se ridica acest combinat! Era pusă mai de demult baza siderurgică, a industriei siderurgiei, și cum comuniștii au zis că vor face un adevărat colos siderurgic, asta s-a întîmplat, asta au făcut. Întîi și-ntîi, au venit brigadierii. Parte din ei fuseseră la Bumbești-Livezeni, unde au construit calea ferată. Cînd s-a terminat șantierul de pe defileul Jiului, au fost transferați la Hunedoara. Veniseră din toate părțile țării și îmi aduc aminte că pe străzile orașului puteai să auzi și moldovenește, și maramureșenește, și oltenește. Toate dialectele erau prezente! Însă, cu timpul, toți au fost obligați să vorbească limba română propusă de radio și de ziare. Așa se face că cei mai mulți și-au pierdut propriul grai și au devenit vorbitori de limbă română STAS! Aici se întîmpla ceva. Au venit Radu Cosașu, Romulus Rusan, venise înaintea lor Vasile Nicorovici, care scrisese 400 de zile în orașul flăcărilor, carte care m-a copleșit, pentru că era plină de metafore. Ceea ce eu căutam în poezie. Vasile Nicorovici era un ziarist care ducea reportajul spre literatură. Veniseră scriitori de la Cluj, venise Doina Sălăjan, o poetă foarte bună…

Apropo de aceste vizite: am găsit, tot în „Uzina noastră”, o descindere la Hunedoara a mai multor scriitori, în decembrie ´58: Dan Deșliu, Victor Tulbure, Nicolae Tăutu, Tiberiu Utan, Ion Brad, Teodor Balș și Aurel Martin. Și dvs., dacă vă mai amintiți, ați fost la acel eveniment. Citez din ziar: „Meritoriu este faptul că, alături de poeții cu renume ce ne-au vizitat, au citit din creațiile lor și cîteva elemente talentate – Victor Niță, Stoian Ciucescu, Iv. Martinovici și Dan Constantinescu – din rîndul membrilor cenaclului literar «Flacăra» din localitate”.

– Ne-au adus pe lîngă ei… Două vizite mari au fost, pentru mine, cele ale lui Nichita și Ilie Constantin, cu care am împărțit multe întîmplări. Nichita mă rugase să-i fac cunoștință cu o blondă din corul Combinatului, pe care o plăcea. Era încîntat! Îi spunea că are părul blond ca șpanul… Ilie Constantin n-a vrut să doarmă la Casa de Oaspeți și am înnoptat împreună la părinții mei, înghesuindu-ne în același pat. Voia să vorbim, ne știam destul de bine, eu eram un nimeni, el era vestit. Se îndrăgostise de o colegă de-a mea de liceu, venea la ore! Profesorii erau uimiți cînd îl vedeau. Era de la „Scînteia”! Și venise pentru ea.

O figură aparte: Dan Constantinescu

Victor Niță (stînga) și Dan Constantinescu

Mi-ați vorbit adesea despre Dan Constantinescu, care, din cîte înțeleg, reprezenta autoritatea simbolică a cenaclului hunedorean. Fusese, în studenție, unul dintre componenții Cercului literar de la Sibiu. Cum era el?

– O figură aparte! Era foarte atras de cultura orientală, chineză și indiană, în mod special, și de cea japoneză, evident. Puțin cam afectat psihic. Mi-a mărturisit că a avut o criză de nervi în clipa în care a auzit, într-o seară, în lagărul cu prizonieri sovietici, cîntecele rusești și, cum el pregătea lucrarea de licență despre poezia lui Bacovia, în care descoperise, calculate și cu formule geometrice, niște alternanțe fonetice cu totul deosebite, veritabile mantre poetice, toate lucrurile astea l-au apăsat și a venit la Hunedoara, unde se născuse. Dinspre partea mamei erau oameni importanți ai comunității românești, Nicoară se numeau. Bunicul lui a fost unul dintre juzi, judecătorii comitatului. Iar doamna Zoe, mama lui, în 1918, a ieșit pe străzile Hunedoarei cu steagul românesc. Taică-su era profesor de limbă română, din Brăila, venit în Hunedoara după 1918 și care a fost directorul școlii de ucenici. Ăsta era Dan Constantinescu din punct de vedere genealogic. Între timp Dan, cu chiu cu vai, a reușit să iasă din anonimatul în care se scufundaseră mulți în acea perioadă, neavînd nici o pată politică. Dan era curat-curat! Lucra în Combinat, la Biblioteca tehnică a Combinatului, o clădire cu birouri mari, cu cărți în germană, engleză, franceză, italiană. Și el cam stăpînea foarte bine aceste limbi, traducea tot felul de lucruri despre șuruburi!

Vă părea apăsat de condiția în care se găsea, de această slujbă?

– Nu, nu, o trata ca pe o joacă. Avea de tradus în fiecare zi vreo 30-40 de pagini, le traducea ușor. Mai era lîngă el cineva, care scria ce traducea el. Cornel Nistorescu are, în Proprietarul de iluzii, un reportaj despre cabinetul tehnic al Combinatului. Dan venea cu vioara, era în orchestră…

În ce orchestră!?

– În orchestra semi-simfonică a Combinatului! Fără bani.

Lua în serios rostul lui în această orchestră, mergea la repetiții?

– Da, da, da! Chiar foarte serios! Era mîndru că făcea parte din orchestră. Umbla toată ziua cu vioara după el, eu după el, el după mine, cu vioara, ne plimbam prin oraș… Mama era foarte mirată: „Ce cauți tu lîngă ăsta cu scripca!?”. Venea la mine acasă și ținea să mănînce borș făcut de mama, îi plăcea cum gătea mama, moldovenește.

Era căsătorit?

– În vremea aia nu era, mai tîrziu s-a căsătorit el cu Mihaela. Nașii de căsătorie au fost Ștefan Aug. Doinaș și Irinel Liciu. Bine, de Dan Constantinescu se leagă sosirea în Hunedoara a unor altfel de artiști, cum a fost Dimitrie Stelaru, despre care am vorbit. Venise și un pictor foarte interesant, Sorin Ionescu, care locuise în București, pe strada Speranței, unde, cînd au fost eliberați deținuții politici, în ´64 atunci, veniseră doi mari pianiști, Alexandru Demetriad și încă nu mai știu cine. Tot la Dan Constantinescu a venit maestrul Petre Bodeuț, un dansator de clasă mondială. Veniseră și doi-trei elevi de-ai lui, dansatori, care mai apoi au plecat în Grecia cu prima ocazie. Tot acolo auzisem de Floria Capsali, de Trixy Checais, de Oleg Danovski, dansatori de mare clasă ai României interbelice.

Exerciții poetice

Întorcîndu-ne la Dan Constantinescu, avea o personalitate puternică?

– Da, era un tip respectat pentru cultura lui, pentru talentul lui, că era și un poet de o mare acuratețe, foarte bun. Era foarte simpatic, avea o casă frumoasă, în care putea găzdui oaspeți, era amabil, putea purta o conversație pe orice temă culturală. Acest domn Dan Constantinescu a pus ochii pe mine – acum e timpul să spun – și poate n-aș fi căzut în ghearele poeziei dacă nu era el. Dan traducea Rilke, Elegiile Duineze. Le avea scrise de mînă, îmi citea, ascultam…

Unde se întîmpla asta?

– La el acasă, pe strada 6 martie, la numărul 20! Veneam acolo după-amiază, că dimineața eram la școală, și ne apucam să citim. „Nițișor – așa îmi spunea –, aici cum ți se pare?” Spunea că am un simț al limbii, că nimeream la fix cuvîntul pe care îl căuta, chiar dacă nu știam întotdeauna ce înseamnă. Mă laud! Dar făceam aceste exerciții cu el, la Rilke, la Sonetele către Orfeu, apoi la traducerea fantasticelor haiku-uri – el a publicat o carte de haiku-uri pe care o delegație românească, dacă nu chiar Ceaușescu, cînd a făcut o vizită în Japonia, i-a oferit-o Împăratului. Sînt cîteva sute de haiku-uri. Nu că mi-am adus vreo contribuție, dar le-am citit pentru prima dată și am văzut zbaterea cu care au fost traduse, chinul, că sînt teribil de dificil de tradus aceste haiku-uri. Nu le traducea din japoneză, sigur că nu, dar avea și versiuni în engleză, germană și franceză și le compara, încercînd să le aducă în română. El lucra între timp și la Tao Te Ching, Calea regilor. Pentru mine a însemnat foarte mult să fiu în preajma lui în toți acești ani. În ´74, am plecat la București, la revista „Flacăra”. Cînd avea drum la București, trecea și pe la mine, să-mi arate ce mai lucrase; că stăteam în gazdă sau că aveam apartamențelul înghesuit din Militari, venea și stătea la mine, ne aprovizionam și citeam… Pînă a plecat în Germania. Mai fusese în străinătate de vreo două-trei ori, în Italia, marea lui iubire, și visa să ajungă în Grecia, unde n-a ajuns. Dar a ajuns în Germania, împreună cu soția lui, cu Pușa.

V-a trimis vederi din călătoriile lui?

– Da. Am primit din Italia. Ne scrisese pe o vedere o poezie despre Francisc de Assisi. Era fascinat, copleșit de Assisi. Pentru mine a însemnat enorm acest om, Dan Constantinescu. Enorm!

Simțeați diferența de vîrstă dintre el și dvs.? Vă despărțeau 20 de ani și îmi spuneați că venea la dvs. acasă, ca un coleg de școală.

– Chiar ca un coleg de școală! Mai tîrziu venea la noi acasă, la soția mea și la mine, casele noastre fiind apropiate. El făcea dese plimbări pe valea Zlaștiului și trecea pe lîngă noi.

Solitar?

– Pînă să se înfiripe acest cenaclu, era solitar. Cenaclul l-a readus în lume. A găsit și un prăpădit ca mine, pe care s-a apucat să-l educe. Și m-a educat, slavă Domnului! Trebuie să spun că, pe lîngă Dan, a mai muncit zdravăn la șlefuirea bolovanului care era subsemnatul și Vlahos Sotiris, poet grec, de meserie contabil. Apoi, a mai muncit Neculai Chirică, avocat, fost căpitan în armata regală, rănit pe frontul sovietic, lăsat la vatră, ieșean de locul lui, care venise la Hunedoara ca avocat la primărie. Și care a prins un mare drag de mine și tot încerca să mă smulgă de sub tutela lui Dan. Eram disputat! Aveau mult timp liber și trebuia să arate cuiva ce scriau. Culai a tradus Villon. „De ce să-ți citească Dan ce scrie el? Mai bine să asculți ce-am lucrat eu!” A tradus și sonetele lui Shakespeare. Villon și Shakespeare.

Toți aveau grijă de mine

Bănuiesc că în Hunedoara acelor ani nici nu erau mulți tineri care să se îndrepte spre literatură.

– E adevărat. Eram puțini. Unii s-au și pierdut pe drum. De pildă, un anume Clement Negruț, care a fost trimis la o școală de partid și apoi a devenit prim-secretar la Petroșani…

– Și sechestrat, în august ´77, la Lupeni, cînd a fost greva minerilor.

– Da. Apoi un altul, Cornel Cristache, contabil, normator în Combinat, a făcut Filozofia și a plecat la Brașov. Un altul a murit. Un altul, Mircea Tuța, care se apucase de teatru, din prozator devenise dramaturg și a scris vreo două-trei piese, între care una s-a dat și la radio. Mare lucru! Mi se pare că Dan Puican i-a regizat-o. Din păcate, a ajuns – nu știu de ce – la închisoare și a ieșit tocmai cînd terminasem facultatea și m-am întors în Hunedoara. Așa că s-au pierdut mulți. Din cei vechi rămăsesem eu. Eram disputat de Dan și de Culai. Și de Martinovici, care era mai domnos și s-a ocupat intens de mine, soția lui, Puia, pregătindu-mă la franceză vreo trei-patru luni.

În școală ce limbă ați învățat?

– Tot franceza. Și rusa, evident! Numai că față de cei din clasa mea aveam o pregătire foarte serioasă la franceză, datorită soției lui Iv Martinovici.

Plăteați aceste meditații?

– Nu, nici vorbă! Era plăcerea lui Iv., ca să pot citi în franceză. Toți aveau grijă de mine. Nici acum nu știu de ce erau atît de amabili.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru