Facebook

REPORTAJ

Varșovia sub asediu

Publicat

pe

La sfîrșitul lunii octombrie, am petrecut patru zile în Capitala Poloniei, o țară pe care nu o mai vizitasem pînă atunci și despre care aveam să aflu abia la fața locului că nu e tocmai prietenoasă cu turiștii. M-am întors acasă cu impresii amestecate. Iar la nici două săptămîni de la revenirea în București, citeam în presă despre un mare marș naționalist care pusese stăpînire pe străzile Varșoviei.

Demonstrația a fost organizată de grupări ale extremei drepte, care au reușit să adune 60.000 de persoane sub umbrela acelorași convingeri. 60.000 de persoane care fluturau steagul polonez sau purtau bannere cu mesaje de tipul „Polonia catolică, nu seculară”, „Polonia pură, Polonia albă”, „Moarte dușmanilor națiunii”, „Îl vrem pe Dumnezeu”, „Holocaust islamic“, „Refugiații afară”, „Europa albă a țărilor înfrățite” etc. Nu au lipsit fumigenele, iar imaginile cu protestatari în vecinătatea Stadionului național puteau provoca indirect legătura cu fenomenul ultras. Manifestația a semănat întrucîtva cu exteriorizările tifosi-lor. De altfel, multe facțiuni ale galeriilor fotbalistice din jurul lumii au o orientare de extremă dreapta.

Tendința tot mai răspîndită de ascensiune a pardidelor politice de extremă dreapta a făcut ca la această demonstrație, printr-un gest de solidaritate fără frontiere (!), să fie prezenți și membri ai grupărilor Forza Nuova din Italia sau Jobbik din Ungaria. Chiar dacă a existat și o contramanifestație, nu se poate vorbi despre un echilibru numeric. Nici măcar 10% din numărul celor care au mărșăluit dirijați de extrema dreaptă, adică nici măcar 6.000 de persoane, nu au susținut, în stradă, ideile Uniunii Europene. Ba mai mult, în presa străină s-a scris și despre faptul că forțele de ordine au încercat să înlăture adepții europenismului, insinuîndu-se, astfel, ideea unei complicități între poliție și demonstranții naționaliști.

Ziua marșului nu a fost aleasă la întîmplare. Pe 11 noiembrie, Polonia celebrează Ziua Independenței. În limba poloneză, denumirea pentru această zi festivă este Narodowe Święto Niepodległości, unde cuvîntul „narodowe” înseamnă „național”. În articolele dedicate manifestației din Varșovia, presa românească a tradus numele sărbătorii chiar așa: „Ziua Independenței Poloniei”. În engleză, ar suna „National Independence Day of Poland”. În franceză „La fête nationale de l’indépendance en Pologne”. În italiană „Il giorno dell’Indipendenza Nazionale della Polonia”. Nu știu dacă principiul economiei limbajului a acționat asupra tălmăcirii românești, prin asta înțelegînd că termenul „independență” este strîns legat de ideea de națiune, de suveranitate, iar dacă am spune că 11 noiembrie e „Ziua Independenței Naționale a Poloniei” sau chiar „Ziua Națională a Independenței Poloniei” am comite construcții întrucîtva pleonastice. În acest caz, însă, demonstrațiile stradale cu puternică tentă naționalistă parcă apasă pedala semnificației sărbătorii, accelerînd energic spre cuvîntul „uitat” din traducerea românească: național.

Ziua de 11 noiembrie marchează recîștigarea, din 1918, a suveranității Poloniei. Și e ușor de imaginat că anul viitor, cel al aniversării centenarului, manifestațiile vor fi și mai ample și mai pătimașe. E ușor de imaginat pentru că, turist fiind, poți observa pretutindeni semnele unui naționalism care e cînd soft și nostim, cînd hard și dezagreabil. E greu de crezut că aceste urme ale naționalismului polonez se vor șterge în viitorul apropiat. Unele dintre ele nici nu ar trebui, pentru că, dincolo de faptul că sînt inofensive, surprind autenticitatea locului, pitorescul, aducînd mereu aminte vizitatorilor unde se află. În plus, normele Uniunii Europene nu caută să uniformizeze trăsăturile specifice ale țărilor membre. Problema apare însă în momentul în care naționalismul este dus la extrem, lucru care, din păcate, se răsfrînge și asupra micilor semnalmente patriotice, schimbîndu-le, indirect, contextul, aruncîndu-le, poate, sub mantia protectoare a aceluiași naționalism agresiv.

Naționalismul soft

Am găsit o Polonie rece. La propriu și la figurat. Timp de patru zile, ploaia mocănească mi-a tocat mărunt răbdarea. Interacțiunile cu localnicii s-au lăsat, de foarte multe ori, cu un schimb de priviri mirate (eu) și priviri ursuze (ei). Dialogul în engleză a fost adeseori imposibil, ceea ce nu m-ar fi tulburat cîtuși de puțin dacă aș fi găsit în interlocutori o minimă gentilețe. „Conversația” se desfășura în felul următor: întrebam ceva în engleză, așteptam să fiu analizată din cap pînă-n picioare cu o căutătură suspicioasă, mi se răspundea succint, cine știe ce?, în poloneză. Apoi încercam să gesticulez, să zîmbesc, să explic prin gesturi largi ce mă interesează, dar primeam  același sau poate alt răspuns, în orice caz, în aceeași poloneză de neînțeles. Nici o tresărire, nici o mișcare, nici o dorință de a ajuta, doar cuvinte spuse printre buzele strînse, exersînd parcă abilități de ventriloc. Iar cînd nu auzi limbajul bunăvoinței, mai bine-ți pui pofta-n cui și încerci să te bucuri de împrejurimi.

Varșovia e o metropolă aerisită, cu bulevarde largi, trotuare generoase și lipsită, la orele de vîrf, de nervozitatea tipică marilor capitale. Și, spre deosebire de alte orașe care au trecut prin tot soiul de etape istorice, fiecare etapă lăsîndu-și amprenta arhitecturală specifică, Varșovia este cum nu se poate mai armonioasă. Zgîrie-nori de sticlă, blocuri de locuințe și clădiri socialiste, case respectînd módele secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea, așezate toate împreună și nelăsînd nici o clipă impresia că fac notă discordantă. Orice costrucție aduce o mărturie a timpurilor trecute. În orașul de pe Vistula, aceste construcții nu sînt înghesuite unele în altele, nu se sufocă între ele în urma unui galop imobiliar necontrolat. Astfel că își pot spune fiecare în parte povestea.

Centrul vechi este probabil cel mai frecventat de turiști. Un fals centru vechi, totuși, pentru că Varșovia a fost masiv bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și reconstruită, treptat, în perioada postbelică. Acest centru respectă fidel imaginea pe care o avea înaintea distrugerii. Dacă, vizitînd Dresda, alt oraș devastat de bombardamente, poți observa cum cărămizile înnegrite ale clădirilor dărîmate sînt integrate, ici-colo, în noile construcții, într-un fel de mozaic menit să amintească istoria locului, lucrurile stau complet diferit în cazul Varșoviei. Nimic din felul în care a fost refăcut centrul vechi nu indică procesul laborios de recuperare al trecutului. Dimpotrivă. Ai mereu impresia că te afli în fața unor clădiri perfect conservate.

Plimbîndu-mă prin diverse zone ale Capitalei Poloniei, zone mai mult sau mai puțin dichisite, căci despre dichis este vorba, am remarcat că, atunci cînd spațiile publice sînt înviorate prin aranjamente florale, fie că este vorba despre parcuri sau monumente, alei sau ferestre ale instituțiilor, polonezii sînt foarte atenți ca florile să fie albe și roșii sau chiar specii în ale căror corole să se combine cele două culori ale drapelului național. Albul și roșul, ca opțiuni decorative, au certă prioritate în Varșovia.

Așa se face că, atunci cînd am început să simt hoinărelile și în stomac, am poposit la unul dintre restaurantele din centrul vechi, restaurant dincolo de ale cărui geamuri străluceau semeț pe mese perechi-perechi de solnițe alb-roșii. Primirea de către una dintre chelnerițe a fost de departe cea mai ospitalieră de care am avut parte pe parcursul întregului sejur. Am fost condusă la o masă mică, acoperită de un material textil cu împletituri alb-roșii. Meniul mi-a fost oferit deschis dinainte la paginile în care erau listate sortimentele de pierogi. Acești ravioli est-europeni reprezintă un preparat tradițional polonez și, luîndu-mă după siguranța cu care mi-a fost înmînat meniul deschis fix la paginile cu pierogi, bănuiesc că asta comandă majoritatea turiștilor care se opresc în restaurant. Nu voiam să fac excepție, eram curioasă să gust măcar un fel de mîncare cu specific polonez. Dar recunosc că mi-ar fi plăcut să simt că am mai multe opțiuni, să răsfoiesc singură meniul și să… ajung unde-mi sugerase indirect chelnerița. Pereții încăperii erau împodobiți cu fotografii de dimensiuni mari, înrămate, și datate din diverse perioade. Fotografiile înfățișau copii ucenici veseli și murdari de făină, care, în cadrul unor evenimente de promovare a tradițiilor, învățau cum să prepare singuri pierogi. Iar undeva, într-un colț al restaurantului dedicat copiilor, de data aceasta, nu celor care gătesc, ci celor care mănîncă pierogi, rulau pe un ecran mare episoade din Lolek și Bolek. Cu burta plină și cu buzunarele la fel de pline, pentru că Polonia este o țară destul de accesibilă, să nu zic ieftină, am ieșit din local cu gîndul să mai fac cîțiva pași.

Întunericul dăduse buzna peste căsuțele frumos colorate și adunase parcă și mai mulți turiști în zona centrului vechi, fiecare dorind să prindă și pulsul nocturn al orașului. Forfota din Piața Castelului era vegheată, de pe înălțimea unei columne de vreo 50 de metri, de statuia Regelui Sigismund al III-lea Vasa, cel care, în Polonia secolului al XVI-lea, a decis mutarea Capitalei de la Cracovia la Varșovia. Undeva, în zare, dincolo de Vistula, Stadionul național era luminat în dreptunghiuri albe și dreptunghiuri roșii, într-un puzzle care dădea la iveală steagul național în diverse dimensiuni. Tot la lăsarea serii, observasem deja, un grup de persoane se reunea în fața Palatului Prezindențial și repeta, în cor, ceea ce unul dintre ei recita aproape incantatoriu la megafon. Adunați în jurul unei cruci de lemn, la baza căreia așezaseră mai multe candele aprinse, persoanele păreau să împlinească un ciudat ritual religios. Am întrebat un cuplu tînăr ce se întîmplă acolo mai precis. Mi-au explicat, pe scurt, că respectivul grup se roagă pentru fostul președinte polonez, Lech Kaczyński, și înalții demnitari decedați în urma accidentului aviatic din aprilie 2010. În ziua tragediei, delegația urma să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul din Katyń. Nici unul din cei 88 de pasageri și cei 8 membri ai echipajului nu a supraviețuit. Acest grup loial, m-au lămurit tot cei doi tineri, ținea ca în locul respectiv să fie păstrată crucea de lemn, dar forțele de ordine s-au opus. Iar singura soluție rămasă a fost aceea ca ei să revină în fiecare seară, cărîndu-și crucea, și să plece tot cu ea.

Într-o altă zi, pe lumină, aveam să întîlnesc în Grădina Saxonă singurul cerșetor al Varșoviei. Și nici măcar nu cred că ar fi cinstit să-l numesc cerșetor. Cît am cutreierat orașul, nu am văzut oameni ai străzii, nu am zărit pe nimeni cu mîna întinsă, cerînd pomana unui popor fundamental religios. Singurul cerșetor al Varșoviei nu e, așadar, nici măcar un cerșetor. E un bătrînel tare vesel care cîntă la acordeon în spațiile publice. Și cîntă în schimbul mărunțișului pe care trecătorii îl lasă în găletușa de plastic așezată pe geanta ponosită a instrumentului. Un steguleț polonez înfipt în marginea genții vorbea despre naționalitatea bătrînului. La cîțiva metri distanță, un alt polonez făcea concurență muzicii de acordeon: Chopin. Prin intermediul unor bănci muzicale pe care, în timp ce te odihneai, puteai apăsa play pe un buton și de undeva, de dedesubt, porneau acorduri din piesele faimosului compozitor. Dar singurul cerșetor al Varșoviei părea să aibă mai mult succes decît neclintitele bănci plouate. Și l-am mai întîlnit o dată, pe străzi, în timp ce tîra după el, într-un fel de cărucior cu două roți, acordeonul Hochner, nemțesc, și spiritul polonez.

Să mă grăbesc și eu, în scris, spre stația Naționalismului hard. Iau metroul, să ajung mai repede. Un metrou absolut polonez. Pe tapițeria scaunelor lui sînt imprimate imagini ale multor monumente și clădiri importante din Varșovia.

Naționalismul hard

Din zidul fostului ghetou evreiesc al Varșoviei s-a păstrat o porțiune foarte mică, porțiune marcată aproximativ și pe harta turistică pe care o purtam cu mine. Am vrut să văd neapărat acel zid, așa că m-am aventurat în căutarea lui. Am rătăcit ceva vreme pe străduțe, ba chiar am fotografiat ceea ce părea a fi un fost un fel de perete izolat, deși nu era semnalizat în nici un fel. Eram aproape resemnată și, cu siguranță, debusolată cînd mi-a răsărit în fața ochilor adevăratul zid. În curtea unei școli. Am pășit spre el stingheră și cu gîndul că va trebui să fac un număr de pantomimă în fața unui paznic, pentru a-l face să înțeleagă că nu vreau să intru în școală, vreau doar să stau cîteva minute în fața rămășiței unei istorii terifiante. Dincolo de zid, se ridicau blocuri mici, de patru etaje. Din balconul unui apartament, se aplecau flori albe și flori roșii peste ghivece. Dincoace de zid, copii stăteau în bănci și învățau cine știe ce. În recreații, probabil nici un prichindel nu mai bagă de seamă că se află la marginea fostului ghetou evreiesc.

Paralel cu acest zid se ridica, pe înălțimea tuturor celor cinci etaje ale unui bloc, un imens graffiti. Locul ales pentru pictura murală nu părea deloc întîmplător. De o parte a străzii, amintirea ghetoului și a ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cu deportările și bombardamentele și suferința și holocaustul, iar de cealaltă parte, un graffiti al unui alt tip de luptă, una invizibilă. Soldați în uniformă în poziție de atac, înarmați cu mitraliere sau cu pistoale luptă în derută. Sînt toți parte a aceleiași armate, dar nu dau semnele nici unei coordonări, nu se îndreaptă spre același loc, nu înaintează în același batalion. Și asta pentru că nu au ochi. Niște soldați orbi, într-un război din ale cărui confruntări nu au cum să iasă teferi.

De fapt, ei sînt chiar niște soldați fără voie. Desenați asemeni unor marionete, cu fire legate de mîini și de picioare, cu un fir care le străpunge capul printr-o gaură prin care li s-a scurs poate și conștiința, ei sînt dirijați de undeva de sus, de un păpușar care nu este surprins în graffiti. Fantoșele militare fac parte, deci, dintr-o armată care i-a dezumanizat, dintr-o armată malefică ale cărei însemne le găsim pe uniformele lor. Pe caschete, un simbol care amintește de secera și de ciocanul, prezente, în alte timpuri, pe drapelul U.R.S.S. Un simbol al unei noi uniuni, simbolul bancnotei euro, stilizat în așa fel încît semnul € să fie integrat unei seceri. Pe braț, soldații-marionete au fiecare legată cîte o brasardă pe care însemnul trupelor de elită naziste SS apare reprezentat prin simbolul dolarului, $$. Deși apartenența soldaților poate părea derutantă, ei nu sînt comuniști și naziști totodată, ei sînt polonezii de rînd, polonezii orbi care acceptă docili să se jertfească în numele Uniunii Europene. O uniune care, însumînd tot ce e mai rău din doctrinele politice apuse, îi trimite nonșalantă, fără ca măcar să-și arate fața, spre pieire.

Mesajul acestui graffiti de pe strada Ioan Paul al II-lea, o stradă a speranței religioase, este cît se poate de tranșant. O ilustrare simbolică a credințelor de extremă dreapta din Polonia. Văzînd acest mesaj, pe întreg peretele unei clădiri mari, într-o zonă turistică, m-am întrebat, firesc, dacă graffiti-ul e proaspăt. Nu e. Întoarsă acasă, am vizitat Varșovia și virtual, pe Google Street View. Imaginile captate de camerele performante ale mașinii Google sînt întotdeauna datate ca, în cazul în care cineva își ia reperele pentru un traseu de pe Steet View, să țină cont și de eventualele modificări urbanistice ulterioare colectării imaginilor. Astfel, am putut să mă plimb virtual pe strada Ioan Paul al II-lea. În iulie 2014. Au trecut, deci, cel puțin trei ani de cînd graffiti-ul este acolo, vis-à-vis de zidul fostului ghetou evreiesc, iradiind povestea cu tîlc a aderării la U.E.

Imediat după explorarea Varșoviei pe ecranul laptop-ului, mi-a venit în minte un graffiti care a făcut vîlvă în România anului 2015. Este vorba despre reprezentarea stilizată a Sfîntului Gheorghe omorînd balaurul. Au existat atunci reacții indignate din partea credincioșilor din zona în care a fost executat graffiti-ul, din partea Bisericii Ortodoxe Române și, în ultimă instanță, din partea locatarilor blocului pe zidul căruia Sfîntul Gheorghe omora balaurul. Deși au existat și numeroși contestatari ai ideii că stilizarea unei imagini religioase constituie o blasfemie, deși s-au scris multe articole favorabile graffiti-ului, toate invocînd libertatea de exprimare, pictura murală nu a rezistat mai mult de două săptămîni. Ea a fost înlăturată, printr-un strat de var alb, în condiții neclare. Nu se știe cine a dictat, pînă la urmă, „asasinarea” Sfîntului Gheorghe.

În tot acest timp, soldații polonezi luptau în neștire, manevrați de un păpușar invizibil și, totuși, liberi să se exprime cum doresc. Luptă și astăzi, la fel.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru