Facebook

REPORTAJ

Varșovia sub asediu

Publicat

pe

La sfîrșitul lunii octombrie, am petrecut patru zile în Capitala Poloniei, o țară pe care nu o mai vizitasem pînă atunci și despre care aveam să aflu abia la fața locului că nu e tocmai prietenoasă cu turiștii. M-am întors acasă cu impresii amestecate. Iar la nici două săptămîni de la revenirea în București, citeam în presă despre un mare marș naționalist care pusese stăpînire pe străzile Varșoviei.

Demonstrația a fost organizată de grupări ale extremei drepte, care au reușit să adune 60.000 de persoane sub umbrela acelorași convingeri. 60.000 de persoane care fluturau steagul polonez sau purtau bannere cu mesaje de tipul „Polonia catolică, nu seculară”, „Polonia pură, Polonia albă”, „Moarte dușmanilor națiunii”, „Îl vrem pe Dumnezeu”, „Holocaust islamic“, „Refugiații afară”, „Europa albă a țărilor înfrățite” etc. Nu au lipsit fumigenele, iar imaginile cu protestatari în vecinătatea Stadionului național puteau provoca indirect legătura cu fenomenul ultras. Manifestația a semănat întrucîtva cu exteriorizările tifosi-lor. De altfel, multe facțiuni ale galeriilor fotbalistice din jurul lumii au o orientare de extremă dreapta.

Tendința tot mai răspîndită de ascensiune a pardidelor politice de extremă dreapta a făcut ca la această demonstrație, printr-un gest de solidaritate fără frontiere (!), să fie prezenți și membri ai grupărilor Forza Nuova din Italia sau Jobbik din Ungaria. Chiar dacă a existat și o contramanifestație, nu se poate vorbi despre un echilibru numeric. Nici măcar 10% din numărul celor care au mărșăluit dirijați de extrema dreaptă, adică nici măcar 6.000 de persoane, nu au susținut, în stradă, ideile Uniunii Europene. Ba mai mult, în presa străină s-a scris și despre faptul că forțele de ordine au încercat să înlăture adepții europenismului, insinuîndu-se, astfel, ideea unei complicități între poliție și demonstranții naționaliști.

Ziua marșului nu a fost aleasă la întîmplare. Pe 11 noiembrie, Polonia celebrează Ziua Independenței. În limba poloneză, denumirea pentru această zi festivă este Narodowe Święto Niepodległości, unde cuvîntul „narodowe” înseamnă „național”. În articolele dedicate manifestației din Varșovia, presa românească a tradus numele sărbătorii chiar așa: „Ziua Independenței Poloniei”. În engleză, ar suna „National Independence Day of Poland”. În franceză „La fête nationale de l’indépendance en Pologne”. În italiană „Il giorno dell’Indipendenza Nazionale della Polonia”. Nu știu dacă principiul economiei limbajului a acționat asupra tălmăcirii românești, prin asta înțelegînd că termenul „independență” este strîns legat de ideea de națiune, de suveranitate, iar dacă am spune că 11 noiembrie e „Ziua Independenței Naționale a Poloniei” sau chiar „Ziua Națională a Independenței Poloniei” am comite construcții întrucîtva pleonastice. În acest caz, însă, demonstrațiile stradale cu puternică tentă naționalistă parcă apasă pedala semnificației sărbătorii, accelerînd energic spre cuvîntul „uitat” din traducerea românească: național.

Ziua de 11 noiembrie marchează recîștigarea, din 1918, a suveranității Poloniei. Și e ușor de imaginat că anul viitor, cel al aniversării centenarului, manifestațiile vor fi și mai ample și mai pătimașe. E ușor de imaginat pentru că, turist fiind, poți observa pretutindeni semnele unui naționalism care e cînd soft și nostim, cînd hard și dezagreabil. E greu de crezut că aceste urme ale naționalismului polonez se vor șterge în viitorul apropiat. Unele dintre ele nici nu ar trebui, pentru că, dincolo de faptul că sînt inofensive, surprind autenticitatea locului, pitorescul, aducînd mereu aminte vizitatorilor unde se află. În plus, normele Uniunii Europene nu caută să uniformizeze trăsăturile specifice ale țărilor membre. Problema apare însă în momentul în care naționalismul este dus la extrem, lucru care, din păcate, se răsfrînge și asupra micilor semnalmente patriotice, schimbîndu-le, indirect, contextul, aruncîndu-le, poate, sub mantia protectoare a aceluiași naționalism agresiv.

Naționalismul soft

Am găsit o Polonie rece. La propriu și la figurat. Timp de patru zile, ploaia mocănească mi-a tocat mărunt răbdarea. Interacțiunile cu localnicii s-au lăsat, de foarte multe ori, cu un schimb de priviri mirate (eu) și priviri ursuze (ei). Dialogul în engleză a fost adeseori imposibil, ceea ce nu m-ar fi tulburat cîtuși de puțin dacă aș fi găsit în interlocutori o minimă gentilețe. „Conversația” se desfășura în felul următor: întrebam ceva în engleză, așteptam să fiu analizată din cap pînă-n picioare cu o căutătură suspicioasă, mi se răspundea succint, cine știe ce?, în poloneză. Apoi încercam să gesticulez, să zîmbesc, să explic prin gesturi largi ce mă interesează, dar primeam  același sau poate alt răspuns, în orice caz, în aceeași poloneză de neînțeles. Nici o tresărire, nici o mișcare, nici o dorință de a ajuta, doar cuvinte spuse printre buzele strînse, exersînd parcă abilități de ventriloc. Iar cînd nu auzi limbajul bunăvoinței, mai bine-ți pui pofta-n cui și încerci să te bucuri de împrejurimi.

Varșovia e o metropolă aerisită, cu bulevarde largi, trotuare generoase și lipsită, la orele de vîrf, de nervozitatea tipică marilor capitale. Și, spre deosebire de alte orașe care au trecut prin tot soiul de etape istorice, fiecare etapă lăsîndu-și amprenta arhitecturală specifică, Varșovia este cum nu se poate mai armonioasă. Zgîrie-nori de sticlă, blocuri de locuințe și clădiri socialiste, case respectînd módele secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea, așezate toate împreună și nelăsînd nici o clipă impresia că fac notă discordantă. Orice costrucție aduce o mărturie a timpurilor trecute. În orașul de pe Vistula, aceste construcții nu sînt înghesuite unele în altele, nu se sufocă între ele în urma unui galop imobiliar necontrolat. Astfel că își pot spune fiecare în parte povestea.

Centrul vechi este probabil cel mai frecventat de turiști. Un fals centru vechi, totuși, pentru că Varșovia a fost masiv bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și reconstruită, treptat, în perioada postbelică. Acest centru respectă fidel imaginea pe care o avea înaintea distrugerii. Dacă, vizitînd Dresda, alt oraș devastat de bombardamente, poți observa cum cărămizile înnegrite ale clădirilor dărîmate sînt integrate, ici-colo, în noile construcții, într-un fel de mozaic menit să amintească istoria locului, lucrurile stau complet diferit în cazul Varșoviei. Nimic din felul în care a fost refăcut centrul vechi nu indică procesul laborios de recuperare al trecutului. Dimpotrivă. Ai mereu impresia că te afli în fața unor clădiri perfect conservate.

Plimbîndu-mă prin diverse zone ale Capitalei Poloniei, zone mai mult sau mai puțin dichisite, căci despre dichis este vorba, am remarcat că, atunci cînd spațiile publice sînt înviorate prin aranjamente florale, fie că este vorba despre parcuri sau monumente, alei sau ferestre ale instituțiilor, polonezii sînt foarte atenți ca florile să fie albe și roșii sau chiar specii în ale căror corole să se combine cele două culori ale drapelului național. Albul și roșul, ca opțiuni decorative, au certă prioritate în Varșovia.

Așa se face că, atunci cînd am început să simt hoinărelile și în stomac, am poposit la unul dintre restaurantele din centrul vechi, restaurant dincolo de ale cărui geamuri străluceau semeț pe mese perechi-perechi de solnițe alb-roșii. Primirea de către una dintre chelnerițe a fost de departe cea mai ospitalieră de care am avut parte pe parcursul întregului sejur. Am fost condusă la o masă mică, acoperită de un material textil cu împletituri alb-roșii. Meniul mi-a fost oferit deschis dinainte la paginile în care erau listate sortimentele de pierogi. Acești ravioli est-europeni reprezintă un preparat tradițional polonez și, luîndu-mă după siguranța cu care mi-a fost înmînat meniul deschis fix la paginile cu pierogi, bănuiesc că asta comandă majoritatea turiștilor care se opresc în restaurant. Nu voiam să fac excepție, eram curioasă să gust măcar un fel de mîncare cu specific polonez. Dar recunosc că mi-ar fi plăcut să simt că am mai multe opțiuni, să răsfoiesc singură meniul și să… ajung unde-mi sugerase indirect chelnerița. Pereții încăperii erau împodobiți cu fotografii de dimensiuni mari, înrămate, și datate din diverse perioade. Fotografiile înfățișau copii ucenici veseli și murdari de făină, care, în cadrul unor evenimente de promovare a tradițiilor, învățau cum să prepare singuri pierogi. Iar undeva, într-un colț al restaurantului dedicat copiilor, de data aceasta, nu celor care gătesc, ci celor care mănîncă pierogi, rulau pe un ecran mare episoade din Lolek și Bolek. Cu burta plină și cu buzunarele la fel de pline, pentru că Polonia este o țară destul de accesibilă, să nu zic ieftină, am ieșit din local cu gîndul să mai fac cîțiva pași.

Întunericul dăduse buzna peste căsuțele frumos colorate și adunase parcă și mai mulți turiști în zona centrului vechi, fiecare dorind să prindă și pulsul nocturn al orașului. Forfota din Piața Castelului era vegheată, de pe înălțimea unei columne de vreo 50 de metri, de statuia Regelui Sigismund al III-lea Vasa, cel care, în Polonia secolului al XVI-lea, a decis mutarea Capitalei de la Cracovia la Varșovia. Undeva, în zare, dincolo de Vistula, Stadionul național era luminat în dreptunghiuri albe și dreptunghiuri roșii, într-un puzzle care dădea la iveală steagul național în diverse dimensiuni. Tot la lăsarea serii, observasem deja, un grup de persoane se reunea în fața Palatului Prezindențial și repeta, în cor, ceea ce unul dintre ei recita aproape incantatoriu la megafon. Adunați în jurul unei cruci de lemn, la baza căreia așezaseră mai multe candele aprinse, persoanele păreau să împlinească un ciudat ritual religios. Am întrebat un cuplu tînăr ce se întîmplă acolo mai precis. Mi-au explicat, pe scurt, că respectivul grup se roagă pentru fostul președinte polonez, Lech Kaczyński, și înalții demnitari decedați în urma accidentului aviatic din aprilie 2010. În ziua tragediei, delegația urma să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul din Katyń. Nici unul din cei 88 de pasageri și cei 8 membri ai echipajului nu a supraviețuit. Acest grup loial, m-au lămurit tot cei doi tineri, ținea ca în locul respectiv să fie păstrată crucea de lemn, dar forțele de ordine s-au opus. Iar singura soluție rămasă a fost aceea ca ei să revină în fiecare seară, cărîndu-și crucea, și să plece tot cu ea.

Într-o altă zi, pe lumină, aveam să întîlnesc în Grădina Saxonă singurul cerșetor al Varșoviei. Și nici măcar nu cred că ar fi cinstit să-l numesc cerșetor. Cît am cutreierat orașul, nu am văzut oameni ai străzii, nu am zărit pe nimeni cu mîna întinsă, cerînd pomana unui popor fundamental religios. Singurul cerșetor al Varșoviei nu e, așadar, nici măcar un cerșetor. E un bătrînel tare vesel care cîntă la acordeon în spațiile publice. Și cîntă în schimbul mărunțișului pe care trecătorii îl lasă în găletușa de plastic așezată pe geanta ponosită a instrumentului. Un steguleț polonez înfipt în marginea genții vorbea despre naționalitatea bătrînului. La cîțiva metri distanță, un alt polonez făcea concurență muzicii de acordeon: Chopin. Prin intermediul unor bănci muzicale pe care, în timp ce te odihneai, puteai apăsa play pe un buton și de undeva, de dedesubt, porneau acorduri din piesele faimosului compozitor. Dar singurul cerșetor al Varșoviei părea să aibă mai mult succes decît neclintitele bănci plouate. Și l-am mai întîlnit o dată, pe străzi, în timp ce tîra după el, într-un fel de cărucior cu două roți, acordeonul Hochner, nemțesc, și spiritul polonez.

Să mă grăbesc și eu, în scris, spre stația Naționalismului hard. Iau metroul, să ajung mai repede. Un metrou absolut polonez. Pe tapițeria scaunelor lui sînt imprimate imagini ale multor monumente și clădiri importante din Varșovia.

Naționalismul hard

Din zidul fostului ghetou evreiesc al Varșoviei s-a păstrat o porțiune foarte mică, porțiune marcată aproximativ și pe harta turistică pe care o purtam cu mine. Am vrut să văd neapărat acel zid, așa că m-am aventurat în căutarea lui. Am rătăcit ceva vreme pe străduțe, ba chiar am fotografiat ceea ce părea a fi un fost un fel de perete izolat, deși nu era semnalizat în nici un fel. Eram aproape resemnată și, cu siguranță, debusolată cînd mi-a răsărit în fața ochilor adevăratul zid. În curtea unei școli. Am pășit spre el stingheră și cu gîndul că va trebui să fac un număr de pantomimă în fața unui paznic, pentru a-l face să înțeleagă că nu vreau să intru în școală, vreau doar să stau cîteva minute în fața rămășiței unei istorii terifiante. Dincolo de zid, se ridicau blocuri mici, de patru etaje. Din balconul unui apartament, se aplecau flori albe și flori roșii peste ghivece. Dincoace de zid, copii stăteau în bănci și învățau cine știe ce. În recreații, probabil nici un prichindel nu mai bagă de seamă că se află la marginea fostului ghetou evreiesc.

Paralel cu acest zid se ridica, pe înălțimea tuturor celor cinci etaje ale unui bloc, un imens graffiti. Locul ales pentru pictura murală nu părea deloc întîmplător. De o parte a străzii, amintirea ghetoului și a ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cu deportările și bombardamentele și suferința și holocaustul, iar de cealaltă parte, un graffiti al unui alt tip de luptă, una invizibilă. Soldați în uniformă în poziție de atac, înarmați cu mitraliere sau cu pistoale luptă în derută. Sînt toți parte a aceleiași armate, dar nu dau semnele nici unei coordonări, nu se îndreaptă spre același loc, nu înaintează în același batalion. Și asta pentru că nu au ochi. Niște soldați orbi, într-un război din ale cărui confruntări nu au cum să iasă teferi.

De fapt, ei sînt chiar niște soldați fără voie. Desenați asemeni unor marionete, cu fire legate de mîini și de picioare, cu un fir care le străpunge capul printr-o gaură prin care li s-a scurs poate și conștiința, ei sînt dirijați de undeva de sus, de un păpușar care nu este surprins în graffiti. Fantoșele militare fac parte, deci, dintr-o armată care i-a dezumanizat, dintr-o armată malefică ale cărei însemne le găsim pe uniformele lor. Pe caschete, un simbol care amintește de secera și de ciocanul, prezente, în alte timpuri, pe drapelul U.R.S.S. Un simbol al unei noi uniuni, simbolul bancnotei euro, stilizat în așa fel încît semnul € să fie integrat unei seceri. Pe braț, soldații-marionete au fiecare legată cîte o brasardă pe care însemnul trupelor de elită naziste SS apare reprezentat prin simbolul dolarului, $$. Deși apartenența soldaților poate părea derutantă, ei nu sînt comuniști și naziști totodată, ei sînt polonezii de rînd, polonezii orbi care acceptă docili să se jertfească în numele Uniunii Europene. O uniune care, însumînd tot ce e mai rău din doctrinele politice apuse, îi trimite nonșalantă, fără ca măcar să-și arate fața, spre pieire.

Mesajul acestui graffiti de pe strada Ioan Paul al II-lea, o stradă a speranței religioase, este cît se poate de tranșant. O ilustrare simbolică a credințelor de extremă dreapta din Polonia. Văzînd acest mesaj, pe întreg peretele unei clădiri mari, într-o zonă turistică, m-am întrebat, firesc, dacă graffiti-ul e proaspăt. Nu e. Întoarsă acasă, am vizitat Varșovia și virtual, pe Google Street View. Imaginile captate de camerele performante ale mașinii Google sînt întotdeauna datate ca, în cazul în care cineva își ia reperele pentru un traseu de pe Steet View, să țină cont și de eventualele modificări urbanistice ulterioare colectării imaginilor. Astfel, am putut să mă plimb virtual pe strada Ioan Paul al II-lea. În iulie 2014. Au trecut, deci, cel puțin trei ani de cînd graffiti-ul este acolo, vis-à-vis de zidul fostului ghetou evreiesc, iradiind povestea cu tîlc a aderării la U.E.

Imediat după explorarea Varșoviei pe ecranul laptop-ului, mi-a venit în minte un graffiti care a făcut vîlvă în România anului 2015. Este vorba despre reprezentarea stilizată a Sfîntului Gheorghe omorînd balaurul. Au existat atunci reacții indignate din partea credincioșilor din zona în care a fost executat graffiti-ul, din partea Bisericii Ortodoxe Române și, în ultimă instanță, din partea locatarilor blocului pe zidul căruia Sfîntul Gheorghe omora balaurul. Deși au existat și numeroși contestatari ai ideii că stilizarea unei imagini religioase constituie o blasfemie, deși s-au scris multe articole favorabile graffiti-ului, toate invocînd libertatea de exprimare, pictura murală nu a rezistat mai mult de două săptămîni. Ea a fost înlăturată, printr-un strat de var alb, în condiții neclare. Nu se știe cine a dictat, pînă la urmă, „asasinarea” Sfîntului Gheorghe.

În tot acest timp, soldații polonezi luptau în neștire, manevrați de un păpușar invizibil și, totuși, liberi să se exprime cum doresc. Luptă și astăzi, la fel.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru