Facebook

SPECIAL

Benzi desenate în tipar sărbătoresc

Publicat

pe

În preajma sărbătorilor de iarnă, revistele obișnuiesc să marcheze momentele festive fie prin materiale tematice, fie prin ilustrații „de sezon”. Nu e un lucru nou. Nu e o cutumă autohtonă. E, totuși, metoda cea mai la îndemînă prin care revistele se adresează simultan marii majorități a cititorilor ei. Pentru că unele persoane sînt interesate îndeosebi de interviuri, altele de cronicile de carte, altele de investigații sociale și tot așa, căutînd, deci, cu prioritate, materialele cu care rezonează mai bine. În schimb, articolele despre sărbători, prin generalitatea și, totodată, prin potențialul lor sentimental, au cale liberă spre oricine răsfoiește presa. Dar noi vom face acum cale-ntoarsă cu mai bine de un secol în urmă, în paginile unei reviste de viață scurtă.

Foaia populară a apărut la București, în intervalul 18 ianuarie 1898 — 1 iunie 1903. Deși publicația ar fi trebuit să fie săptămînală, a avut destule sincope, astfel încît colecția completă însumează 157 de numere. Am extras, din paginile acestei reviste, o serie de benzi desenate dedicate perioadei de iarnă. Benzi desenate despre cadouri, artificii, petrecerea revelionului, dar și cîteva instantanee hibernale. Toate transmit un mesaj care se mulează la fel de ușor pe sensibilitatea postmodernă cum se potrivea și cu oamenii de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea.

Gestul de a reproduce aceste benzi desenate acum, în trenul nostru, este, desigur, legat de apropierea sărbătorilor. Dar, dincolo de această potrivire tematică, gestul este și unul recuperator. Istoria benzii desenate românești (1891 – 2010), întocmită de Dodo Niță și de Alexandru Ciubotariu, caută să refacă traseul evoluției BD-urilor românești, aducîndu-l chiar pînă în anul apariției cărții, la editura Vellant, în 2010. Spre deosebire de istoriile literare, aceasta dedicată benzilor desenate nu este dirijată de vreun criteriu valoric sau estetic. Cei doi autori doresc doar să ofere iubitorilor de paraliteratură o schemă, o sistematizare, o „busolă” cu ajutorul căreia să se poată „plimba” lejer prin universul BD românesc. Singurul criteriu după care sînt aranjate benzile desenate în carte este cel istoric, cronologic. Astfel, avem trei capitole: Vîrsta de aur (1891 – 1947), Socialism și benzile desenate (1948 – 1989), Banda desenată contemporană (1990 – 2010). Ușor de intuit că cel mai „firav” dintre ele este chiar primul, ocupînd un număr de pagini semnificativ mai redus decît celelalte. Începuturile benzii desenate românești nu sînt, însă, trasate cu precizie de autorii cărții. Lipsesc BD-urile din Foaia populară, revistă pe care aceștia nu o menționează. Or, a omite o contribuție oricît de mică (deși vorbim despre zeci de benzi desenate) din tabloul începuturilor benzilor desenate autohtone, un tablou cu tușe oricum destul de pale, înseamnă a expune o reproducere și nu un original.

Nu e momentul și nici locul pentru a intra în detalii. Sînt necesare doar cîteva mici observații. BD-urile din Foaia populară reprezintă adevărate „povestiri în imagini”, însoțite, de cele mai multe ori, și de fragmente narative sau de dialoguri, iar autorii benzilor desenate sînt mai toți români. Fiind respectate atît criteriul formal, cît și cel al apartenenței naționale, nu văd de ce Foaia populară nu stă, în Istoria lui Dodo Niță și a lui Alexandru Ciubotariu, alături de reviste ca Amicul copiilor sau Revista copiilor.

Să vedem, deci, cum ajungeau sărbătorile în benzile desenate din Foaia populară, la sfîrșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea.


Un om practic este cel care citește Foaia populară chiar de revelion. Neavînd mulți bani, dar dorind să facă ceva special la cumpăna dintre ani, un bărbat oarecare observă pe un zid o reclamă a revistei. Afișul nu este redat integral în desen, însă putem observa că unul dintre numele „grele” din sumar este cel al Reginei Carmen Sylva. Un mise en abîme ludic, în care personajul vorbește de unul singur, lansînd un mesaj aproape propagandistic:

— Ei, ce te faci astă seară?… Bani mulți n’am, țigară, doar asta… Unde fac eu revelionul?… Ha! iată o idee… Cumpăr „Foaia Populară” și-o citesc. Ce mai revelion o să-i trag.

 


Tot în pregătirea revelionului, are loc și Un mic accident…

Ionică, un ștrengar, întorcîndu-se de la școală, n’avu ce face și, cu o lupă în mînă, concentră razele de soare pe fitilul unei bucăți de artificii.

Lumea adunată să vază ce-o să se’ntîmple, a plătit frumos curiositatea ei. Artificiile luînd foc au spart geamurile, producînd o panică între spectatori.


 

Pentru cei care aleg să petreacă revelionul în restaurant, cei de la Foaia populară le atrag atenția asupra generozității, în Scene de Anul Nou:

La Hotel.

Chelnerița: Domnișorule, ați uitat umbrela…

Poftim!… Ce bacșiș!… Doar un ban. Mai bine opream umbrela.

 


 

În ajunul Anului Nou, un cuplu, la plimbare, discutînd despre cadouri în termenii unei negocieri gingașe:

Doamna (șoptind cu duioșie bărbatului): — Dragă, ce îmi iei de anul nou?

Bărbatul: — Spune-mi ce vrei.

Doamna: — Solitarii ceia de la Cronberg, numai 4000; apoi rochia ce am văzut la Constantinescu; biuroul și vasele de porțelan de la Müller și, dacă vrei tu, ia-mi și o caretă nouă.

Domnul: — Bine, dragă, dar tu ce’mi iei?

Doamna: — Oh, și eu îți iau: o cravată frumoasă.

 


 

 

Tot despre cadourile de iarnă, Un cadou neașteptat. Două frame-uri care surprind transformarea unui trecător într-un soi de om de zăpadă sau cum din om serios un accident te face clovn.

 

 


Despre ingeniozitatea unui croitor care știe cum să folosească zăpada în folosul afacerii sale, în mica povestire în imagini Avantagele d’a fi la țară… :

A. (bătînd la ușa croitorului din sat): Hei! deșteaptă-te ca să’mi iei măsură pentru o pereche de haine…

Croitorul (somnoros, din năuntru): Du-te dracului, ce vii așa de dimineață. Culcă-te jos în zăpadă și pleacă. Îți ieu eu apoi măsura.

A. (după ce s’a culcat pe zăpadă, pe care a imprimat forma sa, a plecat).

Croitorul (afară, dictînd ucenicului său): Scrie:

Haina, 50, 20, 15, 48.

Vesta, 10, 16, 23.

Să trecem acum la pantaloni: 74…16…


 

 

Ultima bandă desenată pe care am selectat-o, Desagramentul de a avea barbă mare, înfățișează un bătrîn cu barbă albă, lungă, care seamănă incredibil de bine cu Moș Crăciun. Un Moș Crăciun imprudent care, moțăind o vreme într-un fotoliu, se trezește cu barba împletită. Și cu fundiță!

 

 


Am ales să transcriu micile descrieri sau dialoguri ale benzilor desenate tocmai pentru că nu întotdeauna calitatea imaginii este una foarte bună. Toate aceste BD-uri de sărbători din Foaia populară sînt construite, asemeni multor benzi desenate din aceeași perioadă, în cheie umoristică. Se pornește de la o situație banală și se ajunge la un deznodămînt comic sau, la fel ca în fabule, cu morală. Mecanismul este unul destul de facil. Nu lipsesc, însă, surprizele. Cum e cea din BD-ul Scene de Anul Nou în care, deși chelnerița este protagonista a două secvențe diferite, desenul este realizat într-o simpatică logică a economiei și a sugestiei, punînd în aceeași casetă personajul de două ori.

Pun și eu, în aceeași frază, două urări: Sărbători frumoase! și Un An Nou mai vesel decît cel trecut!

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. Dodo Nita

    9 ianuarie 2018 at 13:21

    Buna ziua. In primul rand va doresc un an 2018 cu cat mai multe bucurii. In al doilea rand va felicit pentru articol. Este o contributie esentiala la istoria BD-ului romanesc.
    In al treilea rand nu gasiti Foaia Populara in volumul Istoria BD romanesti de la Vellant pentru ca nu am stiut de ea. Eu am cautat benzile desenate in revistele pentru copii. BAnuiesc ca stiti ca nu exista nicaieri un index al tipariturilor romanesti unde au fost publicate benzi desenate, asa ca mi-am bazat documentatia pe intuitie si nu pe surse stiintifice. Ulterior am gasit si eu BD si in publicatii pentru adulti, in special reviste satirice.
    Oricum meritul dvs de a fi gasit BD in Foaia Populara este de necontestat si va felicit pentru asta.

    La final doresc sa va mai spun ca am descoperit cu placere revista on-line “Trenul nostru” si am petrecut mai multe ore ca sa citesc diverse articole. De acum inainte o voi citi periodic. Felicitari.

    Dodo Nita

    • Andreea Teliban

      10 ianuarie 2018 at 20:58

      Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase! Și vă doresc, la rândul meu, un An Nou cu numeroase satisfacții. Să fie un an cât mai rodnic în „producția” de benzi desenate autohtone!
      Faptul că ulterior publicării „Istoriei benzii desenate românești” ați mai descoperit BD-uri și în alte reviste decât cele pe care le-ați discutat deja nu face decât să mă bucure. De aceea, aștept cu nerăbdare o a doua ediție, reîntregită, a pasionantei istorii de care vă ocupați.
      Mult succes, gânduri bune și spor în tot ceea ce faceți!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru