Facebook

SPECIAL

Cartea roților de tren

Publicat

pe


Cronică de „literatură” feroviară


Trenurile de călători au avut întotdeauna ceva romantic. De aceea, cartea despre care scriu acum, deși publicată de Compania Națională de Căi Ferate, este, în fond, o carte de dragoste. Dar, în același timp, este și o carte de aventuri, neterminată, la care cititorul poate aduce spre completare propriile pagini, devenind, astfel, ca prin magie, călător pe o hartă a memoriei, doar a lui.

Vorbesc, desigur, despre „Biblia” conductorilor/nașilor și a impiegaților: Mersul trenurilor de călători 2017/2018, apărută în a doua săptămînă a lunii decembrie. Cînd apare, an de an, Mersul trenurilor. Tipăritura poate fi procurată de la toate Oficiile de Informații ale gărilor importante, unde e de obicei păzită cu abnegație de cîte-o doamnă de serviciu care se consideră pe sine Oracolul din Delfi. Obișnuit ca în mod normal să dea sfaturi de călătorie drumeților de peste ghișeu: dacă ruta e potrivită, dacă vremea e bună, dacă destinul e favorabil, dacă Lîna de Aur e sau nu e la Toplița, Oracolul din Gara Basarab s-a arătat surprins că vreau să cumpăr cartea de unde-și practică misterele. Nu era pregătită nici logistic să încaseze cei 15 lei, cît costă volumul, așa că m-am mulțumit să îl pun în rucsac și să plec înainte ca doamna să termine de citit instrucțiunile casei de marcat.

„…Numerotarea începe de la locomotivă și continuă cu numerele 3…, 2…, 1…”

Tot drumul spre casă am fost emoționat. Mă tot întrebam ce se poate ascunde între acele coperți aurii. Oricum, coperta în sine sugerează că zilele mersului cu trenul sînt pe sfîrșite, pentru că avem o fotografie cu un tren care se tîrăște spre apusul zilei. În continuare, am fost plăcut surprins de atenția C.F.R. pentru profunzimea simbolurilor, care a adunat la un loc, cu harta de la final, fix 365 de pagini într-o carte valabilă fix un an (365 de zile), respectînd cu strictețe media de lectură de la noi din țară, de o pagină pe zi.

Cartea punctează și la capitolul onestitate, fiind prima oară cînd văd o lucrare scrisă cu Perioadă de valabilitate (serios!) trecută chiar pe prima filă. După ce m-am obișnuit cu ideea, am început să mă întreb de ce nu s-a mers pînă la capăt, menționîndu-se și temperaturile la care poate fi depozitată și dacă are sau nu conservanți.

Urmează apoi o pagină cu informații despre fusurile orare din Europa, demonstrîndu-se că, în principiu, dacă mergem constant spre Vest, vom avea cu cîte o oră mai puțin întîrziere la fiecare aproximativ 2000 de kilometri.

Mai dăm o pagină și găsim o superbă „Secțiune de informații generale” și un exhaustiv „Ghid de utilizare al graficelor”. Păcat că nu au pus și un ghid de citire al acestor două pagini, pentru că explicațiile sînt foarte încîlcite. Un plus ar fi că aceste secțiuni sînt traduse și în engleză și în franceză, astfel încît ai ocazia că te asiguri că nu înțelegi nimic în trei limbi diferite. Tot aici mai găsiți o listă cu toate agențiile și birourile de voiaj de unde puteți cumpăra această carte.

Pentru tinerii părinți, partea cea mai utilă din „Mersul trenurilor” va rămîne în continuare „Stațiile și haltele din rețeaua CFR”, unde sîntem răsfățați cu zece pagini a cîte patru coloane de nume, care pot fi lejer folosite pentru copiii mici, la botez, dacă părinții sînt în pană de idei; avem, de exemplu: Balomiru de Cîmp (pentru fanii Stăpînul Inelelor), Bărăteaz, Boțîrlău, Cîțcău, Dedulești (dacă e mic), Gîrbovu (dacă nu aveți așteptări de la el), Jibou (dacă sînteți subtili), Măgheruș Șieu (un fel de Măgheruș Jr.) ș.a.m.d…

Urmează o amplă bucată a cărții cu Condiții generale de transport cu trenurile de călători, din care mi-am permis să extrag:

Interpretarea practică a regulilor de călătorie

  •  Peștii nu au voie cu trenul sub nicio formă. Chiar și cîinii pot fi amendați cu suprataxă dacă nu au bilet.
  • Dacă veți călători pe acoperișul trenului trebuie să vă așteptați ca un controlor să urce după dvs. pentru a vă da amendă. Acoperișul trenului e singurul loc unde se poate fuma.
  • Nu aveți voie să vindeți în tren: „pixuri, plasturi, port-buletine, Libertatea, Click, Taifasuri…” fără autorizație. În acest caz veți fi penalizat cu „…niște pixuri și o lanternă din aia cu leduri pentru fii-miu…”.
  • Dacă sînteți prins jucînd barbut, riscați o amendă între 350-800 lei, sau dacă se bagă la joc și controlorul și pierde, o puteți „da la pace” cu amenda.
  • Nu aveți voie să transportați uraniu cu canistra.
  • Art. 17.2 prevede că bagajul trebuie să aibă maxim 30 de kg, dar dacă ești student din provincie știi că atunci cînd vii de acasă ai cîte 30 de kg pe fiecare biceps și faci 50 kg-spate în două serii a cîte 4 repetiții pe lună.
  • Bagajele mari nu trebuie să obstrucționeze sau să încurce buna circulație în vagon, astfel încît va trebui să semnalizați mormanul cu un indicator de sens giratoriu și (facultativ) un polițist de la circulație.
  • Nu puteți transporta cămile și ornitorinci (animale exotice) decît dacă le împachetați bine și le convingeți să tacă tot drumul. Amenda e de 250-400 lei.
  • Bagajele uitate în tren vor fi depozitate la ultima stație a rutei, așa că evitați să circulați cu trenurile internaționale dacă nu vreți să mergeți la Kiev după borcane de zacuscă.
  • Bișnița cu bilete se amendează cu 500-750 lei. De banii aștia puteți mai bine să vă plimbați calul cu trenul (amenda maxim 400 lei) în timp ce fumați (amenda maxim 250 lei). Totuși, dacă nu primiți amenda maximă la ambele, puteți, în aceiași bani, să-i dați și calului să fumeze.
  • În cazul în care dețineți un certificat de naștere fals, care demonstrează că aveți sub 5 ani, puteți circula gratuit cu trenul, dacă veți convinge pe cineva să vă țină în brațe.

Impresii din ultima haltă

Stilul cărții e molcom, leneș, cu întîrzieri și redundanțe, exact ca mersul trenurilor. Cu ocazia acestei constatări ne-am fi dorit să găsim în carte și algoritmul după care se pot calcula întîrzierile, care par să fie destul de sistematice, studiate și aplicate cu rigurozitate. Pentru cei care iubesc universul căilor ferate (fiindcă există categorii de persoane care atît de mult iubesc trenurile încît pleacă cu șine întregi în căruță, acasă) avem peste 200 de pagini cu tabele si orare pentru fiecare gară și haltă din țară.

Așa că, dragi cititori, nu vă petreceți viața pe un peron, ca Octavian Paler. Aveți puțin curaj și urcați în Trenul Nostru! Din orice loc ați urca, trenul nostru vă va duce înapoi spre voi înșivă, în acel punct matematic nebotezat în care converg toate căile ferate din lume: acasă.

2 Comentarii

2 Comentarii

  1. Gabriela

    22 decembrie 2017 at 16:56

    Foarte tare faza cu 365 de pagini – 365 de zile :))
    Amuzant articol!

  2. Soribori

    22 decembrie 2017 at 15:26

    Felicitari!

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru