Facebook

REPORTAJ

Cronica mizantropului

Publicat

pe

Vinerea trecută, pe 8 decembrie, avea să fie inaugurarea, dar și închiderea unui tîrg de Crăciun pe care îl așteptasem de la primele adieri de vînt rece. Weihnachtsmarkt-ul organizat de Ambasada Germaniei. Preț de o după-amiază. Cu un an în urmă, l-am ratat tocmai pentru că, văzînd informațiile de pe banner-ul desfășurat pe gardul parcării ambasadei, nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că data afișată acolo reprezintă singura zi în care se desfășoară micul tîrg cu iz nemțesc. Credeam, în schimb, că anunțul evidenția doar ziua deschiderii. Ei bine, am greșit. Mi-am pus, atunci, pofta de currywurst în cui, am mai „survolat” puțin strada Căpitan Aviator Gheorghe Demetriade și mi-am spus încurajator: „La anul!”.

Anul e, deci, 2017, ziua 8 decembrie, iar ora 17 și ceva. Pe măsură ce mă apropiam de sediul ambasadei, întîlneam tot mai multe familii ai căror copii fluturau voios steagul Germaniei. De nu foarte departe, răzbătea muzica veselă a colindelor. Mirosul de mîncare devenea din ce în ce mai ademenitor. Tot ce a trebuit să fac a fost să ocolesc dubița jandarmilor parcată pe întreg trotuarul, să pășesc printre mașini și gata: porțile micii Germanii erau larg deschise pentru toată lumea. Dar scena era deja goală, urările la microfon fuseseră demult rostite, colindele cîntate și nu mai rămînea decît să te bucuri de bunătățile culinare nemțești. Dacă puteai. Aglomerația era teribilă, și abia am reușit să mă strecor printre oameni și să analizez, tarabă după tarabă, produsele. Vreo 15 corturi care adăposteau tot soiul de ornamente de Crăciun, de bijuterii hand-made și altfel de asemenea mărunțișuri. Nici unul care să amintească, oricît de vag, de ceea ce am văzut la Weihnachtsmarkt în diverse orașe din Germania. O coadă răbdătoare se întindea, ca o anaconda, în fața tarabei la care se serveau un fel de cîrnați. Spun „un fel” pentru că nici aceștia nu păreau veritabili, adică nemțești. Pot, foarte bine, să mă înșel.

Nu mă înșel, însă, spunînd că atmosfera din micul tîrg de Crăciun nu semăna cîtuși de puțin cu cea pe care o au „suratele” mai mari și mai vestice. Acolo oamenii se întîlnesc și discută ca între prieteni, glumesc, rîd, beau un pahar de vin fiert. Doar se întîmplă să fie acolo și tîrgul de Crăciun. Nu tîrgul pare motivul pentru care germanii ies din casă, ci buna dispoziție pe care o caută alături de apropiați. La noi, persoanele merg mai degrabă să vadă tîrgul de Crăciun. Cum am mers, de altfel, și eu. Ceva lipsea, totuși, în ambianța după-amiezii de 8 decembrie, din parcarea ambasadei. Bucuria de a fi unii cu alții pur și simplu, departe de curiozități superflue, de meschinării și de trend-uri colective. Mulți oameni continuau să stea pașnic la coadă, alții agitau mușuroiul prin deplasarea lor dintr-o parte în alta, dar niciodată cărînd greutăți de zeci de ori mai mari decît propriile trupuri. De nicăieri, a apărut un adolescent care mi-a pus una dintre acele întrebări cărora, pentru liniștea minții tale, le poți da un singur răspuns: Cumpărați un glob pictat de copiii orfani, banii urmînd să le fie donați? Nu știu dacă genul acesta de șantaj emoțional își mai găsea locul la un eveniment care avea, oricum, accente caritabile, încasările din ziua tîrgului urmînd să fie donate. Așa că mi-am spus: „La anul, în Germania!”.

De la tîrgul de Crăciun urma să mă îndrept direct spre Sala Radio, la un concert, dar fiindcă aveam timp berechet, am decis să fac o plimbare. Pe Kiseleff, Piața Victoriei, Buzești și așa mai departe. Străzile principale, marile bulevarde ale Bucureștilor sînt gătite de sărbătoare. Instalații de tot felul luminează mai mult calea mașinilor decît fețele oamenilor. Kiselefful era de-a dreptul deprimant. Piața Victoriei, la fel. Modelele de ornamente alese să dichisească orașul mai mult îl întristează. Beculețele albe, cu lumină rece, amintesc de neoanele spitalelor. Instalațiile cu lumini galbene, calde, sînt aruncate peste crengile copacilor așa cum arunci, la pescuit, năvoadele. Albastrul ales e aproape violent. Pe Magheru observasem deja, cu zile bune în urmă, decorațiile cu motive naționaliste: ii, clopuri, hore, tricolorul. Tematică susținută și de apropierea Centenarului Marii Uniri. Dar oricărei dintre aceste străzi îi lipsește cu desăvîrșire bunul gust. Kitsch-ul sărbătoresc putea fi cu ușurință evitat dacă ar fi fost consultați niște artiști. Sau niște designeri.

Pe Buzești, nu a ajuns spiritul Crăciunului. Licăririle vin plăpînde din interiorul unui magazin arăbesc, de la telefonul pe care-l consultă o prostituată în papuci de casă, de la gigantele blocuri de birouri care se construiesc în apropierea Pieței Matache. La Sala Radio, nici o schimbare. Aceeași oameni, aceeași forfotă. Cît timp fumez o țigară, arunc o privire panoului pe care sînt afișele următoarelor concerte. E, între ele, și cel care urmează să înceapă. Cu tînăra violonistă Olga Pak sub lumina reflectoarelor, ca solistă. De sub bagheta dirijorului Matthias Manasi, avea să se dezlănțuie un concert festiv, hibernal, cum și afișul ținea să sugereze: M. Glinka cu Uvertura operei Ruslan și Ludmila, J. Brahms cu Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 77 și F. Mendelssohn cu Simfonia nr. 3 în la minor, op. 56 – Scoţiana.

Odată ajunsă în sală, am căutat caiețelul-program și am găsit o jumătate de foaie A4. Nu am înțeles, în primă instanță, de ce nu s-a tipărit o broșură elegantă, mai ales că violonista rusoaică, multipremiată la concursuri muzicale, reprezintă una dintre speranțele tinere ale viorii și, probabil, motivul pentru care publicul își cumpărase bilete. Abia cînd mi-am ocupat locul din sală, am citit programul. În afara dirijorului german, totul se schimbase, de la solist la întreg repertoriul. Aflam, chiar atunci, că nu voi mai asculta Glinka, ci Ernest Chausson, cu Poemul op. 25 pentru vioară și orchestră. Nici Brahms, ci Beethoven, cu Romanța în Fa major op. 50 pentru vioară și orchestra. Și nici măcar Mendelssohn, ci Jules Massenet, cu Meditație din opera „Thais”. Aveam, totuși, și un „bonus”: Gabriel Faure, cu Recviem op. 48, în interpretarea Corului Academic Radio, a sopranei Veronica Anușca și a baritonului Ștefan Ignat. Iar solistul serii avea să fie Alexandru Tomescu.

Schimbarea programului a fost anunțată, la microfon, înaintea începerii concertului. O domnișoară puțin timorată a prezentat faptele. Modificările au fost provocate de moartea Regelui Mihai I. (Totuși, Sala Radio va găzdui, pe 15 decembrie, de la ora 19, Concertul Orchestrei Nationale Radio şi al Corului Academic Radio dedicat memoriei Majestății Sale, Regelui Mihai I al României.) Astfel, în locul Olgăi Pak s-a aflat pe scenă violonistul Alexandru Tomescu. Un artist disciplinat și muncitor, poate puțin prea muncitor dacă mă gîndesc la expresia „lucrată” pe care au inspirat-o mimica și mișcările lui pe scenă. Beethoven și Jules Massenet au constituit adevăratele delicii ale serii, Tomescu achitîndu-se cu brio de sarcina unei interpretări captivante. Momentul Recviemului a fost unul sobru, așa cum se și cuvine să fie un moment muzical destinat pomenirii unei persoane decedate. De fiecare dată cînd asist, la Sala Radio, la un concert coral, nu pot să-mi stăpînesc un zîmbet cînd Corul Academic Radio intră pe scenă. Și asta pentru că unul dintre membrii acestui cor este Adrian Pleșca, alias Artanu´, solistul de la Timpuri noi și de la Partizan. Și-mi vin repede în minte piese ludice ca Adeline, Stere, Tanța sau Fata mea. Dar Artanu´ a lipsit în seara zilei de 8 decembrie și, astfel, am reușit să-mi păstrez, pe tot parcursul Recviemului, seriozitatea.

De unde îmi propusesem să scriu cronica unui concert anunțat, am ajuns să notez cîteva impresii ale unei seri bucureștene neanunțate, o seară care a dispărut ca prin vis, asemeni afișului cu Olga Pak, pe care nu l-am mai văzut expus la plecarea de la Sala Radio.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru