Facebook

SPECIAL

Pepsi și Coca-Cola în țările comuniste

Publicat

pe

Nu mult după descoperirea Americii s-au răspîndit în lume porumbul şi cartoful, împreună cu blestematul tutun. Deşi unele erau oarecum cunoscute cu mult înainte, abia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial soldaţii armatei americane au răspîndit în lume guma de mestecat, compotul de ananas, antibioticele, nylonul, blugii, ţigările cu filtru, Pepsi şi Coca-Cola. Toate au ajuns pînă la urmă şi în Europa de Est, însă cel mai greu Coca-Cola.

Cronologia pătrunderii mărcilor Pepsi şi Coca-Cola în ţările comuniste reflectă destul de bine momentele de liberalizare şi gradul acestora. La început, ambele băuturi erau considerate suspecte din cauza formulei secrete de fabricaţie. În special Coca-Cola s-a bucurat de o propagandă negativă şi în Franţa, dar mai ales în ţările comuniste, căci era considerată dăunătoare sănătăţii şi… virilităţii, ba chiar producătoare de dependenţă din cauza unui pretins conţinut de cocaină. Este semnificativă în acest sens o parodie western cehoslovacă de succes, Joe Limonadă, din 1964, în regia lui Oldrich Lipsky, în care eroul omonim, confruntat cu pistolari alcoolici, bea limonadă produsă de Colaloka (chiar şi denumirea e parodiată, căci băutura se poate traduce drept „cola nebună“) şi devine reprezentant unic al companiei în Vestul sălbatic. Evident, sînt satirizate nu numai violenţa şi alcoolismul, dar şi intruziunea „periculoasă“ a marilor companii multinaţionale.

La rîndul său, un film american, One, Two, Three (1961), în regia lui Billy Wilder, ironizează deopotrivă Războiul Rece, propaganda comunistă, dar şi ambiţiile companiei Coca-Cola de „a cuceri Rusia, ceea ce nu au reuşit Napoleon şi Hitler“.

Paradoxal, chiar un ilustru scriitor de stînga, Gabriel García Márquez, a povestit prin 1980 eşecul lui Fidel Castro de a înlocui Coca-Cola. Conducătorul cubanez a ordonat ca milioanele de sticle de Coca-Cola rămase după revoluţie să fie reutilizate pentru îmbutelierea unei băuturi răcoritoare locale. Întreprinderea s-a soldat cu un eşec total, căci industria locală nu a putut rezolva problema păstrării unei băuturi acidulate utilizînd conservanţii obişnuiţi, iar atunci cînd aceştia nu au fost introduşi, sticlele au explodat.

Treptat, cele două companii producătoare de băuturi răcoritoare au reuşit să cucerească piaţa peste tot. Astfel, primul produs american vîndut în blocul comunist a fost Pepsi, apărut în 1965 în România. Era, la noi, începutul unei perioade de liberalizare care a durat cam zece ani. Puţini îşi amintesc probabil că lansarea băuturii s-a făcut şi cu ajutorul unei reclame la televizor pe melodia Day-O din 1956 a cîntăreţului activist jamaicano-american Harry Belafonte. A fost practic primul clip publicitar de la noi şi singura reclamă pentru un produs occidental. Pepsi însă nu a fost produs niciodată în cantitate suficientă pentru a acoperi cererea în România înainte de 1989, ajungînd în anii ’80 disponibil practic doar în restaurante.

Este interesant şi faptul că prima ţară comunistă în care a pătruns Coca-Cola a fost Bulgaria, în 1966, aflată într-o perioadă de introducere a mandatarilor ce nu a durat mult. Todor Jivkov i-a permis lui Gheorghi Naidenov să înfiinţeze cîteva firme private între 1962 – 1968, printre care şi o fabrică de îmbuteliere a băuturii americane, pînă atunci blamate. În 1969 i s-a intentat un proces în urma căruia în primă instanţă a scăpat, dar după ce judecătorul a fost schimbat, întreprinzătorul a fost condamnat la şapte ani de închisoare. După 1990 el a revenit şi a înfiinţat o bancă.

Coca-Cola a ajuns în 1967 în Iugoslavia, în 1968 în Ungaria şi Cehoslovacia, iar în 1972 în Polonia. Pepsi a pătruns apoi în 1969 în Ungaria, în 1971 în Polonia, în 1972 în U.R.S.S., iar în 1974 în R.D.G.

În U.R.S.S., Pepsi a pătruns într-un mod ciudat la prima vedere. Pepsico a semnat un acord de barter prin care a primit dreptul exclusiv de a vinde vodca „Stolichnaya“ pe piaţa occidentală. Evident, schimbul a fost benefic pentru ambele părţi, deşi cei doi parteneri şi-au încălcat principiile. Leonid Brejnev a acceptat un produs american considerat multă vreme periculos, iar Pepsico a început să vîndă băuturi alcoolice! Albania a fost singura ţară comunistă în care nici Pepsi şi nici Coca-Cola nu au pătruns înainte de 1991. Doar Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au îmbuteliat în timpul comunismului (după 1969) ambele băuturi răcoritoare americane.

La mijlocul anilor ’80 se puteau consuma în unele ţări comuniste şi alte băuturi răcoritoare occidentale, căci fuseseră admise alte trei mărci de răcoritoare, pe atunci germane: Afri-Cola în Cehoslovacia şi Iugoslavia, Schweppes în Iugoslavia şi Bulgaria, iar Sinalco în România, cu produsul Sintonic. Acesta se găsea doar în Bucureşti, unde era îmbuteliat alături de răcoritoare româneşti.

Un alt caz interesant este cel al Chinei, unde s-a consumat Coca-Cola încă din 1927 şi pînă la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, dispărînd însă după venirea la putere a lui Mao Zedong. Băutura a reapărut în 1979, prin import din Hong Kong, iar în 1981 a fost deschisă prima fabrică.

Nu trebuie omis că mai multe produse locale au înlocuit parţial o vreme mai cunoscutele „cole“ occidentale: Cockta produsă în Slovenia de la începutul anilor ’50 şi care ajunsese în timpul embargoului împotriva Iugoslaviei (1999 – 2001) un veritabil simbol anti-american; Kofola cehoslovacă, apărută în 1962, Vita Cola şi Club Cola din R.D.G., produse din 1957, respectiv 1967, Quick-Cola românească datînd din anii ’70.

Și în Iran și alte țări islamice „colele“ au pătruns greu sau au fost înlocuite de surogate locale. Zamzam a apărut în 1954 în Iran, ca o subsidiară a firmei Pepsi, pentru ca în 1979, după revoluția islamică, să devină o firmă de sine stătătoare, care produce o băutură asemănătoare, al cărui nume provine de la un izvor sacru din Mecca, atestat în timpul profetului Abraham (Ibrahim). În 2002, după ce Coca-Cola a fost boicotată în Arabia Saudită, Zamzam s-a extins și aici. Astăzi, în Iran se poate bea, pe lîngă Zamzam, și Coca-Cola, alături de bere fără alcool.

Istoria pătrunderii celor două băuturi răcoritoare ni se pare aproape absurdă și comică azi, dar este pilduitoare. Conducătorii statelor comuniste, precum Castro, au subestimat importanţa industriei de consum. Pe de altă parte, producătorii de lichide dulci, colorate şi cu adaos de cafeină, pe care le vindeau în secolul al XIX-lea în drogherii, au reuşit să cucerească lumea şi să desfăşoare afaceri de triliarde de dolari, mai ales datorită unor campanii promoţionale susţinute timp de aproape 100 de ani cu fonduri niciodată alocate de alte firme. Au reuşit astfel să pătrundă şi dincolo de Cortina de Fier înaintea tuturor.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru