Facebook

ARTE

„Rewind” analog. Înapoi la casete

Publicat

pe


Întreprinderea de Metale Rare


Nu plănuiam să scriu un articol care vizează muzica Metal pentru numărul curent, dar nedumerirea de pe chipurile familiei mele (și ale unor prieteni) cînd au văzut că biroul meu se umple de casete audio, devenite acum parcă niște vestigii ale unei epoci uitate, m-a făcut să acopăr acest subiect cît se poate de intrigant din punct de vedere social, dar și, de ce nu?, artistic.

Anul 2017 a fost un precedent pentru industria muzicală a ultimului deceniu. În luna februarie, conform unor publicații de nișă, ca „Telekom Beats” (http://www.electronicbeats.net/the-feed/vinyl-sales-surpassed-digital-downloads/) sau „Metal Injection”, dar și unor ziare precum „The Guardian” (https://www.theguardian.com/music/2016/dec/06/tables-turned-as-vinyl-records-outsell-digital-in-uk-for-first-time) sau „Washington Post”, vînzările de viniluri le-au depășit pe cele digitale. Mai puțin cunoscut este, însă, că, de puțini ani, un alt format analog „primitiv” începe să se relanseze pe piața muzicală. Mai exact, caseta audio.

A devenit deja un truism să afirmăm că muzica Rock – și, în special, cea Metal – este sinonimă cu rebeliunea și mersul împotriva curentului, fiind stilul preferat de multe contraculturi, pe care de multe ori chiar le-a generat și caracterizat. Încă de la începuturi, acest gen a fost întruchiparea avangardei muzicale, extravaganța, îndărătnicia și atitudinea revoluționară fiindu-i definitorii. Dar după atîtea decade de la apariția și evoluția constantă a muzicii Rock și intrarea, mai mult sau mai puțin, în sfera muzicii mainstream, ce alte metode de rebeliune ar mai putea găsi un stil muzical și o subcultură odată atît de vibrante și revoluționare?

Din punct de vedere strict artistic, muzica Rock și Metal a venit ca răspuns direct la stilurile populare ale deceniilor din secolul trecut. Fiecare nou subgen a devenit antagonistul perfect pentru stilurile mai „prietenoase” cu publicul larg sau chiar al stilurilor precedente Rockului. Deci, putem spune că, din punct de vedere artistic și social, muzica Metal a fost mereu împotriva curentelor, trend-urilor și conformismelor de orice fel.

Așa că, într-o lume digitalizată, într-o epoca atomică (aproape) distopică, ce altă subcultură ar fi fost mai potrivită să se revolte împotriva lumii moderne, dacă nu chiar cea afiliată muzicii Metal? Un stil muzical recunoscut pentru forța sa revoluționară și inovatoare pare din ce în ce mai mult să se îndrepte către medii „învechite”, adică spre formatul analog. Iată, așadar, cum genul Metal se pune din nou împotriva curentului, reorientîndu-se de această dată spre trecut.

Totuși, de ce are acum loc această „Renaștere” a casetei, un format neprietenos, comparat cu facilitatea streaming-ului și download-ului? Pentru a încerca să clarific această „anomalie” tehnologică, am cerut părerea, sub forma unor scurte interviuri, unui colecționar de casete, unui muzician care alege să își lanseze muzica pe casetă și deținătorului unei case de discuri care este specializată în lansarea albumelor pe formaturi analog (atît casetă cît și vinil).

Colecționarul

Mulți rockeri târgovișteni îl știu pe Cristian Filipescu drept actualul toboșar al legendarei formații Chrom Dioxid (trupă cu o istorie de peste 35 de ani), sau ca inginer de sunet și tehnician pentru majoritatea evenimentelor culturale din fosta capitală a Țării Românești, ori ca roadie (tehnician) al diveselor trupe de Metal din zonă, în special Trooper. Dar, pe lîngă „ocupația” full-time de rockstar, Cristi este și un colecționar și consumator avid de tot ce înseamnă muzică, în special de Rock și Metal. De ceva ani, însă, colecția lui s-a extins către zona analog a vinilurilor și, desigur, a casetelor (ba chiar și a benzilor de magnetofon, dar mai știe oare cineva ce sînt acele relicve?). Ce altă persoană ar putea fi, deci, mai calificată pentru a ne ajuta să clarificăm misterul acestei revolte antidigitale din epoca digitală?

Întreb direct: de ce casete? Ce parere ai despre faptul că lumea pare să se reîntoarcă la analog?

Motivul pentru care prefer caseta audio este foarte simplu. Alt sunet. Altă trăire. Nu este vorba numai de nostalgie, aici vorbim și despre calitatea sunetului și, mai ales, de faptul că știi că susții o formație. Mă bucur enorm să văd că multe trupe încep să reediteze albume și pe casetă și că unele chiar au scos de curînd albume noi în acest format (trupe ca Sodom, Primordial, Cannibal Corpse etc.). Mă bucur că lumea se întoarce la ce a fost odată „greu”.

Eu personal îmi cumpăr majoritatea casetelor din străinătate, cu ajutorul site-ului Bandcamp. Multe trupe din underground-ul european au ales acest format, dar care este situația pieței de casete în România? Sînt trupe care mai aleg să publice în acest format?

Aparent, trupele underground, sau nu numai, din România, încearcă sau au scos deja măcar un album pe casetă audio (Cristian îmi menționa într-o altă discuție trupa bucureșteană COD, n.m./G.T.). Încă stăm destul de prost la capitolul ăsta, pentru că oamenii nu mai sînt, sau chiar nu au fost niciodată, obișnuiți să cumpere un album. Aici mă refer chiar și la CD-uri. Totuși, cred că, în cîțiva ani, se vor reobișnui să cumpere muzică pe diverse formaturi audio (fie casetă, CD sau vinil)

Consideri că ar fi dificil pentru o trupă românească să publice ceva pe casetă?

În momentul de față, da. Pentru că nu știu dacă avem studiouri echipate și pregătite pentru așa ceva. Poate există și nu știu eu, de asta nu mă pot pronunța categoric. Dar, dacă există, costurile sînt destul de mari. Poate mai mari decît dacă ai încerca să scoți un CD.

Care crezi că este viitorul acestui format, fără doar și poate „învechit”, dar, în mod paradoxal, încă popular? Joacă nostalgia un rol important în revitalizarea casetelor, sau este ceva mai mult în spatele acestei întoarceri la analog?

Viitorul acestui format? Unul foarte promițător! Cum bine observi și tu, caseta audio vine puternic din spate și aproape că ajunge la același nivel de consum ca vinilul. Da, poți spune că și nostalgia joacă un rol important în tot acest proces. Dar eu sînt de părere că formatul analog nu a murit și nici nu va muri vreodată. Majoritatea trupelor, și aici vorbesc de trupele din străinătate, au mixul final al albumului imprimat pe bandă magnetică. Mixul respectiv este preluat de pe bandă și apoi transformat în mix digital pentru CD, sau lăsat 100% analog pentru vinil și casetă. În concluzie, caseta audio revine pe piață și vom reuși, deci, să ne bucurăm în continuare de muzica pe format analog pur.

Muzicianul

Matteo Brusa este un muzician italian cunoscut în scena internațională de Dungeon Synth, prin intermediul proiectelor sale, Medhelan și La Tredicesima Luna, care aduc un sunet ambiental, inedit și revigorant, precum și o atmosferă unică și eclectică acestui stil bizar de muzică electronică. Matteo este unul dintre mulții muzicieni ai scenei Dungeon Synth underground care aleg să își publice albumele mai ales pe casetă și a fost de acord să îmi ofere opiniile lui față de acest fenomen. (Interviul a avut loc în limba engleză și a fost tradus de mine).

You are one of the many artists in the underground DS and BM scene that chose to publish their music mostly on tape. What made you approach this, nowadays, unorthodox format? (Ești unul dintre mulții artiști ai scenei underground de Dungeon Synth și Black Metal care aleg să își publice muzica în special pe casetă. Ce te-a făcut să abordezi acest format destul de neortodox în zilele noastre?)

There is a “nostalgia factor” involved, I was born in the eighties and grew up listening to music mainly on analog supports like vinyl and compact cassette, but it’s also a precise philosophical statement against the present world of volatile digital media. Analog and physical versus digital and virtual.

(Nostalgia este, desigur, unul dintre factori. Sînt născut în anii `80 și am crescut ascultînd muzică pe suporturi analog, precum vinilurile sau caseta audio, dar în același timp văd asta și ca pe o declarație filozofică concretă împotriva volatilității mediului digital. Analog și fizic versus digital și virtual.)

Do you consider that this format is somewhat limiting to the distribution of your music? Is it more difficult to publish on tape rather than on CD? (Consideri că acest format limitează cumva distribuirea muzicii tale? E mai greu să publici pe casetă decît pe CD?)

On the contrary, I feel it allows me to distribute my music to like-minded people when it comes to this kind of reasoning, which are the only people I really wish to reach in the first place. I have nothing against CDs, and I have published my music on CD as well; it has a broader appeal of course, which I don’t deny. But as a general rule, I prefer to reach the “right” people rather than “more” people.

(Dimpotrivă, cred că mă ajută să distribui muzica mea unor oameni cu același set de valori, cînd vine vorba de acest raționament. Oricum, aceștia sînt singurii oameni pe care intenționez să-i ating cu muzica mea. Nu am nimic împotriva CD-urilor, ba chiar mi-am publicat muzica și pe CD; nu pot nega că publicul este unul mai larg. Dar, în general, prefer să fiu mai degrabă pe placul celor „potriviți” decît pe placul celor „mulți”.)

Do you consider tape releases to be somehow part of the aestethic of DS or Black Metal in general? (Vezi casetele audio ca făcînd cumva parte din estetica muzicii Dungeon Synth sau Black Metal în general?)

Yes, in a way. The lo-fi, low key aesthetics, the philosophy of substance over appearance, all these factors play a role. But more generally speaking, I feel releasing on tape (and vinyl) is a statement of independence, which suits perfectly what BM and DS stand (or should stand) for.

(Într-un fel, da. Sunetul voit lo-fi, estetica modestă, filosofia esenței împotriva aparenței, toți acești factori joacă un rol. Dar, în termeni largi, simt că a lansa muzică pe casetă și vinil e o declarație a independenței, ceea ce se potrivește perfect cu ceea ce înseamnă – sau ar trebui să însemne – Black Metal și Dungeon Synth.)

Finally, what do you think the future holds for this, arguably outdated format? Was it’s revival just the result of nostalgia, or does it really holds strong on its own after so many decades? (În sfîrșit, ce viitor crezi că va avea acest format, fără doar și poate învechit? Este renașterea lui cauzată doar de nostalgie, sau a reușit să reziste de unul singur timp de atîtea decenii?)

I believe the revival of compact cassette itself could be a fad related to a general revival of interest for the eighties. It is well suited for certain genres though, I think it gives a very recognizable sonic quality, so I won’t exclude it being able to stand on its own over time, albeit in an underground context, where it also holds the aforementioned statement value.

(Cred că reînvierea casetei ar putea fi considerată o modă care vine în strînsă legătură cu o creștere a intereselui general pentru anii `80. Cu toate acestea, se potrivește de minune anumitor genuri muzicale. Sînt de părere că livrează o calitate a sunetului distinctă, deci nu exclud că ar putea să facă față testului timpului de una singură, chiar dacă numai în mediul underground, unde, de altfel, deja se bucură de calitățile menționate mai sus.)

Distribuitorul

Pentru acest segment, plănuisem să-l intervievez pe Grimrik, un muzician german care, alături de colegul său, Murgrind, nu numai că formează duoul Black Metal/Dungeon Synth Arath (pe care l-am menționat într-unul dintre articolele Trilogiei Black Metal), dar și dețin împreună casa de discuri Deivlforst Records (https://deivlforst.bandcamp.com/), specializată în Dungeon Synth, Black Metal și Neofolk, și renumită ca fiind una dintre cele mai mari și de succes case de discuri underground din această sferă muzicală. La succesul lor a contribuit, desigur, și vasta lor colecție de trupe extrem de populare în scenă (precum Arath, Wolcensmen, Thangorodrim, Murgrind sau Medhelan), dar mai ales alegerea lor de a publica albumele acestor trupe în formaturi analog. Deivlforst au fost prima casă de discuri independentă care a lansat pe vinil un album Dungeon Synth (Taur-nu-fuin al americanului Thangorodrim), vînzările fiind peste așteptări, tirajul de 300 de albume epuizîndu-se în mai puțin de o lună.

Din păcate, Grimrik nu a avut timp să răspundă întrebărilor pe care i le-am trimis, astfel că voi reveni cu opiniile sale într-un alt articol. Cu toate acestea, datele statistice ale casei lui de discuri pot fi dovada suficientă a popularității formaturilor analog în mediul undergorund. La fiecare nouă lansare, Deivlforst Records publică 50 sau 100 de casete. De fiecare dată, stocul se epuizează în mai puțin de oră. Recordul de vînzari a fost de 50 de casete vîndute în 25 de minute!, ceea este un record impresionant pentru o casă de discuri independentă.

Conclud, deci, că formatul analog pare să revină în forță. Dar dacă revenirea vinilului nu pare a surprinde pe mulți (poate pentru că acesta nu a dispărut, de fapt, niciodată de pe piață), reîntoarcerea la casetă vine ca o surpriză plăcută. Îmbucurător, totuși, nu este doar faptul că o mînă de renegați din underground încă publică și înregistrează casete, ci că multe trupe mari, precum Metallica, Darktrhone sau Mayhem, încep și ele să urce în tren(d)ul nostalgiei. Nu putem ști cu siguranță cum o să evolueze acest trend, dar dacă va continua, putem măcar spera că vechile noastre casetofoane își vor scutura stratul de praf și vor deveni, din nou, mai mult decît simple piese de mobilier uitate.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Numele unei trupe nu înseamnă nimic fără un repertoriu”

Publicat

pe


Interviu-Express


Pentru a scrie despre apropierea mea de muzica formației Compact, despre vinilul Cîntec pentru prieteni, pe care, într-o provincială copilărie „nouăzecistă”, încă îl ascultam la pick-up, mi-ar trebui multe rînduri. Sînt, cum deja am dat de înțeles, un fan Compact. Al Compactului pe care l-au consacrat piesele compuse de Paul Ciuci, o voce de legendă a rock-ului românesc și un chitarist la fel de „meseriaș”. Ascult cu plăcere toate creațiile sale, de la Lumini pe cer, de pe discul Fata din vis (1985), pînă la Zîmbetul din ochii tăi, lansată acum cîțiva ani și care își așteaptă, fără grabă, locul pe un album. Dar, de la Compact, ascult cel mai des o piesă emblematică pentru istoria hard-rock-ului autohton: Jocul ielelor (ca să respect titulatura de pe discul Cîntec pentru prieteni, din 1988). Tunete, un intro recitativ, un riff viguros, un mini-solo de tobe, un solo de chitară fulminant, o atmosferă mitico-tenebroasă. Și niște versuri de mare forță artistică. Pe disc, autorul acestora este Goethe. Am căutat traducerea respectivă. Nici una nu seamănă cu ce cîntă Paul Ciuci. Ei bine, de foarte multă vreme aș fi vrut să îl întreb pe compozitorul piesei cîte ceva despre „ivirea” Jocului ielelor. Abia zilele trecute am îndrăznit să-l caut. Prin telefon. Și, n-am de ce să ascund, m-au impresionat bunăvoința și căldura cu care a fost de acord să purtăm acest dialog.



Vinilul „Cîntec pentru prieteni”, 1988, piesa numărul 5, „Jocul ielelor”, pe versurile lui Goethe. Într-un alt interviu, mărturiseați că titlul acesteia era „Regele ielelor”, doar că vi s-a impus schimbarea de mai sus.  

– Exact! Titlul german este Erlkönig – regele ielelor. Am citit o traducere, care mi s-a părut minunată, în revista liceului „Mihai Viteazul” din Turda. Regret foarte tare că nu mai știu cine este autorul traducerii, am tot încercat să aflu. Ei, acolo, în acea revistă, titlul era Regele ielelor. Am citit și alte traduceri, însă aceasta mi s-a părut cea mai expresivă. A mers ca timbrul pe scrisoare!

Este mai degrabă o adaptare. Spuneți-mi, vă rog, întîi a fost piesa sau ați compus-o pornind de la versuri?

– De la versuri mi-a venit riff-ul acela. Citindu-le, mi-au creat imagini. Și imaginile erau atît de puternice, atît de dramatice, încît au dus la piesă. Care s-a numit Regele ielelor. În schimb, după ani de zile, cei care „stăpîneau” cenzura vremii au considerat că nu e bine să apară Regele ielelor pe disc… Deși, dacă erau mai atenți, ar fi trebuit să păstreze titlul original, pentru că îi aparținea, totuși, lui Goethe… În sfîrșit! Pe vinil a rămas Jocul ielelor. Ori de cîte ori am încercat, peste ani, să revin la Regele ielelor, nu s-a mai putut.

N-am cîntat pe linie patriotică

Vă mai amintiți cum au întîmpinat colegii dumneavoastră de trupă piesa cînd le-ați prezentat-o?

– Știi care e problema cu Regele ielelor? Am cîntat-o mai întîi cu formația Telegraf. Piesa asta a apărut prin ´73-´74. După ce am trecut la Compact, am reușit s-o fac mai cunoscută. Mi s-a mai spus, și în perioada aceea, și mai tîrziu: „Nu seamănă cu nimic din ce ați cîntat pînă acum, sună mult mai hard-rock!”. Așa a ieșit atunci. N-am căutat o formulă specială ca să impun cîntecul ăsta.

– Mie mi se pare că această piesă comunică, în stilistica unui hard-rock ezoteric, cu alte piese Compact: mă gîndesc la Profetul, de pe albumul „Pe tine te-am ales!” (1997), compusă însă mult mai devreme, la Duhul de argint, de pe „100%” (1999)…

– Întotdeauna mi-a plăcut să pun și ceva mai dur pe albume. Cineva chiar m-a întrebat: „De ce nu faci un album strict hard-rock?”. Pentru că pînă acum am depins de case de discuri, de tot felul de sfătuitori, de consilieri, fiecare venind cu părerea lui… Poate că ar fi fost bine să ascult de ceea ce simțeam eu și să fac un album pur hard-rock. Oricum, mă bucur că ai observat asta: într-adevăr, fiecare album Compact are o piesă mai aparte decît restul, o piesă de hard-rock. Am crescut cu Zeppelin, cu Sabbath, cu Judas Priest. Cam aici se situează preferințele mele muzicale. Sigur, au loc și Dire Straits, și Eric Clapton, și lucruri mai soft, dar influențele mele majore provin din hard-rock-ul american și englez. Cînd am făcut Regele ielelor, sau Profetul, sau Călător spre infinit, așa am simțit că trebuie să fac. Cu toate că am fost sfătuit nu o dată: „Ca să se vîndă bine, un album trebuie să fie comercial, trebuie să sune nu știu cum!”. Într-un fel, poate că a fost un compromis, nu știu cum să explic chestia asta, dar unul mai ușor de acceptat. N-am cîntat pe linie patriotică. M-am folosit și de versurile lui Goethe, de Biblie, pentru că Profetul începe cu un citat din Biblie… În Călător spre infinit e pasiunea mea pentru literatura SF, pentru Isaac Asimov. Bine, toată lumea spune că există un gen Compact. Evident că există. Numele unei trupe nu înseamnă nimic dacă nu este susținut de un repertoriu. Dacă nu era Hotel California, niciodată n-am fi auzit de Eagles; am fi auzit, eventual, de The Eagle Has Landed! Deci, piesele dau numele unei trupe.

În compania Fetei din vis

Eu, unul, dacă-mi îngăduiți, socotesc că piesele de hard-rock se integrează foarte bine în repertoriul Compact, diversificîndu-l, omogenizîndu-l.

– Ăsta e felul meu de a înțelege rock-ul. Toate cîntecele mele au venit din experiențe personale. Iar cu Regele ielelor a fost, dacă pot spune așa, dragoste la prima vedere, pentru că mi-a plăcut foarte mult imaginea pe care o citeam acolo. Eram acasă, la Cluj, într-o seară de iarnă, era liniște și citeam: „Cine gonește prin noapte ca vîntul…” Mi s-a părut foarte expresivă imaginea asta. Am citit și alte traduceri din Regele ielelor. Caută tu însuți acele traduceri și o să vezi că nu au aceeași încărcătură. Versurile astea au intrat bine pe riff. Repet, îmi pare rău că nu mai știu cine a realizat traducerea. Aș fi foarte-foarte bucuros să aflu… De două ori mi s-a întîmplat să nu mai dau de oameni care, ca să zic așa, m-au inspirat, m-au ajutat. De cea care a devenit Fata din vis, o persoană reală, a coborît în gară la Alba-Iulia în noaptea din cîntec, și de autorul acestei traduceri din Goethe. Bănuiesc că era un elev de liceu. Ah, îmi pare rău! Asta e, n-am cum să mai repar…

Nu-mi plac franceza și rusa în rock

– Aș vrea să vă mai întreb cîteva lucruri despre „Jocul ielelor”. Introducerea, pasajul recitativ mi-au amintit de „The Number Of The Beast” (1982), de la Iron Maiden, care tot așa pornește. A fost o influență?  

– Nici vorbă! Cum spuneam, Regele ielelor e din ´73-´74…

Înțeleg, mă refer doar la efectul declamației, în care vedeam o sincronizare între rock-ul românesc și cel occidental…

– A fost cu multă vreme înainte de Maiden. Pe urmă, l-am rugat pe Florian Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte, să recite prima strofă. După aceea, în concerte, am folosit vocea mea, lăsată un pic mai jos, ca să sune mai grav. Restul e poveste! Să-ți spun ce mi s-a întîmplat cu Fata din vis, despre care nu mai știu cine spunea că a fost furată de la un francez. Îmi primul rînd, mie nu-mi place muzica franțuzească. Nici cea rock… Ba da, este și o excepție: trupa Trust, care a cîntat Antisocial, luată pe urmă și de Anthrax. Dar mie franceza, ca și rusa, nu-mi place pentru rock. Am ascultat mereu numai rock englez și american. Sînt discuții răuvoitoare pentru oameni care vor să iasă din anonimat. Lucru care pe mine nu mă deranjează. Am făcut Fata din vis în ´79, cînd eram muncitor la fabrica „9 Mai”, în Turda. Colegii mei au păstrat mult timp locul unde am scris piesa. Nu era refrenul pe care îl cunoaște toată lumea, pentru că încă nu apăruse domnișoara respectivă! De aceea, cîntam „Lady Jane, Lady Jane”, nu „Dacă vrei, dacă vrei”. Mi-era mai ușor să mă „bîlbîi” în engleză, tocmai din dragostea mea pentru rock-ul englez și american. Așa că în ceea ce privește „filiera” franceză, pardon! Care apăruse abia prin ´82. Ar trebui să-l dau eu în judecată pe francezul ăla! Bine, asta e o discuție pe lîngă subiect.

Jocul ielelor de la Petroșani

– Trupa Gothic din Petroșani a făcut un cover după „Regele ielelor”. Un cover inevitabil mai agresiv. Vă place varianta lor?

– Sigur că da! Ei au fost chiar foarte profesioniști și foarte corecți. M-au sunat să mă întrebe dacă pot cînta piesa, pentru că le place. N-am stat pe gînduri. Cred că nu există mulțumire mai mare pentru un artist ca un alt artist să-ți cînte cîntecele. Uneori, așa poți face cunoscut pe cineva. Uite, Sinéad O´Connor, a avut mai mare succes cu Nothinge Compares 2 U decît a avut Prince; de altfel, puțină lume știe că Prince este compozitorul acestei piese. Iar eu întotdeauna am fost încîntat să cînte oricine dorește muzica mea. Nu contează că e altă trupă, cu alt gen, ca Gothic. Am fost de acord înainte de a asculta ce au făcut, pentru că ei mi-au plăcut mult. Gothic e o trupă foarte bună, sînt și prieten cu Alin Petruț. Iar cînd am auzit Regele ielelor cîntat de ei, nu am putut decît să-i felicit.

O industrie muzicală foarte selectivă

– Se împlinesc, în curînd, 30 de ani de la apariția discului „Cîntec pentru prieteni”. Vă gîndiți la o ediție aniversară a albumului, sau e mai greu, în condițiile din România, să luați în calcul așa ceva?

– Ai zis bine: este foarte greu, în condițiile din România, să faci reeditări. Dacă ai observat, pe fiecare album am dus cîte o piesă care nu a avut șansa să prindă tehnologia CD-urilor. Am auzit că acum vinilul e iarăși la modă. Dar, la noi, această industrie muzicală este atît de selectivă – depinde foarte mult de cel care deține casa de discuri –, încît și să-mi doresc, nu cred că voi ajunge să fac o ediție aniversară a albumului Cîntec pentru prieteni. Uite, apropo de viniluri: e un zvon pe care nu l-am verificat, dar care face să-mi crească inima de bucurie. Un prieten m-a întrebat dacă știu cîte unități s-au vîndut din Fata din vis. I-am spus că habar n-am. La vremea respectivă, primisem pentru acest album 3000 de lei – adică salariul unui inginer la o fabrică! –, pe care i-am împărțit cu toți cei care eram în trupă, cu tehnicienii, cu toți… Ei, cică am fi depășit un milion de unități! Într-o altă țară, un milion și ceva de unități vîndute ar fi fost ceva pentru o trupă, pentru viitorul ei.

Regretați acest lucru?

– Nu am regrete. Mă bucur că muzica pe care am compus-o a ajuns la publicul din România și nu numai. Am avut concerte și peste Ocean, în S.U.A. și Canada, unde am văzut tineri de 18-20 de ani care cîntau piesele Compact. I-am întrebat: „De unde știți cîntecele, că nici nu erați născuți cînd apăreau discurile astea?”. „Nu, dar mama și tata au plecat din România cu două valize de viniluri și tot ascultau!”, îmi spuneau ei.

De la motocicliști la petreceri de firme

– Am observat că obișnuiți să deschideți concertele Compact cu „Regele ielelor”… Mă tot încurc: „Regele ielelor” sau „Jocul ielelor”?

– Mie mi-e foarte greu să zic Jocul ielelor, cum apare pe disc. Întotdeauna am zis Regele ielelor.

Atunci, așa să rămînă! Revenind, are o semnificație această alegere de a inaugura concertele cu „Regele ielelor?”

– Nu. Nu căutăm nimic. Compact este printre puținele trupe, dacă nu printre cele 3 trupe din România, care sînt chemate la mai multe feluri de evenimente. Cîntăm, de pildă, pentru motocicliști, care gustă în special hard-rock-ul, dar cîntăm și la petreceri de firme, unde gusturile muzicale nu țin numai de hard-rock. Ne adaptăm. Regele ielelor o cîntăm la zilele orașelor, unde este instalație bună, pentru că piesa asta trebuie să sune cu un anumit impact. Dar, dacă sîntem invitați la o petrecere de firmă, unde fiecare vine cu nevasta, putem să începem cu orice altă piesă. Motocicliștii, rockerii vor Călător spre infinit – pe care am cîntat-o și în deschidere la Deep Purple, pe Cluj Arena –, vor Regele ielelor, vor Cărare peste timp, piese care se duc un pic mai mult spre hard-rock.

De sărbători prefer să stau acasă

Părăsind „distorsurile”, cum petreceți sărbătorile?

– De cînd mă știu, Crăciunul îl petrec doar în familie. Niciodată nu am avut concerte de Crăciun. Pentru mine, această sărbătoare e pomul, e liniștea, sînt cadourile, chiar și simbolice, e un pahar de băutură foarte fină. Nu beau alcool, doar de sărbători sau de ziua mea îmi place să gust un coniac foarte bun sau un vin foarte bun. De asemenea, fără excese culinare. Vin prieteni la mine, mă bucur să gătesc pentru ei, pentru că îmi place să și gătesc… De revelion, de obicei sînt cu trupa, într-o piață din țara asta. Deși am cîntat și în străinătate de revelion. Dar de sărbători prefer să stau acasă. Îmi ajunge cît umblu în restul anului!


Fotografia care însoțește acest interviu a fost preluată de pe pagina oficială de Facebook a lui Paul Ciuci.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru