Facebook

REPORTAJ

Acasă la Ecaterina Teodoroiu

Publicat

pe

Pulsul unui oraș nu-l dau nici clădirile istorice, nici monumentele, nici cîrciumile sau cafenelele, nici străduțele, bulevardele sau alte asemenea locuri moarte. Pulsul unui oraș zvîcnește o dată cu oamenii săi, cu locuitorii, prin forfota din miezul zilei sau din miezul nopții, prin felul în care fețe zîmbitoare sau curioase, mîhnite sau sfioase, te atrag sau te alungă pe străzile orașului, ca într-un labirint. Nu de puține ori se întîmplă să te abați de la un traseu doar pentru că te ispitesc vocile vesele ale unui grup gălăgios. Mai prinzi din zbor cîte o frază, cîte o poantă, cîte un pont. Cum așa? S-a deschis o gogoșărie după colț? Perfect, știi de unde să-ți întărești rezervele de energie. Alteori, o simplă întîlnire a unei priviri triste îți poate da peste cap toate planurile, gîndurile.

Ceea ce te poate face să te simți bine într-un oraș sînt oamenii săi. Și, cîteodată, vremea. Soarele zilei de 17 februarie a scos din case, cu mic, cu mare, numeroși locuitori ai Tîrgu Jiului. Dar acum, la 5 dimineața, în gara friguroasă, nimic nu prevestește ce va să fie. Lumina slabă, rece, de neoane învăluie sala unde se află casele de bilete. Și un bancomat. Și un automat de cafea. Pe una dintre băncile din lemn acoperite cu straturi-straturi de vopsea de-a lungul timpului, să pară mai proaspete, moțăie o doamnă înfofolită zdravăn. Vîrfurile picioarelor nu-i ating podeaua și sforăie ușor, într-o așteptare levitîndă.

La etaj, unde, cu decenii în urmă, trebuie să fi fost niște săli de așteptare superbe, dincolo de ferestrele cărora se aștern cuminți la orizont crestele masivului Parîng, nu mai așteaptă nimeni nici un tren. Șapte oameni ai străzii, sau, mai bine spus, ai gării, fură cîteva ore de somn. Pe scaune, pe jos, pe unde apucă. Dar nu e vorba despre nici un fel de ilegalitate aici, deși te izbește un bizar aer clandestin. Autoritățile locale și poate chiar conducerea C.F.R. au permis nevoiașilor să-și stabilească aici domiciliul nocturn. Să doarmă uitați de lume sub geamurile brîncușiene ale gării. Geamuri a căror formă amintește de Poarta sărutului. O poartă care, simbolic, face trecerea spre o altă viață, cea veșnică. Iar amărîții din sala de așteptare poate nici nu știu că ei au făcut deja cîțiva pași înainte.

E 6 fără ceva. Holul gării din Tîrgu Jiu se populează încetișor. Cinci pescari echipați corespunzător, cu cizme, undițe, găletușe cu momeală, ranițe ticsite cu cine știe ce alte șiretlicuri pescărești, își cumpără bilete de tren de la ghișeu. Destinația? Turceni. Pe vremea asta, nu e prea frig? Nu, că apa e încălzită de la termocentrală. Și ce prindeți? Mreană, crap, caras, somn. Am suspectat prezența somnului în apele Jiului ca parte a unui basm de pescar. Dar nu e așa. O rapidă căutare pe Google. Un site gorjean de știri menționează pescuirea, la Turceni, în 2015, a unui somn de 100 de kg. O captură parcă danubiană. Și nu e de mirat, în aceste condiții, că, o dată ocupat un loc bun, bărbații fac cu tura, zi și noapte, pentru a nu-l lăsa la îndemîna altcuiva. Asta ne spun pescarii tîrgujieni care nu cred să facă, totuși, parte din schimbul I. Apoi se îmbarcă într-un personal cu etaj. Vine și rîndul nostru să facem același lucru.

Trenul Regio 2081. Tot cu etaj. Pasagerii sînt puțini și de-ai casei. Înainte de a coborî în gara Lainici, cît timp așteptam în fața ușii, ne abordează controlorul. Cu cascheta ridicată șmecherește pe frunte și cu smartphone-ul în mînă, ne întreabă dacă e vreo sărbătoare la mănăstire. Biletele noastre de tren, București — Lainici, cu schimbare în Tîrgu Jiu, trebuie să-i fi stîrnit curiozitatea. Pe care, se vede, și-a reținut-o pînă în ultimul moment. Ba chiar ne-a mărturisit că a căutat pe Internet să vadă dacă se întîmplă ceva deosebit azi, 17 februarie 2018, la Mănăstirea Lainici. Îl lămurim repede că nu e vorba decît despre o scurtă vizită. Dacă tot am ajuns în zonă. Ne arată pe geam drumul pe care trebuie să-l parcurgem din gară pînă la așezămîntul monahal, cu indicații aproape dăscălești.

Nu am apucat să ne învîrtim prea mult prin curtea lăcașului și, de nicăieri, apare doamna care moțăia în gara din Tîrgu Jiu. De data asta, nu mai levita. Cu pași greoi, de trup purtat mulți ani prin viață, a urcat treptele bisericii în care se oficia slujba de dimineață. Între construcțiile mănăstirii, undeva, lîngă intrare, se găsea și o clădire modestă, pe frontispiciul căreia scria, cu litere bisericești, „Librărie”. Am cumpărat, de acolo, cinci fiole de mir, două sticluțe cu sirop de cătină și un borcan de zacuscă de vinete, terminat deja în momentul în care scriu aceste rînduri. Am salutat cu Doamne ajută! și am plecat mai departe. În gara din Lainici, o femeie dădăcește doi căței. Le dă ceva de mîncare și le vorbește ca unor copii mici. Cine e un suflețel curat? Da, tu, ființă frumoasă și minunată! Are un rucsac în spate și doar asta pare să o oprească să se aplece pînă jos, ca la mătănii, să mîngîie patrupedele. Așa că doar le vorbește. Lumina soarelui coboară ca o lavă încinsă de pe crestele munților acoperiți încă de zăpadă.

Din nou în tren. În Regio 2082, fratele mai mare cu un an al celui precedent. De data asta, Tîrgu Jiu nu mai e doar stația via pe un bilet, ci destinația finală. O destinație-surpriză, de fapt. Pentru că intenționam să coborîm în halta Ecaterina Teodoroiu, pe care o localizasem dinainte, pe hartă, ca fiind foarte aproape de casa memorială a eroinei de la Jiu. Din precauție, am întrebat o doamnă dacă făcusem un calcul corect. Nu, e prea mult de mers pe jos, ne-a spus cu o voce blîndă și binevoitoare, zîmbindu-ne ca unor copii cu idei trăznite. Mergeți pînă în Tîrgu Jiu și luați un autobuz. Vă arăt eu de unde. Pînă să ne dezmeticim și să luăm o decizie, halta deja trecuse. Rămînea, deci, să mergem pe mîna doamnei. Mai sînt cîteva minute. Apare și controlorul căruia îi întindem biletele fără să ni le fi cerut. Își justifică repede neglijența, spunîndu-ne că știa de la colegul de dimineață că avem bilete dus-întors. Ne cheamă apoi spre una din ușile trenului să ne arate Coloana infinitului. Ne și explică drumul de la gară pînă acolo. Cîteva clipe, am fost asemeni copiilor care descoperă ceva în fața blocului și fac cerc în jurul misteriosului obiect. Mai văzusem din tren Coloana, dar cum puteam, oare, să stric momentul de bunăvoință al ceferistului? Imediat ce am ajuns în gară, am fost luați în primire de doamna din tren. Puțin a lipsit să ne ia de mînă sau să ne înșire unul cîte unul, în spatele ei, ca o educatoare, pentru a ne duce pînă la chioșcul de unde se puteau cumpăra bilete. Ne-a arătat și stația, ne-a repetat de cîteva ori să luam autobuzul pe care scrie 9 Mai – Artego, nu alt 9 mai, ci Artego, pînă la stația Păltiniș.  Ne-a zîmbit, ne-a făcut cu mîna de parcă ne-am cunoaște dintotdeauna și cine știe spre ce locuri s-a îndreptat.

După nici trei minute de stat în stație, a apărut și autobuzul. 9 Mai – Artego. Ne-am urcat în el ca desprinși dintr-o vrajă, așa cum se întîmplă cînd schimbi brusc planurile. Ne-am interesat unde ar fi stația Păltiniș și nu ne mai rămînea decît să urmărim o femeie de vreo 60 de ani care ne-a precizat, destul de sec, să coborîm acolo unde va coborî și dumneaei. Nu ne puteam uita insistent la dînsa, dar am avut grijă să o privim cu coada ochiului tot drumul. Cum făcea doamna cîte o mișcare mai suspectă, cum ne încordam mîinile pe scaune pentru a fi pregătiți să ne ridicăm. După cîteva alarme false, am poposit și în stația Păltiniș. Doamna din autobuz o luase voinicește înaintea nostră. S-a oprit un moment locului și a privit înapoi, ca și cum ar fi uitat ceva. Mergeți la casa memorială? Da, răspundem mirați că ne mai acordă atenție. E puțin mai încolo, după gardul ăla, ne spune serioasă, indicînd ceva cu toată mîna, într-un gest parcă de lehamite și, totuși, plin de caldă familiaritate.

Vădenii în contrapunct

Era încă dimineață, nici nu se făcuse 10, dar razele învăluiseră tot orașul, prevestind o grăbită zi de primăvară. Aici, în fosta comună Vădeni, actualul cartier Vădeni al municipiului Tîrgu Jiu, domnește o liniște rurală. Case vechi și vile noi se amestecă de o parte și de cealaltă a bulevardului Ecaterina Teodoroiu. Străjuită din toate părțile de construcții copleșitoare, casa în care s-a născut eroina de la Jiu rezistă cu încăpățînare pe același petic de pămînt de odinioară. Locuința cu două încăperi e tipic țărănească și a fost transformată în casă memorială în 1938, la inițiativa Arethiei Tătărăscu. Are, deci, acest statut de 80 de ani rotunzi. Dar înainte de a intra pe portița de lemn a curții de azi, să pășim întîi Pe urmele eroilor gorjeni, cu Ion Tic, în vara anului 1933.

Ion Tic publică în hebdomadarul Ilustrațiunea română reportajul foiletonistic Pe urmele eroilor (nouă episoade: din 28 iunie pînă în 23 august 1933). Ziaristul a străbătut meleagurile gorjene în căutarea unor altfel de povești despre Ecaterina Teodoroiu și despre eroii care au luptat în Marele Război. Povești mai umane, povești relatate de către localnici. Ion Tic discută pînă și cu elevii școlii din Vădeni. Iar una dintre școlărițe îi istorisește „Legenda fecioarei din Vădeni”, o născocire de moment a unei minți ascuțite. Cunoaște, de asemenea, brancardiere care au participat la luptele de la podul Jiului. Cu neașteptate aptitudini regizorale, dornic să insufle narațiunilor sale istorice cît mai multă autenticitate, Ion Tic are chiar ideea de a reconstitui fotografic o serie de secvențe de război. O idee, să recunoaștem, spectaculoasă. Astfel, acesta adună ostași, cu uniforme militare, avîndu-l în frunte pe comisarul Pompiliu, care a condus în realitate bătăliile de la Tîrgu Jiu. Și brancardierele au fost imortalizate, în veșminte populare, purtînd banderole și chipiuri cu însemnele Crucii Roșii. Clișeele care însoțesc reportajul lui Ion Tic au fost valorificate ilustrativ, peste ani, în majoritatea articolelor dedicate Ecaterinei Teodoroiu. Pe care nu o cheamă, de fapt, Ecaterina Teodoroiu, ci Cătălina Toderoiu. Ziaristul este rugat, la fața locului, de o seamă de gorjence, să nu-i pocească numele eroinei atunci cînd va scrie despre. Să-i spună Toderoiu, de la Toader, nume românesc. Ion Tic se supune cererii stăruitoare a femeilor. Și, bineînțeles, reporterul ajunge și la casa Toderoilor. Spre deosebire de astăzi, 17 februarie 2018, cînd prin Vădeni mai vezi ici-colo cîte un trecător, Ion Tic a fost întîmpinat de un adevărat „sfat” popular.

Apoi le-a cunoscut pe mama Ecaterinei, Ileana, pe sora acesteia, Sabina, cu un prunc în brațe, și pe Andrei, soțul Sabinei. Și poate că inițiativa de a transforma micuța casă cu acoperiș de șindrilă într-un muzeu a aparținut, într-adevăr, Arethiei Tătărăscu, dar se pare că această idee a fost, cu cinci ani mai devreme, rostită și scrisă de Ion Tic:

Chiar arma cu care a luptat în război este arma pe care a cules-o printre morții și răniții unui cîmp de bătae. De această armă nu s’a despărțit o singură clipă, pe cîmpul de bătae, pe patul de suferință, pretutindeni, pînă ce două gloanțe vrășmașe i-au răpus viața. Un talisman al biruinței, pe care muzeul nostru național ar fi trebuit să-l păstreze. Era cel mai scump lucru al fiicei mele și, poate, una din glorioasele amintiri din război…

— Tocmai pentru acest lucru, socotesc că această căscioară trebuie să devină muzeul național „Ecaterina Toderoiu”, care să adăpostească, pe vecie, amintirile scumpe…

Bătrîna rămase pe gînduri. Apoi, după cîteva clipe:

— Dar cine să-l facă?

— Mai sînt destui buni români care să poată săvîrși un asemenea lucru.

— Aș da și eu bucuroasă, cîteva lucrușoare pe care le păstrez ca ochii din cap…

Și chiar ca pe ochii din cap păstra bătrîna mamă a Ecaterinei Teodoroiu și o poză cu fiica ei din vremurile în care era la școală. Nu lăsase pe nimeni să o împrumute pentru că, încrezîndu-se în tot soiul de oameni, înstrăinase pînă și ultimele straie ale fiicei căzute în război. Nu mai avea multe lucruri rămase ca amintire. Îi permite, totuși, lui Ion Tic, să facă o fotografie după fotografia elevei Ecaterina Teodoroiu, sub supravegherea ei. Ilustrația, inedită la momentul respectiv, însoțește reportajul. Acum, la casa memorială Ecaterina Teodoroiu, hainele eroinei s-au întors acasă. Sînt împăturite atent și protejate de o vitrină. Alături, o cosiță șatenă care nu a fost niciodată în război. Tînăra combatantă și-a tăiat părul înainte de a se înrola. Bărbătește.

Am pășit, deci, în curtea casei memoriale. De azi. Din spate, cineva s-a grăbit să ne depășească pentru a ne ieși în întîmpinare. În graba veselă a muzeografei, pentru că despre ea e vorba, era ceva din graba gospodinelor care, atunci cînd primesc musafirii cu masa plină, își amintesc brusc că au uitat nu știu ce fel de prăjituri și dau fuga în bucătărie pentru a le aduce, deși toată lumea s-a arătat deja impresionată de toate atențiile culinare. Cu zîmbetul pe buze, ne-a poftit în casă și a început să ne povestească pătimaș despre familia Ecaterinei Teodoroiu, despre Vădenii de altădată, despre mișcările Marelui Război la Tîrgu Jiu, despre monumentul închinat eroinei, poziționat în vecinătatea Prefecturii, despre podul de peste Jiu și despre atîtea altele. S-a asigurat, apoi, că nu ratăm vreun obiect deosebit din cele două cămăruțe. Cum ar fi patul în care care a dormit Ecaterina Teodoroiu și care, într-adevăr, apare și într-o fotografie din 1933. Abia am reușit să prindem o pauză mai lungă de vorbire pentru a o întreba, întrucîtva jenați, pe energica muzeografă cînd putem plăti biletele. Retrospectiv, îmi dau seama cît de prost a picat întrebarea. Nu era unul din acele cazuri în care achiți taxa de intrare și, ca atunci cînd bagi fisa într-un tonomat, muzeograful începe să-ți releteze pe fast forward o poveste care se vede că deja îl plictisește. La început, la sfîrșit, e același lucru, ne răspunde în legătură cu biletele. Și chiar e același lucru. Și a trebuit să o cunoaștem pe această doamnă pentru a înțelege o dată în plus cît de ridicole pot fi relațiile standardizate între oameni. De tip cerere și ofertă. Repetitive și lipsite de viață adevărată. Dar să o cunoaștem și împreună.

Se numește Ionela Zgripcea și lucrează de doi ani la micul muzeu. Pînă acum doi ani, încă de la inaugurarea casei memoriale, întotdeauna a fost angajată o urmașă a Ecaterinei Teodoroiu, ne informează, lăsîndu-ne să înțelegem că, o dată cu ea, s-a rupt lanțul descendenților. Ionela Zgripcea nu are studii de istorie, ci de economie, și nu e, de fapt, muzeografă, ci supraveghetoarea casei memoriale. Dar nu s-a dat de gol nici o clipă. Ionela Zgripcea se încălzește iarna la un calorifer electric amplasat în odaia cu patul și spune că nu, nu e frig, dimpotrivă, se face foarte cald în cameră. A învățat istoria meleagurilor gorjene singură, cu drag și din pasiune și asta se transmite încă de la începtut. La finalul vizitei, am cumpărat o vedere cu Ecaterina Teodoroiu și un pliant despre care mi-a zis cu modestie că ar conține cam ceea ce v-am povestit și eu. Nu a fost așa. Informațiile cuprinse în broșurică erau cu mult mai firave decît cele transmise de ea. Și poate că Ionela Zgripcea nu e o urmașă a Ecaterinei Teodoroiu, dar vizita la casa memorială nu a avut nimic tipic muzeal. A fost asemeni unei vizite plăcute, la un prieten pasionat de istorie.

„Vremuri second-hand”

Pe bulevardul Ecaterina Teodoroiu, în dreptul statuii eroinei, o piață încropită ad-hoc. Oamenii se tocmesc pentru legume, fructe, borș. Cu toții au un aer de liniște sărbătorească și discută îndelung în picioare. Deși sînt scaune răzlețe pe marginile trotuarului. Te poți aștepta oricînd ca doi bătrîni să scoată o tablă de șah și să o așeze pe postamentul statuii. Și totul să pară atît de firesc. Îmi cumpăr niște „mini cu telemea” de la un Fornetti păzit de impunătoarea Ecaterina Teodoroiu. Nu știu cum se face, dar nu găsesc aceste patiserii decît în provincie.

Ritmul agale al plimbării e dictat de soarele tot mai arzător. În apropierea centrului, stîlpii Căii Eroilor sînt împodobiți cu tricoloruri, accentuînd atmosfera festivă. Oriunde întorci privirea, oamenii mișună ca într-un harnic furnicar. Cupluri de mînă, pensionari, grupuri de adolescenți și copii scoși din casă să-și epuizeze energia pentru a adormi mai devreme noaptea următoare. Toată lumea are de cîștigat de pe urma primăverii din mijlocul lui februarie.

În fața Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” e forfotă mare și mă gîndesc, pentru cîteva secunde, că nu vom mai prinde bilete pentru spectacolul din seara aceea. „Avioane de hîrtie”. Un spectacol despre care am aflat telefonic de la o angajată a teatrului, cînd am sunat cu cîteva zile înainte și care m-a asigurat că vom găsi bilete chiar și în ziua reprezentației. Am intrat, am întrebat, am rezolvat. Patru bilete fără loc, pentru că nu se umple sala și fiecare se poate așeza unde dorește. Mi-am alungat repede gîndul de la eventuala buluceală dinaintea începerii spectacolului și am lăsat să se strecoare gîndul că ar fi tare păcat, pe așa o vreme, să nu beau o cafea pe o terasă.

De la masa pe care am ales-o, se zărea un soi de arenă. Nu de luptă, ci de joacă. Sub privirile atente ale părinților, copii alergau dintr-o parte în alta, în regulile unor jocuri care se contopeau unele cu altele. Periodic, cîte un micuț se plîngea de căldură și începea o aprigă negociere cu părinții. Dacă pot să dezbrace gecile. Sau dacă pot să-și dea jos măcar căciulile. Te rooog! Unii părinți cedau sub amenințarea iminentelor smiorcăieli. Alții se țineau tari pe poziții. Cafeaua cu lapte a costat 8 lei, fix jumătate din cît ar fi costat în București. Am plecat mulțumiți, dar cu o ușoară senzație de insolație și compătimind copiii cu părinți greu de convins.

Ne-am continuat plimbarea îndreptîndu-ne spre Parcul Insuliță. Să trecem și noi podul-reper al luptelor din Primul Război Mondial de la Tîrgu Jiu. Podul este același, construit, conform inscripției pe care o poartă, în 1896. Lîngă tăblia cu înscripția, cineva a scrijelit „Roby Robert facebook”. În rest, podul e scutit de alte manifestări artistice stridente. Părculețul din mijlocul Jiului e presărat cu lucrări realizate, probabil, în cadrul faimoasei tabere de sculptură Brîncușiana. Pesemne că micuții care alergau prin parc le luau drept conuri de circulație în jurul cărora, asemeni mașinilor care fac scheme, făceau și ei scheme. Nu departe, se zărește și noul stadion al Pandurilor, echipă de fotbal ale cărei scheme nu au ieșit cu un an în urmă și acum e divizionară B. Am mai zăbovit și în parc, în apropierea Mesei tăcerii, unde copiii (alții!) făcuseră coadă în fața unor dinozauri zîmbăreți și-și așteptau rîndul la poză. Mamele îi dirijau mai la stînga, mai la dreapta, cît să nu intre în cadrele vecinilor.

În centru, copii ceva mai mari, cu ghiozdanele de școală încă în spate, se uitau curioși la același lucru la care ne uitam și noi curioși. Două Dacii 1300 restaurate impecabil, ca scoase nu din service, ci dintr-un muzeu auto. Picioarele ni s-au lipit de asfalt și nu mai conteneam în a admira bijuteriile pe patru roți. Ne înveselisem brusc și mai tare, ca în fața unei revelații.

Citindu-ni-se interesul pe față de la o poștă, plus că nu mai îndrăzneam parcă să plecăm, doi domni ne întreabă știind, cu siguranță, dinainte răspunsul: Vă plac? Normal. Sînt superbe. Vă aparțin? Da. Erau domnii Pompil Gonciulea și Florin Ularu, posesori ai celor două Dacii. Primele modele care au fost fabricate, țin să ne lămurească. Plăcuțele de înmatriculare ale uneia dintre ele chiar conțineau numărul 76, de la anul în care a ieșit pe piață. Cealaltă, ceva mai matură, era din 1972.  Se pare că primele modele pot fi recunoscute după tampoanele alipite de bara din față. Îi credem pe cuvînt. Ne-au arătat chiar și ce au Daciile sub capotă, dar nu prea am înțeles mare lucru. Doar că erau niște piese care străluceau frumos în lumina soarelui primăvăratec. Celor doi li s-a alăturat, la scurt timp după începerea conversației, și Adrian Gonciulea, care moștenise pasiunea pentru mașini de la tatăl său. Toți trei, membri ai clubului Retromobil, prin intermediul căruia participă la parade auto prin toată țara.

În rest, Daciile acestea sînt „mașini de duminică”. Le mai plimbă cîteodată prin oraș cînd vremea e îmbietoare. Cei trei vorbesc despre Daciile lor așa cum vorbesc mamele despre copiii lor premianți: cu mult drag și cu o mîndrie abia reținută. Pompil Gongiulea ne mai atrage atenția că, înainte de ’89, mașina lui era dotată cu un aparat de radio „Predeal”, care prindea doar două posturi: București și Craiova. Vedem chiar interiorul uneia dintre Dacii. Pompil Gonciulea se oferă chiar ca, la o următoare vizită a noastră în Tîrgu Jiu, să ne plimbe cu mașina. Cu o Skodiță, nu cu Dacia, asta e doar așa, pentru expoziții. Propunerea ne înduioșează. Florin Ularu ne mărturisește, la rîndul lui, că Daciile sînt o pasiune, el lucrînd, oficial, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”. Pentru toți trei automobilistica este, de fapt, o pasiune. Și-și îngrijesc mașinile într-un mod brîncușian, ca pe niște veritabile opere de artă. La teatru, Florin Ularu se ocupă de butaforie. Ne dă și un indiciu despre cum va arăta sala în acea seară, el fiind cel care a realizat decorul pentru „Avioanele de hîrtie”. Ne despărțim de cei trei iubitori de mașini cu gîndul că poate îi vom revedea la „Retroparada toamnei”, ediția din 2018.

În fața bisericii de lîngă locul de veci al Ecaterinei Teodoroiu se agită voioasă o gașcă de nuntași. Micul mausoleu în care se află osemintele eroinei de la Jiu a fost ridicat cu o întîrziere care a chinuit-o multă vreme pe mama Ecaterinei, așa cum mărturisește aceasta în reportajul din 1933 al lui Ion Tic.

După strămutarea la Tîrgu Jiu a rămășițelor Ecaterinei Teodoroiu, în 1921, autoritățile nu au avut bani pentru a cumpăra statuia realizată de sculptorului Dimitrie Măţăuanu și destinată mormîntului eroinei. Așa că și-a însușit-o primăria orașului Slatina. Ileana Toderoiu, avea, la 12 ani de la reînhumarea fiicei, o singură dorință:

Dar dacă d-ta îl cunoști [este vorba despre prefect] și mai bine, poți să-l rogi să mă lase să-i pun fetei o cruce pe mormînt pînă ce bunii români îi vor ridica statuia. Cine știe dacă nu cumva închid într’o zi ochii cu focul ăsta în suflet… A mai avut fata o statue; poate ați văzut-o și dv. Au cumpărat-o slătinenii și au așezat-o la loc de cinste. Așa au rămas cei din Tg. Jiu fără statue…

Mausoleul, realizat de Milița Petrașcu, avea să apară peste trei ani de la discuția aceasta. Nu știu dacă mama Ecaterinei Teodoroiu a mai apucat să-l vadă.

Pulsul orașului Tîrgu Jiul zvîcnea prin fiecare „arteră” pietonală. Oamenii mișunau care încotro, lăsînd în urma lor dîre de viață adevărată. Doar undeva, la parterul unei clădiri, privea nedumerit pe geam un copil uitat în… frizerie.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru