Facebook

REPORTAJ

Acasă la Ecaterina Teodoroiu

Publicat

pe

Pulsul unui oraș nu-l dau nici clădirile istorice, nici monumentele, nici cîrciumile sau cafenelele, nici străduțele, bulevardele sau alte asemenea locuri moarte. Pulsul unui oraș zvîcnește o dată cu oamenii săi, cu locuitorii, prin forfota din miezul zilei sau din miezul nopții, prin felul în care fețe zîmbitoare sau curioase, mîhnite sau sfioase, te atrag sau te alungă pe străzile orașului, ca într-un labirint. Nu de puține ori se întîmplă să te abați de la un traseu doar pentru că te ispitesc vocile vesele ale unui grup gălăgios. Mai prinzi din zbor cîte o frază, cîte o poantă, cîte un pont. Cum așa? S-a deschis o gogoșărie după colț? Perfect, știi de unde să-ți întărești rezervele de energie. Alteori, o simplă întîlnire a unei priviri triste îți poate da peste cap toate planurile, gîndurile.

Ceea ce te poate face să te simți bine într-un oraș sînt oamenii săi. Și, cîteodată, vremea. Soarele zilei de 17 februarie a scos din case, cu mic, cu mare, numeroși locuitori ai Tîrgu Jiului. Dar acum, la 5 dimineața, în gara friguroasă, nimic nu prevestește ce va să fie. Lumina slabă, rece, de neoane învăluie sala unde se află casele de bilete. Și un bancomat. Și un automat de cafea. Pe una dintre băncile din lemn acoperite cu straturi-straturi de vopsea de-a lungul timpului, să pară mai proaspete, moțăie o doamnă înfofolită zdravăn. Vîrfurile picioarelor nu-i ating podeaua și sforăie ușor, într-o așteptare levitîndă.

La etaj, unde, cu decenii în urmă, trebuie să fi fost niște săli de așteptare superbe, dincolo de ferestrele cărora se aștern cuminți la orizont crestele masivului Parîng, nu mai așteaptă nimeni nici un tren. Șapte oameni ai străzii, sau, mai bine spus, ai gării, fură cîteva ore de somn. Pe scaune, pe jos, pe unde apucă. Dar nu e vorba despre nici un fel de ilegalitate aici, deși te izbește un bizar aer clandestin. Autoritățile locale și poate chiar conducerea C.F.R. au permis nevoiașilor să-și stabilească aici domiciliul nocturn. Să doarmă uitați de lume sub geamurile brîncușiene ale gării. Geamuri a căror formă amintește de Poarta sărutului. O poartă care, simbolic, face trecerea spre o altă viață, cea veșnică. Iar amărîții din sala de așteptare poate nici nu știu că ei au făcut deja cîțiva pași înainte.

E 6 fără ceva. Holul gării din Tîrgu Jiu se populează încetișor. Cinci pescari echipați corespunzător, cu cizme, undițe, găletușe cu momeală, ranițe ticsite cu cine știe ce alte șiretlicuri pescărești, își cumpără bilete de tren de la ghișeu. Destinația? Turceni. Pe vremea asta, nu e prea frig? Nu, că apa e încălzită de la termocentrală. Și ce prindeți? Mreană, crap, caras, somn. Am suspectat prezența somnului în apele Jiului ca parte a unui basm de pescar. Dar nu e așa. O rapidă căutare pe Google. Un site gorjean de știri menționează pescuirea, la Turceni, în 2015, a unui somn de 100 de kg. O captură parcă danubiană. Și nu e de mirat, în aceste condiții, că, o dată ocupat un loc bun, bărbații fac cu tura, zi și noapte, pentru a nu-l lăsa la îndemîna altcuiva. Asta ne spun pescarii tîrgujieni care nu cred să facă, totuși, parte din schimbul I. Apoi se îmbarcă într-un personal cu etaj. Vine și rîndul nostru să facem același lucru.

Trenul Regio 2081. Tot cu etaj. Pasagerii sînt puțini și de-ai casei. Înainte de a coborî în gara Lainici, cît timp așteptam în fața ușii, ne abordează controlorul. Cu cascheta ridicată șmecherește pe frunte și cu smartphone-ul în mînă, ne întreabă dacă e vreo sărbătoare la mănăstire. Biletele noastre de tren, București — Lainici, cu schimbare în Tîrgu Jiu, trebuie să-i fi stîrnit curiozitatea. Pe care, se vede, și-a reținut-o pînă în ultimul moment. Ba chiar ne-a mărturisit că a căutat pe Internet să vadă dacă se întîmplă ceva deosebit azi, 17 februarie 2018, la Mănăstirea Lainici. Îl lămurim repede că nu e vorba decît despre o scurtă vizită. Dacă tot am ajuns în zonă. Ne arată pe geam drumul pe care trebuie să-l parcurgem din gară pînă la așezămîntul monahal, cu indicații aproape dăscălești.

Nu am apucat să ne învîrtim prea mult prin curtea lăcașului și, de nicăieri, apare doamna care moțăia în gara din Tîrgu Jiu. De data asta, nu mai levita. Cu pași greoi, de trup purtat mulți ani prin viață, a urcat treptele bisericii în care se oficia slujba de dimineață. Între construcțiile mănăstirii, undeva, lîngă intrare, se găsea și o clădire modestă, pe frontispiciul căreia scria, cu litere bisericești, „Librărie”. Am cumpărat, de acolo, cinci fiole de mir, două sticluțe cu sirop de cătină și un borcan de zacuscă de vinete, terminat deja în momentul în care scriu aceste rînduri. Am salutat cu Doamne ajută! și am plecat mai departe. În gara din Lainici, o femeie dădăcește doi căței. Le dă ceva de mîncare și le vorbește ca unor copii mici. Cine e un suflețel curat? Da, tu, ființă frumoasă și minunată! Are un rucsac în spate și doar asta pare să o oprească să se aplece pînă jos, ca la mătănii, să mîngîie patrupedele. Așa că doar le vorbește. Lumina soarelui coboară ca o lavă încinsă de pe crestele munților acoperiți încă de zăpadă.

Din nou în tren. În Regio 2082, fratele mai mare cu un an al celui precedent. De data asta, Tîrgu Jiu nu mai e doar stația via pe un bilet, ci destinația finală. O destinație-surpriză, de fapt. Pentru că intenționam să coborîm în halta Ecaterina Teodoroiu, pe care o localizasem dinainte, pe hartă, ca fiind foarte aproape de casa memorială a eroinei de la Jiu. Din precauție, am întrebat o doamnă dacă făcusem un calcul corect. Nu, e prea mult de mers pe jos, ne-a spus cu o voce blîndă și binevoitoare, zîmbindu-ne ca unor copii cu idei trăznite. Mergeți pînă în Tîrgu Jiu și luați un autobuz. Vă arăt eu de unde. Pînă să ne dezmeticim și să luăm o decizie, halta deja trecuse. Rămînea, deci, să mergem pe mîna doamnei. Mai sînt cîteva minute. Apare și controlorul căruia îi întindem biletele fără să ni le fi cerut. Își justifică repede neglijența, spunîndu-ne că știa de la colegul de dimineață că avem bilete dus-întors. Ne cheamă apoi spre una din ușile trenului să ne arate Coloana infinitului. Ne și explică drumul de la gară pînă acolo. Cîteva clipe, am fost asemeni copiilor care descoperă ceva în fața blocului și fac cerc în jurul misteriosului obiect. Mai văzusem din tren Coloana, dar cum puteam, oare, să stric momentul de bunăvoință al ceferistului? Imediat ce am ajuns în gară, am fost luați în primire de doamna din tren. Puțin a lipsit să ne ia de mînă sau să ne înșire unul cîte unul, în spatele ei, ca o educatoare, pentru a ne duce pînă la chioșcul de unde se puteau cumpăra bilete. Ne-a arătat și stația, ne-a repetat de cîteva ori să luam autobuzul pe care scrie 9 Mai – Artego, nu alt 9 mai, ci Artego, pînă la stația Păltiniș.  Ne-a zîmbit, ne-a făcut cu mîna de parcă ne-am cunoaște dintotdeauna și cine știe spre ce locuri s-a îndreptat.

După nici trei minute de stat în stație, a apărut și autobuzul. 9 Mai – Artego. Ne-am urcat în el ca desprinși dintr-o vrajă, așa cum se întîmplă cînd schimbi brusc planurile. Ne-am interesat unde ar fi stația Păltiniș și nu ne mai rămînea decît să urmărim o femeie de vreo 60 de ani care ne-a precizat, destul de sec, să coborîm acolo unde va coborî și dumneaei. Nu ne puteam uita insistent la dînsa, dar am avut grijă să o privim cu coada ochiului tot drumul. Cum făcea doamna cîte o mișcare mai suspectă, cum ne încordam mîinile pe scaune pentru a fi pregătiți să ne ridicăm. După cîteva alarme false, am poposit și în stația Păltiniș. Doamna din autobuz o luase voinicește înaintea nostră. S-a oprit un moment locului și a privit înapoi, ca și cum ar fi uitat ceva. Mergeți la casa memorială? Da, răspundem mirați că ne mai acordă atenție. E puțin mai încolo, după gardul ăla, ne spune serioasă, indicînd ceva cu toată mîna, într-un gest parcă de lehamite și, totuși, plin de caldă familiaritate.

Vădenii în contrapunct

Era încă dimineață, nici nu se făcuse 10, dar razele învăluiseră tot orașul, prevestind o grăbită zi de primăvară. Aici, în fosta comună Vădeni, actualul cartier Vădeni al municipiului Tîrgu Jiu, domnește o liniște rurală. Case vechi și vile noi se amestecă de o parte și de cealaltă a bulevardului Ecaterina Teodoroiu. Străjuită din toate părțile de construcții copleșitoare, casa în care s-a născut eroina de la Jiu rezistă cu încăpățînare pe același petic de pămînt de odinioară. Locuința cu două încăperi e tipic țărănească și a fost transformată în casă memorială în 1938, la inițiativa Arethiei Tătărăscu. Are, deci, acest statut de 80 de ani rotunzi. Dar înainte de a intra pe portița de lemn a curții de azi, să pășim întîi Pe urmele eroilor gorjeni, cu Ion Tic, în vara anului 1933.

Ion Tic publică în hebdomadarul Ilustrațiunea română reportajul foiletonistic Pe urmele eroilor (nouă episoade: din 28 iunie pînă în 23 august 1933). Ziaristul a străbătut meleagurile gorjene în căutarea unor altfel de povești despre Ecaterina Teodoroiu și despre eroii care au luptat în Marele Război. Povești mai umane, povești relatate de către localnici. Ion Tic discută pînă și cu elevii școlii din Vădeni. Iar una dintre școlărițe îi istorisește „Legenda fecioarei din Vădeni”, o născocire de moment a unei minți ascuțite. Cunoaște, de asemenea, brancardiere care au participat la luptele de la podul Jiului. Cu neașteptate aptitudini regizorale, dornic să insufle narațiunilor sale istorice cît mai multă autenticitate, Ion Tic are chiar ideea de a reconstitui fotografic o serie de secvențe de război. O idee, să recunoaștem, spectaculoasă. Astfel, acesta adună ostași, cu uniforme militare, avîndu-l în frunte pe comisarul Pompiliu, care a condus în realitate bătăliile de la Tîrgu Jiu. Și brancardierele au fost imortalizate, în veșminte populare, purtînd banderole și chipiuri cu însemnele Crucii Roșii. Clișeele care însoțesc reportajul lui Ion Tic au fost valorificate ilustrativ, peste ani, în majoritatea articolelor dedicate Ecaterinei Teodoroiu. Pe care nu o cheamă, de fapt, Ecaterina Teodoroiu, ci Cătălina Toderoiu. Ziaristul este rugat, la fața locului, de o seamă de gorjence, să nu-i pocească numele eroinei atunci cînd va scrie despre. Să-i spună Toderoiu, de la Toader, nume românesc. Ion Tic se supune cererii stăruitoare a femeilor. Și, bineînțeles, reporterul ajunge și la casa Toderoilor. Spre deosebire de astăzi, 17 februarie 2018, cînd prin Vădeni mai vezi ici-colo cîte un trecător, Ion Tic a fost întîmpinat de un adevărat „sfat” popular.

Apoi le-a cunoscut pe mama Ecaterinei, Ileana, pe sora acesteia, Sabina, cu un prunc în brațe, și pe Andrei, soțul Sabinei. Și poate că inițiativa de a transforma micuța casă cu acoperiș de șindrilă într-un muzeu a aparținut, într-adevăr, Arethiei Tătărăscu, dar se pare că această idee a fost, cu cinci ani mai devreme, rostită și scrisă de Ion Tic:

Chiar arma cu care a luptat în război este arma pe care a cules-o printre morții și răniții unui cîmp de bătae. De această armă nu s’a despărțit o singură clipă, pe cîmpul de bătae, pe patul de suferință, pretutindeni, pînă ce două gloanțe vrășmașe i-au răpus viața. Un talisman al biruinței, pe care muzeul nostru național ar fi trebuit să-l păstreze. Era cel mai scump lucru al fiicei mele și, poate, una din glorioasele amintiri din război…

— Tocmai pentru acest lucru, socotesc că această căscioară trebuie să devină muzeul național „Ecaterina Toderoiu”, care să adăpostească, pe vecie, amintirile scumpe…

Bătrîna rămase pe gînduri. Apoi, după cîteva clipe:

— Dar cine să-l facă?

— Mai sînt destui buni români care să poată săvîrși un asemenea lucru.

— Aș da și eu bucuroasă, cîteva lucrușoare pe care le păstrez ca ochii din cap…

Și chiar ca pe ochii din cap păstra bătrîna mamă a Ecaterinei Teodoroiu și o poză cu fiica ei din vremurile în care era la școală. Nu lăsase pe nimeni să o împrumute pentru că, încrezîndu-se în tot soiul de oameni, înstrăinase pînă și ultimele straie ale fiicei căzute în război. Nu mai avea multe lucruri rămase ca amintire. Îi permite, totuși, lui Ion Tic, să facă o fotografie după fotografia elevei Ecaterina Teodoroiu, sub supravegherea ei. Ilustrația, inedită la momentul respectiv, însoțește reportajul. Acum, la casa memorială Ecaterina Teodoroiu, hainele eroinei s-au întors acasă. Sînt împăturite atent și protejate de o vitrină. Alături, o cosiță șatenă care nu a fost niciodată în război. Tînăra combatantă și-a tăiat părul înainte de a se înrola. Bărbătește.

Am pășit, deci, în curtea casei memoriale. De azi. Din spate, cineva s-a grăbit să ne depășească pentru a ne ieși în întîmpinare. În graba veselă a muzeografei, pentru că despre ea e vorba, era ceva din graba gospodinelor care, atunci cînd primesc musafirii cu masa plină, își amintesc brusc că au uitat nu știu ce fel de prăjituri și dau fuga în bucătărie pentru a le aduce, deși toată lumea s-a arătat deja impresionată de toate atențiile culinare. Cu zîmbetul pe buze, ne-a poftit în casă și a început să ne povestească pătimaș despre familia Ecaterinei Teodoroiu, despre Vădenii de altădată, despre mișcările Marelui Război la Tîrgu Jiu, despre monumentul închinat eroinei, poziționat în vecinătatea Prefecturii, despre podul de peste Jiu și despre atîtea altele. S-a asigurat, apoi, că nu ratăm vreun obiect deosebit din cele două cămăruțe. Cum ar fi patul în care care a dormit Ecaterina Teodoroiu și care, într-adevăr, apare și într-o fotografie din 1933. Abia am reușit să prindem o pauză mai lungă de vorbire pentru a o întreba, întrucîtva jenați, pe energica muzeografă cînd putem plăti biletele. Retrospectiv, îmi dau seama cît de prost a picat întrebarea. Nu era unul din acele cazuri în care achiți taxa de intrare și, ca atunci cînd bagi fisa într-un tonomat, muzeograful începe să-ți releteze pe fast forward o poveste care se vede că deja îl plictisește. La început, la sfîrșit, e același lucru, ne răspunde în legătură cu biletele. Și chiar e același lucru. Și a trebuit să o cunoaștem pe această doamnă pentru a înțelege o dată în plus cît de ridicole pot fi relațiile standardizate între oameni. De tip cerere și ofertă. Repetitive și lipsite de viață adevărată. Dar să o cunoaștem și împreună.

Se numește Ionela Zgripcea și lucrează de doi ani la micul muzeu. Pînă acum doi ani, încă de la inaugurarea casei memoriale, întotdeauna a fost angajată o urmașă a Ecaterinei Teodoroiu, ne informează, lăsîndu-ne să înțelegem că, o dată cu ea, s-a rupt lanțul descendenților. Ionela Zgripcea nu are studii de istorie, ci de economie, și nu e, de fapt, muzeografă, ci supraveghetoarea casei memoriale. Dar nu s-a dat de gol nici o clipă. Ionela Zgripcea se încălzește iarna la un calorifer electric amplasat în odaia cu patul și spune că nu, nu e frig, dimpotrivă, se face foarte cald în cameră. A învățat istoria meleagurilor gorjene singură, cu drag și din pasiune și asta se transmite încă de la începtut. La finalul vizitei, am cumpărat o vedere cu Ecaterina Teodoroiu și un pliant despre care mi-a zis cu modestie că ar conține cam ceea ce v-am povestit și eu. Nu a fost așa. Informațiile cuprinse în broșurică erau cu mult mai firave decît cele transmise de ea. Și poate că Ionela Zgripcea nu e o urmașă a Ecaterinei Teodoroiu, dar vizita la casa memorială nu a avut nimic tipic muzeal. A fost asemeni unei vizite plăcute, la un prieten pasionat de istorie.

„Vremuri second-hand”

Pe bulevardul Ecaterina Teodoroiu, în dreptul statuii eroinei, o piață încropită ad-hoc. Oamenii se tocmesc pentru legume, fructe, borș. Cu toții au un aer de liniște sărbătorească și discută îndelung în picioare. Deși sînt scaune răzlețe pe marginile trotuarului. Te poți aștepta oricînd ca doi bătrîni să scoată o tablă de șah și să o așeze pe postamentul statuii. Și totul să pară atît de firesc. Îmi cumpăr niște „mini cu telemea” de la un Fornetti păzit de impunătoarea Ecaterina Teodoroiu. Nu știu cum se face, dar nu găsesc aceste patiserii decît în provincie.

Ritmul agale al plimbării e dictat de soarele tot mai arzător. În apropierea centrului, stîlpii Căii Eroilor sînt împodobiți cu tricoloruri, accentuînd atmosfera festivă. Oriunde întorci privirea, oamenii mișună ca într-un harnic furnicar. Cupluri de mînă, pensionari, grupuri de adolescenți și copii scoși din casă să-și epuizeze energia pentru a adormi mai devreme noaptea următoare. Toată lumea are de cîștigat de pe urma primăverii din mijlocul lui februarie.

În fața Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” e forfotă mare și mă gîndesc, pentru cîteva secunde, că nu vom mai prinde bilete pentru spectacolul din seara aceea. „Avioane de hîrtie”. Un spectacol despre care am aflat telefonic de la o angajată a teatrului, cînd am sunat cu cîteva zile înainte și care m-a asigurat că vom găsi bilete chiar și în ziua reprezentației. Am intrat, am întrebat, am rezolvat. Patru bilete fără loc, pentru că nu se umple sala și fiecare se poate așeza unde dorește. Mi-am alungat repede gîndul de la eventuala buluceală dinaintea începerii spectacolului și am lăsat să se strecoare gîndul că ar fi tare păcat, pe așa o vreme, să nu beau o cafea pe o terasă.

De la masa pe care am ales-o, se zărea un soi de arenă. Nu de luptă, ci de joacă. Sub privirile atente ale părinților, copii alergau dintr-o parte în alta, în regulile unor jocuri care se contopeau unele cu altele. Periodic, cîte un micuț se plîngea de căldură și începea o aprigă negociere cu părinții. Dacă pot să dezbrace gecile. Sau dacă pot să-și dea jos măcar căciulile. Te rooog! Unii părinți cedau sub amenințarea iminentelor smiorcăieli. Alții se țineau tari pe poziții. Cafeaua cu lapte a costat 8 lei, fix jumătate din cît ar fi costat în București. Am plecat mulțumiți, dar cu o ușoară senzație de insolație și compătimind copiii cu părinți greu de convins.

Ne-am continuat plimbarea îndreptîndu-ne spre Parcul Insuliță. Să trecem și noi podul-reper al luptelor din Primul Război Mondial de la Tîrgu Jiu. Podul este același, construit, conform inscripției pe care o poartă, în 1896. Lîngă tăblia cu înscripția, cineva a scrijelit „Roby Robert facebook”. În rest, podul e scutit de alte manifestări artistice stridente. Părculețul din mijlocul Jiului e presărat cu lucrări realizate, probabil, în cadrul faimoasei tabere de sculptură Brîncușiana. Pesemne că micuții care alergau prin parc le luau drept conuri de circulație în jurul cărora, asemeni mașinilor care fac scheme, făceau și ei scheme. Nu departe, se zărește și noul stadion al Pandurilor, echipă de fotbal ale cărei scheme nu au ieșit cu un an în urmă și acum e divizionară B. Am mai zăbovit și în parc, în apropierea Mesei tăcerii, unde copiii (alții!) făcuseră coadă în fața unor dinozauri zîmbăreți și-și așteptau rîndul la poză. Mamele îi dirijau mai la stînga, mai la dreapta, cît să nu intre în cadrele vecinilor.

În centru, copii ceva mai mari, cu ghiozdanele de școală încă în spate, se uitau curioși la același lucru la care ne uitam și noi curioși. Două Dacii 1300 restaurate impecabil, ca scoase nu din service, ci dintr-un muzeu auto. Picioarele ni s-au lipit de asfalt și nu mai conteneam în a admira bijuteriile pe patru roți. Ne înveselisem brusc și mai tare, ca în fața unei revelații.

Citindu-ni-se interesul pe față de la o poștă, plus că nu mai îndrăzneam parcă să plecăm, doi domni ne întreabă știind, cu siguranță, dinainte răspunsul: Vă plac? Normal. Sînt superbe. Vă aparțin? Da. Erau domnii Pompil Gonciulea și Florin Ularu, posesori ai celor două Dacii. Primele modele care au fost fabricate, țin să ne lămurească. Plăcuțele de înmatriculare ale uneia dintre ele chiar conțineau numărul 76, de la anul în care a ieșit pe piață. Cealaltă, ceva mai matură, era din 1972.  Se pare că primele modele pot fi recunoscute după tampoanele alipite de bara din față. Îi credem pe cuvînt. Ne-au arătat chiar și ce au Daciile sub capotă, dar nu prea am înțeles mare lucru. Doar că erau niște piese care străluceau frumos în lumina soarelui primăvăratec. Celor doi li s-a alăturat, la scurt timp după începerea conversației, și Adrian Gonciulea, care moștenise pasiunea pentru mașini de la tatăl său. Toți trei, membri ai clubului Retromobil, prin intermediul căruia participă la parade auto prin toată țara.

În rest, Daciile acestea sînt „mașini de duminică”. Le mai plimbă cîteodată prin oraș cînd vremea e îmbietoare. Cei trei vorbesc despre Daciile lor așa cum vorbesc mamele despre copiii lor premianți: cu mult drag și cu o mîndrie abia reținută. Pompil Gongiulea ne mai atrage atenția că, înainte de ’89, mașina lui era dotată cu un aparat de radio „Predeal”, care prindea doar două posturi: București și Craiova. Vedem chiar interiorul uneia dintre Dacii. Pompil Gonciulea se oferă chiar ca, la o următoare vizită a noastră în Tîrgu Jiu, să ne plimbe cu mașina. Cu o Skodiță, nu cu Dacia, asta e doar așa, pentru expoziții. Propunerea ne înduioșează. Florin Ularu ne mărturisește, la rîndul lui, că Daciile sînt o pasiune, el lucrînd, oficial, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”. Pentru toți trei automobilistica este, de fapt, o pasiune. Și-și îngrijesc mașinile într-un mod brîncușian, ca pe niște veritabile opere de artă. La teatru, Florin Ularu se ocupă de butaforie. Ne dă și un indiciu despre cum va arăta sala în acea seară, el fiind cel care a realizat decorul pentru „Avioanele de hîrtie”. Ne despărțim de cei trei iubitori de mașini cu gîndul că poate îi vom revedea la „Retroparada toamnei”, ediția din 2018.

În fața bisericii de lîngă locul de veci al Ecaterinei Teodoroiu se agită voioasă o gașcă de nuntași. Micul mausoleu în care se află osemintele eroinei de la Jiu a fost ridicat cu o întîrziere care a chinuit-o multă vreme pe mama Ecaterinei, așa cum mărturisește aceasta în reportajul din 1933 al lui Ion Tic.

După strămutarea la Tîrgu Jiu a rămășițelor Ecaterinei Teodoroiu, în 1921, autoritățile nu au avut bani pentru a cumpăra statuia realizată de sculptorului Dimitrie Măţăuanu și destinată mormîntului eroinei. Așa că și-a însușit-o primăria orașului Slatina. Ileana Toderoiu, avea, la 12 ani de la reînhumarea fiicei, o singură dorință:

Dar dacă d-ta îl cunoști [este vorba despre prefect] și mai bine, poți să-l rogi să mă lase să-i pun fetei o cruce pe mormînt pînă ce bunii români îi vor ridica statuia. Cine știe dacă nu cumva închid într’o zi ochii cu focul ăsta în suflet… A mai avut fata o statue; poate ați văzut-o și dv. Au cumpărat-o slătinenii și au așezat-o la loc de cinste. Așa au rămas cei din Tg. Jiu fără statue…

Mausoleul, realizat de Milița Petrașcu, avea să apară peste trei ani de la discuția aceasta. Nu știu dacă mama Ecaterinei Teodoroiu a mai apucat să-l vadă.

Pulsul orașului Tîrgu Jiul zvîcnea prin fiecare „arteră” pietonală. Oamenii mișunau care încotro, lăsînd în urma lor dîre de viață adevărată. Doar undeva, la parterul unei clădiri, privea nedumerit pe geam un copil uitat în… frizerie.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

Ce ne place în România

Publicat

pe

Acest număr al trenului nostru apare în preajma Zilei Naționale a României. În 2018, Ziua Națională a României are și o semnficație rotundă. „Dodoloață”. În cifre. Se împlinesc, la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire. Prilej cu care le propunem cititorilor un număr tematic. Un număr tematic care să surprindă ce ne place în România. Ce ne place nouă, redactorilor și colaboratorilor trenului nostru, și, de asemenea, ce le place unor oameni pe care îi apreciem. Ancheta Ce ne place în România este a acestora din urmă. Nu am gîndit prezentul demers în sensuri festiviste. Așa cum le-am spus și celor pe care i-am invitat să participe la anchetă, nu vrem să ascundem/ mușamalizăm/ dosim „diversionist” lucrurile care ne deranjează, care nu ne convin sau care ne indispun în România. Nu vrem nici să dezlănțuim o harnică și veselă propagandă patriotardă. Vrem pur și simplu să vedem dacă (mai) sînt lucruri care ne plac în România și care sînt ele. Discutînd mai mereu, uneori cu vehemență chiar, despre cele negative, fiind, de fapt, obligați să le discutăm, pentru că nu putem ignora realități politice, sociale, economice etc., riscăm – poate – să ne îndepărtăm și de lucrurile care ne bucură sau ne încurajează. Astfel, am adresat mai multe invitații. În final, am adunat și publicăm zece răspunsuri. Cei care au avut bunăvoința de a ni se alătura fac parte din generații diferite, din domenii diferite. Au – nu se putea altfel – abordări diferite. Au, totodată, diferite nuanțe. Le mulțumim și aici pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o. Ancheta este completată, cum notam, de texte ale redactorilor și colaboratorilor noștri. Și de un interviu „antitematic”. Iată-i, într-o distribuție alfabetică, pe cei care au răspuns, fie în scris, fie prin viu grai, invitație noastre: profesoara Cristina Bogdan, regizorul Mircea Cornișteanu, editoarea Georgeta Dimisianu, ziaristul Cristian Geambașu, profesorul Mircea Martin, poeta Cosmina Moroșan, criticul și istoricul literar George Neagoe, profesorul Eugen Simion, criticul de film Marian Țuțui și poetul Alex Văsieș. Lectură… plăcută!



 

Umbra peste care nu pot sări

Pare greu și aproape arogant ca, în mijlocul nefericirilor de tot soiul și din toate registrele – social, politic, interpersonal –, să te gândești să scrii despre motivele pentru care îți place să trăiești în România. Da, e vorba despre aceeași țară unde ieși (deja de ani!) în stradă la proteste, pentru că nu mai suporți mizeria morală a guvernanților și nedreptatea ridicată la rang de lege, despre același oraș, Bucureștiul, în care te enervezi zilnic din pricina timpului irosit în trafic, a aglomerației și murdăriei prin care înoți literalmente între casă și locul de muncă. Și, totuși, primul gând care mi-a răsărit în minte atunci când am primit invitația de a scrie despre motivele care mă fac să zâmbesc pentru că trăiesc în România a fost cel referitor la numărul de semne alocat, căci simțeam că aș putea așterne pe hârtie un roman-fluviu. Un roman despre toată istoria mea de aici, despre vârstele prin care am pășit ca peste niște praguri, despre oamenii și locurile care mi s-au scris tainic pe dinăuntru, altfel spus, vorba lui Constantin Noica, despre felul în care urma se-ntinde îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare.

E greu să nu iubești orașul în care te-ai îndrăgostit, pe străduțele căruia ai hoinărit abia atingându-ți în treacăt mâna de palma celuilalt, reflectându-te grăbit în ferestrele caselor vechi de pe aleile întortocheate din jurul liceului. Plimbărilor de atunci le-au urmat altele, pe arterele cu nume de doctori ale Cotrocenilor, în anotimpuri care au așternut peste mine vălul miresei și acoperământul mamei. Parcursă în ritm de îmbrățișare sau la pas domol, cu spinarea aplecată deasupra creștetului de copil ce atinge pământul mai mult pe vârfuri, strada Doctor Lister, de pildă, și-a schimbat mereu dimensiunile, propunând alte durate ale străbaterii ei și moduri diferite de a o înțelege. Pe cărarea aceasta ce leagă Parcul Romniceanu de biserica dedicată Sfântului Elefterie, mi-am așternut pașii peste cei ai mamei mele, mergând grăbită către Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde-a învățat cândva, sau peste cei ai bunicului, care-și făcea zilnic plimbarea prin cartier, salutând cu un gest elegant, de scurtă ridicare a pălăriei, toate personajele ce îi ieșeau în cale. Privind înspre strada dantelată cu șiruri de tei, nu știu dacă întrezăresc amintirile lor sau ale mele, dar îmi este bine în căușul acestei confuzii ce ne ține laolaltă.

Nu pot să nu iubesc țara în miezul căreia se-ascunde un sat de ciobani, răsfirat pe câțiva kilometri de dealuri, numai bun pentru hălăduit în vacanțele de vară, când creierul se lichefiază de la oboseala adunată și când mă-ncearcă un soi de anxietate socială, care mă-ndeamnă să caut singurătatea, într-un colț cât mai retras de lume. Dacă România urbană poate fi contrasă la măsura unui cartier bucureștean (Cotroceniul), atunci chipul rural al aceleiași entități poartă, în mintea mea, numele satului Șirnea. Privind deopotrivă înspre Piatra Craiului și Bucegi, așezarea aceasta de la răscrucea dintre Țara Românească și Transilvania, acoperită mai bine de o jumătate de an cu zăpadă și îndemnând la cosit în iulie și august, pare decupată dintr-un timp încremenit, egal cu el însuși. Gesturile localnicilor reiau, la nesfârșit, gesturile mai vechi ale celor ce nu mai sunt. Iar repetiția aceasta pare a ajuta lumea să meargă mai departe, astrele să-și urmeze cursul și raporturile dintre viață și moarte să fie la fel de tensionate și de firești ca întotdeauna.

Mi-ar fi imposibil să nu îndrăgesc teritoriile din Sudul României, prin care am călătorit în ultimele două decenii pe urmele unei idei, cea referitoare la felul în care românii din trecut se raportau la marea trecere, pe care am încercat în fel și chip să o cartografiez și să o aștern în cuvinte. Am coborât dintre filele manuscriselor și ale tipăriturilor pentru a străbate la pas tărâmurile în care urmele Morții mai puteau fi descifrate pe pereții interiori sau pe zidurile exterioare ale edificiilor cultice. Am întâlnit preoți, diaconi, dascăli, învățători, clopotari, femei care îngrijesc biserica, odrasle ale celor enumerați mai sus – toți extrem de importanți, întrucât aveau în grijă obiectul miraculos – cheia bisericii – capabil să-mi asigure intrarea în spațiul dorit. Timpul cercetărilor de teren a fost ritmat de căutarea omului cu cheia (aflat la muncile câmpului, pe prispa casei lui sau a vecinului, la taifas într-o grădină sau la cârciuma satului, la vreo nuntă sau înmormântare), de pofta lui de vorbă, de dorința de a-și împărtăși cunoștințele sau, dimpotrivă, de a afla mai multe de la străinul ajuns până în cătunul lui. Cercetarea iconografică a fost dublată de o anchetă antropologică, dat fiind că imaginile își multiplicau contururile cu ajutorul poveștilor țesute în jurul lor, căci Moartea nu este un personaj oarecare, menit să-i lase indiferenți pe privitori. Nicăieri nu mi-au fost la fel de dragi potecile care mă puteau călăuzi până la bisericuțele despre care citisem sau auzisem că ar putea păstra o astfel de reprezentare.

În țara aceasta coruptă, poluată, murdară, distrugătoare de vieți, există oaze de frumusețe pe care nu le-am regăsit niciunde în lume, pentru că niciunde nu am fost atât de acasă. Aici am simțit, într-un amfiteatru al Literelor bucureștene, că se așterne amurgul peste studenți și peste mine, cea de la catedră (dar mai mult printre bănci, în continuă preumblare), și că timpul curge invers, înspre izvor, precum Amazonul în fenomenul Pororoca. Aici dialogurile începute la cafeaua de dimineață și-au țesut pânza de-a lungul mai multor zile și nopți, pentru că prietenii nu măsoară timpul cu ceasul și nici măcar cu deadline-urile pe care viața sau profesia le impun. Aici locurile au putut fi simultan familiare și necunoscute, în funcție de umărul lângă care le-am parcurs. Aici pământul ține pe dedesubt viață și nu moarte, pentru că cei plecați dincolo rămân, mai departe, prezenți. Aici, mai ales, granițele lumii mele au fost cele ale limbajului meu, iar în partea mea de cer s-a tăcut și s-a visat în limba română. Numai aici mi-am petrecut ore târzii din noapte la poarta unei mănăstiri, așteptând să-ntâlnesc un Bătrân, ca să întâmpin apoi răsăritul soarelui cu un alt fel de surâs. Aici am învățat să privesc, să adulmec, să aud, să ating, să gust lumea. Oriunde m-aș duce, acest învățat rămâne cu mine.

Am o listă foarte lungă de motive (zilnic reînnoite și nuanțate) pentru care a trăi în România nu este o bucurie, ba chiar e frecvent un chin, o iritare, o corvoadă. Și, totuși, zâmbesc de fiecare dată când avionul aterizează la București și aud mesajul standard de bun venit. Nu știu dacă România constituie pentru mine o alegere, dar sigur reprezintă o necesitate. Este umbra peste care nu pot sări și fără de care nu aș ști că s-a luminat, iarăși, de ziuă.

Foto: Mircea Georgescu


 

Mai viu decît oriunde în altă parte

Sînt destule lucruri care îmi plac în România. Unul dintre motivele pentru care mă aflu încă în România este că îmi place să trăiesc aici. Cu toate neplăcerile la care am fost prezent sau de care am fost afectat sau în miezul cărora am fost, cred că aici este locul meu, ca om de cultură. Îmi place țara, îmi plac adesea oamenii, care îmi și displac adesea. Îmi place că aici pot să mă înțeleg și să mă fac înțeles, să mă exprim cel mai bine, în limba mea. Aflîndu-mă în teatru, limba este principalul instrument de comunicare.

În teatrul românesc al acestui an, 2018, nu poate să-mi placă ceva mai mult decît în teatrul românesc al anului trecut, de exemplu! În teatrul românesc, în general, nu poate să-mi placă ceva mai mult într-un an. Pot să-mi placă anumite spectacole în acel an dar nu știu dacă mai mult decît spectacolele văzute în cele patru-cinci decenii de cînd tot văd teatru. Îmi place că, din fericire, teatrul profesionist e finanțat în întregime de stat, iar ăsta e un lucru extraordinar. Datorită acestui fapt se pot face multe lucruri bune. Nu se fac totdeauna lucruri bune. Adesea se risipesc banii. Dar faptul că teatrele sau filarmonicile sînt finanțate integral din bugetul de stat și, după părerea mea, îndestulător, acesta este un lucru care îmi place. Am lucrat și în străinătate, e mult, mult mai greu să se obțină finanțări pentru spectacole. Sînt și multe lucruri care nu-mi plac. Și în teatrul românesc, și în viața socială și politică a României, dar nu asta e tema discuției noastre.

Îmi place să mă plimb prin țara asta atît de frumoasă. De multe ori, îmi place – de ce să mint? – să sufăr și să lupt împotriva a ceea ce mă face să sufăr. Aici mă simt mai viu decît oriunde în altă parte (și am fost în toată lumea, pe toate continentele). Cred că aici este locul meu. Și de asta îmi place să trăiesc și să mor aici.


 

Dacă avem un conducător sau oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România

Mie, în general, îmi place România! M-am născut în România, am crescut în dragostea pentru istoria și în special literatura română și nu văd de ce nu mi-ar plăcea România. Iubesc și literatura altor țări, de pildă literatura franceză a fost foarte importantă pentru mine, la fel literatura rusă, dar tot atît de important este pentru mine ce se întîmplă în România. Mi se pare că în România s-a scris o literatură foarte interesantă. Nu mai sînt la curent acum chiar cu tot ce apare. Am fost foarte apropiată de scriitorii importanți ai generației mele: Buzura, Breban, D.R. Popescu, Al. George, ca să dau numai cîteva nume.

În orice țară sînt lucruri care îți plac și lucruri care nu îți plac, că așa este viața. De pildă, acum, nu tuturor americanilor le place Trump. Dar asta nu înseamnă că americanii trebuie să urască America pentru că nu le place Trump. Ca și noi: dacă avem un conducător sau cîțiva oameni politici care nu ne plac, nu înseamnă că trebuie să urîm România. Astea sînt lucruri trecătoare. România este ceva care va rămîne veșnic pentru noi. Cel puțin pentru mine acesta este lucrul important. Cred că asta ține și de – cum să spun? – faptul că am studiat cu atenție istoria și cultura acestei țări și am fost foarte legată de ea. Și atunci sigur că iubești acel lucru de care ești foarte legat. Iar eu am fost foarte legată de istoria și cultura românească. De ce să fiu rușinată de faptul că iubesc țara cum au iubit-o marii scriitori români? Să-mi fie rușine că iubesc România cînd știu că a iubit-o un om ca Eminescu? Nu mi-e rușine! Îmi pare rău, nu pot să-l ascult pe Lucian Boia. Eu îi ascult pe Eminescu, N. Iorga și ceilalți! După părerea mea, ceea ce face Lucian Boia este să denatureze sensul evenimentelor istorice ale României. Președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop, a spus foarte clar că Lucian Boia e, într-un fel, în afara istoriei României. E adevărat însă că ceea ce face el îi face pe istoricii români să fie mai activi și să explice mai pe larg sensul evenimentelor care au avut loc în România.

Există la ora actuală un fel de dorință de a vorbi rău despre tot ce se întîmplă în România, începînd cu străzile și terminînd cu oamenii politici. Nu văd de ce nu mi-ar plăcea Bucureștiul. Îmi plac parcurile din București, Herăstrău, Parcul Carol și altele. Nu am în București străzi cu valoare sentimentală, pentru că nu sînt bucureșteancă. Am făcut liceul la Craiova și pentru mine străzile cu o încărcătură emoțională sînt cele din Craiova. Acolo am copilărit, acolo mi-am petrecut adolescența, acolo am făcut liceul și tot ce este legat de adolescența mea – care, după mine, este perioada cea mai importantă din viața unui om – s-a petrecut la Craiova. Prin urmare, Craiova rămîne tot ce este mai important în aducerile mele aminte. În Craiova mă bucură foarte mult Parcul Romanescu, care este unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa. În al doilea rînd, sînt străzile centrale, locurile de pe lîngă liceul „Elena Cuza”, unde am mers eu, în fața clădirii este statuia lui Ion Maiorescu… După aceea Muzeul de Artă, care este unul dintre cele frumoase muzee din țară. În general, orașul Craiova. Prima parte a copilăriei mele, pînă la 7 ani, mi-am petrecut-o la țară, la bunici. M-a adus mama la Craiova cînd am început clasa I. Eu zic că aparțin României, dar cred că aparțin în egală măsură Craiovei și Bucureștilor. La București mi-am făcut facultatea și, în ciuda vremurilor care au fost cum au fost, am avut profesori excepționali. I-aș aminti numai pe Vianu, pe Iorgu Iordan, pe Al. Rosetti… Sînt foarte legată de București prin anii studenției și, după aceea, prin anii mei de editor. Gîndiți-vă că din 1963 pînă în 1970 am fost redactor la Editura pentru Literatură (care înainte s-a numit E.S.P.L.A.), din 1970 pînă în 1984 la Cartea Românească, de unde am fost dată afară… Asta a fost! N-am avut niciodată reacția asta, că dacă mie mi s-a întîmplat ceva rău să pun pe seama României toate dezastrele mele personale. Am fost apărată atunci, în ’84, de foarte mulți intelectuali. Ceea ce a făcut să nu fiu pusă complet pe liber. Am fost transferată la Editura Științifică și Enciclopedică. Din 1984 pînă în 1990, am fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, unde multă vreme n-am făcut mai nimic, pentru că nu mi se dădea nici o carte să redactez. Pînă cînd istoricul Ioan Opriș m-a chemat la Secția de Istorie și mi-a zis: „Doamna Dimisianu, ajutați-ne aici!”. Așadar, am avut șansa să mă ocup de partea de istorie, care a fost benefică, pentru că în 1990, cînd Pleșu m-a chemat la editura Albatros, unde am fost directoare pînă în 2006, am inițiat o colecție de istorie care a fost foarte importantă. După 2006, am făcut timp de șase ani reviste de istorie. Trei ani am fost redactor-șef la Historia, pe urmă am făcut Istorie și civilizație, despre care istoricii spun că a fost una dintre cele mai bune reviste de istorie.

Cred că marea nefericire a României este bogăția ei. Asta face ca spre România să se repeadă absolut toți. Gîndiți-vă numai la resursele naturale pe care le are România, gîndiți-vă la ce au celelalte țări din zonă… Ungaria ce-are în afară de lacul Balaton?! Bulgaria nimic, țările din fosta Yugoslavie mai nimic. Or, România fiind bogată și mică, toți se reped spre ea. Avînd foarte mulți diverse interese, de-aici scena românească e, după părea mea, atît de stranie pentru un ochi din afară. Pentru că n-ar fi normal să fie o dezbinare atît de mare dacă n-ar fi interese diverse în România. Gîndiți-vă că România are petrol, aur, gaze, sare… Ceva de neînchipuit! Or, într-o zonă în care celelalte state n-au asemenea lucruri, sigur că România va interesa. Cînd o femeie e frumoasă, nu scapă de bîrfe niciodată, poate să fie ultra-cinstită! Așa e și cu România. Dacă o femeie e urîtă, nimeni nu se ocupă de ea! România este la ora asta ca o femeie frumoasă pe care toți vor să pună mîna. Poate că unii mă vor consideră adeptă a conspiraționismului. Mă rog, să mă considere cum vor! Dar ce spun se vede cu ochiul liber. Numai cine nu vrea să vadă lucrul ăsta nu vede. Cum s-au descoperit gazele astea în Marea Neagră s-au repezit toți! Așa este și cu aurul din Apuseni… Am înțeles că au dispărut dealuri întregi de acolo! Asta spune ceva. Cînd România va fi secătuită de toate bogățiile, atunci va fi și liniște în România. Realitatea este că există ceva care, din punctul meu de vedere, este rău: românii n-au destulă dragoste de țară. Dar asta e o discuție mult prea lungă și complicată. Repet, neșansa României este bogăția ei. Iar noi trăim un moment de zăpăceală. Poate că va veni o zi în care ne vom da seama sau poate nu ne vom da seama niciodată. Ceea ce se întîmplă cu România e un caz interesant. Nu seamănă cu nimic. Ce-o fi om vedea. Eu n-o să mai apuc.


 

Meseria care nu face casă bună cu modestia

Nu o să vă vină să credeţi, dar ani de zile presa sportivă a fost motorul presei din România. Dincolo de criza economică şi criza existenţială a presei în general.

Libertatea de a scrie despre orice îţi trece prin minte este cea mai mare constrângere. Oamenii care au avut iniţiativa anchetei „Ce ne place în România” au mai adăugat încă un obstacol. Tocmai subiectul anchetei. Sunt atâtea fapte, evenimente, persoane şi situaţii care nu doar că nu ne plac în România, dar care ne enervează, ne scot din minţi, ne disperă şi ne indignează, încât demersul acesta de a pescui perle într-un lac plin de gunoaie pare o nebunie. Este însă un act de luciditate.

Mă feresc să dau buzna pe teritorii necunoscute. Foarte posibil, lipseşte spiritul de aventură. Propun, în consecinţă, un subiect pe care cred că îl cunosc. O lume în care observ zi de zi că lucrurile funcţionează. Presa sportivă din România. Poate că presa în ansamblul ei este un organism viu, dar mă limitez la ce ştiu. Presa sportivă. Acea parte a presei despre care mai toată lumea crede că se ocupă cu numărat cornere, auturi, faulturi, maşini şi iubite ale fotbaliştilor. Ideea este că da, ne mai ocupăm şi cu asta.

Presa sportivă nu este o altfel de presă, aşa cum îşi închipuie destui. Mai de agrement, ca să zicem aşa. Chipurile, cei din zona politicului, a socialului şi a economicului sunt înşurubaţi pe chestiuni serioase, în vreme ce jurnalistul sportiv ţopăie nestingherit în zona foarte accesibil-populară a lumii stadioanelor. Mai o cronică de meci scrisă dacă nu din fotoliu, măcar din redacţie, mai un interviu sprinţar cu un personaj la modă, mai o plimbare pe la o mare competiţie. Trai, neneacă!

Dincolo de acest univers de locuri comune şi de idei preconcepute, este bine de ştiut că ziarele de sport au fost ani de zile motor pentru toată presa din România. Fondat de Ovidiu Ioaniţoaia în 1991, „Sportul românesc” era alternativa unei echipe tinere la „Gazeta Sporturilor”, cuprinsă de anchiloză şi de automulţumire. Pasul următor a fost apariţia „ProSport”, în 1997. Alături de Ovidiu Ioaniţoaia, director, şi Cătălin Tolontan, redactor şef, la „ProSport” a migrat/lucrat nucleul jurnaliştilor care se formaseră în anii petrecuţi la „Sportul românesc”. „ProSport” a însemnat o adevărată revoluţie editorială şi tehnologică.

Independenţa jurnalistică era, în sfârşit, o realitate palpabilă. Cei care au apucat să lucreze în presa dinainte de ’89 şi imediat după ’90 ştiu care era miza libertăţii ziaristului. Libertate de expresie care venea şi dintr-o decenţă a venitului, şi din racordarea la tehnologie. Laptopul, instrument SF acum mai bine de 20 de ani în presa românească, era unealtă comună în redacţia „ProSport”. La fel PC-ul. Într-o vreme în care ziariştii din România continuau să-şi scrie articolele la maşinile contemporane cu Cella Serghi şi Camil Petrescu şi îşi transmiteau corespondenţele la telefon sau prin nemuritorul fax, „ProSportul” acoperea marile evenimente cu materiale transmise în timp real în serverul redacţiei. Acum pare o banalitate, atunci era film de anticipaţie. Nu toţi au supravieţuit acestei schimbări.

Poveştile sportului spuse cu har trec dincolo de universul arenelor. Cele spuse cu curaj transcend domeniul mărginit al stadioanelor. „Dosarul transferurilor” a fost momentul în care echipa condusă de Tolontan a demonstrat că investigaţia jurnalistică nu are graniţe. Anchetele care au urmat – cazul Monica Ridzi, dosarul Elena Udrea, dezvăluirile dureroase despre sistemul de sănătate – au completat tabloul. Şi au completat mesajul. Presa este una singură. Bună sau proastă. Sinceră sau mincinoasă. Nu există cale de mijloc.

Neglijată constant la noi, probabil dintr-un snobism ieftin, cultura prin sport ca parte organică a lumii civilizate este încă un teritoriu de cucerit pentru presa sportivă. Iar dacă presa însăşi nu va pieri aşa cum profeţesc apostolii reţelelor de (de)socializare, înseamnă că mai avem pentru ce ne face meseria. Şi da, aţi băgat de seamă, modestia nu este un ingredient necesar al acestei profesii. De aceea, nu intrăm pe teren învinşi dinainte.

Hai, România!

Foto: http://blogsport.gsp.ro/geambasu/


 

În căutarea unui răspuns pozitiv

Felicitări pentru această curiozitate și pentru acest mod pozitiv de a întreba! Mă bucur că întrebarea vine din partea unor tineri tocmai fiindcă impresia generală este că tinerii sînt, de regulă, negativiști, atunci cînd nu sînt indiferenți. Pe de altă parte, e adevărat că, privind în jurul nostru, tentația, tendința, impulsul, pulsiunea sînt de a răspunde negativ, chiar radical negativ. Și probabil că cei mai mulți dintre români ar răspunde în acest fel. Pentru că sînt puși, pentru că sîntem puși prea des și de prea multă vreme în fața unor situații inacceptabile, a unor lucruri impardonabile și chiar a unor oameni nefrecventabili pe care, totuși, sîntem obligați să-i privim, pe care televiziunile ni-i vîră în priviri, oameni care intră în casele noastre, în intimitatea noastră, deși sînt, de fapt, insuportabili și au provocat un rău imens. Îi am în vedere, desigur, pe oamenii politici, pe aceia care au ajuns să aibă acces la putere. Nu neapărat întreaga clasă politică, dar aș spune chiar în cea mai mare parte. Oameni politici care au distrus țara, au furat-o, au trădat-o, au vîndut-o. Aceste lucruri se întîmplă de mult, de 30 de ani, și sînt uimit că lumea nu reacționează. Reacționează la o ordonanță de urgență – foarte bine! Dar sînt lucruri mult mai grave care s-au petrecut și care au rămas fără o reacție de revoltă spontană masivă. Dacă ne gîndim numai la defrișarea pădurilor, la vînzarea pămîntului arabil fără nici un fel de condiții – condiții care există în orice altă țară de la Vest de noi –, dacă ne gîndim la vînzarea a ceea ce se află în subsol sau pe fundul Mării Negre… Am cîștigat acele zăcăminte din Marea Neagră la Haga ca să le ia alții, ca să le folosească alții. Sînt lucruri care refuz să cred că ni se întîmplă, atît sînt de grave! Și, totuși, am impresia că ele nu emoționează pe nimeni sau pe foarte puțini. Asta mi se pare foarte ciudat. L-am văzut recent la TV pe acel ministru maghiar care, referindu-se la gazul extras din Marea Neagră, întreba cu un dispreț enorm, retoric și provocator în același timp: „Ce vreți să faceți cu el, un foc mare?”. Întrebarea se adresa unei țări ai cărei conducători au distrus sau vîndut prin privatizări realizate împotriva interesului național o industrie petrolieră înfloritoare pînă în 1989. Poate fi ceva mai scandalos decît să ajungi în situația de a construi o conductă care să transporte gazul extras din Marea Neagră românească în Ungaria, ca să primim de acolo produse prelucrate, în vreme ce muncitorii de la fostele rafinării din Onești și Borzești, deveniți șomeri, au ajuns culegători pe cîmpuri din Spania și Marea Britanie?

Revenind la întrebare și privind dinlăuntru, dintr-un lăuntru asumat, ce se întîmplă în jurul nostru, îmi dau seama că un răspuns pozitiv nu poate fi, în nici un caz, unul integral sau pur, ci, din păcate, amestecat, foarte amestecat. Un răspuns pe care dacă îl vrei pozitiv trebuie să dai la o parte foarte-foarte multe lucruri neplăcute și grave. Mi-aș dori, îmi doresc un „Da!” plin, deplin, după 30 de ani de așteptare… O așteptare mereu și mereu frustrată, cu fiecare nou guvern, cu fiecare șef de instituție ș.a.m.d. Mi-aș dori să pot tranșa în favoarea noastră, a țării noastre, comparațiile inevitabile pe care le facem cu situația din țările vecine. Și atunci, ce să fac? Mă consolez cu darurile pe care ni le face natura. Munții, dealurile, rîurile, pădurile… Numai că pădurea se taie iresponsabil, rîurile au devenit, sînt – și vedem asta de cîte ori ajungem pe malurile lor – depozite de gunoaie. Așa ceva nu se întîmplă niciunde, dar absolut niciunde în Europa! De aceea, salut orice inițiativă ecologică și sigur că m-am bucurat că tinerii au fost primii care au avut-o și au purtat-o. Mă întorc la munți, să rămîn, totuși, în pozitivitate. Mă întorc la munți, la trecătorile din Carpați, la frumusețile naturii românești. Nu neapărat inegalabile, dar comparabile cu tot ce poate fi mai frumos, ca peisaj, pe lumea asta. Am umblat prin munții României, în Retezat mai cu seamă, dar și în Apuseni, în munții Coziei, în munții Rodnei, în Hășmașu Mare, în Bucegi, în multe alte locuri. Știu locuri în Banatul Montan care forțează, la rîndul lor, superlativul: Cheile Nerei, Cheile Carașului… Și cîte și mai cîte!

Acum, Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș plăcut. Plăcut mai ales în mai, iunie, dar și în septembrie, octombrie și, iată, chiar în noiembrie. E un oraș în care e plăcut să trăiești. Eu, unul, am fost un pieton toată viața, un pieton care a fost deranjat de poluarea sonoră și, ca să zic așa, odoră a orașului. Dar îmi place o anumită arhitectură, eclectismul ei foarte imaginativ din cartierele zise rezidențiale, îmi place mireasma de tei care inundă străzile în mai, iunie… Mi-ar plăcea să fie mai multă politețe, mai puțină grosolănie. Din acest punct de vedere, orașele din Vestul țării sînt net superioare. Dincolo de agresivitatea spontană, injurioasă și, uneori, chiar contondentă a șoferilor bucureșteni, decurgînd, evident, din lipsă de educație civică, de educație în genere, mă bucur, totuși, că Bucureștiul este încă o capitală calmă, fără crime la comandă, fără atacuri banditești pe străzi, cum se întîmplă în atîtea alte capitale. Îmi place jovialitatea bucureșteanului autentic, deosebită de încrîncenarea proaspeților sosiți din Bărăgan, îmi plac replicile pline de umor, îmi place și chiar admir bunul-simț al omului simplu, care rostește deseori judecăți de care destui intelectuali, sofisticați altfel, nu sînt în stare. Îmi place un anumit tip de inteligență românească, valahă aș zice, o inteligență rapidă, care măsoară dimensiunea lucrurilor și a ideilor, o inteligență susceptibilă, foarte susceptibilă și excesiv de atentă la riscul căderii în ridicol. Această sensibilitate la ridicol e greu de întîlnit la alții…

M-ați întrebat dacă îmi place Tîrgul „Gaudeamus”. Îmi place. Acum, aici s-ar putea să fiu subiectiv, pentru că, în sfîrșit, din ’90 fiind ce-am fost, directorul celei mai importante – pe atunci – edituri din România [editura Univers, n.r.], am fost tot timpul prezent, am fost implicat din multe puncte de vedere, am fost și președintele Asociației Editorilor Români [între 1991 și 2000, n.r.]. Deci, sînt un insider. Dar dincolo de asta, omenește vorbind, cred că e o atmosferă plăcută, oamenii devin parcă mai fiabili, mai surîzători, deși uneori e multă aglomerație. Se fac gesturi într-un fel compensatoare: în sensul că librăriile sînt goale, mult mai goale decît s-ar cădea să fie, dar sute de oameni, mii de oameni pleacă de la aceste tîrguri cu pungi pline de cărți. Desigur că de acest tip de atenție și de cumpărare profită în primul rînd marile edituri, fiindcă ele, bucurîndu-se de publicitate, de faptul că sînt cunoscute, fac „plinul” acelor pungi. Dar rămîne loc de mici satisfacții și pentru micii editori. Dincolo de aspectul comercial, ce e interesant și amuzant în egală măsură este această insistență în a produce lansări, lansări peste lansări. Programul Tîrgului este plin de lansări. Puține edituri renunță la aceste evenimente. Ele n-au nici un efect comercial, după părerea mea; sau foarte puțin și tot la editurile mari. Ceea ce se spune nu se aude, pentru că există discursuri paralele foarte apropiate, deci se produce o concurență permanentă, fonică și nu numai, publicul este dispersat, de multe ori – și asta e amuzant – între cei care sînt invitați să vorbească despre carte se încing conversații private… Prin urmare, aceste lansări nu cred că au nici eficiență comercială, nici una morală sau intelectuală, deși foarte mulți vorbitori se străduiesc să fie inteligenți, să servească autorul care i-a invitat, uneori chiar abuzînd de răbdarea grupului de ascultători, însă persistența în a produce astfel de evenimente este, în ultimă instanță, admirabilă prin gratuitatea actului în sine. Și, oricum, nu se întîlnește la alte tîrguri. Acolo, acest fenomen este mult mai redus, are loc în săli special amenajate, nu în fața standurilor, cu un public care deseori plătește pentru a asculta prezentările respective.

N-aș vrea să omit să pomenesc printre plăcerile pe care mi le oferă viața în București și în România faptul că pot să deschid în fiecare dimineață radioul fixat pe România Muzical și să mă las cuprins, pătruns, străbătut de armoniile marilor compozitori. E o binecuvîntare, un privilegiu, un sprijin de ordin moral, un mod de a trece peste contrarietățile și frustrările zilei…


 

Plăcerea în RO

Plăcerea pare instrumentul nobil al (strict) supraviețuirii în proiectul Terra, e cât de cât imediată, chiar dacă de cele mai multe ori depinde de condiții materiale. Alteori ajunge și juisarea așa-zis mentală, abstractă, mereu „prea puțin abstractă”, care e altceva, poate o bucurie mai densă, spirituală, ambiguă. Mai mult mă interesează cel de-al doilea concept, recunosc, de aceea nu voi trata foarte asumat subiectul „Ce ne place în Ro”, punctând, mai degrabă, elementele de șansă date de contextul acestui spațiu sălbatic („muzeu deschis” după cum l-a numit la un mom. dat Leac, într-o plimbare haotică) de catalizare a unei exaltări pe cât de senzoriale, pe atât de imposibil de localizat carnal.

Bipolară (ca și mine — mutată de viață din Moldova-Bucovina-Cluj până la București acum, cu câteva interludii prin alte țări vestice, sigure), România dă avantajul unei surprize perpetue. Geografii caricaturale, hibrizi arhitecturali, orașe brutalisto-rustice prăjite, vegetație letargică, munți semi-chei (iresponsabilitatea mutilării), păduri proaspete. Doamne mândre, gospodine/ supraviețuitoare dulci, violentați și violenți, mizerie și penibil, rușine, extaz al submisivității, sarmale și glitter. Mă enervează oscilația „m-aș muta, nu m-aș muta” pentru că eu nu gândesc în proiecții și alte fascinații pe cincinale, lucrurile se developează aici pe o nișă temporală destul de subțire, însă puternică în intensitatea ei — asemenea unei fulgurații în camera de developare. Deocamdată, se pare că e plăcut aici, ca dovadă iată ce scriam acum o lună: „Ca să înviem total, am luat o cameră la curte, cu chicinetă și baie expuse la soare; practic treci pragul și dai în grădină, printre pisici suspicioase și plante prietenoase. Lucrăm cu ardoare (Dolto ♥), mă bazez și pe mașină pentru explorări dincolo de perimetrul so called familiar. Suferind de un pic alergie (compasivă…) la normopați – vă invit(ăm) în vizită oricând, fără program prestabilit. Se găsesc mereu: coniac ucrainian, și idei stranii-vesele.”


 

O formă de mîngîiere a dezamăgirilor?

A face o declaraţie sinceră ar fi un act de patetism. Or, astăzi, „patetismul” şi „etosul” stau deasupra ciurului cu valori, care concede mutaţii tot mai accelerate. Aş exagera susţinând că nu mai avem astăzi repere. Aş fi diplomat afirmând că, de vreo două decenii, ne raportăm la criterii proteice. Ancheta revistei on-line trenul nostru e binevenită la Centenarul Marii Uniri, deoarece putem verifica nişte perechi de termeni: „tradiţie” şi „inovaţie”; „continuităţi” şi „rupturi”; „proiect” (de ţară) şi „arderea etapelor”; „reformă” şi „adamism”. Desigur, aici apar nuanţele, iar cuvintele devin, după caz, oportune/ oportuniste.

Să considerăm, de pildă, binomul „receptivitate” – „rigiditate” relevant pentru intervenţia mea. Pe de o parte, îmbrăţişăm foarte uşor, la nivel public (în mass-media), discursul proeuropean, dar nu ştim, după mai bine de 10 ani de la aderare, ce presupune integrarea propriu-zisă, adică nu ne-am acomodat cu setul de valori promovate de Uniunea Europeană. Aparent, suntem deschişi. În fapt, ne lipseşte codul de accedere. Pe de altă parte, în spaţiul restrâns (cu şanse reduse de popularizare), adoptăm poziţia patriotică, alunecând în iubire iraţională, de tip naţionalist. La primă vedere, ţinem la solidaritatea turmei mici. În realitate, bucuria de a fi în România rămâne una personală, ba chiar solitară, în opoziţie cu anumite percepţii asupra macrosistemului.

Este dragostea pentru ţară o formă de mângâiere a dezamăgirilor?

Mă gândesc la ţara mea care, după două războaie mondiale, a rămas pe hartă. După această constatare, se cuvine să adaug: slavă lui Dumnezeu pentru toate!


 

Ce-mi place, ce nu-mi place

Intrigat de Roland Barthes, care publicase, prin anii ’70, lista „gusturilor și dezgusturilor sale”, am încercat, la rândul meu, să determin ce-mi place și ce nu-mi place în lumea în care trăiam atunci, adică prin anii 1985-1992. Un joc al spiritului pe care l-am tipărit, apoi, la începutul unei cărți de mici eseuri și scene de viață (Moartea lui Mercuțio, 1993). Îmi amintesc că, printre altele, spuneam că-mi plac câinii și că detest pisicile pentru infidelitățile lor. Mărturisirea mea, inoportună, a trezit reacții în rândul iubitorilor de pisici, surprinși de preferința mea. Un tânăr scriitor s-a arătat chiar iritat și a scris un articol, protestând… M-am reabilitat sau nu în ochii lui, nu mai știu bine, scriind un alt articol despre un pisoi, pe numele de Fuxi, care a apărut între timp în casa mea de vacanță și mi-a schimbat opinia despre pisici.

Îmi solicitați, acum, să spun ce-mi place în România. Ca să rămân consecvent cu mine, vă răspund notând în grabă ce-mi place, dar și ceea ce nu-mi place.

În privința plăcerilor, încep chiar cu spațiul românesc și cu omul românesc. Îmi place Valahia în care m-am născut și am copilărit (zona subcarpatică prahoveană), loc bine așezat, cu oameni ce aveau (atunci, în copilăria mea) rostul lor și morala lor. Îmi place spațiul dintre Sibiu și Alba Iulia (amfiteatrul Transilvaniei), spațiu magnific, o matrice a spiritului românesc. De aici au pornit Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Andrei Oțetea. Un sat de oieri (Siliștea Sibiului) a dat, el singur, 9 (nouă) membri ai Academiei Române. Nu-i unicul loc care-mi place în spațiul românesc, dar este cel de care îmi aduc mai des aminte când vine vorba de geografia mea literară. Poate și pentru că în ultima vreme am publicat scrierile românești ale lui Cioran și am scris o carte despre el și „Coasta Boacii” sale…

Ce-mi place? Îmi plac toamnele bucureștene și, deși sunt, prin rădăcinile mele, un om de munte, m-am adaptat și mă simt bine în acest oraș de câmpie asaltat vara de o verdeață abundentă. În cartierul în care locuiesc se aud, seara, câinii lătrând ca la o imensă stână carpatică…

Îmi place, ziceam mai înainte, omul românesc care nu s-a lepădat încă de modul lui tradițional de-a fi, nu se vaită de nenorocul de a fi român și, dacă este intelectual, nu așteaptă cu sufletul la gură, ca personajul lui Caragiale, să se vaite de condiția lui de român („Ce vrei? Așa-s românii! Ce să mai vorbim, suntem în România…” etc.). Condiția de român nu-i mai rea, nici mai bună decât a oricărui alt european de azi. Depinde ce facem cu ea…

Îmi place femeia româncă pentru că, în afară că este, de regulă, frumoasă, are caracter și, când se apucă de ceva, duce lucrurile la capăt. O femeie deșteaptă și hotărâtă își apără familia, naște și crește copii, fără să se plângă prea mult de destinul ei. În fine, dacă citești cronicile noastre și rapoartele făcute de misionarii catolici care ne-au vizitat în trecut, remarci faptul că ei laudă frumusețea și statornicia femeii românce… Am sentimentul că nu s-au înșelat…

Îmi plac poeții români. Poeții și moraliștii români. Mulți și buni. Uneori mari. În privința Moraliștilor, avem multe de recunoscut (în critica literară) și de scris despre ei.

Nu-mi plac ideologii inflamați, pustietori și, mai ales, politicienii români. Nu toți, dar aproape toți. Banul și puterea i-au corupt. Au devenit, aproape toți, levantini, retorici, oameni de vorbe, cum îi numeau cei vechi.

Nu-mi place faptul că, după 1990, scriitorii români n-au dat nicio capodoperă. Și, mai ales, nu-mi place deloc că elitiștii români (cum își zic ei între ei!) s-au lepădat și se leapădă de spiritul românesc pe motiv că el ne-ar ține departe de Europa și, în genere, de mersul lumii. Mersul lumii (adică globalismul) nu trebuie însă să ne distrugă identitatea și, în consecință, valorile umanismului nostru…

Îmi plac oamenii credincioși și-i respect, indiferent de religia în ei care cred. Religia creștină este pentru noi (și trebuie să rămână ca atare) o morală comună. Ideea de toleranță activă nu poate încă salva…

Mi-a plăcut enorm să fiu profesor și, cu grația lui Dumnezeu, am predat timp de aproape 50 de ani la Universitatea din București. Am aflat, de curând, că nu mai există Catedra de Istoria Literaturii Române (Catedra lui G. Călinescu) și nici Catedra de Literatură Comparată la care a oficiat, decenii de-a rândul, Tudor Vianu. Ne globalizăm, ne globalizăm…

Sunt bucuros că există telefonul mobil, dar în fiecare zi, după ora 11:00, îmi vine să-l arunc pe geam. O calamitate…

Vorbind despre omul românesc (Mircea Vulcănescu îl vedem, în anii 30, determinat de 10 (zece) ”ispite”), trebuie să mărturisesc că mie îmi place omul care construiește ceva, omul care, începând un lucru, îl duce la capăt. Detest eșecul și, mai mult, detest pe omul care se abandonează în eșec, cu filosofia că „așa a fost să fie”. Sensul vieții mi se pare altul: am făcut tot ce-mi este în putere ca „să fie așa cum ar trebui să fie”. Deplin și frumos.

Nu-mi plac scepticii de serviciu. Aceștia domină, am impresia, media românească. Un bocet general străbate azi lumea românească. Politologii, publiciștii daco-romani din zilele noastre au devenit, toți, cioranieni. O singură excepție mă consolează: Cioran. Nihilismul lui este creator. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea de care aminteam mai înainte: Mitologia nedesăvârșirii. Creația, carevasăzică, poate salva încă lumea…

Mulți cred că gena românească este pe ducă. Nu cred în această nenorocire. Cred însă că românii trebuie să-și regăsească suflul și spiritul de chibzuință (pe care l-au avut până acum) și să pună capăt învrăjbirii în care trăiesc de câteva decenii. Este bizar că libertatea întârzie să ne împace cu noi înșine. Învrăjbiți, suntem vulnerabili. Cred încă în înțelepciunea românească și nu cred că totul este pierdut pentru nația noastră.

București, 16 noiembrie 2018


 

De ce am ajuns patriot balcanic

Ca orice consumator de sport, am constatat cu durere că în ultima vreme deopotrivă sportul și fotbalul românesc au decăzut dincolo de orice previziune, astfel încât s-au împlinit 20 de ani de când nu ne-am mai calificat la campionatul mondial de fotbal sau ba chiar este foarte posibil ca la următoarele jocuri olimpice să nu obținem nici o medalie! Incredibil dar adevărat: gimnastica nu mai aduce nici o medalie, ba chiar nu ne-am mai putut califica la marile competiții! Sporturile de echipă sunt la pământ, cu excepția handbalului feminin. Pentru unii poate părea un aspect futil însă ei greșesc căci începând, din secolul 20, sportul și unele arte furnizează galeria de eroi și modele necesare mitologiei moderne.

Am suferit, apoi am început să mă adaptez și am început să sociologizez astfel încât am ajuns să adaug discuției despre sport gladiatorii, trecutul colonial al marilor puteri occidentale, brain drain-ul, mondializarea, evoluția sportului de la amatorism la profesionism, propaganda etc. și am ajuns să prețuiesc mai mult rezultatele reprezentanților unor țări mici și sărace decât performanțele sportive în sine. De fapt, într-o anume măsură asta făceam și mai demult și face orice suporter, adoptând un patriotism local și ajungând astfel să urmărească cu mai multă pasiune decât pe Messi sau pe Cristiano Ronaldo un fotbalist care locuiește în țara sa, pe raza orașului său, de multe ori indiferent de naționalitatea sau rasa acestuia. Iar sponsorii și patronii fac un lucru asemănător. Ceea ce a adus nou adaptarea mea a fost faptul că am resimțit mai acut o solidaritate cu alte țări mici și necăjite și mi-am extins simpatia spre alte națiuni, mai ales balcanice, astfel încât am devenit un suporter al sportului balcanic. În felul acesta nu am putut resimți atât de acut criza de valori, căci am devenit suporter al lui Novak Đjoković la tenis, al lui Luka Modrić și al croaților la fotbal, al grecilor la baschet, al unor echipe turcești de fotbal fiindcă la ele activau fotbaliști și antrenori români etc.

Mulți români suferă de o mulțime de complexe precum cel al „ultimei fortărețe creștine”. În 1940, într-un articol din Neamul Românesc, N. Iorga deplângea destinul vitreg al românilor, însă ne izola considerând vecinii barbari și făcându-ne să plângem după neamurile latine îndepărtate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi trecere a oştilor. Copii ai Romei pierduţi în pustiul, veşnic înnoit, al barbarilor. Aşa puţini între aşa de mulţi. Cu frați la celălalt capăt al Europei şi cu străinii de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume”.

Peste mai bine de un deceniu, în 1953, Mircea Eliade resimte și el, în „Destinul culturii româneşti”, „complexul ultimei fortărețe creștine” însă înțelege că avem multe în comun cu vecinii și, de aceea, nu trebuie să-i disprețuim: „De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor – românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a  rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului… Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei”.

Nu este vorba, deci, doar despre sport și putem transla discuția destul de fertil spre artă și știință. Astfel, în cinema, pe lângă reprezentanții „noului val românesc”, marile festivaluri de film sunt dominate de regizori turci precum Nuri Bilge Ceylan și Semih Kaplanoğlu, sârbi precum Emir Kusturica, greci precum Yorgos Lanthimos (nominalizat în 2011 și 2017 la Oscar pentru cel mai bun film străin cu Dogtooth, respectiv pentru scenariu pentru Lobster), bosnieci precum Danis Tanović (deținător al unui Oscar în 2002 pentru cel mai bun film străin cu No Mans Land) și Jasmila Žbanić ș.a. Să nu-l uităm pe cipriotul Michael Cacoyannis, cu Zorba grecul (1964). De curând am putut afla că un dandy sârb, Duško Popov, a fost modelul lui Ian Fleming pentru superagentul James Bond.

Dacă ne referim la literatură putem suferi în continuare că nici un român nu a obținut premiul Nobel sau putem să ne însușim într-o anumită măsură pe poeții greci Seferis şi Elytis, pe prozatori precum grecul Kazantzakis și bosniacul Ivo Andrić, pe evreul Elias Canetti din Ruse şi pe turcul Orhan Pamuk. Putem să ne mândrim și cu croații Meštrović şi Tesla, cu sârbul Milrad Pavić, cu bulgarul Tzvetan Todorov, și chiar cu albanezii Maica Tereza şi Ismail Kadaré.

Balcanii oferă și peisaje extraordinare de la Coasta Dalmată și insulele croate și grecești, la defileul Dunării, Capul Caliacra și stâncile de la Belogradcik în nord-vestul Bulgariei, de la peștera Postojna din Slovenia, la lacurile și cascadele de la Plitvice în Croația, la paradisurile acvatice reprezentate de Delta Dunării și de râul Ropotamo din Bulgaria, lacurile Bled din Slovenia și Ohrid între Macedonia și Albania etc. Voltaire, în Candide (1759), își imagina fericirea cultivând o grădină lângă Istanbul, însă două sute de ani mai târziu Lawrence Durrell chiar a încercat să se stabilească în Balcani, locuind mulţi ani în Corfu (1935- 1937), la Atena (1939), Belgrad (1947- 1952), dar și în Rodos (1945) și Cipru (1952-1956).

Am suferit și eu cândva de complexul de a fi reprezentantul unui neam situat în Balcani. A început să-mi treacă atunci când am călătorit prima dată în străinătate, ba chiar într-o anumită măsură încă de la versurile unei poezii patriotice, „Inscripție pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu, care apărea în manualele de literatură prin anii `70. Iată versurile care mi-au rămas în minte:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit asa: să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac !

 

Mi-au dat și alții sânge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor.”


 

Cu brațele deschise. Ce îmi place

Clima. E ceva în imprevizibil, în posibilitatea permanentă să înceapă o ninsoare la mijlocul lui martie, să ți se usuce gura la mijlocul lui noiembrie. Îmi place toamna apăsătoare și în același timp luminoasă a Clujului. Vântul care are doar jumătate din intensitatea și vuietul unui vânt pe care l-am simțit acum câteva zile, pe coasta de est a Italiei.

Banii. Textura, materialitatea lor. Și zic de bancnote, pe care nu le-aș schimba niciodată cu euro. Felul în care îți aluneca pe degete și cum aproape că ți se scurg din mână. Reflexia lor pe masă, vara, când te ridici să pleci de la terasă.

Salata de vinete. Sunt, acum, pentru prima dată plecat din țară pentru mai mult de o săptămână. Se poate face și aici? Se poate. Dar nu se compară cu momentul în care o faci tu și, pe geam, de undeva din apropiere, intră mirosul vinetelor care se coc mai jos, chiar între blocuri.

Și mai e un anumit tip de orășel de provincie, pe care nu l-am întâlnit altundeva. O așezare care, în prezent, și-a pierdut (cândva puternica) aură industrială. Dej, Zalău, Turda, Bistrița, îmi vin ușor în minte, dar ar mai fi lejer, astea-s doar din Ardeal. Și ce vreau să zic despre ele, ce le face pentru mine atât de speciale? Pierzându-și puterea industrială, ajung într-un fel să își justifice existența și magia (în mintea mea) prin capital simbolic, aproape ezoteric. În Bistrița, după cum bine se știe, există un număr neobișnuit de mare de poeți raportat la numărul de locuitori. Nu mai dau cifre, aș spune doar de un detaliu care încearcă să explice fenomenul: o emanație de uraniu pe munții din jurul orașului. În Dej, unde am avut șansa să-mi petrec, în copilărie, săptămâni nesfârșite în vacanțele de vară, există o pădure, Bungăr îi zice, fost lagăr în Al Doilea Război Mondial. Sincer, când eram mic și intram în pădurea aia parcă se strângea tot aerul în jurul meu și dacă nu ieșeam în câteva minute cred că nu mai eram normal acum. Și nu eram singurul, ieșeam în șir indian câte douăzeci de copii; practic suprasensibilii, copiii, nu puteau rămâne în locul ăla. Și chiar dacă, după cum se înțelege, puterea locului e negativă, pentru mintea mea de copil care nici nu știa să citească a rămas doar ceva magic. Și oricum, Dejul are un ștrand foarte plăcut, unde vara trecută am mers de mai multe ori, și unde am stat pe apă sărată cu brațele deschise.

Foto: Anda Roșu

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru