Facebook

REPORTAJ

Insectarul cu sfinți

Publicat

pe

Este 18 februarie 2018, dimineața Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. Drumurile din Tîrgu-Jiu par a fi cozile de cometă ale unui exod. Unde o fi plecat lumea? Rarele și inegalele picături de ploaie ating aleatoriu asfaltul, pămîntul sau pe mine. Vremea e umedă, fecundă – sper să se nască azi un alt fel de text despre Lainici. Iar pentru asta știu că trebuie făcut un sacrificiu. Pînă la urmă, „izgonirea din Rai” înseamnă ieșirea dintr-o zonă de confort pentru un obiectiv mai mare decît tine. Sînt bine încotoșmănit și mă grăbesc spre gară, convertind minutele orei șapte în pași: pînă la colțul acela sînt două minute, pînă la calea ferată încă trei, iar de-a lungul liniei mai sînt vreo opt minute. Din gară și pînă-n Lainici sînt vreo 48 de minute neconvertibile în pași, ci în răbdare.

Drumul prin timp și spațiu spre inima verde a muntelui

Îmi iau bilet. Doamna de la ghișeu, aceeași din tura de ieri dimineață, cînd am sosit în Tîrgu Jiu, a început să se obișnuiască deja cu noi. Mă întîlnesc cu Alexandru pe peron și după cîteva minute urcăm în tren. Trenul R 2083 pornește lent. Ne aflăm într-o garnitură compartimentată, veche și plină de praf. Înăuntru e aproape gol, iar noi intrăm în al treilea compartiment. „Nașii” umblă pe coridor ca prin propria sufragerie. Deși ușa glisantă ne invită periodic să ieșim, deschizîndu-se din inerție la fiecare încetinire a personalului, abia la 8:45 Alexandru va coborî la Bumbești-Jiu, pentru reportajul său. De aici, exact de unde începe Parcul Național Defileul Jiului, mai sînt două stații pînă la destinația mea. Dacă pînă în acest punct calea ferată și rîul Jiu au mers la cîteva sute de metri în paralel, de acum șinele se vor cățăra precum o iederă în amontele rîului, lăsîndu-l cînd în stînga, cînd în dreapta.

Parcul Național Defileul Jiului, care se întinde pe mai bine de 11.000 de hectare, este din 2005 zonă protejată. 80% din suprafață e acoperită cu păduri de fag și gorun. Un loc unde liniștea încă mai este posibilă. Tunelurile săpate în munte (39 la număr) sînt impresionante. Am străbătut sutele de metri de tuneluri cu geamul compartimentului deschise: senzația trecerii de la bubuitul metalului în inima milenară a munților la explozia de lumină de la ieșirea din tunel este grozavă. Simt cum Mănastirea Lainici deversează deja în mine o parte din lumina, vigoarea și înfricoșătoarea ei taină. Ne apropiem! În dreapta sînt munții Parîng, în stînga munții Vîlcan, iar trenul bîntuie pe fragila lor graniță, prin cel mai lung canion din Carpați.

Prețul acestui tur de defileu nu a fost mic. Calea ferată Bumbești-Livezeni, pe care o parcurg acum, are propriul ei trecut zbuciumat. Pornite la începutul secolului trecut, lucrările au tot stagnat pe timp de pace sau au fost grăbite de cele două Războaie Mondiale, astfel că anul 1940 ne găsea cu jumătate din traseu gata, însă nefuncțional. În 1948, regimul comunist declară proiectul „lucrare de urgență” și înființează un „Șantier Național al Tineretului” prin aducerea a 28 000 de tineri din țară care, în toamna aceluiași an, fac posibilă inaugurarea.

Gara Lainici se află cam la jumătatea drumului dintre Tîrgu Jiu și Petroșani (32 km, respectiv 25 km). E aproape buza graniței dintre Țara Românească și Transilvania. Aici e locul unde cobor.

Drumul prin veșnicie spre inima albă a muntelui

Eu și alți trei călători sîntem debarcați în mijlocul pădurii. Sihăstrie feroviară. O gară și un împiegat. Îl văd pe ceferist cu indicatorul în mînă, dînd voie trenului să dispară în munte. Sînt aici și trei cîini sihaștri, care tocmai au primit niște oase de la ceilalți călători. Adică de la un domn de vreo 60 de ani, fost profesor de română la un liceu în Craiova, nepoata lui (studentă la Litere) și mama acesteia. Nu ne putem feri unii de alții, cărarea care duce la șosea este strîmtă. Profesorul de română pensionar vine periodic la Mănăstirea Lainici. Probabil de aici relația apropiată cu cîinii din gară.

Locul e încărcat de istorie. În 102, călăreții trupelor romane și-au făcut drum pe aici, pe lîngă rîul numit Rhabon (azi, Jiul), pentru a ataca prin surprindere oastea lui Decebal. Astăzi, aici este șoseaua dintre Petroșani și Targu Jiu (DN66). Acest drum, realizat prin 1870-1880, de meșteri pietrari italieni s-a vrut de la început o cale mai simplă de transport a cărbunelui din Valea Jiului în Țara Românească. Abia după 1950 șoseaua a fost asfaltată. Pînă la pietruirea drumului, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, accesul spre Mănăstire era dificil și se făcea pe cărări ascunse de-a lungul Jiului, în condiții periculoase.

Cu toate că Mănăstirea Lainici e ascunsă în inima verde a muntelui, trecutul lăcașului a fost, ca orice parcurs creștin, dureros și menit să reînvie după fiecare suferință. Punctez cîteva repere:

  • Primele menționări istorice datează din secolele XVII și XVIII, ctitorul după tradiție fiind  călugărul Nicodim de la Tismana.
  • Deși nu se afla pe teritoriul stăpînit de austro-ungari, așezămîntul ar fi fost distrus în timpul prigoanei antiortodoxe declanșate de Maria Tereza.
  • La începutul secolului al XIX-lea, schitul e refăcut de o mîna de boieri din zonă.
  • Tudor Vladimirescu se ascunde o perioadă la Lainici. Nefiind găsit aici de către turci, aceștia îl martirizează pe călugărul Maxim și risipesc obștea.
  • Mănăstirea e refăcută în 1847. Între 1854 si 1900, stareț va fi Cuviosul Irodion Ionescu, cel mai longeviv stareț al Lainicilor.
  • În Primul Război Mondial, soldații germani profanează mănăstirea și o transformă în tabără. Arhiva de 16 metri liniari este arsă, obiectele furate, cimitirul devastat, unii monahi deportați.
  • Abia în 1929 este trimis aici un grup de monahi de la Frăsinei, care reconstruiesc așezămîntul și introduc un regim ascetic aspru.
  • În 1947-1948, cînd se deschide șantierul Bumbești-Livezeni, muncitorii perturbă viața monahală, barăcile lor fiind amenajate în incinta mănăstirii.
  • În 1961, Mănăstirea Lainici este desființată. În 1970, încep să se facă iar slujbe.
  • Din 1975, starețul Arhim. Caliopie Georgescu, în condițiile politice favorabile ale momentului, reinițiază o viață de obște, iar după 1983, sporind numărul novicilor, se introduce din nou asceza.
  • În 1989 se simte nevoia unei biserici mai mari, un an mai tîziu punîndu-se piatra de temelie pentru biserica-catedrală care există azi.
  • Tot după 1990 s-au construit alte anexe necesare traiului de obște: chillii, o trapeză, un gard de piatră.

După vreo 15 minute la pas ajungem în apropierea așezămîntului monahal de bărbați, unde predomină albul, fapt care i-a și atras în timp numele de „mireasa defileului”.

În parcarea de peste drum sînt două autocare, înmatriculate în Dîmbovița și Ilfov. Se vede intrarea principală. Îmi dau jos fesul și încep să dîrdîi.

Drumul prin rugăciune spre alte inimi

Poarta mănăstirii este larg deschisă… turismului, așa cum este mereu în zilele de sărbătoare. Cîteva zeci de vizitatori de toate vîrstele și, din cîte se pare, din mai toate categoriile sociale, străbat cuantic cărările pietruite ale curții interioare. Multe femei au un fel de șorț prins la brîu, pentru a „respecta” normele ținutei decente, încălcînd însă flagrant orice normă estetică. Nu ți-e dat oricînd să vezi mușamale și prosoape fluturînd prin curtea unei mănăstiri! Cîțiva domni între două vîrste stau grupați înspre pangar, discutînd despre subiecte „canonice”. „Cred și eu într-un Dumnezeul al meu!” „Eu mă rog acasă, că Dumnezeu e peste tot!” Printre cei mari aleargă fără odihnă copilași. Pentru ei mănăstirea nu e mare lucru, ei sînt tot timpul în curtea lui Dumnezeu, lumea e peste tot un loc de joacă și poate că au dreptate.

În agitație, în afară de clădiri și celelalte acareturi, singurul corp fizic nemișcat e cel al călugărului rotofei de lîngă trapeză. Un călugăr rumen, scund și îndesat, trecut de 60 de ani, cu ochelari probabil neschimbați vreodată și cu un culion îndesat pînă spre sprîncene. Pare o statuie vivantă cu vestă călugărească. Imperturbabil. Poate rostește rugăciunea inimii. Mănăstirea Lainici este cunoscută pentru practicile isihaste, transmise încă din vremea Sfîntului Calinic, despre care se spune că s-ar fi retras într-o peșteră din preajmă. Îl privesc mirat pe călugăr, ca pe un exponat al așezămîntului. Mă observă și mă întreabă politicos dacă vreau să-mi răspundă la vreo întrebare. Puțin copleșit de moment, probabil înroșit la față, îi pun singura întrebare care îmi trece prin minte: „Cîți viețuitori au rămas în mănăstire, părinte?”. „Vreo 30. 32 sau 33.” „Cam cîți anii Mîntuitorului”, îmi spun în minte, iar călugărul se întoarce la cadența rugăciunii.

Mănăstirea are două centre de greutate: cele două biserici. Din difuzoarele celei noi se aude Sfînta Liturghie, ajunsă la momentul primului Antifon. N-a trecut, deci, nici o cincime din slujbă. Hotărăsc să merg mai întîi în biserica veche. La ușă este o tarabă care nu aparține mănăstirii, de unde iau cinci lumînări, după care intru cu scîrțîitul ușii după mine în micuțul lăcaș de cult. Aici nu se face nici un serviciu religios. Se iau pomelnice de la cele două mese amplasate în locul stranelor. Scot o hîrtie și-un pix și scriu cîteva nume, apoi mă așez la coadă. Mereu am considerat că, pe lîngă rostirea păcatelor de la Spovedanie, trecerea pe pomelnic (spre citire) a numelor celor adormiți și celor vii este o puternică încercare sufletească. Arborele genealogic nu mai este un simplu ansamblu de ramuri și ramificații, ci este altoit direct pe Pomul Vieții. Mă apropii de monahul care ia pomelnicele. Are ceva vocație de funcționar care stă mult la ghișeu. „Pentru pomenirea în zece duminici a fetei mele și a căsniciei ei, că e aproape de divorț…”, îi spune o femeie. „Au copii?”, întreabă călugărul, de parcă ar avea de completat o listă. „Să se gîndească întîi la copii și apoi la ei!” Îmi las și eu pomelnicul, „fără evenimente”, și merg în biserica nouă, cea cu hramul Izvorul Tămăduirii.

E deja aglomerată și mă așez în naos, aproape de sfintele moaște ale Sfîntului Irodion (starețul mănăstirii pînă în 1900, ale cărui rămășițe au fost găsite în 2009, în cimitirul devastat de soldații germani în Primul Război Mondial). Din locul în care stau văd doi ieromonahi (preoți-calugări) care oficiază Sfînta Liturghie, asistați din strană de un cor format din șapte-opt viețuitori, toți slabi ca niște diapazoane.

E semi-întuneric. Din pictura interioară nu se pot vedea fețele sfinților, ci doar aureola, care reflectă puțina lumină venită prin turle. Pînă la urmă, cam asta rămîne dintr-un om după ce i se uită chipul: faptele sale.

În timpul Heruvicului, la ieșirea cu Sfintele Daruri, nivelul capetelor a scăzut cu un metru. Credincioșii sînt în genunchi. Se văd și mai bine siluetele sutelor de sfinți de pe pereți. Un adevărat insectar. Ca în nici un alt lăcaș. Arhitectura este specială, fiind vorba despre două biserici „suprapuse” parțial, din cauza pantei în care se află construcția. În partea de jos, pictură cu teme din perioada primară a bisericii, perioada catacombelor și a prigoanelor – se pot observa aproape toți sfinții martiri ai vremii, din toate ariile geografice. Pe cînd în partea de sus a bisericii se află sfinții importanți de după Edictul de la Milano (313) și pînă-n zilele noastre.

Finalul slujbei, predica, mă surprinde din nou în curtea mănăstirii, încercînd să recapitulez geografia locului: în centru sînt cele două biserici, în Vest sînt amplasate chiliile și stăreția, lîngă care se află pangarul și poarta de intrare. În Sud sînt trapeza și alte cîteva anexe mai noi. În Nord sînt cîteva mici încăperi unde se pot aprinde lumînări. Dincolo de biserici, înspre Est, se zărește un mic foișor cu scenă unde, probabil, vara se fac slujbele arhierești sau în aer liber. Trec cîteva minute pe la pangar, un loc bine aprovizionat, unde se găsesc de toate, de la icoane și cărți teologice pînă la siropuri, zacuscă și magneți de frigider.

Verific în apropiere programul autobuzelor. În cam 20 de minute va trece singura firmă de transport (particulară) care ajunge în zonă. Mai e timp de aprins niște lumînări. Una pentru cei ce sînt, una pentru cei ce nu mai sînt și una celor pentru care nu se mai roagă nimeni. Lumînările se aprind întotdeauna de la alte lumînări care ard deja în același loc și sînt gata sa se topească. Iar cele care vor fi așezate mai tîrziu vor fi aprinse de la cele pe care le-am aprins eu. Astfel, același foc arde și acum.

Ies în șosea pentru a aștepta autobuzul. Chiar lîngă mine sînt cîteva scări spre Locurele, schitul care aparține de Mănăstirea Lainici, aflat la mai puțin de un kilometru distanță. Acolo, în 2012, mai viețuiau trei monahi. Unul dintre ei, coborît pentru Liturghie la Mănăstire, urca din nou scările spre munte, după ce, la poale, se jucase și mîngîiase un cîine pribeag și spusese niște glume unor copii care se zbenguiau în stație, lîngă mine.

Tîrziu, l-am recunoscut. Era călugărul rotofei din curtea mănăstirii.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

INTERVIU

„Unii confrați vor să fiu doar profesor, ca să nu deranjez viața de concert”

Publicat

pe


Interviu-Express


Încă din luna decembrie a anului trecut îmi doream un interviu cu pianistul Viniciu Moroianu, după ce asistasem la concertul susținut de dumnealui la Sala Radio, de Ziua Națională a României (unde a interpretat copleșitor, inenarabil Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54, de Schumann). Am reușit să ne întîlnim abia în această primăvară, pe 15 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București. Acolo, în Cancelaria instituției, s-a și desfășurat convorbirea care urmează. I-am spus distinsului muzician că mi-ar plăcea să rezulte un interviu preponderent „biografist”. Care să strîngă amănunte mai puțin cunoscute, dincolo de ceea ce putem lejer afla pe Internet sau în broșurile din sălile de spectacol. Cu îngăduința/„complicitatea” dumnealui, chiar așa a ieșit dialogul nostru. Un interviu preponderent„biografist”, fără fracul și papionul din fotografii – însă la același standard al eleganței –, care adună mai ales secvențe memorialistice. Destule, inedite. A fost, cum veți vedea parcurgînd sumarul acestui număr al revistei noastre, o întîlnire rodnică. Îi mulțumesc și aici pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o. Reperele activității concertistice și discografice a lui Viniciu Moroianu le puteți găsi pe pagina de Facebook a artistului. Tot acolo sînt anunțate și recitalurile dumnealui. Acum, vă invit să descoperim împreună, altfel decît îl știm de pe scenă sau din caietele-program, un mare artist. De o modestie pe măsura harului său.



Tocmai mi-am închis telefonul. Pornind de la acest lucru, vreau să vă întreb, stimate domnule Viniciu Moroianu: e un deranj cînd mai auziți din sală, în timpul recitalurilor dvs., soneria telefoanelor?

– Pentru mine este, într-adevăr, un deranj. Poate ați auzit în timpul Festivalului „Enescu” artiști care spun că nu îi deranjează deloc asemenea zgomote, că e bine să vină lumea la concerte… Nu știu, totuși, cît de sinceri sînt unii dintre ei! A da viață unei partituri presupune un efort de concentrare și de coeziune a mesajului pe care îl trimiți să treacă rampa și atunci sigur că orice zgomot, mai mult sau mai puțin strident, te perturbă. În același timp, trebuie să fim căliți și să ducem discursul muzical mai departe, sperînd ca acele zgomote să dureze cît mai puțin sau să se întîmple cît mai rar!

Înainte de ´89, la Conservator s-a făcut minimum de politică

Mi-ați spus dimineață, telefonic, să ne vedem la Conservator. Denumirea oficială a acestei instituții este Universitatea Națională de Muzică din București. Care era titulatura în anii studenției dvs.?

– Pe atunci, se numea Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. A rămas în limbajul curent această denumire de origine franceză. S-a schimbat de mai multe ori denumirea pînă să se ajungă la cea de acum. Și din rațiuni de reprezentare, de finanțare, ca să înțeleagă ministerul de resort mai bine cine sîntem și ce vrem! Mai de mult, această instituție s-a numit Academia Regală de Muzică. Dar denumirea de Conservator a rămas adînc întipărită. Inclusiv în limbajul studenților. Este instituția unde m-am format și toți vorbim despre ea folosind acest titlu.

– Ați devenit student al Conservatorului în 1981…

– Așa este.

– O perioadă care, din punct de vedere politic și nu numai, nu era prea fericită. Cum simțea un tînăr artist realitățile acelei epoci, ce împliniri putea afla?

– Situația acelor ani nu e chiar atît de ușor de cîntărit în puține cuvinte. Sigur că aparțineam sau ne formam să devenim membrii unei bresle despre care nu prea se înțelegea de ce face umbră pămîntului. Lucrurile se atrofiau, se stricau de la an la an. Promoțiile de după mine au luat, cu fiecare an, viața în piept încă mai dur decît promoția noastră. Așa cum, invers, colegii mei cu 1-2-3-4 ani mai vîrstnici au mai prins niște trenuri, care s-au blocat în stații cu fiecare an care a trecut. Examenul de admitere era foarte drastic, locurile se tot împuținau… Prin urmare, eram foarte motivați să facem performanță. Eram puțini, ne cunoșteam între noi, exista o solidaritate, exista o dorință de a ne ajuta, de a ne bucura unii de succesele celorlalți. Am prins o generație aleasă de profesori, formați în perioada interbelică, care ne-au fost modele. Totuși, în această instituție s-a făcut minimum de politică. În afară de portrete și lozinci, s-a vorbit despre arta înaltă în sălile de curs și în sălile de instrument. Profesorii încercau din răsputeri să ne sprijine, să ne fie alături. Ne era tot mai mult tăiat contactul cu Occidentul, pașaport primeam cu imensă greutate. Funcționa prezumția de vinovație că nu ne vom mai întoarce, ceea ce se tot întîmpla cu colegii mei. Din ce în ce mai mulți rămîneau în străinătate.

Cînd am absolvit, posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero

– V-a tentat și pe dumneavoastră acest gînd?

– Da, am cochetat cu gîndul acesta. Însă m-am întors de fiecare dată în țară. Finalmente, nu regret, deși anii aceia au însemnat destule sacrificii și privațiuni. Revenind la ce m-ați întrebat, atmosfera artistică în sine nu era neapărat sumbră. Dar asta se datora mai ales unora dintre profesori, care erau de mare calitate. Unii au emigrat în timpul studenției mele. Am avut norocul să-i prindem o vreme. A fost un mare privilegiu. Cum spuneam, lucrurile se înrăutățeau de la an la an. Eu am dat pe 6 locuri la pian, după mine au fost 5 și, după aceea, pînă în ´89, numai 3. La celelalte instrumente, locurile erau și mai puține, au fost chiar și ani închiși. Lucruri triste… Promoția care termina cînd am intrat eu a prins ultimul așa-numit an de specializare, ceea ce se cheamă astăzi masterat, care însemna un post mai bun, de solist de stat la o filarmonică. Exact cînd am intrat eu, acest an cinci s-a desființat. Posturile în București și în orașele mari s-au redus aproape spre zero. De exemplu, cînd am terminat eu, pentru București posturile erau închise. Se putea obține, prin detașare, un post într-o orchestră filarmonică din țară. În nici un caz în Capitală. Ca absolvent de Pian, aveam de ales între a lucra în sistemul culturii – în cămine culturale și în școli populare de arte – sau învățămînt, unde lucrurile erau și mai complicate. Am prins un post în cultură. Am făcut o navetă de patru ani, la Tîrgoviște, la Școala Populară de Artă. Acolo, la Tîrgoviște, am dat și definitivatul, în iunie ´89. Ulterior, nu mi-a folosit la nimic acest examen. Anii de navetă au fost o experiență dură.

– A fost o navetă feroviară?

– Da.

N-am vrut compromisuri pentru a obține pașaport

– Se întîmpla să și rămîneți în oraș peste noapte?

– Mergeam două-trei zile pe săptămînă. Din fericire, n-am avut normă întreagă. Rămîneam peste noapte în oraș, ca să folosesc la maximum timpul pentru predare. Încercam să și studiez acolo, împărțeam timpul foarte atent, ca să pot folosi niște piane bune pe care le avea școala. În restul săptămînii, eram liber. În acei patru ani de navetă, stagiunile muzicale au mers în continuare, am avut stagiuni dense. Mi-am propus, neexistînd vreo încurajare oficială în acest sens, să prezint mereu lucrări noi, să aleg cele mai provocatoare partituri. N-am contramandat, n-am amînat nici un concert în acei patru ani. Dar, încă o dată spun, a fost o experiență dură. Inclusiv din punct de vedere alimentar. În această privință, lucrurile stăteau atunci mai rău în provincie decît în București.

La Tîrgoviște erați profesor de pian?

– N-am predat pian, era o răspundere care m-ar fi acaparat prea mult. Țineam cu dinții să-mi continui stagiunile de concerte la un nivel cît se poate de înalt. N-am primit pașaport în anii aceia… În sfîrșit, au pățit-o atîția! Sau cine n-a pățit-o, a făcut niște compromisuri morale pe care eu, unul, n-am vrut să le accept. La Tîrgoviște am făcut corepetiție de muzici de toate felurile, inclusiv de muzică populară, de muzică ușoară. În oraș se desfășura Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur”. Am încercat cu elevii de la canto – unii dintre ei mai mari sau chiar mult mai mari decît tînărul stagiar care eram atunci – să am un dialog pe linie profesională care m-a ajutat, prin aura artei, să-mi înving o anume timiditate. Le-am cerut să fie cît mai onești în ceea ce fac, să lupte cu kitsch-ul și impostura care se revărsau atunci, și cred că, într-o mare măsură, și acum, pe canalele media.

Oaze de spiritualitate la Tîrgoviște

– Unde locuiați? Cum era orașul?

– Am schimbat mai multe gazde. Orașul era sărac, fără viață muzicală, dar cu niște intelectuali izolați pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale și care știau muzică așa cum nu știau mulți de aici. Melomani care se informau din cărți, din discuri și care erau foarte avizați. Se stătea la coadă la cărțile rare. Unele manifestări culturale care n-au mai avut loc în București au fost mutate la Tîrgoviște. De exemplu, Zilele Cărții Sovietice. Am găsit la Tîrgoviște, în ´87, un album de icoane Rubliov. În București nu se găsea, l-am luat de acolo. Iarăși, Zilele Culturii Israeliene, cu tot felul de cărți de istorie pe care era important să le știu. Trilogia cunoașterii de Blaga am cumpărat-o tot din Tîrgoviște, în București n-am găsit-o nicăieri. Ajunsesem să am o legătură cu un librar de la Casa Cărții, care mi-a păstrat unicul exemplar din Trilogia cunoașterii sosit la Tîrgoviște. Din Istoria religiilor a lui Eliade, un volum sau două le-am luat de-acolo, nu din București. La un moment dat s-a găsit, cu un preț mare pentru bugetul omului de rînd, integrala simfoniilor lui Gustav Mahler, pe 14 L.P.-uri, din Cehoslovacia. Era 44 de lei un disc. S-au cumpărat! Așa ceva nu putea fi cumpărat de niște snobi. Au cumpărat cunoscători care au dat ultimul ban din casă pentru a asculta o muzică înaltă. Au fost niște repere. Am cunoscut acolo doi pictori care erau, ca preocupări și ca artă, sincroni cu continentul.

– Ați avut prilejul să întîlniți și scriitori?

– L-am cunoscut pe Constantin Manolescu. Erau reuniuni ale unor intelectuali care vorbeau despre altceva decît despre cenușiul vieții de fiecare zi. Plus, monumentele istorice. Curtea Domnească, mănăstirea Stelea a lui Vasile Lupu, mănăstirea Dealu erau oaze de spiritualitate, pe care le-am căutat. Maica stareță Eufrasia de la mănăstirea Dealu avea în chilie o bibliotecă impresionantă și vorbea o limbă franceză foarte frumoasă. În acei ani, părintele Sofian picta biserica mănăstirii Dealu. L-am văzut pe schele, la mare înălțime, era șef de șantier și duhovnicul mănăstirii. Astfel de momente te încărcau, te făceau să reziști și îți dădeau o speranță adîncă.

Am avut pian și pick-up în casă de cînd mă știu

– Ați vorbit mai devreme despre calitatea deosebită a unora dintre profesorii pe care i-ați avut la Conservator. Dvs. proveniți dintr-o familie selectă. Tatăl dvs., Mihai Moroianu, a fost un distins arhitect și muzicolog, autorul unei monografii Anton Bruckner. Unchiul dvs., fratele tatălui, a fost compozitorul și medicul Bogdan Moroianu. Cît a contat în formarea dvs. această familie?

– Foarte mult! Am avut un mediu ideal în familie, am fost înconjurat de iubitori de muzică. Atît tata cît și unchiul m-au ajutat foarte mult. Am avut pian în casă de cînd mă știu, am avut pick-up în casă de cînd mă știu. Muzica răsuna tot timpul la noi în casă! Iar tata, deși a profesat toată viața arhitectura, a avut un talent deosebit în muzică, cînta bine la pian, compunea, este autorul a două cărți de muzicologie. Mi-a dăruit totul! În același timp, am avut în casă o bibliotecă vastă, așa că am îmbrățișat de timpuriu fenomenul artistic în ansamblul lui. Am avut, iarăși, norocul ca, de la vîrste mici, niște mari maeștri să stea benevol în preajma mea. De la 9 ani am avut privilegiul de a lucra cu Doru Popovici, mai tîrziu cu Pascal Bentoiu, cu dirijorul Constantin Bugeanu. Pe toți i-am cunoscut grație profesoarei mele de pian, Marta Paladi. Aveam foarte multă nevoie de acești magiștri. Astfel de discipline se predau, în învățămîntul oficial, doar de prin clasa a IX-a mai de mult și abia în facultate acum. Pregătirea unui tînăr s-a tot redus. Or, eu am avut un sprijin extraordinar și nu-mi pot imagina devenirea mea muzicală fără aceste completări esențiale, cu mult peste cele oferite de învățămîntul muzical.

Mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas

– Sînteți născut în București, sînteți bucureștean. Ce locuri îndrăgiți în această metropolă?

– Provenind dintr-o familie de arhitecți – nu numai tata a fost arhitect, ci și mama, sînt mai multe generații de arhitecți în familia noastră –, cred că am moștenit curiozitatea și bucuria de a privi artistic și tehnic o casă frumoasă. De aceea, mă încîntă moștenirea arhitecturală a Bucureștilor, atît cît a mai rămas, căci, din păcate, generația noastră a trăit dispariția dureroasă a unor monumente; o dispariție care, din păcate, continuă și astăzi. Prin urmare, îmi place cartierul de La Șosea, din preajma Statuii Aviatorilor. În clădirea care este acum sediul Institutului Cultural Român,  fosta casă Malaxa, a funcționat, pînă în anii ´80, Ateneul Tineretului, găzduind stagiuni de concerte… Apoi, îmi place cartierul de la Biserica Sfîntul Elefterie, Cotroceni. Îmi plac și case izolate dintr-o zonă sau alta. Eu însumi locuiesc într-un cartier care a scăpat miraculos de la demolare, lîngă Hala Traian – Izvorul Rece, în sectorul 3. Am înțeles că era în plan pentru primele luni ale anului 1990 să fie demolat…

Acolo ați copilărit?

– Din ´71, stau acolo. Deci, locuiesc de niște decenii în aceeași casă, o casă frumoasă, a cărei izolare mi-a îngăduit și îmi îngăduie să studiez oricînd la pian. Un alt mare privilegiu. Sînt încă destule locuri frumoase în București. Mă doare cînd văd că nu întotdeauna sînt îngrijite sau renovate corespunzător. Nu toți concitadinii noștri au simț civic. Asta, pînă la urmă, reprezintă o problemă de mentalitate. Acest oraș, repet, are locuri foarte frumoase, inserții de Mic Paris, care ar trebui îngrijite și apreciate mai mult. Mă gîndesc la clădirile de patrimoniu, cum sînt Palatul Cantacuzino, unde se găsește Muzeul „Enescu”, Ateneul Român, care mă fascinează de decenii…

Discurile și partiturile de la magazinul „Muzica”

– Bănuiesc că de mic mergeați la concertele de la Ateneu, de la Sala Radio…

– Da, am împletit ascultatul muzicii pe viu cu ceea ce îmi ofereau acasă radioul și discurile. Am cumpărat masiv discuri și cărți.

De unde cumpărați discurile?

– De la magazinul „Muzica”. Tot de acolo cumpăram și partituri, care sînt marea problemă a generațiilor de azi. Tinerii artiști le comandă pe Internet, fără să știe neapărat ce ediții găsesc. Era foarte importantă ideea de partituri în album, în care aveai, să spunem, sonatele lui Beethoven în trei volume, sau lucrări de Chopin pe genuri, puteai să încadrezi cutare piesă în ce s-a mai compus în acel gen, să descoperi evoluția stilistică… Astăzi, se extrag numai paginile pe care le ai de învățat. Ideea de a avea o bibliotecă muzicală acasă, o bibliotecă de partituri și de cărți, nu poate fi înlocuită de nimic.

La 14 ani, am publicat o cărticică de proză

– Domnule profesor, citeam că Dinu Lipatti avea mai multe pasiuni: asambla aparate de radio, era atras de fotografie, îi plăcea să șofeze, croșeta… Dvs. aveți sau ați avut asemenea, să le spun așa, „excentricități”?

– Îndemînare manuală am avut, dar nu prea am exersat-o în afara pianului. Viața în fața instrumentului, studiul și diversele greutăți ale sistemului de învățămînt care mi-au ocupat de dimineață pînă seară anii m-au făcut să mă concentrez la maximum pe ceea ce am simțit dintotdeauna ca pe o vocație. Dar, în afara studiului muzicii pe multiple planuri, am făcut literatură, destul de serios, la un moment dat, în anii de gimnaziu. Cred că a fost singurul lux pe care mi l-am putut permite. Am făcut parte din Cenaclul literar al Palatului Pionierilor în anii ´70, pînă să dispară. A fost o experiență aparte. Cenaclul era condus de poeta Veronica Porumbacu, care a pierit în cutremurul din ´77 și care era un mentor, era o adevărată flacără pentru generația noastră. M-a încurajat, am fost publicat în antologii pionierești. Scriam proză. Cu cîteva luni înainte de cutremur, mi-a apărut și o cărticică, la editura Litera, care se numește Diezul de aur. O cărticică de legende și povești. În paralel, am făcut intens compoziție, mi-am prezentat lucrări, vocale și de pian, la Ateneul Tineretului, despre care vă vorbeam. Mi s-a și tipărit, în 1978, un lied pe versuri de Magda Isanos [în broșura Caleidoscop pionieresc, apărută la editura „Ion Creangă”, n.m./A.D.]. Am compus, pînă am intrat în facultate, cît am putut de mult. Fiecare moment liber sau vacanțele le-am dat creației. După aceea, timpul mi s-a tot îngustat. Sper să revin cîndva la această îndeletnicire. Am rămas cu o anumită îndemînare de a scrie sau de a stiliza texte, de a redacta partituri. Acum, învățămîntul ne obligă să îndrumăm lucrări de licență și de master. Studenții nu sînt neapărat pregătiți, nu fac filologie. Li se cere, pe lîngă instrument, o parte teoretică scrisă, cu rigorile ei. Așa că această abilitate m-a ajutat. Sînt recunoscător unor mentori pentru asta. Întîlnirea cu maestrul Gabriel Amireș a fost decisivă pentru a mă orienta, cu prioritate, spre performanța pianistică.

Relație ambiguă cu matematica

– Încerc uneori să-mi imaginez cîte ceva despre cei cu care stau de vorbă. Nu-mi dau seama de ce, în cazul dvs., mi-am imaginat că sînteți și un foarte bun șahist.

– Nu știu șah! Dar, într-adevăr, i-am admirat întotdeauna pe șahiști. Mi se pare un sport al minții extraordinar. Am fost silit de viață să-mi reduc preocupările, să storc maximum de performanță din arta muzicală, să citesc mult, să mă informez mult. Plus alte lucruri pe care viața te obligă să le faci. Probabil că există niște legături între alambicatele combinații armonice ale sunetelor pe care încerc să le fotografiez cu ochii minții și să le rețin printr-o logică muzicală, printr-un echilibru al secțiunilor, al rezolvărilor armonice, cu combinațiile și logica șahului. Cu matematica am avut, să spun așa, o relație ambiguă! Geometria mi-a plăcut, algebra mai puțin. Dar am în familie muzicieni performanți, proveniți din arhitectură și inginerie. Am doi veri care sînt cercetători în matematică: Sergiu și Andrei Moroianu. Mama lor a fost membru corespondent al Academiei Române pe linie de matematică. În fine! Da, șahul a rămas un teritoriu la care mă uit cu jind și care cred că este fascinant inclusiv pentru un muzician.

Lumea artei este foarte dificilă

– Soția dvs. este o excelentă violonistă, doamna Mioara Moroianu, membră din 1990 a Filarmonicii „George Enescu”. Ce înseamnă pentru dvs. să aveți alături o persoană cu care împărtășiți aceleași bucurii și crezuri artistice?

– Lumea artei este foarte dificilă. Există un raport între problemele inerente, de zi cu zi, și stările înalte, de performanță și autoperfecționare continuă. Reducînd, sînt două căi posibile: să ai lîngă tine un om de aceeași profesiune, care să te înțeleagă, care să te ajute să depășești probleme, momente de neîncredere, lovituri pe care ți le dau viața sau confrații. Cel puțin la noi în țară nu sîntem scutiți mai nicicînd de așa ceva. Asta ar fi o variantă. Cealaltă variantă ar fi să ai lîngă tine pe cineva devotat, dar de altă meserie, care să vegheze din off, din umbră și să-ți ofere un echilibru, fără să fie propriu-zis implicat în fenomenul artistic, fără să existe riscul de ciocnire de orgolii, de concurență – astea sînt cele mai cumplite într-o căsnicie de artiști. La mine a fost varianta primă, în sensul ideal. Pot să spun că am avut și aici o minunată șansă, să am alături un muzician de mare probitate și modestie, cu calități care m-au fascinat și fără de care nu se poate face artă înaltă. Încercăm să ne sprijinim reciproc cît putem de mult și să ne „certăm” unul pe altul că celălalt este prea modest…

Vedem cum cîștigă cei care sînt mai tupeiști, care dau telefoane mai des

Dacă-mi îngăduiți, am observat la dvs., urmărindu-vă în unele emisiuni disponibile pe YouTube, o modestie din altă epocă…

– După mulți din jurul nostru, e un mare defect acest lucru. Destui pătrund în prim-plan cu coatele și cu un soi de tupeu și de obrăznicie străin de arta înaltă. Pe de altă parte, la noi, în materie de artă, instituția impresariatului, dispărută după Război, nu a mai renăscut. În domeniul muzicii clasice, lipsesc acei intermediari calificați, care să știe să propulseze artistul, să-l scutească de discuțiile cu instituțiile de concert, de spectacol, cu omologii din alte țări… Trebuie să ne luptăm singuri cu decidenții culturali, mai mult sau mai puțin competenți, mai mult sau mai puțin dispuși să sprijine valorile muzicale destul de puține care mai sînt în țară. Aș sublinia cu tristețe că aparțin unei generații care este, în mare parte, descompletată. Mulți dintre colegii mei nu mai sînt în țară, au emigrat. Și atunci, sigur că se simte un gol între generațiile mai vîrstnice și cele tinere. Generații tinere care ne consideră pe noi vîrstnici în acest moment! Trebuie să ne zbatem mai mereu singuri, să încercăm să luptăm cu reținerea și cu modestia pe care le cer slujirea cu răspundere a actului muzical. Vedem cum cîștigă cei care sînt mai insistenți, mai tupeiști, care dau telefoane mai des. Din comoditatea sau ignoranța unor oameni din birouri sînt programați să cînte, sînt trimiși în străinătate să reprezinte țara nu neapărat valori, ci cei care se dovedesc mai insistenți. Ne luptăm cu această situație și nu este ușor deloc. Revenind la ce m-ați întrebat adineauri, am găsit un partener de viață minunat. Din păcate, nu avem mult timp să cîntăm împreună. Viața artistică a fiecăruia nu ne oferă prea des această posibilitate. Eu am concertele mele, soția mea este membră performantă a primei orchestre a țării, Filarmonica „George Enescu”. Sînt activități care ne storc de puteri, dar într-un mod plăcut. Încercăm să fim de folos societății cît putem de mult, s-o îmbunăm și să-i inoculăm încredere, să-i arătăm că trebuie să existe și lucruri frumoase în viață.

Amintiri din decembrie 1989

– Am notat, pregătind acest interviu, o întrebare despre decembrie 1989. Aveați atunci 27 de ani. Cum ați trăit acel moment, ce sentimente v-au încercat, unde erați?

– Sînteți primul care mă întreabă asta de atunci! Absolut primul!

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze acest lucru…

– Spre spaima celor din jur, care mă implorau să mă păzesc, am vrut să trăiesc în stradă acele evenimente. Mi s-a părut firesc, simțeam că așa trebuia să fac. Voiam să fiu martor al evenimentelor, voiam să mă îmbogățesc cu ceva pe viu. De aceea, în 21 decembrie am stat ore în șir în Piața Universității, pînă seara tîrziu, la baricadă, cînd a început să se tragă mai puternic. Pe 22, iarăși, am stat în oraș pînă spre seară. Cu destul risc, am stat și în 14-15 iunie 1990, la mineriadă. Dar și în ziua de 13 iunie am văzut, ca un fel de reporter, momentele cheie din tot ce s-a întîmplat în perimetrul Pieței Universității și la Ministerul de Interne. Am umblat mult prin oraș în acele zile. Mi se părea că sub ochii noștri se scria istoria și consideram că nu pot lipsi. M-am nimerit la Tîrgu Mureș în prima zi a confruntărilor interetnice din martie 1990. Am participat, în aprilie-iunie 1990, cît am putut, la demonstrațiile din Piața Universității. Sigur că am făcut-o – așa mi s-a părut firesc – cu discreție, fără să încerc să mă fac văzut și să mă bat cu pumnul în piept că am fost în Piață, cum au făcut unii după aceea, amintind poate indecent de des acest lucru.

Asta mă îndeamnă să cred că nu aveți certificat de revoluționar…

– Nu este cazul. Mi-aduc aminte cum s-au scris, cu vopsea, versurile din „Deșteaptă-te, române!” în 21 decembrie, pe la 6 seara. Eram la cîțiva metri distanță, am văzut cum s-a scris literă cu literă. Băteau clopotele de la Biserica Colțea. Lucruri care nu se pot uita. M-a ferit Dumnezeu să mi se întîmple ceva rău în mulțimea aceea de oameni. Am trăit ca o dramă personală secerarea atîtor sute de oameni. Mai aud și acum vocile unora dintre ei. Au fost momente care mă vor bîntui toată viața. La fel, cutremurul din ´77, cînd au pierit mari artiști. Între aceștia, și tînărul pianist Tudor Dumitrescu, despre care astăzi, din păcate, se vorbește atît de puțin… Am amintit-o pe poeta Veronica Porumbacu, de care am fost apropiat la acel cenaclu de la Palatul Pionierilor. Eram elev de liceu atunci, în ´77. După cutremur au început și amputările masive de fond arhitectural din București. Sînt momente care m-au marcat și, într-un fel, m-au construit. Am simțit nevoia să cunosc momentele cheie ale convulsiilor postrevoluționare, să le știu în toate nuanțele și în toate amănuntele. Dacă nu direct, pentru că nu am putut participa întotdeauna la ele, atunci măcar din surse credibile. Și cred că oricine ar trebui să facă acest lucru.

Cu Teatrul Evreiesc de Stat în Berlinul de Est

– Încă făceați naveta la Tîrgoviște în decembrie 1989?

– Nu. În urma definitivatului, am reușit, în sfîrșit, cu legile de atunci, să pot da un concurs în București. În toamna lui ´89, am concurat pentru un post de corepetitor cu studii medii la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am stat un an. A fost o altă experiență culturală interesantă, după anii de la Tîrgoviște. Am avut și o participare internațională cu teatrul, în ianuarie 1990. Era al doilea turneu artistic postrevoluționar, aprobat în ultimul moment. A fost un spectacol muzical, cu 4 actori, între care Maia Morgenstern. Altă experiență interesantă. Am fost în Berlinul de Est. Poarta Brandenburg se deschisese. Noi nu puteam trece cu pașaport din Est în Vest, dar est-berlinezii puteau, pentru o zi, cu obligația să se întoarcă seara. Plecau dimineață și se întorceau seara.

Cum era atmosfera în Berlin, plutea în aer ideea de reunificare?

– Cred că da. În noiembrie ´89, a căzut zidul. Se simțea, într-adevăr, un aer de libertate. În același timp, mi-aduc aminte cît de cald a fost primită delegația noastră. Se uitau la noi ca la niște eroi, pentru ei eram niște oameni care au învins balaurul! Atunci, în Berlinul de Est se schimbau lei, cot la cot cu alte valute. Ne-am simțit mîndri. Istorie… Cînd ne-am întors, n-am putut ateriza imediat. În aceeași seară sosea în România, după zeci de ani, Ion Rațiu. Avionul nostru a aterizat la Constanța, pentru că pe „Otopeni” se organizase o primire oficială pentru Ion Rațiu. În fine! În lunile acelea am fost, ca angajat la teatru, destul de liber. Am cunoscut și mi-am descoperit propriul popor. Cu toate dezamăgirile de mai tîrziu. Iar în 1990, s-au deschis, în sfîrșit, concursurile la Facultate și am putut intra asistent. Nu la Pian, ci la Muzică de cameră. Peste 4 ani, am ajuns, prin concurs, la Pian principal, unde sînt și astăzi.

Trebuie să fim mai grijulii cu tinerii

Am simțit, în mărturisirile dvs., umbra unor dezamăgiri. Care este cea mai mare dezamăgire pe care o purtați cu dvs.?

– Am încercat de cînd am absolvit facultatea, în ´85, să obțin un post de solist concertist, să pot propune, în stagiuni, integrale de lucrări, cicluri tematice… Nu s-a putut niciodată. A rămas o neîmplinire de viață. Dar am încercat, ca outsider, să marchez stagiunile muzicale cît am putut mai bine. Și, de asemenea, am încercat să-mi îndeplinesc cît mai bine misiunea din învățămînt.

– Vă împlinește profesoratul?

– N-am crezut că învățămîntul o să fie o a doua vocație! Unii confrați influenți mi-au creat imaginea de profesor care mai cîntă în timpul liber; aici ar fi locul meu, ca să nu deranjez viața muzicală, viața de concert. Mă lupt cu ștampila aceasta de mulți ani. Dar am considerat că a face învățămînt este o responsabilitate uriașă. La fel ca pe scenă. Învățămîntul nu e doar un mijloc de a-ți rotunji niște venituri. Normele sînt mari, răspunderea este și mai mare. De la 4 studenți în anii ´90, azi avem 10, ceea ce înseamnă o răspundere uriașă de timp, care nu se poate cuantifica. Dacă vrei să duci niște tineri spre performanță, trebuie să te implici foarte serios. Să le alegi programe de concursuri, să mergi, pe cît se poate, la concertele lor, precedate de repetiții de sală. Toate acestea sînt în plus față de ce faci cu ei la catedră. Oficial, doar o oră și un sfert pe săptămînă lucrăm cu ei. Însă cu cei performanți e nevoie de mult mai mult timp. Au fost bucurii și aici. Nu e ușor, fiindcă studenții se schimbă de la an la an, ca mentalitate și determinare, însă talente apar tot timpul. E un lucru miraculos și ar trebui să fim mai grijulii cu tinerii, să îi ajutăm să devină profesioniști, să fie cît mai dedicați și mai culți în ceea ce fac. Mă străduiesc să pun o cărămidă și aici!


Fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate de colegul nostru, Mihăiță Stroe, cu ocazia recitalului extraordinar susținut de maestrul Viniciu Moroianu pe 25 martie a.c., în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „I love Lipatti”, un festival creat de regizoarea Alice Barb, în 2017. Evenimentul, petrecut între 19 și 25 martie 2018, cu intrare liberă, la Casa Artelor „Dinu Lipatti” din București, a oferit melomanilor, seară de seară, un program dens, la care și-au adus contribuția numeroși artiști. Astfel, timp de o săptămînă, în frumoasa clădire din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 unde a copilărit Dinu Lipatti au fost conferințe, au fost recitaluri, a fost o expoziție fotografică și, de asemenea, a fost proiectat un film documentar. Toate acestea consacrate marelui muzician român. Iar pe 25 martie, pianiștii Horia Maxim și Viniciu Moroianu au dăruit publicului „Integrala lucrărilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru