Facebook

REPORTAJ

Cîinele deltei

Publicat

pe

Delta Văcărești. Am descoperit-o aproape din întîmplare în anul 2011. În perioada respectivă, mergeam adesea pe șoseaua Olteniței, dar mereu în grabă. Observasem că în spatele primului rînd de blocuri nu pare a fi nimic construit pe o distanță semnificativă și mă întrebam, de fiecare dată cînd treceam pe acolo, oare ce anume împiedică năvalnica ascensiune imobiliară? Într-una dintre zile, m-am abătut de la traseul meu obișnuit și am început să parcurg mici străduțe care nu păreau a duce nicăieri. Și cînd, într-un final, am ajuns la „capătul de linie”, un gard metalic ruginit de vreo doi metri înălțime, stivuit de gunoaie, curiozitatea nu mi-a fost pe deplin satisfăcută. Nu vedeam încă bine ce e dincolo. Așa că am căutat, cu perseverența copiilor care-și explorează cartierul în primii ani de viață, o poartă, o gaură mai mare, orice mi-ar fi permis să pătrund în spațiul misterios. Odată găsită calea de acces, am pășit cu o bucurie neașteptată pe un dig care împrejmuia ceea ce eu consideram a fi o imensă mlaștină. Am zărit o platformă de ciment construită pe buza digului și m-am așezat acolo după ce am îndepărat cu vîrful pantofilor cîteva cioburi de sticlă. Mi-am aprins o țigară. La picioarele mele se așternea acest fantastic colț de natură. Stuful se lăsase în voia vîntului, unduind mlădioase valuri vegetale, ochiuri de apă se iveau timid ici-colo, arbuști grupați în mici formațiuni făceau pandant complexului rezidențial conturat la orizont. Peste toate trona o familie de rromi care se gospodărise, cum putuse, acolo. O căsuță improvizată și alte lucruri trebuincioase împrejurul ei, iar curtea, ei bine, curtea era generoasa deltă urbană. Nu-mi dau seama cît timp am stat acolo, așa, privind spectacolul genuin din inima orașului. Știu doar că încîntarea descoperirii unui loc secret, deși îmi imaginam de pe atunci că nu e nici un secret la mijloc, a stăruit ceva vreme.

De atunci, am mai urmărit, din cînd în cînd, în presă, eforturile de a se obține statutul de parc natural, o arie protejată, deci, prin lege, al acestei zone. Cristian Lascu a semnat, în mai 2012, în „National Geographic”, un articol-manifest în care atrăgea atenția asupra valorii naturale pe care o are insula de verdeață din centrul orașului, o „insulă” care e mai mult decît un simplu spațiu verde, e un veritabil ecosistem. Fotografiile realizate de Helmut Ignat ilustrau impecabil povestea. „Delta dintre blocuri”. Așa se intitula reportajul, printr-o formulare nu doar foarte fericită, ci chiar poetică. Publicarea articolului nu a rămas fără ecou și lucrurile au început să se miște ușor-ușor, asemeni unui bulgăre rostogolit în stratul proaspăt de zăpadă, în favoarea ideii de a ocroti perimetrul. În momentul de față, există o Asociație a Parcului Natural Văcărești, a cărei echipă a cîștigat dreptul de a administra ineditul parc urban.

Două inițiative recente de popularizare a Parcului Natural Văcărești mi l-au readus în minte. Este vorba, în primul rînd, despre amenajarea a două trasee de cicloturism cu o distanță totală de 8 km: primul, traseul „Printre bălți”, trece chiar prin deltă, iar cel de-al doilea, „Belvedere”, înconjoară parcul de-a lungul digului, oferind, totodată, ocazia unor priveliști panoramice. Circuitul a fost deschis pentru public pe 29 august a.c. și poartă deviza Biciclești în Văcărești. Cea de-a doua întreprindere a Asociației Parcului Natural Văcărești, și mai actuală, a constat în inaugurarea, pe 14 septembrie a.c., a unui itinerar de observare al speciilor în habitatul lor natural care a devenit, de-a lungul timpului, Delta Văcărești. Proiectul se numește Poteca biodivesității urbane.

Am descărcat cele două hărți de pe site-ul Parcului Natural Văcărești (cea destinată bicicliștilor și cea a punctelor de observare ale speciilor de viețuitoare) și cum cele două se suprapuneau parțial, am hotărît să străbat la pas atît un segment dedicat bicicliștilor, cît și arealul  delimitat pentru „spionii” care vînează cu privirea animale sălbatice.

„Vino cu mine, știu exact unde mergem”

24 septembrie 2017. O zi călduță și luminoasă de toamnă. Imediat ce am ieșit de la stația de metrou Piața Sudului, m-a cuprins o ciudată stare euforică. Am reluat drumul pe care îl făceam cu ani în urmă, pe șoseaua Olteniței, doar că de data asta știam exact unde merg. Am ales să intru în parc din strada Săvinești (una dintre cele trei căi de acces marcate pe hartă) dintr-un motiv mai degrabă sentimental: era foarte aproape de locul prin care reușisem să mă strecor în deltă cînd umblam pe dibuite. Cîteva blocuri nou înălțate, de 10 etaje, m-au derutat pe parcus, nu mi le aminteam acolo sau poate memoria mea funcționează selectiv, înlăturînd discordanțele. Cînd am remarcat același gard metalic ruginit, mi-au dispărut dubiile: eram pe drumul cel bun. Intrarea din strada Săvinești se poate numi cu greu „cale de acces” într-un parc natural. Panoul  impunător și învechit al unei foste fabrici de construcții întîmpină vizitatorii care, abia după cîțiva pași, pot vedea modestul indicator de lemn al rutelor din Delta Văcărești. Am coborît iute rampa în timp ce doi bicicliști urcau domol, ocolind cioburi de sticlă.

Printre bălți și printre bicicliști, mi-am început plimbarea propriu-zisă în parc. Nu știu de ce nu izbutisem să-mi scot din minte pustietatea terenului și mă miram la întîlnirea fiecărei persoane. Și pot să spun că nu au fost puține! Cărarea care mă ghida în explorare era fix cum îi șade bine unui drumușor dintr-o rezervație: nedichisită în nici un fel, doar praf și pămînt și vegetație care încearcă să-și redobîndească drepturile asupra teritoriului. Pe măsură ce înaintam, peisajul devenea din ce în ce mai reconfortant. Nu știu dacă doar stuful sau apa, copacii sau florile de toamnă îmi creau această senzație, cît, mai degrabă, contrastul dintre o mare de verdeață și siluetele blocurilor, furnalelor și magazinelor mari care împînzeau orizontul. Faptul că eram, totuși, în natură, deși vedeam bine că mă aflu în oraș, o contradictorie izolare accentuată și de diferența de nivel dintre Delta scufundată-ntr-o „groapă” și vecinătățile ei, îmi inspirau o liniște pe care, ca orășean, parcă am trișat căpătînd-o. Sigur că mai răzbăteau și sunetele ambulanțelor, dar funcționau doar ca o scurtă trezire la realitate, nefiind, în fapt, deranjante cu nimic.

Am continuat să înaintez, făcînd mici popasuri cu gîndul că poate voi avea norocul chior de a da peste o vidră, o vulpe, o pasăre sau măcar o șopîrlă, deși nu-mi pusesem mari speranțe în atari rendez-vous-uri. Știam că fotografii profesioniști care au imortalizat fauna Parcului Natural Văcărești au stat la pîndă vreme îndelungată. Dintr-o dată, a apărut, în schimb, un cîine mare, maro, care se îndrepta voios către mine. Din spatele lui, un bărbat mi-a strigat preventiv să nu mă sperii, e un cîine blînd, mai mult fricos, săracul. Deoarece nu sesizasem nici o zgardă la gîtul dulăului sperios, l-am întrebat dacă e al lui. Nu, a rămas aici cînd i-au plecat stăpînii. Care stăpîni? Cei pe care îi văzusem și eu, cu ani în urmă, locuind într-o căsuță improvizată chiar în Delta Văcărești. Bărbatul era de prin partea locului și cunoștea bine schimbările aduse parcului. Cunoștea și oamenii deltei. Era o familie de 13 persoane care se descurca, în mare parte, cu ceea ce le oferea natura. Își clădiseră o locuință în jurul căreia săpaseră un șanț pe care-l umpluseră cu apă, apărîndu-se, astfel, printr-o simpatică fortificație. Creșteau porci. Pescuiau știuci pe care le vindeau pentru a obține cîțiva bani. Trăiau simplu și liniștit. Le mythe du bon sauvage.  Cînd aria a fost recunoscută ca Parc Natural, respectiva familie a primit un apartament într-un bloc ANL din Apărătorii Patriei. În timp ce bărbatul care mai arunca, din cînd în cînd, cîte o bucată de pîine cățelului, îmi povestea toate astea, o familie cu trei fetițe s-a oprit să ne ceară indicații. Doreau să afle o scurtătură. Copilele păreau obosite și dezamăgite de excursia duminicală. Auzind că cea mai scurtă cale spre ieșire e cea pe care tocmai intraseră, am înțeles din ochii lor că nu se vor mai întoarce aici prea curînd. Într-adevăr, cît m-am plimbat prin delta urbană, mi-am tot încrucișat drumul cu persoane cvasi-rătăcite. Oamenii se ghidau adesea după oameni, indicatoarele, deși există, nu păreau a-i ajuta. Poate că e nevoie de marcaje ceva mai dese, care să funcționeze asemeni încurajărilor: 800 m, hai că poți, 500 m, încă puțin și așa mai departe. Glumesc, desigur. Deși atunci cînd mergi pe jos, drumul pare că se tot lungește, peisajul nu se schimbă semnificativ, iar puținătatea reperelor în spațiu îți poate induce o ușoară anxietate.

Cîinele deltei își mînca liniștit colțul de pîine și parcă-i mai dispăruse și lui anxietatea după îndepărtarea ultimilor vizitatori. Înainte să-mi continui drumeția, l-am mai întrebat pe respectivul bărbat dacă singurul lăsat în urmă de numeroasa familie a fost cîinele. Au mai abandonat și o barcă spartă, din aia gonflabilă, e pe aici pe undeva, am văzut-o. Aveau tot ce le trebuia. Dar da, numai cîinele a mai rămas aici. Cu cît mă îndepărtam, mai aruncam cîte o privire în spate și mă amuzam de cochetăria patrupedului: voia și nu voia să-și urmeze binefăcătorul, se oprea cerșind o bucată de pîine, apoi mai făcea cîțiva pași în urma lui, iar se oprea, se prefăcea că-și schimbă direcția, primea o altă porție și tot așa. Haios specimen cîinele deltei!

La pas și la pedală

Nu după multă vreme, am ajuns la pavilionul de observații ornitologice. Un loc bun de întîlnire și pentru bicicliști. Majoritatea persoanelor care aleseseră să se recreeze în acea zi liberă în Delta Văcărești veniseră acolo pe două roți. Nu motorizate, regulamentul nu permite. Așadar, pe biciclete. Cupluri sau solitari, familii întregi sau prieteni. Parcul pare să-i atragă mai ales pe pasionații ciclismului. De altfel, pe 4 noiembrie 2017, se va organiza acolo un concurs de mountain bike: Bucharest MTB Race. Și cum, dacă aș fi fost eu însămi pe bicicletă, nu aș fi ratat ocazia de a înconjura, de la înălțime, parcul, am ieșit pe la Asmita Gardens cu ideea de a parcurge măcar jumătate din ruta paralelă cu digul. Din mașinile parcate în fața complexului rezidențial coborau noi grupuri de curioși. Se întrebau, în gura mare, pe unde o fi intrarea. Unde vezi lumea aia multă! Și oamenii continuau să se ghideze după oameni în Parcul Natural Văcărești.

Eu mi-am reluat plimbarea, îndreptîndu-mă, pe jos-pe sus, spre aceeași stradă Săvinești. Cînd nu credeam că mai e posibil să zăresc măcar pana vreunei păsări sălbatice, am văzut trei fazani. De fapt, cred că am speriat trei fazani. Mergeam fără să acord vreo atenție deosebită potecii, privirea îmi era mereu furată de priveliște, delta pare mai frumoasă de aici, îmi ziceam. Și, la nici trei-patru metri distanță de mine, au răsărit dintr-un tufiș, cu un fîlfîit nervos de aripi, fazanii. Am regretat că i-am alungat prin prezența mea acolo și, într-un fel, am și plătit pentru asta după cîteva minute cînd, continuînd să urmez cărăruia pentru biciclete, am fost întîmpinată de o turmă de capre. Deși domesticite, animalele erau întrucîtva agitate pentru că tocmai fuseseră lăsate libere să pască, iar cele mai curajoase dintre ele ajunseseră pînă-n drumeag. Am grăbit pasul puțin înfricoșată. Apoi am rîs singură de răzbunarea fazanilor.

Apoi mi-a pierit zîmbetul. Nimerisem într-o zonă plină de gunoaie. Sigur că pentru bicicliști asta trebuie să fie o imagine care apare și dispare, dar pentru cineva care se plimbă agale, ea rămîne întipărită pe retină. Am căpătat un gust amar și mi-am amintit și de pet-urile răzlețe pe care le băgasem de seamă printre bălți, dar pe care le pusesem pe seama inconștienței cîtorva vizitatori. Dincolo de mormanele de resturi de tot felul, porțiunea respectivă era una destul de pitorească.

Cîteva bojdeuci. Un copil știrb mi-a zîmbit cu cei doi dinți și mi-a mărturisit că nu are cu cine să se joace. Un cățeluș lătra în fața unei uși de dulap pe care erau lipite abțibilduri cu fotbaliști. O gașcă de prieteni încingea un grătar. Muzică. Doi îndrăgostiți înghesuiți unul în celălalt pe platforma de ciment. O tricicletă abandonată. Cioburi. O mașină parcată pe buza prăpastiei. Un localnic căuta curios de la fereastră să vadă dacă recunoaște pe cineva. Și eu. Și eu gîndindu-mă cum de am uitat să întreb care e numele cîinelui deltei. Din patru litere sau cinci sau poate numai două.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Deschideți articolul

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru