Facebook

REPORTAJ

Concert la clasa a II-a cu un muzician de clasa I

Publicat

pe

Miercuri, 4 octombrie, 18:40. În fața Sălii Radio e forfotă. Persoane îmbrăcate elegant, dar nu exagerat, se întreaptă cîte una, cîte două, spre intrare. O fetiță de vreo 5 ani își ridică voinicește genunchii la piept în încercarea de a escalada marile trepte învelite în plăci de marmură. Nu intră în foaier, doar se joacă de-a alpinismul în timp ce familia răbdătoare așteaptă. De altfel, copiii sub vîrsta de 7 ani nici nu au voie în sala de concerte. Deși, cîteodată, bunicuțele reușesc să-și strecoare cumva înăuntru nepoții, încălcînd caraghios „legea”. Niște nepoți care sînt fie foarte cuminți, cocoțați pe o haină împăturită sau pe un ghiozdănel așezate de bunici pe scaune și înduioșîndu-te într-atît încît să pui la îndoială acest regulament; fie sînt neastîmpărați și, după ce au cules suficiente grimase dezaprobatoare, sînt scoși de mînă din sală de către femeile rușinate, la pauză sau, uneori, chiar mai devreme.

Eu, în schimb, nu mă grăbesc. O bătrînă solitară întreabă o tînără la fel de solitară dacă nu are un bilet în plus și pentru ea. Nu avea. Dar a îndemnat-o spre casa de bilete, trebuie să mai fie la casă, uitați, acolo, în partea stîngă. De la etajul doi al blocului de lîngă intrarea de la Sala Radio, cel din strada Temișana, silueta unui bărbat masiv, cu mîinile în șold, pare să vegheze cu superioritate melomanii. Ies din vizorul lui pășind spre foaier.

Nu găsesc programul serii la intrare, dar nu mă îngrijorez, știu că, de cele mai multe ori, unul dintre angajați stă chiar în sala de concerte cu un teanc mare de caiete-program în brațe. Și mai știu, desigur, că repertoriul ales de pianistul Mihai Ritivoiu pentru recitalul solo îi include pe Beethoven, cu Sonata op. 26 în la bemol major, pe Schubert, cu Impromptu op. 90 nr. 2 în mi bemol major și Impromptu op. 90 nr. 3 în sol bemol major, pe Mendelssohn, cu Variațiuni serioase op. 54 în re minor și pe Liszt, cu Sonata în si minor. Nu știu, însă, bisul, și asta e mereu o surpriză pe care o aștept cu interes.

Miercurea austerității

Mă îndrept spre garderobă pentru a-mi lăsa haina, dar doamnele de acolo mă sfătuiesc să o păstrez pe mine pentru că e teribil de frig în sală. Ezit cîteva clipe și decid că e mai bine să-mi asum „riscul” frigului. Recunosc că am făcut-o cu gîndul la toate persoanele pe care le-am văzut, de-a lungul timpului, îngrămădindu-și paltoanele între scaune sau mototolindu-și gecile în poală. Adevărul e că nu mi s-a părut nici răcoare, nici cald, însă nu pot să știu dacă ceilalți spectatori ar încuviința această impresie. În orice caz, bănuiesc că Sala Radio este racordată la sistemul de încălzire al Capitalei, altfel nu-mi explic situația. Iar dacă e așa, ar fi absolut ridicolă așteptarea unui număr de trei zile consecutive în care temperatura să scadă sub 10 grade pentru a beneficia pe deplin de confortul sălii. O sală prietenoasă și, în ciuda dimensiunii, chiar intimă, Sala Radio poate găzdui cel mai numeros auditoriu al concertelor simfonice din țară. Și nu e greu de închipuit cît de nepotrivit ar fi ca cei aproape 1000 de spectatori pe care-i poate primi fie să zgribulească, fie, la îndemnul prietenesc al garderobierelor, să se înghesuie în scaune, printre textile mai mult sau mai puțin foșnitoare. Dar nu a fost vorba despre nici un fel de înghesuială în seara zilei de 4 octombrie.

Ajung, deci, la locul meu. Nici urmă, prin preajmă, de obișnuitele persoane cu broșurile-program în brațe. În jur, lume puțină, fapt care mă determină să pierd noțiunea timpului, să uit că trebuie să fi trecut măcar 10 minute de cînd am sosit și să mă aventurez relaxată în căutarea unui program. Aflu repede că au fost tipărite numai cîteva și că s-au epuizat. Informație care m-a debusolat complet. Cînd aveau să se fi terminat programele dacă doar vreo treime din locurile din sală erau ocupate? Și chiar în momentul în care-mi puneam această naivă întrebare, asemenea celui care rîde ultimul la glumele de la masă, mi-am dat seama ce se întîmplase. Observînd, probabil, numărul mic de bilete vîndute pentru recital, cei care se ocupă de apariția programelor de concert de la Sala Radio au decis să nu risipească prea multă hîrtie. Sau cerneală. Vecinii mei din dreapta, ceva mai norocoși și mai rapizi, răsfoiau ceea ce părea a fi programul serii. I-am rugat să mi-l împrumute cîteva minute și au acceptat aproape mirați. Le-am dat dreptate imediat. Cum să nu te mire o foaie format A4, printată alb-negru și îndoită în două, cînd știai cît de elegante arătau caiețelele stagiunea trecută? Le-am înapoiat fila și le-am mulțumit și, recunosc, i-am pîndit la finalul serii în speranța că vor uita programul pe scaun și că voi putea să mi-l însușesc pentru colecție. Nu a fost așa.

19:01. Mi-e clar că nu va fi un public numeros. N-au fost mai mult de cinci – șase întîrziați. Sala, neocupată nici măcar pe jumătate, făcea un pandant dezolant scenei „minimaliste”, cu pianul amplasat în mijloc și nimic în plus. Nu mă mai uit în jur, privesc spre ușa din dreapta scenei, pe unde urmează să intre solistul.

Muzicianul fără mască

Mihai Ritivoiu nu este genul de muzician șarmant, un muzician care să joace și un pic de teatru, să-și exagereze gesturile sau să adopte măști care încîntă, de obicei, publicul. Cu alte cuvinte, nu pare să-și dorească să intre în pielea unui personaj, chiar dacă acel personaj l-ar putea ajuta, uneori, să smulgă auditoriului aplauze mai multe sau mai apăsate. Tînărul pianist bucureștean, laureat al ediției din 2011 al „Concursului internațional George Enescu”, a înaintat pe scena Sălii Radio cu un aer aproape stingherit. Naturalețea i s-a stabilit pe chip și în mișcări imediat ce și-a ocupat locul din fața clapelor. You make me feel like a natural woman, cînta Aretha Franklin, la sfîrșitul anilor ’60. Iar teoreticianul literar Jonathan Culler discuta despre stranietatea sintagmei „feel like a natural woman” și a ideii că o femeie are nevoie de ceva în plus pentru a se simți femeie, de ceva sau de cineva care să o facă să se simtă așa. A natural musician, Mihai Ritivoiu pare și el să aibă nevoie să fie lipit de pian, să cînte la el, pentru a arăta și poate chiar pentru a se simți, pe scenă, ca un muzician veritabil.

Mi-ar fi plăcut ca Mihai Ritivoiu să poarte frac. Mi-ar plăcea ca fiecare membru al unei orchestre să poarte frac. Neapărat și dirijorii. Dar în seara de 4 octombrie, la Sala Radio, m-ar fi bucurat enorm dacă Mihai Ritivoiu ar fi purtat frac și dacă și-ar fi ridicat coada de rîndunică a hainei, într-un gest brusc și grav, înainte să se așeze pe scaun. Un gest care mi s-a întipărit în minte încă de cînd eram mică. Din desenele animate. E faimos episodul The Cat Concerto, în care Tom încearcă să cînte la pian, dar e mereu deranjat de Jerry. De fapt, mai mult decît alte secvențe, o revăd mental pe cea în care Tom intră extrem de serios pe scenă, aproape arogant, tîrînd, ca pe o trenă, cozile lungi ale fracului. Apoi așezarea pe scaun și reglarea înălțimii lui. Un alt episod la fel de faimos e și Rhapsody Rabbit, în care Bugs Bunny se străduiește la fel de tare să susțină un concert, chinuit mereu tot de un șoricel. Similitudinile dintre cele două scurtmetraje de animație, ambele difuzate pentru prima oară în 1946, au stîrnit chiar și o dispută despre un posibil plagiat. Nu intru în detalii, s-a scris despre el. Și oricum, atît Tom, cît și Bugs Bunny sînt niște personaje simpatice, de care cei mai mulți dintre noi ne amintim cu nostalgie și pe care nu i-am dori trîntiți în mijlocul unui scandal de plagiat.

Tom a interpretat un fragment din Rapsodia ungară nr. 2. a lui Liszt. La fel și Bugs Bunny. Ba chiar și Mickey Mouse a făcut-o într-o animație din 1929. Mihai Ritivoiu urma să închidă seara tot cu Liszt, dar cu Sonata în si minor. După pauză. A început, în schimb, cu Beethoven, Sonata op. 26 în la bemol major. Interpretarea a fost una sobră și vibrantă, de o rafinată calitate muzicală. Iar cea de-a doua parte a Sonatei beethoveniene, Scherzo, allegro molto, s-a sincronizat perfect cu un mic detaliu „regizoral”. Sala este străjuită, la înălțime, de două studiouri de înregistrare care trebuie să fie în legătură directă cu posturile Radioului public. Nu știu dacă recitalul lui Mihai Ritivoiu a fost difuzat în direct, măcar o parte din el, dacă nu tot. Știu, în schimb, că luminile din interiorul camerei de înregistrare s-au stins chiar pe durata acestui fragment muzical. Un scherzo, adică o glumă, pe care am găsit-o destul de amuzantă în momentul respectiv. Sigur că difuzarea sau înregistrarea pot să funcționeze și în absența cuiva care să supravegheze aparatura. Dar coincidența ca angajatul din acea cameră să se retragă, și el, tocmai el, în timpul unui recital care, nu știu din ce motive, nu reușise oricum să scoată prea multă lume din casă; și să se retragă pe Scherzo, allegro molto. Omonimia cuvîntului italian „scherzo” ne permite să percepem situația și ca pe o „glumă”.

Dincolo de glumă, totuși, și mult departe de ea, Mihai Ritivoiu a reușit, de unul singur, să cînte cît pentru o orchestră. Beethoven, Schubert, Mendelssohn, muzica a învăluit scena și a compensat spațiile ocupate, cu alte ocazii, de instrumentiști. Tînărul pianist născut în anul Revoluției s-a apropiat cu maturitate de acești mari compozitori ale căror povești muzicale ni le-a transmis, ca în taină, nouă, celor puțini care ne-am adunat să le ascultăm.

Mediocrație sau elitocrație?

În pauză, am ieșit să iau o gură de aer. Oameni se aliniaseră în fața afișierelor, verificînd cu atenție detaliile următoarelor concerte. Mi-am amintit de interesul și entuziasmul cu care discutau unii dintre ei despre evenimentele viitoare chiar a doua zi, pe 5 octombrie, cînd, în presă, mi-a sărit în ochi titlul văicăreț al unui articol: La revedere, Enescu 2017. Înapoi la mediocraţie. Lipsește poate și un semn de exclamare. După prima propoziție, nu după a doua. Să nu se înțeleagă că autorul ne îndeamnă autoritar să îmbrățișăm mediocrația. Un mic popas explicativ. „Mediocrația” se referă la puterea politică pe care o au și o exercită oamenii mediocri. Un nou popas explicativ. Mediocru are sensul, cum se întîmplă adeseori, peiorativ, nu pe cel etimologic originar, de situare la nivel de mijloc pe o scară valorică. Pe parcursul articolului, autorul face o paralelă între ce ne poate oferi viața muzicală a României în următoarea perioadă (o selecție) și ce ne-ar putea oferi viața muzicală a Parisului în luna octombrie (recomandările sînt preluate din revista Diapason). Ușor de intuit, ieșim șifonați din această imaginară confruntare România — Paris. Cînd vine vorba, en passant, și despre Sala Radio, opinia autorului este tranșantă: „La Sala Radio, singurul merit al stagiunii este că programul a fost publicat pînă la sfîrșitul anului”. De vină pentru penuria muzicală românească este, desigur, Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu contest. Dar nici nu-mi imaginez cum ar putea, concret, un minister să planifice mirabile stagiuni la sălile de concerte din țară. După citirea acestui articol-priveghi al Festivalului Internațional „George Enescu”, ediția din 2017, un festival cu adevărat minunat, nu am putut decît să-mi pun cîteva întrebări. Cărora nu le-am găsit, încă, răspunsul. Oare dacă recitalul pianistului Mihai Ritivoiu ar fi avut loc în cadrul Festivalului Enescu ar mai fi rămas atît de multe scaune libere? Sau, dacă s-ar fi desfășurat, pur și simplu, la Ateneu, cum ar fi arătat sala? Unde se pierd laudele, rîndurile pe care le primesc laureații Festivalului Enescu atunci cînd concertează în alte săli? Să fie, cu adevărat, vorba doar despre o mediocrație care subminează eventuale repertorii, concerte, evenimente? Sau poate fi, la fel de bine, vorba și despre o elitocrație care ocultează spectacole și modelează gusturi, ghidîndu-se după o logică artificială? 

De partea lui Wagner

Revenită în sală, mi-am îngăduit luxul de a-mi schimba locul cu unul situat central. Voiam să văd mai bine. Sonata în si minor a lui Liszt avea să fie deliciul serii. O compoziție dificilă și notorie, pe care Mihai Ritivoiu a interpretat-o cu lejeritate și înzestrare, părînd că o știe dintotdeauna. Iar toată siguranța degajată pe parcursul Sonatei lui Liszt a accelerat parcă trecerea timpului. Nici nu m-am dezmeticit bine și o fetiță din primul rînd îi dăruia un buchet de flori. Mihai Ritivoiu a zîmbit, evident emoționat. A urmat un bis scurt, de doar 13 măsuri, cum a și ținut pianistul să avertizeze glumeț publicul. Elegie. Wagner. Prin alegerea acestei succinte compoziții pentru pian, Mihai Ritivoiu a închis frumos un cerc de istorie muzicală: Sonata lui Liszt stîrnise multe reacții negative la primele audiții, dar și entuziasmul lui Wagner; iar terminarea recitalului cu o „replică” din Wagner a fost foarte potrivită. Mai ales că spectatorii păreau să-l fi apreciat pe Liszt chiar mai mult decît pe Beethoven cu a lui Sonată. Altfel spus, erau ei înșiși de partea lui Wagner. Și poate că numărul măsurilor, 13, să fi adus ghinion talentatului pianist fără un public numeros, dar același 13, pentru spectatori, a fost, cu siguranță, norocos.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru