Facebook

REPORTAJ

Concert la clasa a II-a cu un muzician de clasa I

Publicat

pe

Miercuri, 4 octombrie, 18:40. În fața Sălii Radio e forfotă. Persoane îmbrăcate elegant, dar nu exagerat, se întreaptă cîte una, cîte două, spre intrare. O fetiță de vreo 5 ani își ridică voinicește genunchii la piept în încercarea de a escalada marile trepte învelite în plăci de marmură. Nu intră în foaier, doar se joacă de-a alpinismul în timp ce familia răbdătoare așteaptă. De altfel, copiii sub vîrsta de 7 ani nici nu au voie în sala de concerte. Deși, cîteodată, bunicuțele reușesc să-și strecoare cumva înăuntru nepoții, încălcînd caraghios „legea”. Niște nepoți care sînt fie foarte cuminți, cocoțați pe o haină împăturită sau pe un ghiozdănel așezate de bunici pe scaune și înduioșîndu-te într-atît încît să pui la îndoială acest regulament; fie sînt neastîmpărați și, după ce au cules suficiente grimase dezaprobatoare, sînt scoși de mînă din sală de către femeile rușinate, la pauză sau, uneori, chiar mai devreme.

Eu, în schimb, nu mă grăbesc. O bătrînă solitară întreabă o tînără la fel de solitară dacă nu are un bilet în plus și pentru ea. Nu avea. Dar a îndemnat-o spre casa de bilete, trebuie să mai fie la casă, uitați, acolo, în partea stîngă. De la etajul doi al blocului de lîngă intrarea de la Sala Radio, cel din strada Temișana, silueta unui bărbat masiv, cu mîinile în șold, pare să vegheze cu superioritate melomanii. Ies din vizorul lui pășind spre foaier.

Nu găsesc programul serii la intrare, dar nu mă îngrijorez, știu că, de cele mai multe ori, unul dintre angajați stă chiar în sala de concerte cu un teanc mare de caiete-program în brațe. Și mai știu, desigur, că repertoriul ales de pianistul Mihai Ritivoiu pentru recitalul solo îi include pe Beethoven, cu Sonata op. 26 în la bemol major, pe Schubert, cu Impromptu op. 90 nr. 2 în mi bemol major și Impromptu op. 90 nr. 3 în sol bemol major, pe Mendelssohn, cu Variațiuni serioase op. 54 în re minor și pe Liszt, cu Sonata în si minor. Nu știu, însă, bisul, și asta e mereu o surpriză pe care o aștept cu interes.

Miercurea austerității

Mă îndrept spre garderobă pentru a-mi lăsa haina, dar doamnele de acolo mă sfătuiesc să o păstrez pe mine pentru că e teribil de frig în sală. Ezit cîteva clipe și decid că e mai bine să-mi asum „riscul” frigului. Recunosc că am făcut-o cu gîndul la toate persoanele pe care le-am văzut, de-a lungul timpului, îngrămădindu-și paltoanele între scaune sau mototolindu-și gecile în poală. Adevărul e că nu mi s-a părut nici răcoare, nici cald, însă nu pot să știu dacă ceilalți spectatori ar încuviința această impresie. În orice caz, bănuiesc că Sala Radio este racordată la sistemul de încălzire al Capitalei, altfel nu-mi explic situația. Iar dacă e așa, ar fi absolut ridicolă așteptarea unui număr de trei zile consecutive în care temperatura să scadă sub 10 grade pentru a beneficia pe deplin de confortul sălii. O sală prietenoasă și, în ciuda dimensiunii, chiar intimă, Sala Radio poate găzdui cel mai numeros auditoriu al concertelor simfonice din țară. Și nu e greu de închipuit cît de nepotrivit ar fi ca cei aproape 1000 de spectatori pe care-i poate primi fie să zgribulească, fie, la îndemnul prietenesc al garderobierelor, să se înghesuie în scaune, printre textile mai mult sau mai puțin foșnitoare. Dar nu a fost vorba despre nici un fel de înghesuială în seara zilei de 4 octombrie.

Ajung, deci, la locul meu. Nici urmă, prin preajmă, de obișnuitele persoane cu broșurile-program în brațe. În jur, lume puțină, fapt care mă determină să pierd noțiunea timpului, să uit că trebuie să fi trecut măcar 10 minute de cînd am sosit și să mă aventurez relaxată în căutarea unui program. Aflu repede că au fost tipărite numai cîteva și că s-au epuizat. Informație care m-a debusolat complet. Cînd aveau să se fi terminat programele dacă doar vreo treime din locurile din sală erau ocupate? Și chiar în momentul în care-mi puneam această naivă întrebare, asemenea celui care rîde ultimul la glumele de la masă, mi-am dat seama ce se întîmplase. Observînd, probabil, numărul mic de bilete vîndute pentru recital, cei care se ocupă de apariția programelor de concert de la Sala Radio au decis să nu risipească prea multă hîrtie. Sau cerneală. Vecinii mei din dreapta, ceva mai norocoși și mai rapizi, răsfoiau ceea ce părea a fi programul serii. I-am rugat să mi-l împrumute cîteva minute și au acceptat aproape mirați. Le-am dat dreptate imediat. Cum să nu te mire o foaie format A4, printată alb-negru și îndoită în două, cînd știai cît de elegante arătau caiețelele stagiunea trecută? Le-am înapoiat fila și le-am mulțumit și, recunosc, i-am pîndit la finalul serii în speranța că vor uita programul pe scaun și că voi putea să mi-l însușesc pentru colecție. Nu a fost așa.

19:01. Mi-e clar că nu va fi un public numeros. N-au fost mai mult de cinci – șase întîrziați. Sala, neocupată nici măcar pe jumătate, făcea un pandant dezolant scenei „minimaliste”, cu pianul amplasat în mijloc și nimic în plus. Nu mă mai uit în jur, privesc spre ușa din dreapta scenei, pe unde urmează să intre solistul.

Muzicianul fără mască

Mihai Ritivoiu nu este genul de muzician șarmant, un muzician care să joace și un pic de teatru, să-și exagereze gesturile sau să adopte măști care încîntă, de obicei, publicul. Cu alte cuvinte, nu pare să-și dorească să intre în pielea unui personaj, chiar dacă acel personaj l-ar putea ajuta, uneori, să smulgă auditoriului aplauze mai multe sau mai apăsate. Tînărul pianist bucureștean, laureat al ediției din 2011 al „Concursului internațional George Enescu”, a înaintat pe scena Sălii Radio cu un aer aproape stingherit. Naturalețea i s-a stabilit pe chip și în mișcări imediat ce și-a ocupat locul din fața clapelor. You make me feel like a natural woman, cînta Aretha Franklin, la sfîrșitul anilor ’60. Iar teoreticianul literar Jonathan Culler discuta despre stranietatea sintagmei „feel like a natural woman” și a ideii că o femeie are nevoie de ceva în plus pentru a se simți femeie, de ceva sau de cineva care să o facă să se simtă așa. A natural musician, Mihai Ritivoiu pare și el să aibă nevoie să fie lipit de pian, să cînte la el, pentru a arăta și poate chiar pentru a se simți, pe scenă, ca un muzician veritabil.

Mi-ar fi plăcut ca Mihai Ritivoiu să poarte frac. Mi-ar plăcea ca fiecare membru al unei orchestre să poarte frac. Neapărat și dirijorii. Dar în seara de 4 octombrie, la Sala Radio, m-ar fi bucurat enorm dacă Mihai Ritivoiu ar fi purtat frac și dacă și-ar fi ridicat coada de rîndunică a hainei, într-un gest brusc și grav, înainte să se așeze pe scaun. Un gest care mi s-a întipărit în minte încă de cînd eram mică. Din desenele animate. E faimos episodul The Cat Concerto, în care Tom încearcă să cînte la pian, dar e mereu deranjat de Jerry. De fapt, mai mult decît alte secvențe, o revăd mental pe cea în care Tom intră extrem de serios pe scenă, aproape arogant, tîrînd, ca pe o trenă, cozile lungi ale fracului. Apoi așezarea pe scaun și reglarea înălțimii lui. Un alt episod la fel de faimos e și Rhapsody Rabbit, în care Bugs Bunny se străduiește la fel de tare să susțină un concert, chinuit mereu tot de un șoricel. Similitudinile dintre cele două scurtmetraje de animație, ambele difuzate pentru prima oară în 1946, au stîrnit chiar și o dispută despre un posibil plagiat. Nu intru în detalii, s-a scris despre el. Și oricum, atît Tom, cît și Bugs Bunny sînt niște personaje simpatice, de care cei mai mulți dintre noi ne amintim cu nostalgie și pe care nu i-am dori trîntiți în mijlocul unui scandal de plagiat.

Tom a interpretat un fragment din Rapsodia ungară nr. 2. a lui Liszt. La fel și Bugs Bunny. Ba chiar și Mickey Mouse a făcut-o într-o animație din 1929. Mihai Ritivoiu urma să închidă seara tot cu Liszt, dar cu Sonata în si minor. După pauză. A început, în schimb, cu Beethoven, Sonata op. 26 în la bemol major. Interpretarea a fost una sobră și vibrantă, de o rafinată calitate muzicală. Iar cea de-a doua parte a Sonatei beethoveniene, Scherzo, allegro molto, s-a sincronizat perfect cu un mic detaliu „regizoral”. Sala este străjuită, la înălțime, de două studiouri de înregistrare care trebuie să fie în legătură directă cu posturile Radioului public. Nu știu dacă recitalul lui Mihai Ritivoiu a fost difuzat în direct, măcar o parte din el, dacă nu tot. Știu, în schimb, că luminile din interiorul camerei de înregistrare s-au stins chiar pe durata acestui fragment muzical. Un scherzo, adică o glumă, pe care am găsit-o destul de amuzantă în momentul respectiv. Sigur că difuzarea sau înregistrarea pot să funcționeze și în absența cuiva care să supravegheze aparatura. Dar coincidența ca angajatul din acea cameră să se retragă, și el, tocmai el, în timpul unui recital care, nu știu din ce motive, nu reușise oricum să scoată prea multă lume din casă; și să se retragă pe Scherzo, allegro molto. Omonimia cuvîntului italian „scherzo” ne permite să percepem situația și ca pe o „glumă”.

Dincolo de glumă, totuși, și mult departe de ea, Mihai Ritivoiu a reușit, de unul singur, să cînte cît pentru o orchestră. Beethoven, Schubert, Mendelssohn, muzica a învăluit scena și a compensat spațiile ocupate, cu alte ocazii, de instrumentiști. Tînărul pianist născut în anul Revoluției s-a apropiat cu maturitate de acești mari compozitori ale căror povești muzicale ni le-a transmis, ca în taină, nouă, celor puțini care ne-am adunat să le ascultăm.

Mediocrație sau elitocrație?

În pauză, am ieșit să iau o gură de aer. Oameni se aliniaseră în fața afișierelor, verificînd cu atenție detaliile următoarelor concerte. Mi-am amintit de interesul și entuziasmul cu care discutau unii dintre ei despre evenimentele viitoare chiar a doua zi, pe 5 octombrie, cînd, în presă, mi-a sărit în ochi titlul văicăreț al unui articol: La revedere, Enescu 2017. Înapoi la mediocraţie. Lipsește poate și un semn de exclamare. După prima propoziție, nu după a doua. Să nu se înțeleagă că autorul ne îndeamnă autoritar să îmbrățișăm mediocrația. Un mic popas explicativ. „Mediocrația” se referă la puterea politică pe care o au și o exercită oamenii mediocri. Un nou popas explicativ. Mediocru are sensul, cum se întîmplă adeseori, peiorativ, nu pe cel etimologic originar, de situare la nivel de mijloc pe o scară valorică. Pe parcursul articolului, autorul face o paralelă între ce ne poate oferi viața muzicală a României în următoarea perioadă (o selecție) și ce ne-ar putea oferi viața muzicală a Parisului în luna octombrie (recomandările sînt preluate din revista Diapason). Ușor de intuit, ieșim șifonați din această imaginară confruntare România — Paris. Cînd vine vorba, en passant, și despre Sala Radio, opinia autorului este tranșantă: „La Sala Radio, singurul merit al stagiunii este că programul a fost publicat pînă la sfîrșitul anului”. De vină pentru penuria muzicală românească este, desigur, Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu contest. Dar nici nu-mi imaginez cum ar putea, concret, un minister să planifice mirabile stagiuni la sălile de concerte din țară. După citirea acestui articol-priveghi al Festivalului Internațional „George Enescu”, ediția din 2017, un festival cu adevărat minunat, nu am putut decît să-mi pun cîteva întrebări. Cărora nu le-am găsit, încă, răspunsul. Oare dacă recitalul pianistului Mihai Ritivoiu ar fi avut loc în cadrul Festivalului Enescu ar mai fi rămas atît de multe scaune libere? Sau, dacă s-ar fi desfășurat, pur și simplu, la Ateneu, cum ar fi arătat sala? Unde se pierd laudele, rîndurile pe care le primesc laureații Festivalului Enescu atunci cînd concertează în alte săli? Să fie, cu adevărat, vorba doar despre o mediocrație care subminează eventuale repertorii, concerte, evenimente? Sau poate fi, la fel de bine, vorba și despre o elitocrație care ocultează spectacole și modelează gusturi, ghidîndu-se după o logică artificială? 

De partea lui Wagner

Revenită în sală, mi-am îngăduit luxul de a-mi schimba locul cu unul situat central. Voiam să văd mai bine. Sonata în si minor a lui Liszt avea să fie deliciul serii. O compoziție dificilă și notorie, pe care Mihai Ritivoiu a interpretat-o cu lejeritate și înzestrare, părînd că o știe dintotdeauna. Iar toată siguranța degajată pe parcursul Sonatei lui Liszt a accelerat parcă trecerea timpului. Nici nu m-am dezmeticit bine și o fetiță din primul rînd îi dăruia un buchet de flori. Mihai Ritivoiu a zîmbit, evident emoționat. A urmat un bis scurt, de doar 13 măsuri, cum a și ținut pianistul să avertizeze glumeț publicul. Elegie. Wagner. Prin alegerea acestei succinte compoziții pentru pian, Mihai Ritivoiu a închis frumos un cerc de istorie muzicală: Sonata lui Liszt stîrnise multe reacții negative la primele audiții, dar și entuziasmul lui Wagner; iar terminarea recitalului cu o „replică” din Wagner a fost foarte potrivită. Mai ales că spectatorii păreau să-l fi apreciat pe Liszt chiar mai mult decît pe Beethoven cu a lui Sonată. Altfel spus, erau ei înșiși de partea lui Wagner. Și poate că numărul măsurilor, 13, să fi adus ghinion talentatului pianist fără un public numeros, dar același 13, pentru spectatori, a fost, cu siguranță, norocos.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Cîmpurile obligatorii sînt marcate cu *

Trending

SPECIAL

„Noul val românesc”, un nou gen cinematografic?

Publicat

pe

La prima vedere, o discuție despre tendințe și genuri cinematografice pare futilă. Realismul din secolul al XIX-lea, precum și Cinéma Vérité, Neorealismul italian și British Free Cinema par să fi epuizat posibilitățile realizatorilor de filme de a inova în încercarea lor de a fi veridici și fideli realității. Succesul internațional fără precedent al noului cinema românesc numit adesea „Noul val românesc”, începînd cu anul 2001, a atras atenția criticilor din întreaga lume. Cei favorabili, precum Steven Zeitchik de la Los Angeles Times, au observat  „un mod autentic de a povesti” sau că „românii nu pot face filme proaste. Sînt ilegale în țara lor. Sau cel puțin nu sînt în ADN-ul lor”. În timp ce alții, ca Derek Elley de la Variety, se temeau că „este ușor să presupunem din selecțiile festivalurilor că toate filmele românești (în prezent «hot») sînt drame repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. În același timp, criticii fascinați de noile filme românești, precum și cei nefavorabili au observat un nou stil cinematografic și au recunoscut, chiar și în trecere, unele dintre trăsăturile sale, printre care și capacitatea de a crea drame autentice depresive.

Este evident că, în afara imaginilor blocurilor comuniste ponosite, tipice pentru filmele est-europene, după 2001, dramele românești au adus ceva nou nu numai în ceea ce privește tehnica, precum sînt priza direct de sunet și utilizarea camerei portabile. De aceea, îndrăznesc să cred că, în comparație cu dramele românești ale Noului Val, cele ale neorealismului par chiar melodrame. Pentru a vă convinge, voi compara Moartea domnului Lăzărescu (2005) și Aurora (2010), ale lui Cristi Puiu, și Polițist adjectiv (2009), al lui Corneliu Porumboiu, cu Hoții de biciclete (1948) și Umberto D. (1952), ale lui Vittorio De Sica. M-am folosit de cîteva citate concentrate și pline de autoritate din importanți critici străini de film. Motivele pentru care am ales astfel de termeni de comparație sînt evidente, deoarece acestea sînt filme reprezentative pentru Noul Val Românesc, respectiv pentru Neorealismul italian. Majoritatea criticilor de film consideră Hoții de biciclete drept cel mai important film neorealist, în timp ce Georges Sadoul și Paolo Russo aleg Umberto D. La rîndul său, Leonard Maltin scrie despre Umberto D. că „De Sica îl consideră a fi cea mai mare realizare a sa, și se poate să fi avut dreptate”. Un alt motiv pentru alegerea acestor filme este că subiectele lor sînt asemănătoare. În Umberto D. și Moartea domnului Lazărescu avem de-a face cu bătrîni și animalele lor de companie, ale căror existențe sînt în pericol. Un alt element în comun este acela că două femei sînt interesate de soarta lor. La rîndul lor, Hoții de biciclete și Polițist, adjectiv au o intrigă polițistă.

Umberto D. este un pensionar simpatic: un intelectual „plin de demnitate”, forțat să-și vîndă cărțile pentru Sadoul, incapabil să cerșească, dar capabil, în același timp, să se îngrijoreze de soarta tinerei menajere gravide și a cîinelui său, o corcitură jucăușă. La rîndul său, pentru public și pentru vecinii săi, Lăzărescu este doar un bătrîn care bea și al cărui apartament miroase a urină de pisică; este destul de scîrbos în pijamalele sale, mai ales după ce a făcut pe el în cele cîteva călătorii de la un spital la altul. Pentru Leonard Maltin, Umberto D. are o „concluzie lacrimogenă”, în timp ce „Moartea domnului Lăzărescu urmărește povestea unui om mai în vîrstă, confruntat cu dureri de stomac, care este dus de la un spital la altul, în timp ce starea lui se deteriorează pe parcursul lungii nopți […] dar o asistentă de pe ambulanță de vârstă mijlocie (Luminița Gheorghiu) refuză sa-l abandoneze. O meditație puternică asupra birocrației și a inumanității acesteia. Lung dar convingător; o privire asupra stării îngrijorătoare a sistemului de sănătate, care este, se pare, o problemă universală”. Maltin sugerează aici și abordarea lui Puiu: în timp ce se ocupă de o „problemă aparent universală”, are o viziune „umanistă”. Spre deosebire de medicii din filmul său, el nu judecă sau ironizează pe nimeni. În plus, spre deosebire de maeștrii Neorealismului, el nu se luptă cu nedreptatea lumii, ci își urmărește eroul pînă la sfîrșitul călătoriei sale. Trebuie să ne amintim întregul nume al lui Lăzărescu, care are un evident simbolism: „Remus Dante Lăzărescu”. „Remus” este o aluzie la Roma și la mîndria românilor de a avea rădăcini latine, deci o antonomază sau un epitom pentru români; „Dante” evocă o călătorie în infern, în timp ce „Lăzărescu” amintește de Lazăr, cel ridicat de Iisus din morți.

Rahul Hamid, în 1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri, rezumă Umberto D. ca „o poveste melodramatică tragică explicită despre disperarea și dragostea unui bătrîn pentru animalul său de companie, precum și un comentariu sensibil asupra nedreptății sociale”.

Pentru Leonard Maltin și Paolo Russo, Hoții de biciclete este un film despre un bărbat care „petrece o săptămînă cutremurătoare cu fiul său”, respectiv despre o „încercare disperată de a-și recupera” bicicleta furată. Cu alte cuvinte, este vorba despre tensiune, despre un thriller. La Puiu, în Marfa și banii (2001), precum și în Moartea domnului Lăzărescu, putem vorbi de anti-thriller-e. În primul film, regizorul nu insistă asupra conținutului micului pachet care trebuie trimis de un mesager de la Constanța la București. Putem spune chiar că privim un thriller nereușit, deoarece, în cele din urmă, se poate vedea mașina urmăritorilor ciuruită de gloanțe, dar nu ni se arată cum s-a întîmplat acest lucru. De asemenea, trebuie menționat că mașina a dispărut după ce tânărul mesager l-a sunat pe angajator și i-a comunicat că este urmărit. În Moartea domnului Lăzărescu, titlul înlătură în mod deliberat emoția pentru că anticipează deznodământul.

O altă comparație se poate face între Hoții de biciclete și Aurora sau Polițist, adjectiv. Filmul lui Corneliu Porumboiu nu este, de asemenea, un adevărat thriller polițist pentru că se desfășoară într-un ritm lent, care amintește de timpul real. Pe de altă parte, avem de-a face cu însăși definiția polițistului, ceea ce îl diferențiază de cel din filmele americane. Polițistul trebuie să aplice legea, nu să o pună la îndoială și să fie moralist. O revistă austriacă a folosit „Ästhetik der Echtzeit” („Estetica timpului real”) ca titlu al unui articol despre Aurora lui Cristi Puiu. Autorul, Gunnar Landsgesell, a folosit chiar expresia „filmare în slow-motion”. Într-adevăr, povestea lui Puiu despre un ucigaș în serie surprinde publicul cu deznodământul său, dar în decurs de trei ore camera insistă asupra detaliilor pe care thriller-ele le ignoră ca fiind neimportante.

Putem încheia acceptând un paradox: în comparație cu dramele românești, cele neorealiste par melodrame. Regizorii români aspiră la banalitate și sordid ca măsuri ale veridicității și resping pitorescul și senzaționalul, în timp ce realizatorii filmor neorealiste căutau tipicitatea, astfel încât să poată alege un destin „convingător” sau o „poveste melodramatică explicită” (în termenii lui Rahul Hamid) pentru a-și atinge scopul. De fapt, Rahul Hamid și-a început recenzia filmului Umberto D. observând că „o critică importantă adusă neorealismului este aceea că tratamentul melodramatic al povestirii diluează mesajul social mai larg al filmului și pretenția lui de realism”. Pe de altă parte, caracterul anti-thriller al unor filme românești sau modul lor de filmare lentă (în termenii lui Gunnar Landsgesell) ar putea duce la un alt paradox. Criticul bulgar de cinema Genoveva Dimitrova a observat influența Morții domnului Lăzărescu asupra unui documentar bulgar, Ultima ambulanță din Sofia (2012) al lui Ilian Metev, un film care dezvăluie realitatea serviciului medical bulgar de urgență. Având în vedere lumea ficțională a filmului lui Puiu, ar părea absurd ca acesta să fi fost model al realității care a inspirat, la rândul său, documentarul dur al lui Metev, dar observația Genovevei Dimitrova în acest sens nu este numai flatantă, dar și adevărată, cel puțin în măsura în care unii spectatori nu pot vedea documentarul lui Ilian Metev fără a avea în minte filmul de ficțiune anterior al lui Cristi Puiu. Însăși perpectiva asupra realității (serviciul de ambulanță din Sofia) se schimbă în urma unui film de ficțiune românesc.

Pe de altă parte, am putea accepta, precum Derek Elley de la Variety, că dramele românești sînt „repulsive, mizerabiliste, filmate în DV”. Legat de mizeria din filmele românești vă voi împărtăși o experiență personală ca organizator de programe de filme românești în străinătate. Câteva ambasade și centre culturale din străinătate mi-au cerut să prezint filme românești premiate la festivaluri majore. După ce am proiectat filme precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007), al lui Cristian Mungiu și A fost sau n-a fost? (2004), al lui Corneliu Porumboiu, toate premiate la Cannes, diplomații nu erau satisfăcuți. Chiar mi-au reproșat cu o anume disperare: „Ați adus doar filme sumbre: despre moartea unui bătrîn, despre avort și despre vremea lui Ceaușescu etc. Nu ați putut aduce niște povestiri frumoase de dragoste filmate în peisaje pitorești?”. Am răspuns copleșit că am ales filme românești bune, care au primit mari premii la Cannes și Berlin și că, din păcate, nu există filme românești recente cu povești de dragoste în peisaje pitorești, nici măcar unele proaste. O teamă similară față de reprezentarea de sine a fost exprimată de ministrul socialist (!) Giulio Andreotti în anii ´50 referindu-se la filmele neorealiste. El le-a descris ca pe niște „rufe murdare care nu ar trebui să fie spălate și agățate să se usuce în aer liber”.

Deschideți articolul

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru