Facebook

Reportaj

Far Beyond The Sun – Planeta Petrila

Publicat

pe


¼ reportaj, ¾ cronică de film


Far Beyond The Sun este una dintre cele mai rafinate compoziții ale chitaristului suedez consacrat în metalul neo-clasic Yngwie J. Malmsteen, o piesă de pe albumul Rising Force (1984). Planeta Petrila este un documentar de lung-metraj, pus oficial în circulație anul acesta, al tînărului regizor român Andrei Dascălescu (născut în 1984), care a mai realizat filmul – tot documentar – Constantin și Elena (2009). Far Beyond The Sun ar înseamna „cu mult dincolo de soare”. Planeta Petrila se găsește și ea, într-un fel, departe de soare. Nu neapărat în sens metaforic. În Petrila, oraș al Văii Jiului, a funcționat, peste 150 de ani, pînă la închiderea din octombrie 2015, o mină importantă a patrimoniului industrial românesc. Iar imnul minerilor evocă „lumea noastră fără cer”. De aceea, sincretismul titlului meu. Mi s-a părut că ar fi o apropiere potrivită între piesa lui Malmsteen și documentarul lui Andrei Dăscălescu.

Am avut ocazia să fiu prezent la avanpremiera națională a filmului. Care s-a petrecut tocmai la Petrila, pe 4 iunie. În Casa de cultură „Ladislau Schmidt”. Se cuvin, socotesc, cîteva cuvinte despre nu prea notoriul Ladislau Schmidt (1930-1994), artist petrilean cu o genealogie austrică, autor a numeroase lucrări sculpturale și grafice – de la monumente la basoreliefuri, fresce sau metaloplastie pînă la acuarele și numismatică –, lucrări inspirate mai ales de munca minerilor. De altfel, a profesat el însuși în subteran, la Petrila. Și chiar în fața Casei de cultură care astăzi îi poartă numele este amplasată una dintre creațiile sale, obeliscul „Din adîncuri spre lumină”.

Revenind, avanpremiera pe țară, de la Petrila, a documentarului amintit a strîns un număr mare de spectatori. Totuși, trebuie ținut cont, în această afluență, și de amănuntul gratuității, intrarea fiind liberă, precum și de titulatura/tematica „localistă” a filmului, care, inevitabil, a stîrnit curiozitatea unora dintre petrileni. (A doua zi, documentarul a fost proiectat la Petroșani, unde, cum o dovedesc fotografiile de pe pagina de Facebook a filmului, nu avea să se repete aglomerația de la Petrila.) Prin urmare, sala de 400 de locuri a Casei de cultură „Ladislau Schmidt” a devenit, încet-încet, tot mai plină, destul public rămînînd, cu paciență, în picioare.

Amsterdam, Valea Jiului, Cluj-Napoca ș.a.m.d. O planetă în mișcare

Notam că, la Petrila, pe 4 iunie, a fost avanpremiera pe țară a filmului. A existat și o premieră mondială. În noiembrie 2016, la Amsterdam, în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar. Pe 5 iunie, scriam mai sus, a avut loc o proiecție și la Petroșani, în sala Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu”. Echipa care a înfăptuit filmul își propusese ca și în alte orașe ale Văii Jiului să ruleze Planeta Petrila. Ar fi fost grozav să se întîmple un asemenea maraton cinematografic. Pentru că în această zonă defavorizată evenimentele culturale sînt, totuși, izolate. Afirmația mea poate părea paradoxală din moment ce am pomenit mai sus Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”. O instituție cîndva glorioasă, Teatrul de Stat „Valea Jiului”, cum s-a numit în anii săi cei mai rodnici, întemeiat în 1948. Pe scena căruia au jucat, de-a lungul timpului, mari actori, majoritatea la începutul carierelor artistice. Merită spus că au venit la Petroșani, pentru a monta spectacole, regizori de marcă ai teatrului românesc, ca Marietta Sadova, Sică Alexandrescu, Ion Olteanu, Val Mugur, Petre Sava Băleanu, Constantin Dinischiotu și alții. Astăzi, teatrul petroșănean nu mai are prestigiul de odinioară. Situație întrucîtva firească. Realitățile economice și sociale din Valea Jiului și din țară s-au schimbat, la fel și variantele de entertainment, incomparabile cu ce presupuneau acestea în austerul regim socialist. Însă Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” – botezat astfel în 1991 – întreține, timid, o anumită tradiție culturală. Totuși, pentru cineva care, să zicem, domiciliază în Lupeni, al doilea oraș al Văii din punct de vedere demografic, e un efort – de „navetă” – să vină la Petroșani pentru a vedea un spectacol. Așadar, din păcate, avanpremiera filmului s-a consumat, în Valea Jiului, doar la Petrila și Petroșani. Apoi, Planeta Petrila a ajuns la Cluj-Napoca, unde, între 2 și 11 iunie, s-a desfășurat cea de-a XVI-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Și unde documentarul lui Andrei Dăscălescu, înscris în Secțiunea „Zilele Filmului Românesc”, a obținut Premiul Publicului oferit de Cinepub. Din 23 iunie, Planeta Petrila poate fi vizionată în multe cinematografe ale României. Precum și la unele manifestări culturale.

Aș vrea să mai discut despre publicul petrilean. Primarul localității, Vasile Jurcă, semnala, în cuvîntul de salut rostit înainte de vizionare, că de aproape 20 de ani n-a mai fost o proiecție de film în oraș. De cînd s-a închis cinematograful din Lonea. În consecință, Planeta Petrila a prilejuit și o întoarcere – mai mult sau mai puțin nostalgizantă – în timp. Pe vremea cînd petrilenii mergeau la film. Evident, suportînd condiții tehnice și de infrastructură precare, care au pustiit vechile cinematografe. Această modă nu a dispărut; sălile moderne de cinema din țară atrag numeroși spectatori. Și în Valea Jiului, la Vulcan, s-a inaugurat, de cîțiva ani, un cinema 3D. Poate că amenajarea unui spațiu similar la Petroșani ar fi oportună. Și pentru petrileni, căci cele două orașe sînt despărțite de numai cîțiva kilometri. În fine.

Regizorul Andrei Dascălescu a declarat, în alocuțiunea care a premers proiecția, că îl încercau marii emoții. Și i-a îndemnat pe spectatori să reacționeze spontan la ceea ce vor vedea, aplaudînd ce le place și amendînd, prin huiduituri, ce nu le place. Aclamațiile au fost predominante. Cu cîteva minute înainte de startul proiecției, organizatorii au închis ușile. Luminile s-au stins, iar tînărul Dragoș Leonte a interpretat, din mers, străbătînd sala, Imnul minerilor.

Alchimie petrileană: din mină de huilă, mină de aur

Am întîrziat – nicidecum din strategii ale suspansului! – intrarea în subiectul propriu-zis al însemnării, respectiv documentarul Planeta Petrila. Un film despre care mi-e dificil să mă pronunț categoric. Pentru că, pe ansamblu, mi s-a părut confuz și stîngaci în structura/alcătuirea sa narativă. Handicapuri care, în mod normal, ar trebui să suspende orice ezitări critice, încurajînd un comentariu fără menajamente. Și totuși, conținutul nu poate fi analizat atît de simplist-expeditiv. Documentarul, în pofida carențelor sale, dezvoltă o idee serioasă, care cauționează defectele: salvarea de la distrugere a minei Petrila. Închisă în 2015, această fostă mină de huilă se poate transforma, cu viziune și inteligență, într-una de aur. Prin conservare și metamorfoză postindustrială. Am mai semnalat, în diferite publicații, cum au înțeles germanii să valorifice, în scop turistic/cultural fostele perimetre miniere din bazinul Ruhr-ului. La Essen, am vizitat complexul Zollverein. La Gelsenkirchen, Nordsternpark. La Bochum, Deutsches Bergbaumuseum (un echivalent superior al Muzeului Mineritului din Petroșani). Mă opresc, acum, în scris!, numai la complexul Zollverein, din Essen, care găzduiește Ruhr Museum (în fosta preparație a cărbunelui și nu numai). Cu expoziții, permanente sau temporare, cu diverse profiluri. (De pildă, în august 2014, am văzut aici expoziția „1914 Mitten in Europa”, despre primul război mondial, de la a cărui izbucnire se împlineau, atunci, 100 de ani.) Sînt, apoi, trasee cicliste, zone de agrement, vegetație, vara piscină, iarna patinoar. Și o sumedenie de evenimente. Totul într-un spectaculos ambient industrial. Ei bine, în Valea Jiului, care ar putea împrumuta cu succes modelul german, dispunînd și de avantajul geografic, nu s-au produs încă asemenea revigorări arhitectonice. Unitățile miniere trecute pe linie moartă ajung fie în paragină – ecologizate, chipurile! –, fie sînt năruite (cazul minei Dîlja). După închiderea minei Petrila s-a dorit, halucinant, distrugerea ei efectivă.

Demonstrație de vedetism

Cunoscutul caricaturist/grafician/activist cultural Ion Barbu este unul dintre cei care s-au zbătut să deturneze această soartă nesăbuită rezervată minei. Despre talentele sale artistice, împărtășite publicului cu precădere în presa scrisă postdecembristă, prin caricaturi sau colaje originale, precum și în ilustrații de carte ori în propriile tipărituri, n-ar mai fi nimic de spus. Între altele, Ion Barbu a „colorat” Casa memorială Ion D. Sîrbu din Petrila. A „colorat” și orașul Petrila, prin happening-uri insolite și tot felul de isprăvi (îmi vine în minte o mai veche „campanie” murală, cînd localitatea a fost dichisită, peste noapte, cu versuri ale unor poeți români). A ctitorit, în 2016, la Petroșani, un așezămînt nonconformist, Muzeul Instalatorului Român, care înveselește „metropola” Văii. Biografia sa cuprinde și o îndelungată experiență de topograf minier, la Petrila. Și, mai nou, caricaturistul și-a îmbogățit „palmaresul” cu statutul de protagonist în Planeta Petrila. Principalul personaj, aș zice. La paritate, în distribuție, ar fi trebuit să se găsească brigadierul Cătălin Cenușă. Numai că, din punctul meu de vedere, a ieșit, preponderent, o demonstrație de vedetism Ion Barbu. Un vedetism exersat, mi s-a părut, cu abilă modestie de către artist. Nimic contradictoriu aici. Regizorul a căutat insistent figura lui Ion Barbu, care s-a supus, cuminte și ușor cabotin, atenției lui Andrei Dăscălescu, etalîndu-se, prin filtrul generos al acestuia, ca un staroste al Petrilei. Și, să fim cinstiți, ce artist ar refuza o atare expunere!? Brigadierul Cătălin Cenușă, deși prezentat încă de pe afiș ca al doilea personaj principal, se situează, cu discreție subalternă, în umbra maestrului Ion Barbu. Cam cum umblau și mai umblă țărăncile docile, la doi-trei metri în spatele bărbaților. Sugestia de egalitate Barbu-Cenușă pe care o preconizează afișul nu se verifică în film. Acesta ar fi unul dintre minusuri. Că Planeta Petrila înalță un stăruitor cult al personalității. Înalță, indeniabil, și o cauză frumoasă, descrisă mai sus. Nu mi-a scăpat ideologia care traversează documentarul: în locul mineritului, cultură. Și, firește, tradiția culturală minerească. Nu mă îndoiesc că Ion Barbu poate fi – și este – un harnic ambasador al acestei culturi. Dar, din ce dezvăluie filmul lui Andrei Dascălescu, campania de salvare a minei Petrila seamănă cu o hegemonie artistică a lui Ion Barbu. Să nu se creadă, din cele scrise pînă acum, că așa ar sta lucrurile, că Barbu este „zbirul” cu găleți de vopseluri la purtător și inepuizabile zăcăminte de fantezie în posesiune care monopolizează salvarea minei. Nu, așa a ținut regizorul să aranjeze lucrurile. Într-un documentar închinat mai degrabă personalității lui Ion Barbu decît minei Petrila și minerilor ei. (În film au încăput și membri ai familiei caricaturistului.) Și e păcat. Andrei Dăscălescu n-a fost în plimbare prin Valea Jiului. Filmările au durat cîțiva ani. Cineastul a coborît și în mină, trăind chiar clipe de pericol alături de mineri. Ca să-l aducă în prim-plan, cu sîrguință, tot pe Ion Barbu. Strecurînd și niște cadre din abataje sau din ultima zi de activitate a minei. De aceea scriam că documentarul mi s-a părut confuz și stîngaci.

Iertată să-mi fie comparația, pe care nu o intenționez malițioasă, dar Barbu apare, în niște secvențe, fără să vrea, ca un comisar Moldovan descins la Petrila să scape mina de la demolare. Mai ales cînd e filmat în mașină. Lipsește muzica din Un comisar acuză… Bun, sînt și ipostaze voit drolatice. Caricaturistul are aura unui personaj hîtru, cabazlicar, însușindu-și farmece și habitudini carnavalești. „Bufonul Gary” wannabe. Bufonul Gary, pentru cunoscători, a fost o ipostază ficțională a scriitorului petrilean Ion D. Sîrbu. De a cărui memorie este simptomatic atașat Ion Barbu. De altfel, artistul a împodobit, cum scriam, casa natală a lui Sîrbu în spiritul bufonului Gary. Totodată, în numeroase acțiuni culturale pe care le întreprinde caricaturistul pulsează această contingență – n-aș spune epigonică –, dusă uneori și spre limita kitsch-ului, străină lui Ion D. Sîrbu. Dar, cu toate intemperanțele sale, Barbu a reușit să înscrie Petrila într-un circuit cultural, invitînd acolo scriitori, artiști, intelighenție. Și, ce este cel mai important, a mobilizat în jurul său și al pitoreștilor sale inițiative copii, adolescenți, tineri din Valea Jiului. Adică a așternut o zglobie – dacă nu chiar excentrică – atmosferă culturală acolo unde vremurile au lăsat să se aștearnă numai cenușiul.

Umerii de Atlas ai lui Ion Barbu

Îmi dau seama că, scriind despre caracterul confuz al documentarului, risc să devin eu însumi neclar. Pe scurt, filmul se vrea o pledoarie pentru salvarea culturală a minei Petrila. Din această perspectivă, Planeta Petrila se învîrte în jurul lui Ion Barbu și al infatigabilelor sale disponibilități artistice. Planeta Petrila este, cu alte cuvinte, universul/laboratorul/parohia caricaturistului. Rolul lui Cătălin Cenușă și al ortacilor săi pare unul strictamente simbolic-decorativ: acela de a-i încredința lui Barbu, după închiderea minei, ștafeta viitorului ei. Iar acesta, Ion Barbu adică, se pune diligent pe treabă, cu o imaginație, cum menționam, prosperă. Mai nimic, însă, despre potențialul muzeistic pe care îl are mina. Nimic despre modelul german. Cîteva imagini de la Essen, Gelsenkirchen sau Bochum ar fi furnizat o altă greutate demersului. Cîteva vorbe de la cei care, pe lîngă Ion Barbu, au fost și sînt de partea conservării minei – intelectuali și ziariști din Valea Jiului – ar fi potențat filmul. Așa, totul cade pe robuștii umeri de Atlas ai lui Ion Barbu.

În orice caz, ignorînd acest pînă la urmă simpatic cult al personalității, documentarul lui Andrei Dascălescu aduce beneficii nemaipomenite Văii Jiului. Planeta Petrila a rulat și va rula în multe locuri, despre film s-a scris și se va mai scrie, s-a discutat și se va mai discuta, lumea va descoperi unele orizonturi culturale ale Văii și va fi, de ce nu?, mai atentă la destinul acestei zone extraordinare care este Valea Jiului. Poate că lansarea filmului tocmai în luna iunie, cînd ne-am obișnuit ca presa să fie preocupată de retrospective ale brutalei și dirijatei politic invazii minerești din vara lui 1990, nu a fost doar o anodină coincidență calendaristică. Căci, deși mineritul Văii Jiului de-abia mai rezistă, cu numai cîteva exploatări în activitate, fără investiții și după masive disponibilizări, iureșurile și teribilismele ortăcești ale anilor ´90 încă dăinuie în mentalul colectiv. Planeta Petrila atinge, indirect, și acest stigmat post-mineriade pe care Valea a trebuit să-l îndure. Filmul încearcă și izbutește, popularizînd inițiativele lui Ion Barbu, să livreze o altă optică asupra zonei. Or, un astfel de mesaj este admirabil și mă obligă să-mi atenuez/nuanțez obiecțiile.

Ca o concluzie, după atîtea ocolișuri: Planeta Petrila nu este tocmai un documentar. Sau nu un documentar în accepțiunea sa convențională. Aș spune că avem de-a face, în filmul lui Andrei Dăscălescu, cu un manifest. Un manifest conturat în mai multe dimensiuni, ușor deductibile din ce am scris.

Nu pot să închei aceste rînduri neglijînd ovațiile care au urmat, la Petrila, în Casa de Cultură „Ladislau Schmidt”, după cele 80 de minute ale filmului. Nu știu – și, în definitiv, nici nu contează – dacă acestea vizau realizarea artistică sau mesajul pozitiv despre Valea Jiului pe care îl vehiculează Planeta Petrila. În unele contexte, arta cu tendință are virtuțile ei. Depinde încotro se îndreaptă tendința. Filmul lui Andrei Dăscălescu pornește, am arătat, în  felurite direcții. Fără a căuta un final conciliator, prefer să o păstrez pe cea dedicată Văii Jiului.

Lăsați un comentariu

Lăsați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending

SPECIAL

O campanie „trenul nostru”: 12 rute ale Centenarului

Publicat

pe

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. De aceea, am gîndit o campanie publicistică itinerantă, care să marcheze momentul jubiliar. O campanie intitulată trenul nostru pe drumurile Unirii.

Pe scurt

Vom merge, de-a lungul lui 2018, în 12 orașe românești semnificative, din punct de vedere istoric, pentru devenirea României Mari. Astfel, în fiecare lună, o echipă a trenului nostru va poposi într-una dintre cele 12 destinații alese în redacție și deja programate calendaristic. Ca să descoperim împreună cum arată acele locuri în anul Centenarului, cum trăiesc oamenii acelor locuri în Anul Centenarului și care e atmosfera acelor locuri în Anul Centenarului.

De unde pînă unde

Campania trenul nostru pe drumurile Unirii a pornit, în ianuarie, la Mărășești. Mihăiță Stroe și Alexandru Dumitriu publică în acest număr două reportaje consacrate eroicei localități din Vrancea. Traseul va acoperi majoritatea provinciilor românești și se va încheia, simbolic, la Alba-Iulia, în decembrie. Pentru că în 1918 s-a făurit România Mare, care însemna o altă hartă decît cea amputată a prezentului, vom descinde, pe drumurile Unirii, și la Chișinău. Iată desfășurătorul campaniei:

  1. Mărășești (ianuarie)
  2. Tîrgu Jiu (februarie)
  3. Curtea de Argeș (martie)
  4. Drobeta Turnu Severin (aprilie)
  5. Medgidia (mai)
  6. Toplița (iunie)
  7. Tîrgu Neamț (iulie)
  8. Chișinău (august)
  9. Brad (septembrie)
  10. Carei (octombrie)
  11. Bîrlad (noiembrie)
  12. Alba Iulia, Zlatna (decembrie)

Costuri

Cîteva detalii tehnice: deplasările vor fi suportate de membrii redacției. Mijlocul de transport este cel feroviar. Nu pentru că revista se numește trenul nostru, ci pentru că nu posedăm mașini. Punctul de plecare va fi, așadar, Gara de Nord. Vom petrece măcar o zi în localitățile cuprinse în plan. Prin urmare, vom înnopta în mai toate locurile.

Precedente

Unii cititori de presă tipărită își mai amintesc, poate, campania estivală Descoperirea României a ziarului „Jurnalul național” din anii 2004-2006, ziar condus, pe atunci, de Marius Tucă. Această caravană străbătea rutier, vară de vară, un traseu dinainte precizat. Zilnic, în „Jurnalul național” apăreau, pe durata campaniei, reportaje din țară. Evident, nu ne putem compara, ca efectiv numeric și potențial bănesc, cu „Jurnalul național”, care mobiliza mulți ziariști în Descoperirea României, dispunînd și de alte posibilități financiare. Dar în ceea ce privește calitatea textelor, îndrăznim să sperăm într-o vagă apropiere.

Pledoarie pentru „teren”

Presa culturală autohtonă nu prea are obiceiul „terenului”. Întîlnim rarisim cîte un reportaj în paginile acestor publicații, atinse de sedentarism, fie că vorbim despre print, fie că vorbim despre online. Sigur, există însemnări de la evenimente (naționale sau internaționale) la care participă, ca invitați, redactori & colaboratori ai revistelor. Însoțite, cîteodată, însemnările respective, și de impresii turistice. Campania noastră este una autentic reportericească. Nu ne va întîmpina nimeni la gară, nu ne va rezolva nimeni cazarea, nu ne va plimba nimeni prin oraș.

România reală

Va fi, inevitabil, destul festivism patriotard în acest an al Centenarului. Va fi, inevitabil, și destulă înflăcărare demagogică. Va fi, iarăși inevitabil, și agresivitate politicianistă. Au apărut provocări, vor mai apărea. Au fost riposte, vor mai fi. Noi vom căuta un Centenar al decenței. Un Centenar al echilibrului și al toleranței. Un Centenar care să aducă în prim-plan România reală. Cu bunele și relele ei. Am considerat și considerăm că rosturile unei reviste culturale trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, viața obișnuită a oamenilor. Viața de dincolo de București și de marile orașe. Pentru că, fără a înțelege realitățile țării, realitățile de jos, realitățile grele de jos, de care mulți sînt străini sau se feresc cu dispreț elitist, nu ai cum să înțelegi nici cultura acestei țări. E frumos să mergem la lecturi publice prin ceainării și la seri de jazz. Dar nu e de-ajuns.

Prin urmare, din acest număr, trenul nostru pe drumurile Unirii. Sînt, de fapt, drumuri în România reală.

Trending

Copyright © 2017 trenul nostru